În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale cuprind astfel toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi, după mărturiile vremurilor. Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană_ adică manifestările spiritelor care se pot întrupa ca oameni, pe Pământ: creatori conştienţi universali, înaintaţi pe linia creaţionistă în evoluţiile lor. Putem să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.
Dar nu numai astfel de mărturii ne povestesc despre viaţa oamenilor din timpuri îndepărtate. Fiecare lucru creat de mâna omului are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri să le facă alţii sau putem să purcedem noi înşine la drum, adăugând propria experienţă celei căpătate de alţii, din propriile lor drumuri, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute le-au lăsat moştenire. Nu toate au rămas întâmplător moştenire sau au fost lăsate conjunctural moştenire, pentru urmaşi ca învăţătură de trăire mai departe în mijlocul unei lumi agresive şi în curs de mărire a agresivităţii ei. În trecuturi mai îndepărtate, gradul de conştiinţă fiind foarte ridicat, oamenii au decis – aşadar conştient şi ştiind precis ce fac, pentru ce fac – să le trimită ca moştenire de cunoaştere generaţiilor următoare. Multe popoare au trăit în libertate spirituală şi au înţeles schimbările lumii, ştiind clar că şi urmaşii lor îşi vor pierde libertatea. Şi nu neapărat numai libertatea corporală sau teritorială, ci libertatea de a-şi perpetua cunoaşterea străveche, de a o dezvolta în condiţiile unor vremuri noi, unor tangenţe noi de popor, împărtăşindu-şi reciproc experienţa.
Nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, le-au îmbogăţit şi încă şi mai puţini – chiar dintre aceştia – le-au şi înţeles. Ceea ce li s-a spus întotdeauna cercetătorilor, lucrătorilor se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică, prezentând idealuri care ar fi fost normal să fie urmărite într-o societate umană. Dar pe care nimeni din rândurile conducătorilor nu aveau interesul să le scoată la iveală. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau (şi se mai află) însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute – dar mai cu seamă ale celor nevăzute, de care nu ştiau decât foarte puţini oameni. În orice caz nu erau ştiute de lucrătorii dispreţuiţi de conducători, care nu aveau alt scop decât obţinerea puterii de subjugare a popoarelor. Şi nu au nici azi alt scop, căci astfel de structuri au muncit întotdeauna pe o singură direcţie – aceea de a-şi perpetua grupările cât mai mult timp posibil: pentru puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor apropiaţi, extinzând-şi puterile de acest fel asupra altor popoare cu care au venit întotdeauna în tangenţă.
Am început astfel de „Drumuri spirituale” prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie. Despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare care au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare – printre care s-au numărat şi dacii – nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau spiritual. Îi numesc îndrumători spirituali ai popoarelor în mijlocul cărora au trăit deoarece ei nu şi-au limitat viaţa, activitatea, la căutarea şi întreţinerea unor relaţii politice. Sarcina vieţii şi activităţii lor era mult mai extinsă, şi mai ales aveau în vedere extinderea cunoaşterilor pe care le dăruiau popoarelor lor, dar şi altor popoare care îi cunoşteau şi cu care conlucrau permanent. Cu toţii au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie.
Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau. Dar au avut – de la primul până la ultimul om – bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele.
Asemenea popoare au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Au luptat să-şi păstreze întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi – fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu dragoste pentru viaţă, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea nu este bogată în cuceriri ale Pământului, în impunerea sau infiltrarea bogăţiei sale culturale, lingvistice sau material-creaţioniste. Fiecare popor are cultura sa, moştenirea sa, ale căror rădăcini sunt comune, căci toate se trag dintr-o civilizaţie comună: lemuriano-atlantă, popoare care nu s-au omorât nicidecum, ci s-au ajutat permanent în lucrarea lor comună de înfruntare a schimbărilor planetare majore, cu care s-au confruntat la puţin timp după ultima glaciaţiune.
Sociatăţile umane nu au fost create de extratereştri, ci de ajutătorii dimensionali, transcedentali, care ne-au îndrumat şi ne-au susţinut – şi ne susţin viaţa în continuare. Dacă vrem, da !! putem să-i numim extratereştri, dar ei nu au venit cu „nave”, nu au făcut „inginerie genetică” asupra maimuţelor, ci s-au transmutat ei înşişi în ceea ce numim azi oameni: un proces dureros, sacrificial în felul lui, dar pe care ei, puterniic şi altruişti, l-au suportat spre binele oricărei specii de vieţuitoare = oricăror grupuri spirituale se află la întrupare, pretutindeni în univers. Ei au lăsat moştenire unitară, tuturor oamenilor de pe Pământ, fără deosebire de rasă, popor, grup spiritual: în primul rând, această moştenire a fost purtată de ultimii atlanţi, ultimii copii ai atlanţilor, născuţi în acea lume care şi-a sfârşit menirea imediat după ultima glaciaţiune. Ei au rămas în lume, oameni obişnuiţi dar cu viaţa lungă cât a unui atlant obişnuit din vechime – în jur de 10.000 ani. Ei au fost, şi mulţi sunt şi azi, Moşii popoarelor. Moşi au existat peste tot şi ei au oferit învăţătură tuturor popoarelor, fără deosebire de rasă, sex sau experienţă spirituală. Consfătuirea Moşilor de pe întreg Pământul avea loc permanent, urmând linii generale de învăţătură primită de la ajutătorii spirituali ai omenirii, membri ai verticalei coordonatoare spirituală universală.
Singura variaţie în aceste învăţături a constat în faptul că un spirit mai conştient, mai evoluat, a fost întotdeauna învăţat să se aplece cu înţelegere şi toleranţă în faţa celorlalţi, să se sacrifice pentru semenii săi, pentru ca toţi oamenii la un loc, alături de ei înşişi, Învăţătorii-Creatori, să învăţăm să ajutăm, şi astfel să putem ajuta întotdeauna, pe oricine, în eternitate.
Moşii au rămas direct în mijlocul oamenilor până când s-a finalizat adaptarea spiritelor umane la noile condiţii de vibraţie joasă, după ultima glaciaţiune. Aşezărilor lor retrase au fost societăţi de odihnă pentru spiritele umane din lumea deschisă, precum şi de consolidare a învăţăturilor necesare supravieţuirii cu demnitate umană, cu respect de semeni: până la ridicarea, din nou, a vibraţiei planetare.
Aşadar, să ne oprim asupra faptului că moştenirea tuturor este unitară, însă folosirea a fost diferenţiată, în timp, în funcţie de experienţa fiecărui spirit întrupat, fiecărui grup spiritual, tuturor blocurilor de spirite umane care îşi împletesc destinele pe tot cuprinsul Pământului. Un om care caută adevărul spiritual este bine să se gândească la aceste cuvinte. Pe lângă modestia care ar trebui să ne caracterizeze.
Să ne concentrăm asupra moştenirii de pe pământul ţării noastre. O astfel de moştenire este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă – casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie… Şi câte şi mai câte… Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă… O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a “cântat” prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a trecut mult timp de atunci – chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la “scăpare” ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: “Parcă a trecut de atunci un mileniu !!..”
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China… Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin; şi chiar dintre cei care mai cunosc – unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Căci numai atunci când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins – deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, pe care îl numim superficial de multe ori: instabil. Sau iluzie…
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…
Dar nu numai astfel de mărturii ne povestesc despre viaţa oamenilor din timpuri îndepărtate. Fiecare lucru creat de mâna omului are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri să le facă alţii sau putem să purcedem noi înşine la drum, adăugând propria experienţă celei căpătate de alţii, din propriile lor drumuri, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute le-au lăsat moştenire. Nu toate au rămas întâmplător moştenire sau au fost lăsate conjunctural moştenire, pentru urmaşi ca învăţătură de trăire mai departe în mijlocul unei lumi agresive şi în curs de mărire a agresivităţii ei. În trecuturi mai îndepărtate, gradul de conştiinţă fiind foarte ridicat, oamenii au decis – aşadar conştient şi ştiind precis ce fac, pentru ce fac – să le trimită ca moştenire de cunoaştere generaţiilor următoare. Multe popoare au trăit în libertate spirituală şi au înţeles schimbările lumii, ştiind clar că şi urmaşii lor îşi vor pierde libertatea. Şi nu neapărat numai libertatea corporală sau teritorială, ci libertatea de a-şi perpetua cunoaşterea străveche, de a o dezvolta în condiţiile unor vremuri noi, unor tangenţe noi de popor, împărtăşindu-şi reciproc experienţa.
Nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, le-au îmbogăţit şi încă şi mai puţini – chiar dintre aceştia – le-au şi înţeles. Ceea ce li s-a spus întotdeauna cercetătorilor, lucrătorilor se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică, prezentând idealuri care ar fi fost normal să fie urmărite într-o societate umană. Dar pe care nimeni din rândurile conducătorilor nu aveau interesul să le scoată la iveală. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau (şi se mai află) însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute – dar mai cu seamă ale celor nevăzute, de care nu ştiau decât foarte puţini oameni. În orice caz nu erau ştiute de lucrătorii dispreţuiţi de conducători, care nu aveau alt scop decât obţinerea puterii de subjugare a popoarelor. Şi nu au nici azi alt scop, căci astfel de structuri au muncit întotdeauna pe o singură direcţie – aceea de a-şi perpetua grupările cât mai mult timp posibil: pentru puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor apropiaţi, extinzând-şi puterile de acest fel asupra altor popoare cu care au venit întotdeauna în tangenţă.
Am început astfel de „Drumuri spirituale” prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie. Despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare care au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare – printre care s-au numărat şi dacii – nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau spiritual. Îi numesc îndrumători spirituali ai popoarelor în mijlocul cărora au trăit deoarece ei nu şi-au limitat viaţa, activitatea, la căutarea şi întreţinerea unor relaţii politice. Sarcina vieţii şi activităţii lor era mult mai extinsă, şi mai ales aveau în vedere extinderea cunoaşterilor pe care le dăruiau popoarelor lor, dar şi altor popoare care îi cunoşteau şi cu care conlucrau permanent. Cu toţii au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie.
Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau. Dar au avut – de la primul până la ultimul om – bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele.
Asemenea popoare au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Au luptat să-şi păstreze întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi – fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu dragoste pentru viaţă, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea nu este bogată în cuceriri ale Pământului, în impunerea sau infiltrarea bogăţiei sale culturale, lingvistice sau material-creaţioniste. Fiecare popor are cultura sa, moştenirea sa, ale căror rădăcini sunt comune, căci toate se trag dintr-o civilizaţie comună: lemuriano-atlantă, popoare care nu s-au omorât nicidecum, ci s-au ajutat permanent în lucrarea lor comună de înfruntare a schimbărilor planetare majore, cu care s-au confruntat la puţin timp după ultima glaciaţiune.
Sociatăţile umane nu au fost create de extratereştri, ci de ajutătorii dimensionali, transcedentali, care ne-au îndrumat şi ne-au susţinut – şi ne susţin viaţa în continuare. Dacă vrem, da !! putem să-i numim extratereştri, dar ei nu au venit cu „nave”, nu au făcut „inginerie genetică” asupra maimuţelor, ci s-au transmutat ei înşişi în ceea ce numim azi oameni: un proces dureros, sacrificial în felul lui, dar pe care ei, puterniic şi altruişti, l-au suportat spre binele oricărei specii de vieţuitoare = oricăror grupuri spirituale se află la întrupare, pretutindeni în univers. Ei au lăsat moştenire unitară, tuturor oamenilor de pe Pământ, fără deosebire de rasă, popor, grup spiritual: în primul rând, această moştenire a fost purtată de ultimii atlanţi, ultimii copii ai atlanţilor, născuţi în acea lume care şi-a sfârşit menirea imediat după ultima glaciaţiune. Ei au rămas în lume, oameni obişnuiţi dar cu viaţa lungă cât a unui atlant obişnuit din vechime – în jur de 10.000 ani. Ei au fost, şi mulţi sunt şi azi, Moşii popoarelor. Moşi au existat peste tot şi ei au oferit învăţătură tuturor popoarelor, fără deosebire de rasă, sex sau experienţă spirituală. Consfătuirea Moşilor de pe întreg Pământul avea loc permanent, urmând linii generale de învăţătură primită de la ajutătorii spirituali ai omenirii, membri ai verticalei coordonatoare spirituală universală.
Singura variaţie în aceste învăţături a constat în faptul că un spirit mai conştient, mai evoluat, a fost întotdeauna învăţat să se aplece cu înţelegere şi toleranţă în faţa celorlalţi, să se sacrifice pentru semenii săi, pentru ca toţi oamenii la un loc, alături de ei înşişi, Învăţătorii-Creatori, să învăţăm să ajutăm, şi astfel să putem ajuta întotdeauna, pe oricine, în eternitate.
Moşii au rămas direct în mijlocul oamenilor până când s-a finalizat adaptarea spiritelor umane la noile condiţii de vibraţie joasă, după ultima glaciaţiune. Aşezărilor lor retrase au fost societăţi de odihnă pentru spiritele umane din lumea deschisă, precum şi de consolidare a învăţăturilor necesare supravieţuirii cu demnitate umană, cu respect de semeni: până la ridicarea, din nou, a vibraţiei planetare.
Aşadar, să ne oprim asupra faptului că moştenirea tuturor este unitară, însă folosirea a fost diferenţiată, în timp, în funcţie de experienţa fiecărui spirit întrupat, fiecărui grup spiritual, tuturor blocurilor de spirite umane care îşi împletesc destinele pe tot cuprinsul Pământului. Un om care caută adevărul spiritual este bine să se gândească la aceste cuvinte. Pe lângă modestia care ar trebui să ne caracterizeze.
Să ne concentrăm asupra moştenirii de pe pământul ţării noastre. O astfel de moştenire este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă – casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie… Şi câte şi mai câte… Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă… O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a “cântat” prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a trecut mult timp de atunci – chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la “scăpare” ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: “Parcă a trecut de atunci un mileniu !!..”
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China… Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin; şi chiar dintre cei care mai cunosc – unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Căci numai atunci când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins – deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, pe care îl numim superficial de multe ori: instabil. Sau iluzie…
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…
5 comentarii:
Citind mai multe materiale de felul celor oferite de tine si analizand informatiile am ajuns sa cred ca,diferitele populatii,etnii,natii,etc.,au origini stelare diferite,nu numai varste pamantene diferite.Vibratiile diferite sant date nunumai de locul intruparii,karma,timp istoric,etc.,ci si de sistemele solare (si poate chiar galaxii)de unde vin spiritele la intrupare.Intrebarea mea este: de unde vin dacii,sau noi,cei de azi? (ma rog,marea majoritate a romanilor de azi}Parintii nostri spirituali sant din Pleiade ?Siriul sau Siretul Buzaulai au vre-o legatura cu Sirius,sau poate este o coincidenta ? Gabriela.
Frumos foarte!
"nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus..... Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului"
Ma gandesc ca avem intr-adevar foarte multe, suficiente jur imprejurul nostru! Se pare insa ca nu mai avem timp a contempla, a cauta si intelege; impietriti fiind de rutina cotidianului, ajungem a nu mai vedea, a nu mai simti, caci ma gandesc, in fapt bogatia interiorului se desface, se activeaza, descoperind, admirand si intelegand exteriorul, care este la randu-i suficient de bogat.
Gabriela, multumesc pentru comentariul foarte profund, ca intotdeauna. Pregatesc acum un material pentru "Intelegeri", pe care il voi posta chiar in cursul zilei de azi.
Iulius, ma intreb daca - referindu-ma la partea materiala, bineinteles, nu la partea de cunoastere - oamenii ar putea sa faca comparatia intre o viata de austeritate si una echilibrata, in care sa-si impuna un echilibru si, cu restul resurselor, sa cunoasca, sa viziteze, sa invete. Cunosc oameni de firma care asa fac, dar sunt atat de modesti incat nu-ti dai seama de felul in care traiesc: de unde vin, ce fac, ce status social au. Sunt acolo, pe munte, simpli oameni cu o sticla de apa in mana, cu un pachet de biscuiti in mana cealalta, interesandu-se de tot ceea ce toate fi vazut, simtit, cu o ardoare uluitoare. Ar putea fi la Madrid, la Paris, pe malul Pacificului... ii vezi lipindu-se de cate un munte, sa-i simta seva.. Zice sotul catre sotie: "Simti cum bate inima muntelui.."
Au totul. S-au dus si la Prado, si la Luvru.. se vor mai duce.. dar aici traiesc cu toata fiinta lor "locul nostru"...
Impresionant...
Se zice ca frumusetea este o calitate care se vietuieste mai intai interior si abia apoi o recunosti in exteriorul material.Cand frumosul dinlauntrul nostru intalneste frumosul din afara noastra ,starea noastra de spirit poate atinge extazul,fara exagerare,si noi suntem intariti in convingerea ca daca exista raiul,acela este aici pe pamant.Eu am gasit multe raiuri pe aici pe la noi,nu numai in Bucegi.Cand am fost pe valea Ialomitei,mi-am spus ca aici este negresit o gura de rai,dar mai apoi am mai gasit una si in Fagaras,si in Piatra Craiului,si in Dobrogea,in muntii Buzaului sau in nordul Olteniei... Mai nou am ajuns la concluzia ca pe cheile Sohodolului exista o poarta a ingerilor{Inelul Doamnei}.De abia astept sa vina vara sa mai descopar alte raiuri!In aceste multe raiuri romanesti am vibrat nu numai de incantare ,ci si de o anume incarcatura de straniu si mister ,care m-au facut sa-mi doresc sa revin in acele locuri,macar inca o data.Daca in ADN-ul nostru exista o gena a raiului,aunci ea se va activa cand vom ajunge in locul potrivit,dar,locul potrivit,poate fi foarte diferit de la un om la altul.Cei care nu vibreaza in plaiurile mioritice ,pot foarte bine vibra la alte plaiuri indepartate,iar cei care nu vibreaza la nimic,probabil ca si-au inchis inima si simturile.Deocamdata.Gabriela.
Asa am simtit si eu, Gabriela, peste tot unde m-au dus pasii. Raiuri peste raiuri.. langa raiuri.. cu raiuri!! Tocmai de aceea am indrumat oamenii sa mearga si in alte locuri, nu numai intr-unul, dar fiecare merge dupa cum il trage "aţa"!! Eu merg cu grupuri de bucuresteni, ploiesteni... chiar de prin Valea Prahovei sau Brasov.. in Bucegi, caci este mai aproape, dar si unde sunt foarte multe vestigii pe un teritoriu relativ restrans, vei vedea cand voi incepe studiile detaliate. Alti oameni ma intreaba de Sarmisegetuza, ei vor sa ajunga acolo si numai acolo, nici nu-i intereseaza parca altceva. Sarmisegetuza este - alaturi de Costesti si Blidaru - un loc incarcat, de asemenea, cu multa informatie, doar ca este foarte denaturata si neinteleasa inca bine. In Dobrogea sunt locuri cu totul deosebite, o sa fac un drum si o serie de fotografii poate chiar in vara asta la Pacuiul lui Soare. Pe la Dervent am facut studii si la Pestera Sf. Andrei, despre care exista informatii diametral opuse, lucruri care nu sunt cunoscute cu lucruri care se resping "de la sine"... doar pentru ca altundeva in lume exista alte informatii... In fine, sunt multe de spus... Le vom discuta pe parcurs, suntem abia la inceput..
Moldova, pe unde am calatorit in copilarie si adolescenta, simt ca nu am patruns-o asa cum trebuie, chiar daca am orientare. Anul acesta, cu prilejul Congresului de dacologie (care se va tine la Iasi) sper sa fac mai multe studii, poate chiar o sa calatoresc mai mult, prin bunavointa unor rude. Imi pare rau ca nu am timp sa calatoresc mai mult, astept sa ies peste 2 ani anticipat la pensie si atunci o sa fie timp mai mult!!
Deocamdata am mult material de expus privitor la locurile pe care le-am vizitat eu sau prietenii mei, despre care am avut simtiri foarte puternice, in tara sau in lume. Din acest material de studiu se pot intelege multe lucruri bune privind istoria lumii si felul in care ar trebui sa o privim: cu multa bunavointa si intelegere, cu compasiune pentru toate greutatile pe care omenirea le-a indurat, cu drag pentru fiecare om in parte.
Trimiteți un comentariu