Suntem urmaşii geţilor. În primul rând ai lor…
Sunt multe lucruri despre care credem că le înţelegem din simpla lor pronunţare, cu experienţa pe care viaţa noastră, deosebit de complexă acum, ni le scoate în cale. Discuţii mai profunde ne arată însă faptul că ele ascund o complexitate puţin pătrunsă, şi credem că nu se cuvine să o pătrundem pe deplin, ca şi cum am deranja pe cineva dacă am face-o… Pentru că ni s-au tot spus lucruri de felul “Acesta este un mister, la care noi, muritorii, nu avem acces!!”, “Crede şi nu cerceta!” – ca şi cum astfel de lucruri ar fi coborâtoare chiar de la Dumnezeu, şi iată că nu este de loc aşa… Iar cele religioase şi cele laice au urmat întotdeauna în societatea noastră aceleaşi căi sinuase şi ascunse.
În fond, toate sunt de la Dumnezeu, inclusiv „permisiunea” de a şti, care nu ni s-a luat niciodată. Nici nu este cazul să discutăm despre „permisiune”, atâta vreme cât nici un „zeu” nu a oprit pe nimeni de la cunoaştere. Însă este cu totul altceva să ne formăm treptat capacitatea de a înţelege complexitatea celor care ne înconjoară, iar ceea ce avem de făcut în modul cel mai clar este că nimeni nu trebuie să oblige pe nimeni să perceapă ceea ce nu poate. Ajutătorii trebuie să-şi formeze răbdarea de a nu-şi pierde încrederea în cele percepute şi cunoscute prin propriile puteri, să aibă răbdarea de a lăsa pe fiecare seamăn în parte să ajungă la acea umplere în sine care să dea şi celorlalţi puterea de a percepe ceea ce se petrece în universul necunoscut de ei.
Nu vreau să fac polemici privind teoriile conspiraţiilor din lumea întreagă, dar voi marca, ori de câte ori va fi cazul, cele care au fost în mod special retrase din cunoaşterea popoarelor, pentru a fi obligate la luptă pentru supravieţuire, prin tunelul fricii, terorii, prin muncă silnică, foamete, ură şi dispreţ, prin înturmare sub flamurile conducerilor laice şi religioase deopotrivă.
Pe rând, din când în când, printre studiile particulare ale istoriei şi geografiei subtile, vă voi prezenta şi câteva dintre părerile mele privind lumea în care trăim.
Voi detalia în viitor în special evoluţiile spiritelor, în mod particular cele ale spiritelor umane; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta.
Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt şi cele ale tuturor mamiferelor pământene, însă proporţional cu fazele lor de dezvoltare corporală) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor, prin cordoane energo-materiale speciale: prin ele schimburile de fluxuri energo-materiale activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic: corpul pe care noi obişnuim să-l numim „solid”, dar o astfel de exprimare nu este corectă, decât dacă am dori să departajăm un corp solid de unul lichid sau gazos.
Dacă ştim că avem un sistem corporal format din mai multe corpuri, este bine să reţinem întotdeauna că fiacare corp din sistem este solid, dar de altă vibraţie, într-o succesiune de la vibraţia cea mai mică – a corpului fizic, către valorile cele mai mari, ale corpurilor spirituale. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi foarte multe cazuri în care copii, ca spirite întrupate extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii – şi până în zilele noastre – naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea – mai devreme sau mai târziu – a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu de suportat, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut disponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul-spirit refuză greutatea naşterii, creşterii şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea locală este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi creativitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţări pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om – şi a tuturor laolaltă – la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi – conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori. Şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor spirituale ca atare. Când desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al societăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale – dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, denigranţi, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este “păcat” să ia viaţa unui copil – chiar şi nenăscut, chiar şi abia conceput – dacă nu i se explică şi de ce …
Omul a ştiut bine toate acestea. Multe învăţături însă s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului, până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim “lumina ţinută sub obroc” – din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi – nu le mai înţelegem azi rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor.
Toate sunt învăţături, consolidări, în vibraţii foarte diferite, de la o perioadă foarte scurtă – la alta. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă în mod echilibrat dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, apoi exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea “roluri”: de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a fi un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă – aşa cum spuneam – de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (în trepte până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul – o clipă – neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale.
Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate – pe care chiar le avem aici, pe Pământ – căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi: comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui – bine numit – “diamant” – care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii – căci ne suntem fraţi unii – altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi – dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val…
Deocamdată…
CÂTEVA IDEI ÎN PLUS
Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, pe de o parte, la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre subiecte largi: despre obiceiuri paralele, despre încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi. Faptul că de regulă nu analizăm astfel de teme, faptul că nu le reluăm atunci când apar elemente noi de gândire, conduce la generalizarea unor idei greşite, deşi avem disponibilitatea de a gândi global în acest moment, global şi pe scara timpului – cunoscând suficientă istorie vechi azi, global şi pe scara cunoaşterii gândirii umane. Când necunoaşterea se îmbrăţişează cu orgoliul personal sau de grup, rezultatul este vădit eronat. Treptat ne vom da seama de toate acestea: este o experienţă la fel ca şi multe altele, pe drumul conştientizării noastre înaintate.
Pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult în sfera aspectelor societăţilor în timpurile apropiate, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă a lumii. Mai ales când discutăm despre populaţiile din teritoriile europene de la miazănoapte. Multe izvoare au fost distruse, altele au fost ascunse până când urmaşii nici nu au mai ştiut ce reprezintă, şi nu în ultimul rând altele au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, tocmai pentru a şterge orice urmă a unor posibile rămăşiţe care să conducă la alte concluzii decât cele dorite religios.
Astfel încât cele mai multe izvoare de informaţie nu ajung sau ajung mult deformate, formând cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din această perspectivă, se poate crede că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi acum că am putea şti – sub nici o formă nu au putut cunoaşte în trecut popoare apropiate de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi… Sau, urmând punctul de vedere religios, coborâtorii din rai, daca erau dezbrăcaţi, înseamnă că erau şi necunoscători, proşti, fără un minimum de cultură privind viaţa şi omul, plantele sau animalele, pământul, apele, cerurile acelui Dumnezeu care îi ţinea în necunoaştere, orice ar fi însemnat ea.
Ceea ce nu este adevărat: este doar un punct de vedere al unor oameni cărora li s-a oferit liberul arbitru să poată gândi, vorbi şi face ce doresc. Fiecare om are această libertate – oamenii între ei nu-şi acordă libertăţi. Dar acesta a fost un punct de vedere pe care l-au ridicat la rang de cuvânt dumnezeiesc, dacă Dumnezeu nu a împiedicat în mod clar exprimarea lor…
Dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ. Superficialul creează loc deopotrivă şi adevărului, şi altor superficialităţi: dar fiecare element în parte conţine şi o fărâmă de adevăr, care ar putea fi analizată şi ar putea duce la înţelegerea lucrurilor aşa cum au fost ele de fapt. Tocmai gândirea umană este boicotată, este politic, social, religios abătută, iar noi ne complacem şi nu acordăm măcar strictul necesar de gândire celor cu care ne confruntăm în mod curent.
Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat, luând totul drept un exerciţiu de „filozofie”. Ceea ce este departe de a fi cu adevărat filozofie – şi tocmai de aceea există un dispreţ popular la adresa acestei arte de a privi viaţa: artă care ar trebui să privească lucrurile altfel şi astfel să fie cu adevărat filozofie…
Tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat, analizate şi înţelese rămân în continuare la frontiera dintre cunoaştere superficială şi necunoaştere. Cu înţelegerile momentane ar trebui să se cerceteze mai profund – sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume: poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Toată lumea ar trebui să cerceteze, nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul. Şi dacă azi astfel au început să se petreacă lucrurile, cei titraţi într-un domeniu resping cu brutalitate pe cei care îi consideră neaveniţi. Cazul unor literaţi care studiază prin domeniul lor – alte domenii: cum ar fi istoria, este notoriu deja nu numai în ţara noastră. Vom discuta pe larg acest subiect.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct, este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. Se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă – chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi, pornind din multele puncte de cunoaştere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător – face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere – a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună – vindecător şi pacient – tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate uneori echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, CĂLĂTORIILE NOASTRE SPIRITUALE…
Sunt multe lucruri despre care credem că le înţelegem din simpla lor pronunţare, cu experienţa pe care viaţa noastră, deosebit de complexă acum, ni le scoate în cale. Discuţii mai profunde ne arată însă faptul că ele ascund o complexitate puţin pătrunsă, şi credem că nu se cuvine să o pătrundem pe deplin, ca şi cum am deranja pe cineva dacă am face-o… Pentru că ni s-au tot spus lucruri de felul “Acesta este un mister, la care noi, muritorii, nu avem acces!!”, “Crede şi nu cerceta!” – ca şi cum astfel de lucruri ar fi coborâtoare chiar de la Dumnezeu, şi iată că nu este de loc aşa… Iar cele religioase şi cele laice au urmat întotdeauna în societatea noastră aceleaşi căi sinuase şi ascunse.
În fond, toate sunt de la Dumnezeu, inclusiv „permisiunea” de a şti, care nu ni s-a luat niciodată. Nici nu este cazul să discutăm despre „permisiune”, atâta vreme cât nici un „zeu” nu a oprit pe nimeni de la cunoaştere. Însă este cu totul altceva să ne formăm treptat capacitatea de a înţelege complexitatea celor care ne înconjoară, iar ceea ce avem de făcut în modul cel mai clar este că nimeni nu trebuie să oblige pe nimeni să perceapă ceea ce nu poate. Ajutătorii trebuie să-şi formeze răbdarea de a nu-şi pierde încrederea în cele percepute şi cunoscute prin propriile puteri, să aibă răbdarea de a lăsa pe fiecare seamăn în parte să ajungă la acea umplere în sine care să dea şi celorlalţi puterea de a percepe ceea ce se petrece în universul necunoscut de ei.
Nu vreau să fac polemici privind teoriile conspiraţiilor din lumea întreagă, dar voi marca, ori de câte ori va fi cazul, cele care au fost în mod special retrase din cunoaşterea popoarelor, pentru a fi obligate la luptă pentru supravieţuire, prin tunelul fricii, terorii, prin muncă silnică, foamete, ură şi dispreţ, prin înturmare sub flamurile conducerilor laice şi religioase deopotrivă.
Pe rând, din când în când, printre studiile particulare ale istoriei şi geografiei subtile, vă voi prezenta şi câteva dintre părerile mele privind lumea în care trăim.
Voi detalia în viitor în special evoluţiile spiritelor, în mod particular cele ale spiritelor umane; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta.
Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt şi cele ale tuturor mamiferelor pământene, însă proporţional cu fazele lor de dezvoltare corporală) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor, prin cordoane energo-materiale speciale: prin ele schimburile de fluxuri energo-materiale activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic: corpul pe care noi obişnuim să-l numim „solid”, dar o astfel de exprimare nu este corectă, decât dacă am dori să departajăm un corp solid de unul lichid sau gazos.
Dacă ştim că avem un sistem corporal format din mai multe corpuri, este bine să reţinem întotdeauna că fiacare corp din sistem este solid, dar de altă vibraţie, într-o succesiune de la vibraţia cea mai mică – a corpului fizic, către valorile cele mai mari, ale corpurilor spirituale. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi foarte multe cazuri în care copii, ca spirite întrupate extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii – şi până în zilele noastre – naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea – mai devreme sau mai târziu – a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu de suportat, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut disponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul-spirit refuză greutatea naşterii, creşterii şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea locală este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi creativitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţări pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om – şi a tuturor laolaltă – la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi – conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori. Şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor spirituale ca atare. Când desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al societăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale – dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, denigranţi, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este “păcat” să ia viaţa unui copil – chiar şi nenăscut, chiar şi abia conceput – dacă nu i se explică şi de ce …
Omul a ştiut bine toate acestea. Multe învăţături însă s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului, până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim “lumina ţinută sub obroc” – din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi – nu le mai înţelegem azi rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor.
Toate sunt învăţături, consolidări, în vibraţii foarte diferite, de la o perioadă foarte scurtă – la alta. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă în mod echilibrat dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, apoi exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea “roluri”: de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a fi un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă – aşa cum spuneam – de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (în trepte până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul – o clipă – neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale.
Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate – pe care chiar le avem aici, pe Pământ – căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi: comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui – bine numit – “diamant” – care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii – căci ne suntem fraţi unii – altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi – dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val…
Deocamdată…
CÂTEVA IDEI ÎN PLUS
Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, pe de o parte, la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre subiecte largi: despre obiceiuri paralele, despre încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi. Faptul că de regulă nu analizăm astfel de teme, faptul că nu le reluăm atunci când apar elemente noi de gândire, conduce la generalizarea unor idei greşite, deşi avem disponibilitatea de a gândi global în acest moment, global şi pe scara timpului – cunoscând suficientă istorie vechi azi, global şi pe scara cunoaşterii gândirii umane. Când necunoaşterea se îmbrăţişează cu orgoliul personal sau de grup, rezultatul este vădit eronat. Treptat ne vom da seama de toate acestea: este o experienţă la fel ca şi multe altele, pe drumul conştientizării noastre înaintate.
Pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult în sfera aspectelor societăţilor în timpurile apropiate, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă a lumii. Mai ales când discutăm despre populaţiile din teritoriile europene de la miazănoapte. Multe izvoare au fost distruse, altele au fost ascunse până când urmaşii nici nu au mai ştiut ce reprezintă, şi nu în ultimul rând altele au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, tocmai pentru a şterge orice urmă a unor posibile rămăşiţe care să conducă la alte concluzii decât cele dorite religios.
Astfel încât cele mai multe izvoare de informaţie nu ajung sau ajung mult deformate, formând cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din această perspectivă, se poate crede că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi acum că am putea şti – sub nici o formă nu au putut cunoaşte în trecut popoare apropiate de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi… Sau, urmând punctul de vedere religios, coborâtorii din rai, daca erau dezbrăcaţi, înseamnă că erau şi necunoscători, proşti, fără un minimum de cultură privind viaţa şi omul, plantele sau animalele, pământul, apele, cerurile acelui Dumnezeu care îi ţinea în necunoaştere, orice ar fi însemnat ea.
Ceea ce nu este adevărat: este doar un punct de vedere al unor oameni cărora li s-a oferit liberul arbitru să poată gândi, vorbi şi face ce doresc. Fiecare om are această libertate – oamenii între ei nu-şi acordă libertăţi. Dar acesta a fost un punct de vedere pe care l-au ridicat la rang de cuvânt dumnezeiesc, dacă Dumnezeu nu a împiedicat în mod clar exprimarea lor…
Dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ. Superficialul creează loc deopotrivă şi adevărului, şi altor superficialităţi: dar fiecare element în parte conţine şi o fărâmă de adevăr, care ar putea fi analizată şi ar putea duce la înţelegerea lucrurilor aşa cum au fost ele de fapt. Tocmai gândirea umană este boicotată, este politic, social, religios abătută, iar noi ne complacem şi nu acordăm măcar strictul necesar de gândire celor cu care ne confruntăm în mod curent.
Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat, luând totul drept un exerciţiu de „filozofie”. Ceea ce este departe de a fi cu adevărat filozofie – şi tocmai de aceea există un dispreţ popular la adresa acestei arte de a privi viaţa: artă care ar trebui să privească lucrurile altfel şi astfel să fie cu adevărat filozofie…
Tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat, analizate şi înţelese rămân în continuare la frontiera dintre cunoaştere superficială şi necunoaştere. Cu înţelegerile momentane ar trebui să se cerceteze mai profund – sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume: poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Toată lumea ar trebui să cerceteze, nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul. Şi dacă azi astfel au început să se petreacă lucrurile, cei titraţi într-un domeniu resping cu brutalitate pe cei care îi consideră neaveniţi. Cazul unor literaţi care studiază prin domeniul lor – alte domenii: cum ar fi istoria, este notoriu deja nu numai în ţara noastră. Vom discuta pe larg acest subiect.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct, este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. Se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă – chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi, pornind din multele puncte de cunoaştere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător – face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere – a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună – vindecător şi pacient – tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate uneori echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, CĂLĂTORIILE NOASTRE SPIRITUALE…
2 comentarii:
Am inteles ca fiecare dintre noi,indiferent de statutul social,se afla pe o treapta a piramidei,si actioneaza conform cu gradul lui de spiritualitate.Eu, de ex. nu stiu,si nici macar nu intuiesc,carei trepte ii apartin,si cred ca cei mai multi dintre noi se afla in aceeasi necunostiinta.Daca suntem ajutatori,fara sa o stim ,cum facem acest lucru? Profesia noastra,legaturile cu ceilalti,rolul in familie,felul nostru de a fi si a-i trata pe ceilalti,gandurile si emotiile noastre,fac acest rol valid ,sau trebuie sa fim constienti de acest lucru?Multi isi aloca titluri si roluri de invatatori spirituali ai poporului roman,si ne indeamna sa ne trezim si sa aratam lumii ca noi suntem buricul pamantului! Imi pare o falsa trezire ,ce aduce mai multa separare intre noi si alte popoare.Un ajutator de orice fel ar fi el ar actiona prin prisma ideii ca toti suntem UNU ,in diverse forme de manifestare.Gabriela.
Sigur, Gabriela, nu cunoastem astfel de lucruri pentru separare, pentru.. imburicare (!) ci pentru a privi lucrurile in complexitatea lor, intelegand ca fiecare dintre noi este si ajutator, si ajutat. Si, mai ales, eu am inteles un lucru, dupa 15 ani de studiu spiritual: cel care are experienta mai multa, are sarcini mai mari. Daca vedem oameni care nu se ridica la inaltimea pretentiilor noastre - inseamna ca noi nu trebuie sa avem pretentii mari, ci sa ne pretindem personal sa oferim ajutor sau invatatura, dupa puterile si priceperile noastre. S-ar putea sa descoperim ca nu avem pricepere destula pentru a avea pretentii asa de mari - iar aceasta este si ea o invatatura ...
Parerea mea este ca nu suntem noi buricul Pamantului, asa cum si unii (doar unii) din Vest cred acelasi lucruri despre ei, si unii din Rasarit spun la fel, si altii din Orientul Mijlociu tot la fel... Toti avem sarcini si toti suntem unici un felul sau. Toti avem acelasi drept sub soare, aceleasi obligatii fata de viata in desfasurare... Prin ceea ce avem si ceea ce nu avem - in egala masura - suntem egali chiar intre noi, dar nu stim intotdeauna acest lucru. Singurul lucru pe care il putem sti, deocamdata, este faptul ca, daca avem in fata un om care are nevoie de ajutor - il ajutam. Daca simti ca cineva este dispretuit - pune o vorba buna pentru el, chiar daca tu vei fi cel batjocorit in continuare. Daca simti ca lumea nu merge cum trebuie, mergi tu drept, usor, cu gingasie, cu delicatete, chiar daca cuvantul iti este ferm, vocea joasa si patrunzatoare... Pot sa fiu hotarata, dar delicata. Nu pot fi asa intotdeauna - este drept, dar pot fi atunci cand pot, si nu ma supar pe mine ca nu sunt intotdeauna cum mi-as dori, ci ma ridic cu ajutorul celor mai inaltati decat mine.
Fiecare om are nevoie sa stie realitatea care il inconjoara, si fiecare in felul sau. Dar depinde ce putem face cu suma cunoasterilor pe care le avem. Multi oameni au avut cunoasterea - dar nu au folosit-o in scopuri nobile. Multi nu au avut-o - dar s-au purtat cu oamenii de parca ar fi avut toata cunoasterea din lume... Intuim sau nu multe lucruri, cunoastem, ni se ofera cunoastere (depinde daca o primim, cum o primim), poti sa o oferi (depinde si cum o oferi) ... Totul face viata noastra cea de toate zilele. Depinde de noi ca zilele sa ne fie frumoase, echilibrate si sa oferim din frumusetea care ne scalda sufletele si celor din jurul nostru...
Toti oamenii stralucesc... Sunt oameni care, la inceput de drum, pot sa straluceasca numai in noapte, si pentru ca sa-si vada stralucirea - fac intuneric in jurul lor; sunt altii care nici nu stiu ce uriasa stralucire ofera, caci permanent in jurul lor este lumina...
Stii, toate mailurile mele se insotesc de urmatorul gand, pe care l-am preluat si eu de la un intelept: "Viata nu se masoara cu numarul de respiratii pe care le aveti, ci in momente care iti taie rasuflarea"...
Trimiteți un comentariu