Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

luni, 9 februarie 2009

ÎNŢELEGERI

Deschidem acum o serie de paranteze cu explicaţii legate de problemele ridicate de dvs., cititorii. Deoarece întrebările pe care mi le-aţi pus sunt deosebit de profunde, ele necesită răspunsuri detaliate chiar aici – nu numai în cadrul Comentariilor, aşa cum am procedat până acum.

Multe lucruri vor fi detaliate în viitor: vom discuta pe larg despre evoluţiile spiritelor; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta. Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt ale multor feluri de mamifere pământene) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor prin cordoane energetice speciale: prin ele energiile primite activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic-solid. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi cazuri în care copii, ca spirite întrupate, extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii - şi până în zilele noastre - naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea - mai devreme sau mai târziu - a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin, pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut diponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul refuză greutatea naşterii, creşteri şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi cretivitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţari pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om - şi a tuturor laolaltă - la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi - conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori; şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor ca atare. Cand desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al sociatăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale - dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este "păcat" să ia viaţa unui copil - chiar şi nenăscut, chair şi abia conceput - dacă nu i se explică şi de ce ... Multe învăţături s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului - până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim "lumina ţinută sub obroc" - din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi - nu le mai înţelegem rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, sau exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea "roluri": de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă - aşa cum spuneam - de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul - o clipă - neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale. Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate - pe care chiar le avem aici, pe Pământ - căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi, comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui - bine numit - "diamant" - care este spiritul nostru.

Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii - căci ne suntem fraţi unii - altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi - dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val...
Deocamdata...

Niciun comentariu: