Deschidem acum o serie de paranteze cu explicaţii legate de problemele ridicate de dvs., cititorii. Deoarece întrebările pe care mi le-aţi pus sunt deosebit de profunde, ele necesită răspunsuri detaliate chiar aici – nu numai în cadrul Comentariilor, aşa cum am procedat până acum.
Multe lucruri vor fi detaliate în viitor: vom discuta pe larg despre evoluţiile spiritelor; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta. Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt ale multor feluri de mamifere pământene) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor prin cordoane energetice speciale: prin ele energiile primite activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic-solid. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi cazuri în care copii, ca spirite întrupate, extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii - şi până în zilele noastre - naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea - mai devreme sau mai târziu - a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin, pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut diponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul refuză greutatea naşterii, creşteri şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi cretivitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţari pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om - şi a tuturor laolaltă - la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi - conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori; şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor ca atare. Cand desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al sociatăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale - dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este "păcat" să ia viaţa unui copil - chiar şi nenăscut, chair şi abia conceput - dacă nu i se explică şi de ce ... Multe învăţături s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului - până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim "lumina ţinută sub obroc" - din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi - nu le mai înţelegem rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, sau exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea "roluri": de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă - aşa cum spuneam - de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul - o clipă - neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale. Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate - pe care chiar le avem aici, pe Pământ - căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi, comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui - bine numit - "diamant" - care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii - căci ne suntem fraţi unii - altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi - dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val...
Deocamdata...
Completare în ianuarie 2018:
Întrucât este foarte problematică menţinerea în funcţiune a siteului Bucuria cunoasterii preiau în completare la câteva articole ceea ce scrisesem în plus acolo, iar în continuare vom discuta aici despre noi înţelegeri, pe nivele diferite, cum se vor derula călătoriile noastre spirituale.
ÎNCREDINŢĂRILE NOASTRE…
Societatea omenească a fost permanent într-o schimbare pe care fiecare om în parte a simţit-o, dar numai în limitele vieţii sale curente. Trăirile sale şi consecinţele în planul adaptărilor au dat naştere la modificări pe care omul le-a înţeles treptat, dar pe care le-a luat în considerare separat, fără să fie îndrumat să le ia ca pe schimbări trăite de spiritul mereu călător prin vremuri. Fiecare om a crezut – şi crede azi – că îşi trăieşte o viaţă la care a ajuns datorită luptei generaţiilor anterioare, din care el nu a făcut parte, la care nu a participat efectiv: cu gândul, cu faptele sale, cu munca şi cu lupta sa în fiecare dintre vremurile pe care le cunoaşte.
Atât cât, şi cum le cunoaşte.
Neînţelegerea acestui fenomen – pe care în mod curent îl numim reincarnare sau, mai corect cred: reîntrupare – este de fapt generat de teama multor segmente ale populaţiilor umane cu privire la răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume, acceptând că a contribuit la crearea trecutului. De aceea nu poate participa activ la crearea timpurilor, la schimbarea lor, fără conştiinţa că a făcut-o, că o face efectiv acum şi că o va face în orice moment al viitorului. Atunci când fiecare om care crede în reîntrupare va gândi şi va simţi efectiv că a trăit fiecare dintre momentele istoriei pe care o cunoaşte + multe altele pe care încă nu le cunoaşte, fiecare va simţi cum timpurile se creează şi prin el, şi prin fiecare spirit care se întrupează asemenea lui. Fiecare cu participarea sa personală, şi fiecare astfel de participare va fi bine înţeleasă la timpul oportun.
Ceea ce va crea deschidere pentru a primi în continuare noi cunoaşteri. Fiecare spirit poate constata că are o responsabilitate concretă, dar pe care nu trebuie să şi-o asume pe toată acum, într-un singur moment: tot ceea ce s-a petrecut în trecutul de care crede acum că nu a fost conştient. Că nu ar exista decât acum o conștiență activă, în acest moment. Mai mult: că altul nu are conştienţa sa în fiecare moment al vieţii sale, indiferent dacă îşi asumă sau nu un anumit fel de responsabilitate, acel fel pe care cineva îl studiază în acest moment şi prin care împinge lumea la a judeca totul prin prisma momentului LUI. Ceea ce din start nu este normal. Dar face parte din realitatea timpului pe care îl trăim azi şi trebuie să fie luat în consideraţie.
Pentru a ne înţelege pe noi şi tot ceea ce a constituit timpul istoric trecut.
De fapt, fiecare spirit întrupat şi-a asumat responsabilitatea deja, atunci când a trăit un destin, fiecare destin al său în parte. Dacă va gândi că doar acum poate să şi-o asume, că doar acum trebuie să-şi asume toată responsabilitatea celor din trecut, nu va putea face faţă panicii de necunoscut şi durerii de a fi greşit cândva. Dacă societatea nu a funcţionat corect, moral, spiritual, iar noi conştientizăm azi tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul tuturor timpurilor cunoscute, acest cumul rămâne doar de cunoaştere, nu şi de responsabilizare.
De fapt, societatea chiar funcţionează corect în felul ei, pentru oameni-spirite care vin la întrupare să înveţe. Să înveţe – nu să trăiască un anume fel de fericire rezultată din nemişcare, care ţine doar de a face lucruri obişnuite, de a căuta un anumit fel de linişte: cu orice preţ, chiar cu preţul ocolirii moralităţii, demnităţii, onoarei de a fi om.
Spiritele vin la întrupare ca să înveţe din cele care se derulează permanent, cu legături multiple între indivizi sau grupuri, între ei şi mediul planetar înconjurător, şi tot ceea ce se desfăşoară în universul de care azi suntem conştienţi. Liniştea interioară vine din realizarea lucrului bine făcut, traversarea evenimentelor cu maximum de moralitate, respect faţă de orice este viu în jur, demnitate: adică spiritualitate de înaltă măsură, după puterile şi încredinţările fiecăruia. Pentru că, oricum, dacă s-ar proceda în acest fel, nu s-ar depăşi o măsură medie pentru societate, care ar conduce la lipsa oricăror manifestări extremiste, ar conduce la dorinţa de conlucrare pentru desfăşurarea experienţei tuturor oamenilor la un loc.
Viaţa pe care o trăim nu înseamnă altceva decât că fiecare spirit învaţă să facă faţă la orice schimbare: de la lipsa totală de experienţă – la consolidarea experienţei prin trăirea multor evenimente de aceeaşi natură.
Dar pentru că ni se pare că este prea dureros că lucrurile se petrec astfel, suntem tentaţi să credem că nimic nu merge corect pe Pământ. Suntem tentaţi să credem că venirea noastră ar trebui să se desfăşoare în cu totul în alt mod şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, există un păcat, o vină, un Dumnezeu supărat pe oameni, o pedeapsă pentru nesupunere. Că însăşi viaţa noastră este o pedeapsă, în curs de ispăşire într-o închisoare universică pe această planetă a răului exclusiv.
Însă când mulţi oamenii vor înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum par, lumea nu se va schimba imediat. Cei care deja au înţeles îşi vor schimba modul de a privi lumea şi de a nu se mai implica în lupta celor care încă nu şi-au terminat înţelegerile. Această realitate trebuie bine înţeleasă acum.
SUBLIMAREA ÎNŢELEGERILOR
Dar înţelegerile se sublimează. Cei care înţeleg azi multe lucruri cred din tot sufletul lor că le-au înţeles pe toate: pentru că ele se aranjează frumos în mintea lor. Pentru că toate sunt logice.
Dar societatea umană nu s-a desfăşurat în trecut după logica noastră de acum, şi nu se va desfăşura în viitor după logica pe care o avem azi. Lucrurile sunt mult mai complexe şi nimic nu pare să conducă deocamdată la înţelegerea faptului că putem căuta rădăcinile celor care se petrec azi – în cele care s-au petrecut în trecuturile omenirii (lemuriene şi atlante): ştim de ele, dar ele nu s-au desfăşurat după logica noastră de acum, ci după subtilităţi pe care abia de acum încolo se pare că avem puterea să le înţelegem ca atare.
Viziunile curente văd rădăcinile, cercetătorii care le au – le înţeleg, dar de multe ori nu înţeleg şi desfăşurarea evenimentelor conform particularităţilor ACELOR vremuri – nu celor de azi. Oamenii aveau alte trăiri, alte emoţii, alte mentalizări: alt fel de a percepe realitatea. După logica pe care o avem azi – pe care încercăm cu greu să o păstrăm mereu de-a lungul vieţii – ne coordonăm în viaţa de zi cu zi, credem că nu mai trebuie să ne punem întrebări, din moment ce am înţeles o anume complexitate într-un anume moment. Transpunem totul după logica care dă roade acum, în acest moment, pe care ni-l credem cel mai elevat.
Vedem efectele şi nu întotdeauna înţelegem desfăşurarea faptelor. Vedem faptele, evenimentele, şi credem că ştim la ce vor conduce ele: dar dacă nu ştim rădăcinile, desfăşurarea lor în alte vremuri, anterioare, în care ele erau estompate de creaţii şi emoţii de alt fel decât cele pe care azi, le considerăm normale – dar nu ajungem să înţelegem drept cum acţionează fondul evenimental asupra prezentului şi asupra viitorului.
Şi nici nu vedem cum acest fond de azi acţionează asupra fondului nostru emoţional: de azi, de mâine. Pentru că şi acela va fi cu totul altul decât ceea ce trăim azi, chiar dacă azi percepem, şi înţelegem o parte din rădăcinile celor care vor fi mâine. Putem înţelege astfel măcar şi o parte din aceste sublimări, tot ceea ce avem de făcut este să lăsăm ca aceste înţelegeri să ne determine să nu lăsăm munca şi lupta noastră de azi la o parte: să mergem mereu mai departe, să descoperim mereu, să înţelegem mereu. Să ne formăm mereu înţelegeri noi, pentru vremuri noi.
Ceea ce însă nu acceptăm azi ne va conduce mâine să înţelegem că cele în care vom trăi vor exista chiar dacă nu le acceptăm azi! Nu ar trebui să fie ceva greu de înţeles. De la potop încoace, puţini oameni au acceptat ceea ce au trăit. Cu toate acestea lumea, formată de fapt din spiritele întrupate, a evoluat mult, chiar dacă nu a luptat decât aparent pentru un ideal universal, pe care nu l-a avut în înţelegere în timpul vieţii şi al luptei lor: pentru că orice om care luptă are un ideal, măcar un scop, iar acest scop face parte din scopul colectiv al umanităţii. Fiecare om a luptat şi împotriva unui anumit tip de pericol de înlăturat, împotriva unui anumit tip de insuportabilitate de înlăturat.
De loc paradoxal din punct de vedere spiritual, tocmai de aceea societatea a evoluat, chiar dacă şi pericolele, şi insuportabilităţile au rămas. Societatea a evoluat în timp, pe multe căi, susţinută în acelaşi timp şi de carenţele care au rămas din trecut, şi de cuceririle omenirii în luptele pe care le-a dus.
Lumea nu a luptat pentru televizoare sau pentru computere, dar a ajuns la ele… Ţăranul din secolul XIX nu a luptat pentru a ajunge la maşina stăpânului – el a luptat pentru un foc în vatră, o bucată de pâine şi o haină mai călduroasă. Dar prin lupta sa a dat curs în acelaşi timp altor evenimente, altor lucruri să apară în viaţa omenească. Nu a fost conştient de viitorul lui, dar a creat acest viitor. Spiritul şi-a creat de fapt propriul viitor…
La fel se petrec lucrurile şi azi. Noi muncim, luptăm şi vorbim de încredinţările pe care le avem, dar timpul creează câmp de desfăşurare pentru alte evenimente, de care nu suntem conştienţi, căci lumea noastră „ne petrece” – cum spunea Mihai Eminescu. Şi nu este ceva rău… Ceva se petrece permanent în fundal şi acel lucru ne va lumina vremea de mâine. Cu siguranţă.
Această vreme de mâine se leagă de cele de ieri şi de cele de azi. Vom vedea că avem toate cărţile în mână, le putem citi şi putem să trăim fără teamă pentru viitor. Căci vom trăi, în mare, exact ceea ce ne uimeşte azi + (ceea ce este foarte important) ceea ce ne înfricoşează azi!
Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp, nu?!
…Să vedem însă, în partea a doua a acestei expuneri, ce înţelesuri pot avea aceste două cuvinte: „uimitor” şi „înfricoşător”.
_________________
Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Să vedem...
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană, urmând să fie prezentată detaliat în secţiunea „Alte Studii” o expunere a modului de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…) Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială mentală: prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei mentale, prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…)
Multe lucruri vor fi detaliate în viitor: vom discuta pe larg despre evoluţiile spiritelor; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta. Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt ale multor feluri de mamifere pământene) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor prin cordoane energetice speciale: prin ele energiile primite activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic-solid. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi cazuri în care copii, ca spirite întrupate, extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii - şi până în zilele noastre - naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea - mai devreme sau mai târziu - a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin, pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut diponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul refuză greutatea naşterii, creşteri şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi cretivitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţari pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om - şi a tuturor laolaltă - la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi - conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori; şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor ca atare. Cand desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al sociatăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale - dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este "păcat" să ia viaţa unui copil - chiar şi nenăscut, chair şi abia conceput - dacă nu i se explică şi de ce ... Multe învăţături s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului - până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim "lumina ţinută sub obroc" - din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi - nu le mai înţelegem rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, sau exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea "roluri": de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă - aşa cum spuneam - de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul - o clipă - neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale. Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate - pe care chiar le avem aici, pe Pământ - căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi, comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui - bine numit - "diamant" - care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii - căci ne suntem fraţi unii - altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi - dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val...
Deocamdata...
Completare în ianuarie 2018:
Întrucât este foarte problematică menţinerea în funcţiune a siteului Bucuria cunoasterii preiau în completare la câteva articole ceea ce scrisesem în plus acolo, iar în continuare vom discuta aici despre noi înţelegeri, pe nivele diferite, cum se vor derula călătoriile noastre spirituale.
ÎNCREDINŢĂRILE NOASTRE…
Societatea omenească a fost permanent într-o schimbare pe care fiecare om în parte a simţit-o, dar numai în limitele vieţii sale curente. Trăirile sale şi consecinţele în planul adaptărilor au dat naştere la modificări pe care omul le-a înţeles treptat, dar pe care le-a luat în considerare separat, fără să fie îndrumat să le ia ca pe schimbări trăite de spiritul mereu călător prin vremuri. Fiecare om a crezut – şi crede azi – că îşi trăieşte o viaţă la care a ajuns datorită luptei generaţiilor anterioare, din care el nu a făcut parte, la care nu a participat efectiv: cu gândul, cu faptele sale, cu munca şi cu lupta sa în fiecare dintre vremurile pe care le cunoaşte.
Atât cât, şi cum le cunoaşte.
Neînţelegerea acestui fenomen – pe care în mod curent îl numim reincarnare sau, mai corect cred: reîntrupare – este de fapt generat de teama multor segmente ale populaţiilor umane cu privire la răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume, acceptând că a contribuit la crearea trecutului. De aceea nu poate participa activ la crearea timpurilor, la schimbarea lor, fără conştiinţa că a făcut-o, că o face efectiv acum şi că o va face în orice moment al viitorului. Atunci când fiecare om care crede în reîntrupare va gândi şi va simţi efectiv că a trăit fiecare dintre momentele istoriei pe care o cunoaşte + multe altele pe care încă nu le cunoaşte, fiecare va simţi cum timpurile se creează şi prin el, şi prin fiecare spirit care se întrupează asemenea lui. Fiecare cu participarea sa personală, şi fiecare astfel de participare va fi bine înţeleasă la timpul oportun.
Ceea ce va crea deschidere pentru a primi în continuare noi cunoaşteri. Fiecare spirit poate constata că are o responsabilitate concretă, dar pe care nu trebuie să şi-o asume pe toată acum, într-un singur moment: tot ceea ce s-a petrecut în trecutul de care crede acum că nu a fost conştient. Că nu ar exista decât acum o conștiență activă, în acest moment. Mai mult: că altul nu are conştienţa sa în fiecare moment al vieţii sale, indiferent dacă îşi asumă sau nu un anumit fel de responsabilitate, acel fel pe care cineva îl studiază în acest moment şi prin care împinge lumea la a judeca totul prin prisma momentului LUI. Ceea ce din start nu este normal. Dar face parte din realitatea timpului pe care îl trăim azi şi trebuie să fie luat în consideraţie.
Pentru a ne înţelege pe noi şi tot ceea ce a constituit timpul istoric trecut.
De fapt, fiecare spirit întrupat şi-a asumat responsabilitatea deja, atunci când a trăit un destin, fiecare destin al său în parte. Dacă va gândi că doar acum poate să şi-o asume, că doar acum trebuie să-şi asume toată responsabilitatea celor din trecut, nu va putea face faţă panicii de necunoscut şi durerii de a fi greşit cândva. Dacă societatea nu a funcţionat corect, moral, spiritual, iar noi conştientizăm azi tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul tuturor timpurilor cunoscute, acest cumul rămâne doar de cunoaştere, nu şi de responsabilizare.
De fapt, societatea chiar funcţionează corect în felul ei, pentru oameni-spirite care vin la întrupare să înveţe. Să înveţe – nu să trăiască un anume fel de fericire rezultată din nemişcare, care ţine doar de a face lucruri obişnuite, de a căuta un anumit fel de linişte: cu orice preţ, chiar cu preţul ocolirii moralităţii, demnităţii, onoarei de a fi om.
Spiritele vin la întrupare ca să înveţe din cele care se derulează permanent, cu legături multiple între indivizi sau grupuri, între ei şi mediul planetar înconjurător, şi tot ceea ce se desfăşoară în universul de care azi suntem conştienţi. Liniştea interioară vine din realizarea lucrului bine făcut, traversarea evenimentelor cu maximum de moralitate, respect faţă de orice este viu în jur, demnitate: adică spiritualitate de înaltă măsură, după puterile şi încredinţările fiecăruia. Pentru că, oricum, dacă s-ar proceda în acest fel, nu s-ar depăşi o măsură medie pentru societate, care ar conduce la lipsa oricăror manifestări extremiste, ar conduce la dorinţa de conlucrare pentru desfăşurarea experienţei tuturor oamenilor la un loc.
Viaţa pe care o trăim nu înseamnă altceva decât că fiecare spirit învaţă să facă faţă la orice schimbare: de la lipsa totală de experienţă – la consolidarea experienţei prin trăirea multor evenimente de aceeaşi natură.
Dar pentru că ni se pare că este prea dureros că lucrurile se petrec astfel, suntem tentaţi să credem că nimic nu merge corect pe Pământ. Suntem tentaţi să credem că venirea noastră ar trebui să se desfăşoare în cu totul în alt mod şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, există un păcat, o vină, un Dumnezeu supărat pe oameni, o pedeapsă pentru nesupunere. Că însăşi viaţa noastră este o pedeapsă, în curs de ispăşire într-o închisoare universică pe această planetă a răului exclusiv.
Însă când mulţi oamenii vor înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum par, lumea nu se va schimba imediat. Cei care deja au înţeles îşi vor schimba modul de a privi lumea şi de a nu se mai implica în lupta celor care încă nu şi-au terminat înţelegerile. Această realitate trebuie bine înţeleasă acum.
SUBLIMAREA ÎNŢELEGERILOR
Dar înţelegerile se sublimează. Cei care înţeleg azi multe lucruri cred din tot sufletul lor că le-au înţeles pe toate: pentru că ele se aranjează frumos în mintea lor. Pentru că toate sunt logice.
Dar societatea umană nu s-a desfăşurat în trecut după logica noastră de acum, şi nu se va desfăşura în viitor după logica pe care o avem azi. Lucrurile sunt mult mai complexe şi nimic nu pare să conducă deocamdată la înţelegerea faptului că putem căuta rădăcinile celor care se petrec azi – în cele care s-au petrecut în trecuturile omenirii (lemuriene şi atlante): ştim de ele, dar ele nu s-au desfăşurat după logica noastră de acum, ci după subtilităţi pe care abia de acum încolo se pare că avem puterea să le înţelegem ca atare.
Viziunile curente văd rădăcinile, cercetătorii care le au – le înţeleg, dar de multe ori nu înţeleg şi desfăşurarea evenimentelor conform particularităţilor ACELOR vremuri – nu celor de azi. Oamenii aveau alte trăiri, alte emoţii, alte mentalizări: alt fel de a percepe realitatea. După logica pe care o avem azi – pe care încercăm cu greu să o păstrăm mereu de-a lungul vieţii – ne coordonăm în viaţa de zi cu zi, credem că nu mai trebuie să ne punem întrebări, din moment ce am înţeles o anume complexitate într-un anume moment. Transpunem totul după logica care dă roade acum, în acest moment, pe care ni-l credem cel mai elevat.
Vedem efectele şi nu întotdeauna înţelegem desfăşurarea faptelor. Vedem faptele, evenimentele, şi credem că ştim la ce vor conduce ele: dar dacă nu ştim rădăcinile, desfăşurarea lor în alte vremuri, anterioare, în care ele erau estompate de creaţii şi emoţii de alt fel decât cele pe care azi, le considerăm normale – dar nu ajungem să înţelegem drept cum acţionează fondul evenimental asupra prezentului şi asupra viitorului.
Şi nici nu vedem cum acest fond de azi acţionează asupra fondului nostru emoţional: de azi, de mâine. Pentru că şi acela va fi cu totul altul decât ceea ce trăim azi, chiar dacă azi percepem, şi înţelegem o parte din rădăcinile celor care vor fi mâine. Putem înţelege astfel măcar şi o parte din aceste sublimări, tot ceea ce avem de făcut este să lăsăm ca aceste înţelegeri să ne determine să nu lăsăm munca şi lupta noastră de azi la o parte: să mergem mereu mai departe, să descoperim mereu, să înţelegem mereu. Să ne formăm mereu înţelegeri noi, pentru vremuri noi.
Ceea ce însă nu acceptăm azi ne va conduce mâine să înţelegem că cele în care vom trăi vor exista chiar dacă nu le acceptăm azi! Nu ar trebui să fie ceva greu de înţeles. De la potop încoace, puţini oameni au acceptat ceea ce au trăit. Cu toate acestea lumea, formată de fapt din spiritele întrupate, a evoluat mult, chiar dacă nu a luptat decât aparent pentru un ideal universal, pe care nu l-a avut în înţelegere în timpul vieţii şi al luptei lor: pentru că orice om care luptă are un ideal, măcar un scop, iar acest scop face parte din scopul colectiv al umanităţii. Fiecare om a luptat şi împotriva unui anumit tip de pericol de înlăturat, împotriva unui anumit tip de insuportabilitate de înlăturat.
De loc paradoxal din punct de vedere spiritual, tocmai de aceea societatea a evoluat, chiar dacă şi pericolele, şi insuportabilităţile au rămas. Societatea a evoluat în timp, pe multe căi, susţinută în acelaşi timp şi de carenţele care au rămas din trecut, şi de cuceririle omenirii în luptele pe care le-a dus.
Lumea nu a luptat pentru televizoare sau pentru computere, dar a ajuns la ele… Ţăranul din secolul XIX nu a luptat pentru a ajunge la maşina stăpânului – el a luptat pentru un foc în vatră, o bucată de pâine şi o haină mai călduroasă. Dar prin lupta sa a dat curs în acelaşi timp altor evenimente, altor lucruri să apară în viaţa omenească. Nu a fost conştient de viitorul lui, dar a creat acest viitor. Spiritul şi-a creat de fapt propriul viitor…
La fel se petrec lucrurile şi azi. Noi muncim, luptăm şi vorbim de încredinţările pe care le avem, dar timpul creează câmp de desfăşurare pentru alte evenimente, de care nu suntem conştienţi, căci lumea noastră „ne petrece” – cum spunea Mihai Eminescu. Şi nu este ceva rău… Ceva se petrece permanent în fundal şi acel lucru ne va lumina vremea de mâine. Cu siguranţă.
Această vreme de mâine se leagă de cele de ieri şi de cele de azi. Vom vedea că avem toate cărţile în mână, le putem citi şi putem să trăim fără teamă pentru viitor. Căci vom trăi, în mare, exact ceea ce ne uimeşte azi + (ceea ce este foarte important) ceea ce ne înfricoşează azi!
Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp, nu?!
…Să vedem însă, în partea a doua a acestei expuneri, ce înţelesuri pot avea aceste două cuvinte: „uimitor” şi „înfricoşător”.
_________________
Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Să vedem...
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană, urmând să fie prezentată detaliat în secţiunea „Alte Studii” o expunere a modului de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…) Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială mentală: prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei mentale, prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu