Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

marți, 24 martie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (2)

Drumurile Bucegilor încep de la poalele lor, natural fiind amplasate aceste „poale" mult mai sus, dar oamenii au nivelat mare parte a pământurilor din văi. Chiar a existat o reţea veche de căi de acces spre munte, care acum nu mai există; dar şi pe sub munte şi mulţi localnici ştiu acest lucru. De o parte şi de alta a versanţilor, oamenii au pătruns întotdeaunaîn munţi şi le-au cunoscut ascunzişurile. Vom vedea că, departe de a fi fost peşteră-ascunzătoare pentru Decebal, Peştera Ialomicioarei a fost sălaş vechi pentru localnici, cunoscători înaintaţi ai trecutului, prezentului şi viitorului poporului din Cuibul Carpaţilor.
Dacă vom avea în vedere primele teme dezbătute aici, dar nu le vom mai repeta, să amintim numai faptul că primii făuritori ai marilor construcţii de pe platoul munţilor de aici - cei mai accesibili acum turiştilor - nu au avut în vedere numai platoul montan, ci chiar piscurile care se ridică drepte, în mijlocul platoului. Numele actual aduce aminte de denumirea veche: buceag, denumire folosită şi azi pe arii largi din regiunea de pe o parte şi de pe alta a munţilor. Munţii au avut capetele sculptate, modelate cu chipuri de moşi şi au fost chiar opera moşilor care, împreună cu însoţitorii lor, au modelat tot platoul, păstrând specificul local, dar atrăgând astfel atenţia asupra locurilor care păstrau învăţătura neamului. Asemenea procedeu a fost realizat pretutindeni în lume, iar populaţiile ulterioare au păstrat şi au dus mai departe acest procedeu.
Munţii Bucegi au păstrat multă învăţătură. Locurile care pot fi vizitate acum au avut o configuraţie apropiată de ogradă; nu chiar aşa cum cunoaştem azi, ci aşa cum era ea în vechime: cu locuri specifice fiecărui fel de activitate şi cunoaştere a omului vechi, moştenire de la omul străvechi, dinainte de „potop", de "ploile cele mari de pe urmă" - aşa cum le ţin minte oamenii locului. Cunoaşterile biblice au înlocuit termenii, dar mai sunt încă locuri în Europa care poartă în memoria populaţiilor locale termenii străvechi, aşa cum lumea şi-a amintit ea însăşi evenimentele locale.
Omul vechi nu nivela pământurile, ci doar modela locul după trebuinţa sa. Piatra modelată aducea cu ceea ce se dorea a fi obiectul transmiterii, iar de multe ori obiectivul finalizat transmitea mai multă informaţie prin tot ceea ce trezea în conştiinţa omului călător. Locurile nu au fost niciodată aşezare propriu zisă pentru oameni, pentru grupuri de oameni - dar grupuri de oameni au făcut şcoală, cu învăţături profunde în împrejurimile locului, căci fiecare palmă a locului era o „clasă" de învăţătură de un anumit fel, de un anumit nivel.
Locurile au fost modelate astfel, fără însă ca ele să fie începute aici. Primul loc care a fost „lucrat" a fost vârful pe care azi îl numim „Omul": un loc cu o structură energetică naturală cu totul deosebită - dar nicidecum unică în lume. În partea laterală a stâncii unde azi se află şi cabana cu acelaşi nume, se află o structură energetică cu 7 locuri de ieşire din pământuri a unor fluxuri energetice reprocesate de planetă, la nivele vibraţionale înalte, aşa cum există locuri prin care planeta absoarbe fluxuri de energie care a fost „consumată" - procesată de corpurile vieţuitoarelor locului. Filamentele energetice şi materiale nu sunt complet consumate, „digerate" - adică descompuse de structurile corporale (planetare sau ale biosistemului planetar), ci doar prin circulaţia lor în jurul şi în interiorul corpurilor ele îşi lasă o parte infimă a patului filamentar în structurile corporale şi, după acestă cedare, ele se desprind (nemaifiind atrase puternic de structura pe care a ajutat-o astfel) şi circulă mai departe către alte structuri. Planeta ajută menţinerea filamentelor în fluxuri în ajutor pentru biosistemul său, încă o perioadă, facilitează o recirculare locală - sau chiar mai multe asemenea recirculări, în funcţie de multitudinea speciilor locale, de bogăţia şi de puterea spirituală a componentelor vegetale (fixe) şi animale (individuale, independente). Se crează în câmpul planetar o permanentă stabilizare vibraţională prin circulaţia energo-materială şi vibraţională prin sistemul matriceal despre care am discutat în diferite alte articole, pe ambele bloguri. Stabilizarea vibraţională crează o permanentă vibraţie medie în valori fără variaţii mari în profunzimea planetei, acolo unde se află o zonă compactă matriceal-eterică, care menţine planeta în valori interioare relativ constante de la o perioadă de timp mare - la alta. Prin recircularea fluxurilor filamentare în interiorul planetei, fluxurile păstrează şi la suprafaţa planetei, în mijlocul vieţuitoarelor, o vibraţie fără variaţii mari, şi de valoare relativ ridicată. Atunci când întreaga subzonă schimbă vibraţia, la nivelul întregii circulaţii locale (iar acest fenomen se petrece foarte rar la valori minime, care afectează însăşi steaua şi planetele guvernate de steua locală), atunci întrega planetă se stabilizează vibraţional la o valoare medie scăzută, pe termen îndelungat, până când întreaga zonă va schimba treptat vibraţia, prin circulaţia altor fluxuri filamentare, de vibraţie mai mare, ridicând astfel vibraţia medie locală.
Aşadar, există locuri care absorb fluxurile de filamente folosite de corpurile biosistemului local, şi alte locuri care, după ce fluxurile au fost recirculate (şi astfel stabilizate vibraţional la un nivel mediu planetar) sunt eliberate de planetă în mediul atmosferic, intrând din nou în circuitul corporal al vieţuitoarelor. Vieţuitoarele circulă - terestru sau aerian, dar tot apropiat de scoarţa terestră, pe când fluxurile eliberate pot să se depărteze rapid de planetă, nemaiavând vibraţia corespunzătoare vieţuitoarelor. Dar dacă sunt atrase prin aceste sorburi (plexuri locale) şi prind amprentarea vibraţională a locului (pe patul energetic compactizat, din care numai superficial a fost preluată puţină energie de corpurile vieţuitoarelor), ele mai pot oferi energie, dacă circulaţia a fost doar la prima sa „vizită" sau oricum într-o situaţie care să permită, fără primejdie de destructurare, circulaţia filamentelor prin corpul vieţuitoarelor planetare. Se crează locuri de expulzare a fluxurilor de filamente, de cele mai multe ori sub formă de canale filiforme prin care se eliberează energie sub formă de fuior şi, de regulă, canalele sunt independente - nu un grup de astfel de canale. Cu toate acestea, există zone planetare cu mai multe astfel de canale la un loc (un buchet) care eliberează fluxurile filamentare, creind locuri de circulaţie, de fluctuaţie energetică puternică.
În asemenea regiuni, nu vom regăsi aşezări umane obişnuite, căci circulaţia energetică puternică poate să creeze un disconfort spiritual profund, datorat variaţiilor, „vânturilor" energetice permanente. Dar ajutătorii puternici au profitat de astfel de locuri, nu pentru a locui acolo, ci pentru a ascunde activitatea lor mentală de alţi întrupaţi, extrem de abili, de perceptivi şi bine antrenaţi, care ar fi intuit activităţile lor mentale şi ar fi urmărit ori să întrerupă astfel de activităţi (îndreptate către ajutorarea şi îndrumarea populaţiilor), ori să folosească cunoaşterea iniţiaţilor, ajutătorilor înălţaţi, cunoscătorilor de acest fel, în detrimentul populaţiilor locale.
Experienţa ajutătorilor, dintr-o îndelungată perioadă de lucru chiar de-a lungul etapei mentale - nu numai a celei intuitive, la care ne referim acum - a condus la derularea unor astfel de activităţi mentale până relativ târziu, pe parcursul întregii perioade a cuceririlor romane, pe care cei de aici au intuit-o de la bun început ca fiind iminentă. Au lăsat locurile în forma lor modelată, fără nici o primejdie, căci în lume, peste tot existau astfel de modelări cu care romanii, în expansiunea lor, se întâlniseră de nenumărate ori; ştiau că locurile sunt inofensive şi ştiau că fuseseră create în vremuri străvechi, aşa cum fiecare colţ din lume avea sculpturi de acelaşi fel, din „epoca zeilor"sau „titanilor".
Dar locurile au fost permanent căutate de cunoscătorii moştenirilor străvechi, şi ajutători puternici lucrau în continuare în astfel de locuri, în care vânzoleala energetică era simţită şi ne-căutată subconştient de alţii, căci vânturile energetice sunt asociate deseori cu vânturile atmosferice. Astfel, activitatea de învăţătură perceptivă se derula în mod constant în asemenea locuri, în care activitatea mentală se împletea mereu cu activitatea manuală, meşteşugărească. Ajutătorii erau moşii, învăţătorii şi maeştrii (măiaştrii) populaţiilor din văile înconjurătoare. Lucrarea lor începuse din vârful asemănător omului, cu vârtejurile, sorburile de pe trupul cristalin care dădea viaţă trupului de ţărână. În rest, înafara celor 7 sorburi, erau canale, aşa cum canale erau şi în restul trupului de ţărână al pământului care îi primise la sânul lui pe toţi oamenii şi toate vieţuitoarele din lumea largă.
Principala aşezare a ajutătorilor se fixase în valea de la poalele vârfului numit după asemănarea omului, într-un loc în care şirurile de porţi (link) ale pământurilor lăsau un loc liber, unde astfel era cel mai liniştit loc din toate pământurile din jur. Situat în vale, el nu mai era perceput de nimeni, de nicăieri. De acolo ajutătorii "zburau" liniştiţi cu mintea sau cu sufletul lor în toată lumea, ţinând mereu legătura cu moşii şi învăţătorii din lumea largă. În fiecare zi dintre cele care se potriveau cu sinele cel înalt al fiecărui moş, învăţător sau maestru, urcau muntele la cele 7 Fire şi lucrau acolo, verificându-şi puterile minţii şi sufletului lor în condiţiile cele mai grele, în care nu se încumeta mai nimeni să lucreze. În popoarele care îşi fereau învăţătorii şi maeştrii de lume, aceştia lucrau în spatele unor ziduri groase, uriaşe, pentru ca nimeni din popor să nu simtă ceea ce făceau ei acolo. Erau conducători ucigaşi, care învăţau să ucidă, să distrugă, să macine viaţa celor din jur, numai pentru ca ei să poată supravieţui - ei şi slăbiciunile lor.
De ei se protejau, de ei îşi protejau lucrarea îndreptată spre binele poporului lor, încă liber de nedreptate. De aceea vom vedea rezultatele muncii lor pe vârfuri, departe de ochii lumii, sau pe insule cu junglă care să le acopere comorile pe care încă nu le înţelegem azi, chiar dacă ajungem să le descoperim cu greu...
Iniţierea celor care aveau putere şi destin de învăţători sau de lucrători-maeştrii în meseriile lor se făcea numai pentru protecţia oamenilor, atât cât încă se mai putea, cât încă mai era vremea să se poată. Sub protecţia lor, oamenii învăţau să lucreze, să se armonizeze cu natura în mijlocul căreia trăiau, s-o înţeleagă şi să se folosească în mod echilibrat de ea. Nu aveau nevoie de averi, de puteri, aveau nevoie să înveţe, să se pregătească de vremuri grele care vor veni. Cei puternici lucrau şi ei sub protecţiile naturii şi sub propriile lor protecţii, avute sau făcute, ajutate astfel de natura generoasă. Păstrau acolo cele mai importante învăţături, dar pe care atunci încă fiecare om din văi le cunoştea bine. Dacă nu putea fiecare om să ajungă la mari performanţe, măcar înţelegea performanţele altora, le accepta rezultatele, se încredea în ele şi lăsau moştenirea lor urmaşilor cărora le insuflau aceeaşi dragoste de înalt, de profund, de bun, de iubitor al adevărurilor şi virtuţilor lumii.
Dar oricum fiecare om, ştiind că intuiţia este simţirea cea mai profundă a sa, trăia, lucra, comunica şi coresponda în felul său, cu încredinţarea interioară că partea bună a omului va trimfa întotdeauna. Munţii purtau învăţătura lor pretuntindeni în interiorul şi în exteriorul lor, până dincolo de şesurile din marile depărtări. Moşii mergeau din munte în munte, zburând din creste în creste în felul lor vulturesc, pentru că nu mai era vremea să poată vorbi şi privi oamenii în ochi, de la distanţă. Ei erau singurii care mai puteau s-o facă - oamenii în lume nu mai puteau să privească astfel. De aceea moşii lăsau învăţătura pe creste, pe creştetul munţilor şi în văioagele dintre creste, acolo unde nimeni din depărtări nu mai avea puterea să privească. Oamenii cei răi se concentrau pe omorât cu mintea lor şi nu mai aveau puterea să se uite în zări cu mintea lor, şi astfel să le cuprindă tainele.
De aceea, grupuri mici, care urcau la Omul în zilele cu mare putere, au rămas la un moment dat acolo, făcându-şi astfel aşezare în vale, acolo unde pământurile erau liniştite, acolo unde se îmbinau şirurile lungi de porţi, lăsând un loc gol între unghiurile lor. Cu timpul şi-au făcut mari culcuşuri chiar în inima muntelui, după multe alte exemple din munţii din lume, acolo unde moşii trăiau ascunşi. Ştiau că în vremurile grele chiar oamenii din văi se vor retrage în munţi, dacă îşi vor lua inima în dinţi să trăiască acolo sus, după ce frica se va fi instalat de mult în inimile lor.
Până atunci, chiar călătorii şi învăţătorii trimişi de moşi aveau nevoie de ascunzişurile dintre munţi şi de sub munte. Pe urmă şi-au extins drumurile către toate locurile din jur, pe măsură ce mintea omului pierdea din putere. Învăţătura trebuia să dăinuie: şi pe vremea ce avea în curând să vină, grea - cum spuneau moşii, şi pentru vremea când lumea se va lumina din nou şi mintea omului va fi mai luminoasă ca oricând. Atunci omul va avea nevoie de întărire, să ştie că moşii şi învăţătorii neamului i-au lăsat bună întărire în lumea pe care o va vedea cu alţi ochi: şi nu cu ochi de minciună şi ne-har, ci cu ochi care să privească şi să vadă bine până în profunzimea bobului de grâu, acolo unde se ascunde sămânţa cea fertilă, şi inima din puiul de pom, şi din firul de iarbă: şi să crească împreună cu ele aşa cum trebuia, pentru a-şi susţine mai departe semenii. Lăsau pentru învăţătorii vremurilor ce aveau să vină, pentru călătorii-învăţători, pentru cei care aveau să schimbe privirea omului din zările vieţii pământurilor...
De aceea au trăit şi au muncit acolo, pe creştetul munţilor, departe de lume, şi totuşi în mijlocul ei...
Extinderea lor treptată, pentru a-şi lăsa întreaga învăţătură, s-a făcut în continuare pe crestele învecinate, acolo unde se putea ajunge uşor şi din văi, şi din locurile lor de muncă. Drumuri ferite duceau în sus, şi de o parte, şi de pe alta a munţilor. Moşii locuiau de mult sub munte, acolo unde ajungeau din văile de dincolo de munţii lor, dinspre rădăcina marilor rîuri din vale. Munceau şi traiau acolo, mergând spre alte locuri, dar venind des şi pe la Omul. La rândul lor, învăţătorii de aici ajungeau repede la moşii de sub munte, acolo unde dânşii lucrau, şi de la dânşii îşi luau învăţătură de lucru frumos, pe care îl duceau în munţii şi în văile lor, oamenilor. Învăţau să caute exact iarba sau felul de pământ care le trebuia pentru ca lutul să se modeleze mai frumos şi să fie mai rezistent la vremea rea, la fel şi fierul din care făceau cele trebuincioase în gospodăria lor. Puneau suflet şi cuvânt în fier, pe lângă bobul de un anumit fel de ţărână sau piatră fin măcinată, adusă din depărtări sau aşteptând ca apele să le aducă în văi, primăvara, când toate trebuiau aşteptate să vină şi să treacă, cu răbdare. Învăţau cum să coasă cuvinte pe brâu şi pe cămaşă, unde să le coasă pentru ca aerul să curgă mai frumos acolo, mai odihnitor pentru trupul omului, acolo unde omul are nevoie de lumină când trudeşte să-şi facă viaţa mai uşoară. Lăsau moştenire cunoaşterea lor pe ştergare, cele de mâini şi cele care ţin căldură la picioare. Modelau nu numai lutul pentru vase bune şi frumoase, bune pentru fiecare fel de mâncare pe care omul o poate păstra şi peste vară, şi peste iarnă; modelau lemnul din care îşi făceau cele de trebuinţă casei, fierul care lega părţile de lemn pentru a rezista vântului, şi ploilor de toamnă, şi tulburărilor de primăvară… Pietrele care mergeau să sprijine tot ceea ce clădeau în casa lor, în preajma ceselor lor, în drumurile lor.
Aduceau pietrele care schimbau lumina stâncilor, căci oamenii nu mai aveau putere să le mute cu mintea din loc, iar moşii îi învăţau să nu să facă treabă cu mintea - dintre cei care ar fi putut cu puţină opinteală, dacă nu ar fi muncit cu trupul lor atât de mult. Dacă treaba lor era să lucreze, să trăiască pentru lume - atunci să facă ceea ce ar fi putut să facă lumea. Lumea încă mai vedea cum curg luminile pietrelor, aşa după cum curg luminile oamenilor. Învăţătorii rugau călătorii trimişi de moşi să umble prin lume şi să găsească pietrele şi sâmburii fierului, al altor lucruri tari sau moi din lume, pe care ştiau să le pună meşteşugit la poalele stâncilor pe care aveau trebuinţă să le modeleze, pentru a face lumina lor să-şi schimbe cursul, puterea şi direcţia de curgere.
Aşa au construit Mama şi Copilul. Aşa au construit Păsările Cerului, Animalele Pădurii şi Animalele din Curtea Omului. Aşa au construit Şarpele care trăieşte şi în pădure, şi în curtea omului.
Aşa au construit Omul cu Cuşmă privitor în zări, şi Omul Fără de Privire, privitor la seamănul său. Omul care nu ştie a privi în interiorul său, dar ştie a privi în zări - şi omul care nu poate privi în zări, dar priveşte fără teamă în întunericul din sinea sa. Şi întunericul prinde a se lumina - tot aşa cum zările prind a se întuneca. Şi orbul priveşte în claritatea sa cum văzătorul nu mai vede în zarea sa, şi nu-i trebuie mult orbului să se întrebe cât îi va lua omului cu ochi să nu-şi mai chinuie vederea astfel, înceţoşată ca şi sufletu-i cuprins de frici şi de temeri nelămurite; stând unul în preajma celuilat, vorbindu-şi cu vorba şi cu sufletul, stând la sfat frăţeşte…
…Frăţeşte să-şi descopere unul altuia luminile şi întunecimile, să se accepte reciproc şi să se înalţe reciproc. Să ştie tot ceea ce poate face şi unul, şi altul, şi să ajungă să se învoiască reciproc…
Iar în vremurile în care vor fi Orbi şi Văzători, să nu-şi desconsidere puterile unii altora, căci toate sunt lăsate pe lume spre învăţătura tuturor: şi a celor care se cred învăţaţi, şi a celor care privesc mereu învăţătura vremurilor lor, şi a semenilor lor - deopotrivă.
Căci aşa îi este ursit neamului, să stea sub semnul Orbului şi al Văzătorului deopotrivă: oameni care văd şi oameni care nu văd, să muncească şi să trăiască împreună, dând povaţă înaltă celor care trebuie să le calce pragul; celor care aud despre ei - să audă de la ei de îndrumare, de povaţă: cum să se poarte ca şi ei, ca oameni buni unul cu altul, cum să se îngrijească de păsările cerului şi de animalele pământurilor, cum să stea sub vremuri şi sub lacătul lor, cum să trăiască numai în pământurile lor.
Şi pentru că multe neamuri vor veni, atrase fără să ştie nici ele de ce, să ştie omul de aici că misia lui este să poarte învăţăturile neamului în lume, primind şi numai puţin plecând să dea aşa - altora. Să stea omul - locului, ca pasărea în cuib şi ca animalul în curtea omului, ca un câine credincios să-şi apere avutul care numai învăţătură trebuie să-i fie. Căci casa de şi-o pierde, şi pământul de şi-ar pierde - învăţătura de bună cuviinţă să nu şi-o piardă în veci, indiferent cu cine ar avea de-a face.
Şi cel ce vine să îl schimbe să nu reuşească, ci omul pământului să-l schimbe, şi străinul să-şi amintească de unde i-a venit chemarea şi unde i-a fost plimbarea. Iar sufletul să i se-ncânte şi mintea să i se cufunde în bună-stare şi virtute.

sâmbătă, 14 martie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (1)

Toate cele descrise până acum au avut ţelul deschiderii unor discuţii asupra celor care le putem vedea cu ochii noştri în diferite locuri din lume, în calitate de turişti cercetători ai locurilor pe care le vizităm. În locurile vizitate, istoria poate să fie vizibil expusă în înţelegerile ei – deşi cu subtilităţi spirituale pe care abia acum începem să le înţelegem, şi apoi să le studiem în detaliu. În alte locuri, detaliile au fost şterse de furtunile vremurilor, fie ele naturale, fie spiritual-normale: omeneşti. Sau sunt detalii aproape şterse de intemperii, pe care le putem ghici numai dacă cunoaştem fenomenologia care a stat la baza consemnăriilor desfăşurate în locul vizitat, şi putem contribui la formarea unui curent de opinie publică pentru conservarea locurilor. Sunt multe locuri în lume cunoscute ca aparţinând întregii lumi, dar gestionate local fără răspunderea necesară şi cu arogarea unor drepturi nelegale, numai pentru faptul că altcineva nu se preocupă. Şi ţara noastră se află într-o asemenea situaţie, după o lungă perioadă de timp în care atenţia oamenilor s-a îndreptat către cu totul alte ţeluri.
Cele dintâi locuri pe care le vom vizita în călătoriile noastre vor fi locuri din ţara noastră, dar în acelaşi timp, fără nici un fel de alte probleme, ne vom îndrepta atenţia şi către obiective din alte ţări, vizitate de multă lume în ultimul timp. Vom detalia pe loc elemente de cunoaştere, având în vedere faptul că deja s-a făcut o deschidere mare prin activitatea depusă în aceste două bloguri. Vom continua să desfăşurăm lucrările cu caracter spiritual pe Blogul unui om cuminte, precum şi studii detaliate privind elemente de cunoaştere legate de vizitele, de drumurile noastre spirituale.

MUNŢII BUCEGI: BUŞTENI: PLATOUL BABELOR ŞI PEŞTERA IALOMICIOAREI
Drumul nostru porneşte din locul numit Babele, unanim cunoscut acum, un loc a cărui prezentare a fost făcută indirect în prima expunere a blogului. Locurile au fost străbătute de oameni încă din timpurile foarte vechi, cu mult timp înainte de ultima glaciaţiune: dar nu pentru a fi de la bun început locuite, ci cu un alt scop, de o înaltă ţinută spirituală: pregătirea biosistemului planetar pentru locuirea împrejurimilor, apoi chiar locuirea lor, de către grupuri spirituale aflate atunci în drum către Pământ. Erau grupuri spirituale aflate în călătorie prin univers, pentru a-şi consolida multe manifestări mai vechi şi pentru a învăţa încă mult mai multe manifestări noi, în compania multor alte grupuri spirituale aflate în călătorii cu scopuri asemănătoare. Deşi ele cunoşteau bine necesitatea trăirii în linişte, în pace cu toate vieţuitoarele planetei, până la adaptarea lor completă (complexă, de asemenea, este un lucru care este necesar să fie luat în considerare), nu aveau cum să cunoască în amănunt desfăşurările totale de biosistem şi modul în care acesta este întotdeauna particular-sensibil la schimbările care au loc în câmpurile planetare: cel fizic, cel astral şi cel mental deopotrivă.
Căci, dacă noi cunoaştem, în linii mari, biosistemul planetar (pământean), nu cunoaştem în detaliu biosistemul astral – adică vieţuitoarele întrupate în corp astral, trăitoare şi ele, de asemenea, în mediul în care trăim şi noi. Desfăşurarea biosistemului astral este deosebit de importantă pentru orice vieţuitoare, conştientă la nivelul său personal de viaţă pe care o duce şi de aceea desfăşurată la nivelul său de percepţie. De aceea, orice schimbare planetară – cu atât mai mult la nivelul câmpului oamenilor deosebit de activi în plan astral (emoţional)-mental, conduce la schimbări de percepţie în planul de manifestare a acestor spirite micuţe, întrupate în corp astral. De altfel, este necesară o astfel de bogăţie permanentă de biosistem astral în jurul nostru – al vieţuitoarelor întrupate în corp fizic: ele sunt de o importanţă cu adevărat vitală pentru spirite fără multă experienţă de întrupare. În momentul terminării vieţii lor în corp fizic, chiar dacă ele se reîntrupează repede, mult mai repede decât mamiferele şi oamenii, tot petrec un timp în corp astral – conform aceloraşi forme de existenţă descrise pentru oameni (doar mult mai simple, cu sarcini simple de trăire) aşa cum au fost discutate în articolul pe care îl regăsiţi aici:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

Dacă biosistemul astral este sărac reprezentat sau alungat de o activitate intensă umană, entităţile proaspăt destrupate ar sesiza imediat diferenţa: adică singurătatea lor, simţind o frică teribilă de ea. Mult mai apropiate de evoluţii obişnuite în companii extrem de numeroase, întrupate în tot felul de structuri de grup (stol, cârd, banc (de vieţuitoare marine), turmă, etc), dacă se trezesc singure în mediul lor astral, după pierderea corpului lor fizic, frica se instalează într-o fracţiune de secundă, şi următoarea întrupare nu ar mai putea avea repede loc. Căci o întrupare trebuie să se facă liniştit, drept pentru care, cu cât vietăţile sunt mai mici, cu atât ele nu simt de loc sau simt extrem de puţin pierderea trupului lor (atunci când mai capătă exprienţă de întrupat şi se pregătesc pentru învăţătura de destrupare). Pentru cele care învaţă să lupte pentru viaţa lor, ca sarcină personală de destin, încep să simtă, prin corpuşoarele lor micuţe, dar dotate cu senzori specializaţi treptat pentru a simţi durerea, moduri diferite de simţire a necesităţii de a lupta pentru viaţa lor, adică pentru supravieţuire. Pe măsura creşterii lor spirituale, vor cunoaşte treptat şi singurătatea: în întrupare şi în despărţire de întruparea în corp fizic, adică ceea ce numim viaţa dintre două vieţi, dintre două întrupări în corp fizic. Dar nu este cazul tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, care se obişnuiesc, dimpotrivă, să trăiască în medii bogat reprezentate în întrupări de tot felul (aşa cum ştim că este compus biosistemul pământean); într-un asemenea mod de trăire, ele se sprijină pe obişnuinţa cu aglomeraţia de semeni pentru a învăţa diverse manifestări: cum să se hrănească (abundenţă de feluri de aceeaşi natură, pe care le cunosc astfel şi pot alege în orice fel de situaţie de întrupare, după cum le va fi mediul de trai), cum să se înmulţească, cum să se apere, cum să sălăşluiască împreună, etc.
Iată aşadar cât de important este pentru biosistemul mărunt, să trăiască într-un mediu bogat reprezentat – atât în corp fizic, cât şi în corp astral. Şi cum biosistemul astral se sperie mult mai uşor de vibraţiile din mediul de trai obişmuit, era necesar în asemenea străvechimi (cîteva zeci de milioane de ani) ca întreg biosistemul de mărime medie să fie îndepărtat treptat sau obişnuit cu activitatea astral-mentală umană – ale cărei vibraţii se transmit rapid în mediul planetar.
Ajutători planetari – pe care, în acel moment, nu-i mai putem numi cu uşurinţă nici lemurieni, şi nici atlanţi (şi vom vedea de ce) au avut ca sarcină parcurgerea prin propriile forţe (adică cu piciorul) a multor ţinuturi din continentul uriaş, format atunci de: America de Nord, Europa şi Asia. Aveau ca sarcină folosirea comunicării între indivizi aflaţi în mers, fiecare pe un parcurs bine stabilit şi binecunoscut de membrii întregii misiuni.
Munţi şi văi, lunci, şesuri, ţărmuri şi chiar ape au fost astfel străbătute de ajutătorii secundari, ajutătorii planetari: cu sarcini cuprinzând în acelaşi timp şi ajutor pentru populaţiile spirituale planetare mai mici (biosistem vegetal şi animal deopotrivă), şi ajutor oferit în egală măsură populaţiilor umane – existente deja pe planetă (cei pe care azi îi numim lemurieni) şi ale celor care aveau să vină, în curând: cei pe care i-am numit atlanţi. Vom reveni cu precizări privind aceşti ajutători secundari.
Atlanţii nu s-au numit pe ei înşişi în acest fel venind cu numele lor pe Pământ, ci au fost grupuri mari de spirite întrupate pe locurile marelui continent pe care ei l-au locuit în majoritatea vieţilor dinaintea ultimei glaciaţiuni: continent numit – după sunetul generat de structurile sale interioare şi exterioare deopotrivă: A Tlan, situat între Oceanul Pacific şi munţii Urali de azi. Dincolo de care sunetul pământurilor se schimbă total, format de pământurile pe care le numim Cian (numit de noi Asia, azi).
Dacă “plimbarea” acestor ajutători era o lucrare puternic ancorată în realitatea planurilor locale de evoluţii, să vedem şi felul în care se desfăşurau fazele acestei lucrări, pe scurt: pornirea lor avea loc dintr-un spaţiu asemănător scopului sarcinii grupului de lucrători, dar din cu totul alte motive – în principal datorită structurilor interioare ale pământurilor, cu compoziţii particulare ale solului şi subsolului. Principala formă de depistare a unor asemenea locaţii era sunetul, perceput mental. Sunetul avea pentru acest fel de lucrători cea mai mare importanţă, mai mare decât luminiscenţa locurilor, căci compunerea lui este o radiaţie ce poate fi descompusă şi perfect înţeleasă în lucrări de multe feluri, nu numai de felul celor pe care le descriem aici. Comparativ cu marginea locurilor lăsate în urmă, lucrătorii trebuiau să facă o uniformizare de sunet, prin sunetul emis de ei înşişi, uşor şi constant între teritoriile parcurse de fiecare membru al grupului, şi apoi pierdut treptat pe margini pentru a mlădia diferenţele între teritoriile parcurse de ei şi restul teritoriilor învecinate. Urmând scopul descris, ei porneau aşadar de la locuri cunoscute de vieţuitoare ca fiind improprii vieţii lor şi creau un spaţiu larg de câmp emoţional-mental propriu oamenilor vremurilor lor: cei care aveau să reprezinte grupurile de spirite venite din alte părţi ale universului, pe Pământ. Era o amprentare mentală a spaţiilor în direcţia pregătirii acestora pentru sosirea celor care, pe Pământ, îi vom denumi atlanţi.
Este de precizat că astfel de lucrări nu erau cele dintâi realizate de acest fel de ajutători. Chiar unii dintre ei participaseră în trecut la formatarea pământurilor altor continente pământene, căci după plecarea fiecărui popor spiritual principal care împânzeşte câmpurile planetare cu alte feluri de vibraţie decât cele ale poporului care va veni ulterior, este necesara o astfel de formatare. Înaintea oamenilor, pe fundalul unui biosistem mărunt şi în condiţiile în care mamiferele nu erau forma reprezentativă de răspândire în mentalul colectiv planetar, saurienii fost poporul principal cu mentalul şi emoţionalul cel mai puternic, şi distinct, în câmpuri. Părăsirea evoluţiilor lor pământene a necesitat formatarea câmpurilor astral-mental, de către ajutători comuni pentru cele două feluri de populaţii spirituale, în vederea primirii şi realizării confortului spiritual al oamenilor. Spirite evoluate comparativ cu saurienii, creatoare conştiente cu multă experienţă în creaţia materială, ele aveau nevoie de evoluţii pe Pământ pentru învăţături de extindere a cunoaşterii lor în acest domeniu (al creaţiei materiale conştiente), în condiţiile energo-materiale ale acestei planete. Ei au au numit-o, în timp, Pământ, cuvânt cu o vibraţie aparte, pentru a o deosebi de dimensiunea paralelă de o frecvenţă superioară a locurilor de aici, numite astfel pământuri, delimitându-se de dimensiunea creatoare arhetipală care a creat locurile pământene mult mai potrivite evoluţiilor lor de început.
Formatarea pământurilor s-a realizat blând, în mare linişte, treptat, cu grijă pentru toate vieţuitoarele planetare, nu numai cele locale. O astfel de lucrare a presupus nu numai formatarea iniţială a locurilor, necesară primirii liniştite a populaţiilor spirituale umane, ci şi faze intermediare, pentru tot felul de populaţii spirituale care au tot venit, treptat, pe Pământ, indiferent dacă unele grupuri au stat aici mult mai puţin timp decât altele.
O asemenea sarcină a avut şi un alt scop, urmărit în timp, de asemenea, pentru primirea multor grupuri spirituale pe Pământ: formarea unui volum de informaţii ajutătoare pentru chiar grupurile care veneau, rând pe rând, şi evoluau în corp astral pentru o adaptare de început, în preajma Pământului. Ajutau astfel la orientarea spiritelor în planul creaţiei materiale cu specific pământean (aşa cum am mai spus: în condiţii particulare, energo-materiale locale), în cel al comunicării şi în cel al creării de relaţii în procesele de trăire locală. Oricât de multe ar cunoaşte spiritele pe scara evoluţiilor lor, la începutul trăirilor lor pe o planetă au neapărată nevoie de o acomodare şi de exemplificare de folosire a corpurilor locale pe care le vor folosi, o expunere de exemplu privind cele trei ramuri principale de activităţi umane (în cazul nostru), de mai sus. Când spiritele ajung să se orienteze singure în orice fel de condiţii, pe toate meleagurile universului, adică spunem că încheie o primă fază de evoluţie – aceea numită primară – ele pot să se descurce perfect în ramurile de activitate binecunoscută de ele – cele de mai sus. Dar ele tot au nevoie de acomodare şi de exemplu primit rapid în alte ramuri, feluri de învăţături, pe care le vom numi secundare, spiritele aflate în asemenea evoluţii numidu-se pe ele înseşi “secundare”, căci îşi pun semenii mai tineri pe primul loc în cursul învăţăturilor pe care ei le vor primi în continuare: de ajutor oferit primarilor. Dar ei urmăresc şi ajutorul primit de la coordonatorii tuturor evoluţiilor simultane desfăşurate în univers (şi, normal – local, pe Pământ), numiţi de către secundari: Centrali – adică aflaţi în centrul atenţiei proprii de învăţătură pentru a-i ajuta pe primari. Pentru trecerea de la o etapă de evoluţie la alta, coordonatorii evoluţiilor umane – şi, de fapt, generale din univers – se servesc de evenimente planetare, stelare şi univesic-zonale (adică caracteristice unei zone bine delimitate din univers). Aşadar, omenirea nu a traversat perioadele sale de evoluţie decât folosindu-se de armoniile universale; oamenii au înţeles din vremurile străvechi acest lucru. Nu se poate spune că, dacă în etapa mentală omul se folosea intens şi conştient de ritmurile care dau fenomenologia planetară, nu face acelaşi lucru şi astăzi, în linii mult mai generale este drept. Chiar dacă nu conştientizăm totul perfect, sau chiar dacă numim acest lucru altfel, tot ţinem mult seama de această ciclicitate, ritmicitate cu care, ca o respiraţie regulată, universul ne vorbeşte. Şi noi respirăm cu el odată, clipele noastre se adună în ore, zile, săptămâni, ani şi grupări de ani în care se petrec evenimentele planetare şi cosmice, în funcţie de care ne potrivim vieţile şi activităţile.
Cu atât mai mult omul mental se putea raporta la evenimentele cu care se confrunta în lumea lui, cunoscându-le bine şi extrapolând cunoaşterea sa la înţelegerea altor ritmuri, mai ample, care le cuprind pe toate celelalte. În acest context, oamenii au cunoscut întotdeauna şi ritmurile planetare, şi felul în care organizările uriaşe de evoluţii îi cuprind şi pe ei: iar ei trebuie să le ia în considerare, folosindu-le permanent. Pe Pământ, spiritele venite în evoluţii parţial regresive învaţă, aprofundează şi îşi îmbogăţesc experienţa observării celor mai multe asemenea schimbări, pentru care acasă – în locurile în care îşi desfăşoară evoluţiile progresive – nu au putere, la începuturile treptelor lor de evoluţie, să stea cu răbdare – într-un singur loc, o perioadă îndelungată, pentru a observa esenţa desfăşurărilor ritmurilor locale. Pentru a le înţelege rădăcinile, dezvoltările, pierderea lor subtilă în noianul altora mai puternice sau mai lungi, mai slabe, mai scurte, de vibraţii diferite, cu efecte diferite în acelaşi plan, în planuri diferite sau asupra unor populaţii spirituale evoluante în astfel de medii, la a căror trăire sunt astfel participanţi şi, uneori, prea-puţin-înţelegători.
Pe o planetă cum este Pământul, într-un sistem planetar cu obiecte stelare rare, într-o galaxie în care stelele sunt şi ele relativ rare, desparţite de distanţe uriaşe, disponibilităţile de mişcare galactică sunt practic nule din perspectiva sistemului corporal local, neputincios pentru părăsirea planetei pe timp îndelungat. Astfel spiritele învaţă să stea la punct fix, să se adapteze unor asemenea şederi, să studieze fiecare moment al existenţei locale – din condiţiile corporale şi de biosistem planetar local.
Cu atât mai mult la trecerea între două etape, trecere pe care omenirea a conştientizat-o complet, total, de la primul până la ultimul om, de la cel mai fin până la cel mai grosier eveniment, de la cea mai superficială – la cea mai profundă nuanţă existenţială.
Au ştiut şi au lucrat, aşa cum se lucrează formatările întotdeauna, de care fuseseră conştienţi toţi oamenii clipă de clipă: conştienţi de toată munca secundarilor şi de tot avantajul unei asemenea munci, pentru toate vieţuitoarele pământene. Au avut cu toţii parte de programe de adaptări, permanent actualizate de aceiaşi secundari-ajutători-lucrători răspândiţi în întreaga lume, făcând parte din asemenea programe de pregătire a întregii umanităţi: a tuturor spiritelor umane pentru perioada care avea să vină.
În toată lumea, perioada ultimei glaciaţiuni, precum şi perioada care I-a urmat, a fost trecută de astfel de secundari rămaşi în enclave de lucru, în timp ce majoritatea oamenilor au părăsit benevol întrupările în corp fizic, urmărind evenimentele din corp astral. Rostul acestor enclave era păstrarea de exemple de desfăşurare a muncii manuale, depusă aici de către aceiaşi secundari, coordonaţi de Centralii şi proprii lor ajutători astrali şi dimensionali. Întrucât corpurile lor erau cele vechi, fine ca structură, ca textură a ţesuturilor, munca lor a fost o lucrare complexă, ajutându-se de multe elemente mentale, deşi munca de bază a fost aceea manuală. S-a pus atunci bazele industriei – manufacturiere în astfel de începuturi – conform necesităţilor de creare manuală a unor obiecte după felul celor care oamenii le avuseseră în perioada anterioară – dar executate mental. Putem face o asemănare între felul de a se crea actual (deşi foarte grosier spus) tehnologic, computerizat – şi munca exclusiv manuală aşa cum o cunoaştem azi. Vom detalia şi acest lucru, la vremea exemplificărilor.
Asemenea enclave au fost realizate în munţi, între munţi apropiaţi, pe înălţimile cele mai mari ale continentelor. Pe tot timpul retragerilor lor, printre multele lor sarcini, cei retraşi au modelat locul lor momentan de trai în felul în care aveau să poată trăi oamenii în vremurile care aveau să vină: arta cu toate formele ei de prezentare de azi îşi găseşte astfel rădăcinile în asemenea locuri de retragere. Vom detalia pe parcursul studiilor multe segmente ale acestei munci-lucrare de o uriaşă complexitate în lume.
Vremurile, apoi şi oamenii care le-au trăit s-au petrecut unele după altele, cu generaţie umană după generaţie, refăcându-se local structurile lumii, după felul şi asemănarea celor petrecute în vremurile străvechi. Primele generaţii au fost copiii celor din enclavele lucrate cu toată măiestria cunoaşterilor lumii: cele mai frumoase, cele mai măiestrit-create lucruri care s-au făcut vreodată în piatră, lemn, os, textile. Lucruri care descriau viaţa, cunoaşterea şi puterea de pătrundere a celor care au dat din nou viaţă lumii şi creaţiei ei.
Urmaşii lor au preluat toată cunoaşterea, deşi vremurile nu le-au mai permis să facă lucrurile la fel: vremurile şi corpurile lor, pe care le schimbaseră cu altele mai dense, mai grele – dar mai mici, pentru a nu le fi greu să se descurce în lumea lor, lăsând naturii să-i ajute prin toate materialele pe care învăţau să le modeleze. Înca mai era modelarea făcută cu mintea în participaţie cu trupul, unde mintea = mentalul remanent, care nu mai modela, dar care putea căuta cele mai bune materiale pentru fiecare obiect în parte, cele mai bune locuri de locuit, cele mai calitative lucruri de creat – după puternice percepţii, încă nu de tot pierdute. Încă mai erau puternici, iar urmaşii lor aveau să-i vadă realmente aşa cum încă mai erau: încă mai erau luminoşi, încă emiţând un sunet melodios împrejurul lor, încă văzând în inima cerurilor sau în inima unui fir de pământ. O „artă” care avea să se piardă curând, căci nici vremurile nu mai puteau fi folosite – nici măcar pentru atâta lucru cât mai puteau face acum. Venise vremea să trăiască în noutatea aşteptată, pentru care se pregătiseră atât de mult.
Arta străvechilor nu era însă pierdută. Mai întâi ea a coborât din munţi – în văi. Lumea din văi ştia că cele măiestrit lucrate sus, sau pe insulele depărtate, fuseseră de fapt exemplu de făcut, pentru ei, oamenii-urmaşi: cum să-şi facă casele, prinzând lumina în modul cel mai bun pentru toată ziua, dar protejându-i în fel şi chip împotriva intemperiilor, împotriva apelor vijelioase, ţinând seama de păduri, de câmpuri, de munţi, de locuri bune şi de locuri greu de îndurat; departe sau aproape de ele, folosindu-le sau nu, ori folosindu-le numai când anumite clipe din ani le erau bune. Şi multe altele la fel.
Nimic nu era pierdut, apoi, pentru că mulţi (şi totuşi, atât de puţini!) dintre străvechi erau în continuare printre oamenii care trăiau acum oriunde în lume. Oamenii obişnuiţi uitau – dar îşi puteau aduce aminte multe lucruri, doar privind acolo unde li se spunea, povestindu-şi apoi unii altora, în familie, din generaţie în generaţie. Munca de zi cu zi le lua mult timp, nu mai aveau timp să se concentreze în toate părţile: erau învăţaţi să se concentreze la ceea ce aveau de făcut, pentru a face cu îngrijire, cu înaltă preţuire, de o foarte avansată calitate. Aveau însă învăţăturile lor pretutindeni, existau oameni de legătură cu ei, aveau exemplele lor vii pretutindeni. Oriunde se duceau, găseau asemenea locuri care le aminteau mereu ce trebuie să privească, ce trebuie să facă şi cum trebuie să primească lumea în care trăiau.
Oamenii de acum era poporul cel nou. Omul – era omul cel nou. Îndemânarea se forma greu, dar totuşi uşor, pentru că doar trebuiau să şi-o reamintească. Să aibe încredere şi să-şi reamintească ceea ce ştiau; şi ştiau că, cu cât vor avea mai multă răbdare să-şi amintească mai multe lucruri din propriul trecut, cu atât aveau să nu uite mai multe lucruri în viitor. Viitorul era al uitării de sine, de multe – uneori de tot. Dar intuiţia, părerea, înţelegerea aveu să-i ajute mult, şi ei ştiau bine acest lucru.
Străvechii lucrau în continuare pentru acelaşi scop, dar privit din perspectiva celor care ştiu bine cum vor decurge vremurile, cum se vor schimba oamenii. Dacă ei cunoşteau bine toate cele care fuseseră, fără să uite absolut nimic, şi ştiau bine sensurile celor care urmau să vină, tot ceea ce făceau ei era îndreptat către realizarea a două linii importante de creaţie:
– crearea unui sistem de perpetuare a cunoşterii care putea fi folosită în viaţa de toate zilele, chiar şi inconştient în partea sa profundă – dar utilizabilă prin intuiţia omului că „îi face bine”. Folosind astfel o asemenea moştenire, omul se încredinţa că tot ceea ce prelua era bun, la început cu neştiinţă profundă, dar cu respect pentru strămăşii săi, de la care ajungea învăţătura până la el, urmaşul. „Binele” se oglindea în eficienţa lucrărilor, fiabilitatea=rezistenţa în timp, cu păstrarea îndelungată a calităţii funcţionărilor, precum şi cu posibilităţi de aplicare la o gamă largă de alte lucruri şi evenimente din viaţa curentă a omului.
– crearea unor elemente constructive de mare profunzime, cu aparenţă de normalitate pentru etapa intuitivă, dar care să permită celor care aveau sarcini de mare profunzime, subtilitate, să se orienteze după ele, iar pentru momentele în care întreaga populaţie a locurilor avea să-şi recapete în timp, abilităţile de percepţie extinsă mentală, să fie tuturor o întărire, prin mesajul oferit, pe calea înţelegerii că lumea nu a fost aşa cum se prezintă în greaua încercare a etapei intuitiv-manuale, şi nici viitorul ei nu este tot atât tot atât de dur aşa cum i-a fost recentul trecut. Să înţeleagă omul că ceea ce vede, aude, simte, şi intuieşte încă şi mai mult, este o normalitate care se dezvoltă şi va ajunge încă şi mai mult perceptibil, şi mai puternic şi profund lucrativ decât a fost până acum.
Adică – din perspectiva lor, dar şi a noastră, a celor care ajungem să trăim aceste vremuri – este exact ceea ce trăim acum, în această perioadă de trecere, rapidă, dezorientantă pentru mulţi oameni, dar deosebit de întăritoare pentru cei care ajung să înţeleagă toate acestea ca fiind cale de dezvoltare, de perpetuare a omenirii, azi.
Cu alte cuvinte, înţelegând din ce în ce mai profund azi cele rămase de la strămoşii noştri, în lume:
– pietre uriaşe (greu de distrus de „mâna” timpului) cioplite în anumite feluri, astfel încât ele să imite energetica umană; să povestească, să tălmăcească, după ajutorul legendelor locului şi înţelegerilor intuitive ale încă multora, care este calea şi cum se ajunge la recuperarea încrederii totale a omului în forţele sale proprii; care să spună cum erau pământurile şi cum se înnoadă şi deznoadă marile canale energetice transcontinentale, marile rifturi energetice, marile structuri care ţin fiinţele, toată viaţa pământurilor şi tuturor vieţuitoarelor lor din lumea pe care ajunge astfel omul să o cunoască cu alţi ochi, şi s-o audă cu alte urechi;
– obiecte casnice de toate felurile, realizate pentru o funcţionalitate strictă, purtând pe ele, cu ele, inscripţii formatoare de manifestări sau aducătoare-aminte de puteri pe care omul le putea uita pe moment, însă de care încă îşi mai putea aduce aminte în semnificaţia lor, urmându-le „sfaturile”; dar şi bune pentru vremurile când nici amintirea nu va mai fi, aducătoare din subconştient de multe lucruri uitate, adică stimulând intuiţia; apoi chiar cunoscând omul că dacă face ceea ce îi vine în minte ca o boare, ca o părere, ca un vis frumos şi bun, îi va purta un mare bine pentru viaţa sa şi a celor din jurul sau. Obiecte care să atragă înţelegerea celor nevăzute şi neauzite, dar care să conducă la păstrarea în continuare a încredinţării că ceea ce face sufletul, simţirea omului să vibreze puternic este exact ceea ce există, dar omul a pierdut treptat – insă nu şi pentru o veşnicie – din cunoaşterea sa cotidiană. Instrumente de cantat care să-i mlădieze sinţirea către armoniile universale pe care omul să le simtă, să le perpetueze în viaţa sa, să le ofere urmaşilor, căci ele cântă despre armoniile de sunete care se împletesc şi vorbesc omului în sinea lui cea necunoscută, purtându-l către, însoţindu-l către clipele în care va putea să le cuprindă din nou pe toate: infinitul si eternitatea...
Obiecte mărunte de purtat pe corp, care să-l întărească şi să-l protejeze, care să-i aducă trupului mlădierea minţii prin curăţirea inimii; obiecte care să-i aducă în suflet, apoi şi în minte – când s-o putea aşa – înţelegerea tuturor celor pe care le-a folosit fără să ştie profunzimea fiinţării lor, dar a simţit bine această nuanţă fină „că-i face bine” şi care, în final, îl va conduce la cunoaşterea felului în care toate acestea i-au perpetuat viaţa, sănătatea, comportamentul frumos, bunătatea faţă de semeni şi toate vieţuitoarele pământurilor, aerului şi apelor... De la care au învăţat astfel oamenii, în continuare, din ce în ce mai multe lucruri, şi mai bune, şi mai frumoase...
obiceiuri de purtare, de hrănire, de ajutor primit şi oferit, care menţin sănătatea omului, cu puteri nevăzute, nici măcar bănuite, dar care se relevă a fi bune, generaţie după generaţie: pentru om şi pentru familia sa, pentru comunitatea sa, pentru animalele sale, pentru toate vieţuitoarele care însoţesc omul în viaţa sa, în periplul său pe meleagurile şi în timpurile mereu în schimbare; care conduc treptat, din „floare” în „floare”, către timpuri noi, din ce în ce mai înălţate, ajutând omul să se ridice din greu şi din jale; şi arătând fiecărui om în parte cum să se aplece în ajutor oferit fiecărui seamăn al său, fie el cuvântător sau necuvântător. Trăirea sublimă a omului mereu cercetător, mereu ridicat de-asupra greului şi răului din lumea pe care o petrece privind-o mereu, în zări sau în bobul său de viaţă-cu-viaţă-alăturându-se-mereu, lipindu-se cu drag-de-viaţă de misiunea fiecărui fir de praf şi fiecărui strop de rouă: pieritoare, şi totuşi făuritoare de eternitate.

duminică, 8 martie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg la Studii Istorice ce ştiau şi la ce le foloseau tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!…
Vom vedea treptat, vom înţelege negreşit absolut toate…
Ce ştiau geţii – sub îndrumarea, şi cu învăţătura oferită de moşii poporului lor:

1. DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?!… Eeeeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri… Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut… Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul privit din perspectiva lor – viitor în care ne aflăm noi, azi, dar chiar şi acel viitor care va veni pentru noi, oamenii de azi, în continuarea momentului planetar pe care îl trăim acum – geţii ştiau bine cum mergea lumea, din punct de vedere evolutiv, incluzând toate amănuntele punctului de vedere creaţionist.
Ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitorul lor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume simplă, dar de înaltă calitate, cu lucruri făcute înţelept şi pătrunzător. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă repede într-un câmp mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor; aşa cum ştim bine noi, oamenii de azi, trăind adevărul pe care geţii îl cunoşteau bine din cercetarea spaţio-temporală pe care o practicau cu măsură şi înţelepciune;
– lumea lor nu era o lume a războaielor încă, ci o lume a păcii, a libertăţii şi bucuriei de a trăi în mijlocul naturii care le oferea tot ceea ce necesitau.
În creaţia lor şi pentru culturile destinate vieţii şi hranei lor, dar şi a animalelor lor, aveau nevoie de anumite elemente subtile, pentru ca totul să se poată menţine în peisajul lumesc doar câtă vreme era nevoie: dar de bună calitate şi să poată fi refolosit măcar parţial materialul utilizat, fără perspectiva viciilor ascunse care să pericliteze viaţa oricui – om sau animal. Cunoaşterea şi experienţa astfel folosită era împărtăşită tuturor şi lăsată integral moştenire urmaşilor, care trebuiau, de asemenea, să ducă mai departe şi ideea că totul era ciclic: permanent totul creşte şi se diminuează, şi cunoaşterea şi puterea, dar rămân întuiţiile, simţirile omului asupra a tot ceea ce se poate folosi în fiecare moment al ciclurilor.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să-i ajute să-şi păstreze permanent echilibrul şi flexibilitatea: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte lăuntrică şi exterioară deopotrivă. Sănătatea – dacă ne întrebăm, era implicită şi regăsită rapid atunci când apăreau accidente inerente în viaţa lor; dar ştiau să vindece oamenii pe care îi întâlneau în cale, în lungile lor călătorii care le trebuiau câteodată. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum o aveau şi pământurile în lumea lor. Căci cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, la fel şi straturile planetelor, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur, care vieţuiau în jurul Focului din Mijlocul stelelor, Foc căruia îi cunoşteau bine numele intim: pentru fiecare stea, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul Focului Viu, numit de noi, acum: Soare.
Ştiau toate acestea – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar era nevoie să ştie şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate.
Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Şi invers. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată.
Ştiau că din marginile celelalte ale cerului, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi înţelegea cum trebuia să înţeleagă, privind astfel toate cele ale lumii, toate care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume.
Ştiau că toate firele de lumină, zburătoare prin ceruri, se schimbau mult până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: iar pământurile oamenilor erau asemănătoare cu multe altele, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei: din lumina foarte albă, mult mai albă decât neauă necălcată, şi nu din lumina grea şi întunecată din care ştiau bine că vor veni unele suflete, cândva.
Ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest bob de loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om în acele vremuri nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, însă ele şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Doar sufletul omului era vechi, de multe ori călător prin aceste locuri şi de aceea ştia multe lucruri despre sufletul său, al lumii şi al sufletelor din toată lumea. Şi tocmai de aceea trebuia să aibă doar el grijă de toate vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului – iar lor nimeni nu trebuia să le ceară ceva…
Ştiau că unora dintre oamenii din vechime nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele… Şi ştiau că vor veni oameni care le vor face şi lor zilele grele, dar îşi depuseseră cândva cerinţa de a-i proteja chiar pe acei răi ai lumii, fără însă să le dea chiar tot ce le vor cere: greu – dar totuşi aveau să treacă, generaţii de-a rândul, acea greutate care pentru alţii, mai puţin puternici şi mai mult neştiutori, ar fi imposibil de dus şi de ieşit din ea…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii care trăiau printre ei înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra tuturor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni: mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi cu toţii protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii dintre ei le aveau de dat. Bătrânii le dădeau învăţăturile, apoi îi lăsau să se obişnuiască cu ele: când cu greu, când cu uşor, până ce toţi oamenii deveneau capabili să-şi trăiască experienţa proprie, din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte rânduri de înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

2. DESPRE LUMEA OAMENILOR
În multe locuri, protectorii şi îndrumătorii poporului lor pe care geţii îi numeau Moşi – alte popoare îi numeau Bătrâni. Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră multe lucruri din vechimi, pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii bine pregătiţi de Moşi ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi cei înaintaţi în vârstă ai familiilor lor.
Cele noi le primeau de la învăţătorii Moşilor, şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau tot ceea ce vedeau. Tuturor oamenilor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, aşa se schimbau toţi oamenii din lumea largă. La fel se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care Moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea şi gura le vorbeau: în acelaşi fel sau foarte diferit una de alta. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu vorba în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de un fel şi vorbirea le era cu totul altfel: şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând de durerea altora sau îndurerând ei înşişi în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către neînţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau de mult că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului, şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini mari şi clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau geţii că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni fiecare popor se va forma din grupuri mici şi diferite de suflete, şi chiar în acelaşi grup nu vor mai fi suflete de acelaşi fel. Iar aceasta era orânduiala: pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţă în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, spre bine sau spre rău, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi, bătuţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum, în aşezările lor cuminţi, le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

POST SCRIPTUM:
Am scris cele de mai sus, aşa cum am mai scris şi probabil îmi va mai veni să scriu: într-un mod apropiat de sensurile percepţiilor generale ale geţilor, într-un limbaj apropiat de cel vechi – şi nu strict în limbajul nostru actual. De multe ori simt nevoia să folosesc un limbaj care să se apropie de atmosfera gândurilor simple, dar liniştite, şi totodată deosebit de precise, ale strămoşilor noştri…
Pentru a înţelege însă clar cele de mai sus, pe care viitorul apropiat ni le va dezvălui fiecăruia dintre noi, este necesar să fac câteva precizări:
Geţii cunoşteau lumea cerurilor şi pământurilor prin clarvedere şi clarauz, prin simţirea vibraţiilor pe care le descifrau aşa cum noi azi le putem măsura cu aparate de măsură, dar le şi putem simţi cu tot corpul nostru. Puteau să perceapă şi să descifreze astfel tainele universului, cu toate regiunile sale, cu dimensiunile sale structurale paralele, cu segmentele lor vibraţionale, diferit perceptibile prin lumina şi sunetul lor fundamental. Simţeau vibraţiile şi schimbările vibraţionale de foarte multe feluri, la care noi azi – din lipsă de timp şi poate chiar prea puţin interes – nu am ajuns să le percepem decât în linii mari, orientative, intuind de multe ori că acolo este ceva mult mai mult decât simţurile noastre ne pot conduce.
Prin clarvăz puteau să vadă luminile universului, de la Pământ până la liniile universice vibraţionale cele mai depărtate, acolo unde păturile de energii extrem de înalte despart universul nostru de alte universuri: şi la suprafaţa perceptibilă de noi, dar şi în profunzimile dimensionale pe care azi doar poate că le bănuim vag: de multe ori vorbind despre ele din auzite dar fără să le înţelegem adevăratele semnificaţii. Ştiau cum uneori acele linii îndepărtate ascundeau sau relevau activităţi ale unor uriaşe lucrări cosmice care îşi pot schimba forma după necesităţi doar bănuite direct – dar ştiute din povestirile Moşilor. Percepând asemenea lumini uriaşe, străluciri uluitoare, dar totuşi blânde şi nicidecum dureroase, geţii puteau înţelege, la antipod, diferenţa dintre lumina lor albă, măreaţă, care făcea sufletul să zboare – şi lumina „întunecată”: dar totuşi şi ea lumină, lumina din „măruntaiele” universului. Acolo, în acele „măruntaie”, lumina era grea şi dureroasă, istovitoare, în felul în care sufletul şi corpul cu respiraţia şi bătaia inimii deveneau ele înseşi doar din percepţie: suferinde sub vibraţia grea, dură. Unde fiecare vibraţie era piatră dură, greu de îndurat, unde sunetele erau lovituri grele în tot ce putea conştientiza sufletul astfel călător… Dincolo, în lumina albă şi blândă, erau sunetele prelungi… suave şi cristaline de la marginea cea mai luminoasă, care săltau sufletul în bucurie de nedescris – nicăieri pe Pământ întâlnită…
De ce Moşii îşi iniţiau în astfel de lucruri poporul?…pentru că numai cunoscând astfel de lucruri oamenii puteau să înţeleagă propriile timpuri şi propriile schimbări ale trupurilor lor şi ale purtărilor lor. Numai aşa puteau înţelege, comparativ – între o limită şi alta – prin propriile lor percepţii: trecerile vremurilor, ascuţirea timpurilor, îngreunarea sufletelor semenilor. Şi înţelegeau cum timpurile şi oamenii se schimbă, înţelegeau cât de repede sau cât de lent se făceau schimbările, niciodată în acelaşi ritm, întotdeauna după cum veneau „apele” cerurilor: ceea ce azi numim fluxuri, fuioare şi filamente energo-materiale. Apreciau timpul schimbărilor după cum zburau sufletele în somnul lor conştient – azi numim aşa ceva: călătorie astrală – căutat îndelung şi „ieri”, ca şi noi, „azi”, după învăţături clare şi îndelungi. Şi chiar dacă nu toţi oamenii puteau să-şi ducă sufletul în asemenea călătorii astrale, cei care nu le puteau face intuiau însă adevărul cu care veneau puternicii poporului şi le spuneau despre cele simţite de ei: despre timpurile şi ritmurile schimbărilor.
Ascultând apele pământurilor, dar şi „apele” cerurilor – „fluviile” energetice pe care azi le numim: canale energetice transcontinentale, învăţau să-şi asculte schimbările propriilor suflete, căci a sta în bătaia canalelor trebuie să-ţi ştii propria vibraţie care influenţează vibraţia fluxurilor care circulă prin astfel de canale…
Nimic nu era o şcoală de dragul şcolii, de dragul de a cunoaşte fără rostul întrebuinţării… sau orice altceva superficial, sau din mândrie, din dorinţe legate de ceea ce azi am numi intelectualism, putere, concurenţă… Toate acestea au existat întotdeauna, adânc ascunse şi nezămislite mult timp din străfundurile memoriilor spirituale – dar s-au dezvoltat manifest numai în timpurile noastre, ale istoriei care pentru oamenii Europei a început doar cu 1000-1500 ani înainte de Christos…
Asemenea fel de cunoaştere a existat peste tot. Urme ale lor se pot citi pe, şi printre pietrele lăsate moştenire: dar ca să le citeşti, trebuie să ştii dinainte ceva din amintirile propriului suflet, din cercetările cu propriul suflet, căci pietrele au fost lăsate spre întărire – şi nu spre cunoaştere desluşită… Acesta va fi următorul nostru subiect de dezbătut: urmele – incredibile pentru mulţi dintre noi – care au rămas până când ne vom întări şi
Unii le numesc superficiale… alţii le numesc subtile…
Eu le numesc necesare: şi mulţumesc străbunilor pentru toate cele prin care m-au întărit zi de zi în căutările mele…

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…
Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Dar lucrurile nu stau de loc aşa…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii, de îngeri-copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci Moşii nu-i lăsau să le uite: lumile ajutătorilor – îi numeau şi veghetori, şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că de-asupra lor erau Făuritorii Dintâi ai tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii deopotrivă.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului: ca termen distorsionat, răsucit, pervertit, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului oricăror oameni, neadevăruri pe care nimeni nu le credea a fi cumva, oricum, folosite. Şi totuşi asta făceau, până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele, fără ca cineva să dibuiască falsitatea lor: nimeni nu mai avea scăpare din minţile ascuţite ale unor astfel de oameni, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite pe care nu numai că nu le puneau în slujba unei munci frumoase, corecte, cinstite, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşoare pentru ei şi mai grele pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către înţelegere, care ar fi condus la revoltă şi nesupunere. Asta era munca cea „grea” a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni, tot pentru ucidere. Supuşii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă depusă doar pentru conducători, pe care însă ei, conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare „curaj” omenesc. Altfel de curaj nu apreciau. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, când plecau dintre cei vii în lumea celor fără trup: aflau că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea proprie şi comparând rezultatele cu tot sufletul. Sufletul care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut…
Şi durerile lor din cealaltă lume erau mari, neînchipuit de mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care îi slujiseră cândva, în lumea pe care nu o conduseseră după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor era adânc mişcat, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, înţelegerea lor era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Aceasta era desfăşurarea lumilor, cea de sub soare şi cea de dincolo de soare, pe care geţii o cunoşteau foarte bine.
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii deopotrivă.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze şi ei, apoi şi ei la rândul lor să-i înveţe pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii să distrugă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie: cum să muncească şi el, la rândul său.
Şi să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel.
Să lupte – dar să nu jefuiască.
Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.

Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.

luni, 2 martie 2009

DIN LUMEA NOASTRĂ...

Suntem urmaşii geţilor. În primul rând ai lor…
Sunt multe lucruri despre care credem că le înţelegem din simpla lor pronunţare, cu experienţa pe care viaţa noastră, deosebit de complexă acum, ni le scoate în cale. Discuţii mai profunde ne arată însă faptul că ele ascund o complexitate puţin pătrunsă, şi credem că nu se cuvine să o pătrundem pe deplin, ca şi cum am deranja pe cineva dacă am face-o… Pentru că ni s-au tot spus lucruri de felul “Acesta este un mister, la care noi, muritorii, nu avem acces!!”, “Crede şi nu cerceta!” – ca şi cum astfel de lucruri ar fi coborâtoare chiar de la Dumnezeu, şi iată că nu este de loc aşa… Iar cele religioase şi cele laice au urmat întotdeauna în societatea noastră aceleaşi căi sinuase şi ascunse.
În fond, toate sunt de la Dumnezeu, inclusiv „permisiunea” de a şti, care nu ni s-a luat niciodată. Nici nu este cazul să discutăm despre „permisiune”, atâta vreme cât nici un „zeu” nu a oprit pe nimeni de la cunoaştere. Însă este cu totul altceva să ne formăm treptat capacitatea de a înţelege complexitatea celor care ne înconjoară, iar ceea ce avem de făcut în modul cel mai clar este că nimeni nu trebuie să oblige pe nimeni să perceapă ceea ce nu poate. Ajutătorii trebuie să-şi formeze răbdarea de a nu-şi pierde încrederea în cele percepute şi cunoscute prin propriile puteri, să aibă răbdarea de a lăsa pe fiecare seamăn în parte să ajungă la acea umplere în sine care să dea şi celorlalţi puterea de a percepe ceea ce se petrece în universul necunoscut de ei.
Nu vreau să fac polemici privind teoriile conspiraţiilor din lumea întreagă, dar voi marca, ori de câte ori va fi cazul, cele care au fost în mod special retrase din cunoaşterea popoarelor, pentru a fi obligate la luptă pentru supravieţuire, prin tunelul fricii, terorii, prin muncă silnică, foamete, ură şi dispreţ, prin înturmare sub flamurile conducerilor laice şi religioase deopotrivă.
Pe rând, din când în când, printre studiile particulare ale istoriei şi geografiei subtile, vă voi prezenta şi câteva dintre părerile mele privind lumea în care trăim.
Voi detalia în viitor în special evoluţiile spiritelor, în mod particular cele ale spiritelor umane; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta.
Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt şi cele ale tuturor mamiferelor pământene, însă proporţional cu fazele lor de dezvoltare corporală) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor, prin cordoane energo-materiale speciale: prin ele schimburile de fluxuri energo-materiale activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic: corpul pe care noi obişnuim să-l numim „solid”, dar o astfel de exprimare nu este corectă, decât dacă am dori să departajăm un corp solid de unul lichid sau gazos.
Dacă ştim că avem un sistem corporal format din mai multe corpuri, este bine să reţinem întotdeauna că fiacare corp din sistem este solid, dar de altă vibraţie, într-o succesiune de la vibraţia cea mai mică – a corpului fizic, către valorile cele mai mari, ale corpurilor spirituale. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi foarte multe cazuri în care copii, ca spirite întrupate extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii – şi până în zilele noastre – naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea – mai devreme sau mai târziu – a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu de suportat, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut disponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul-spirit refuză greutatea naşterii, creşterii şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea locală este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi creativitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţări pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om – şi a tuturor laolaltă – la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi – conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori. Şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor spirituale ca atare. Când desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al societăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale – dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, denigranţi, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este “păcat” să ia viaţa unui copil – chiar şi nenăscut, chiar şi abia conceput – dacă nu i se explică şi de ce …
Omul a ştiut bine toate acestea. Multe învăţături însă s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului, până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim “lumina ţinută sub obroc” – din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi – nu le mai înţelegem azi rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor.
Toate sunt învăţături, consolidări, în vibraţii foarte diferite, de la o perioadă foarte scurtă – la alta. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă în mod echilibrat dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, apoi exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea “roluri”: de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a fi un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă – aşa cum spuneam – de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (în trepte până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul – o clipă – neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale.
Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate – pe care chiar le avem aici, pe Pământ – căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi: comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui – bine numit – “diamant” – care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii – căci ne suntem fraţi unii – altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi – dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val…
Deocamdată…

CÂTEVA IDEI ÎN PLUS 
Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, pe de o parte, la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre subiecte largi: despre obiceiuri paralele, despre încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi. Faptul că de regulă nu analizăm astfel de teme, faptul că nu le reluăm atunci când apar elemente noi de gândire, conduce la generalizarea unor idei greşite, deşi avem disponibilitatea de a gândi global în acest moment, global şi pe scara timpului – cunoscând suficientă istorie vechi azi, global şi pe scara cunoaşterii gândirii umane. Când necunoaşterea se îmbrăţişează cu orgoliul personal sau de grup, rezultatul este vădit eronat. Treptat ne vom da seama de toate acestea: este o experienţă la fel ca şi multe altele, pe drumul conştientizării noastre înaintate.
Pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult în sfera aspectelor societăţilor în timpurile apropiate, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă a lumii. Mai ales când discutăm despre populaţiile din teritoriile europene de la miazănoapte. Multe izvoare au fost distruse, altele au fost ascunse până când urmaşii nici nu au mai ştiut ce reprezintă, şi nu în ultimul rând altele au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, tocmai pentru a şterge orice urmă a unor posibile rămăşiţe care să conducă la alte concluzii decât cele dorite religios.
Astfel încât cele mai multe izvoare de informaţie nu ajung sau ajung mult deformate, formând cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din această perspectivă, se poate crede că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi acum că am putea şti – sub nici o formă nu au putut cunoaşte în trecut popoare apropiate de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi… Sau, urmând punctul de vedere religios, coborâtorii din rai, daca erau dezbrăcaţi, înseamnă că erau şi necunoscători, proşti, fără un minimum de cultură privind viaţa şi omul, plantele sau animalele, pământul, apele, cerurile acelui Dumnezeu care îi ţinea în necunoaştere, orice ar fi însemnat ea.
Ceea ce nu este adevărat: este doar un punct de vedere al unor oameni cărora li s-a oferit liberul arbitru să poată gândi, vorbi şi face ce doresc. Fiecare om are această libertate – oamenii între ei nu-şi acordă libertăţi. Dar acesta a fost un punct de vedere pe care l-au ridicat la rang de cuvânt dumnezeiesc, dacă Dumnezeu nu a împiedicat în mod clar exprimarea lor…
Dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ. Superficialul creează loc deopotrivă şi adevărului, şi altor superficialităţi: dar fiecare element în parte conţine şi o fărâmă de adevăr, care ar putea fi analizată şi ar putea duce la înţelegerea lucrurilor aşa cum au fost ele de fapt. Tocmai gândirea umană este boicotată, este politic, social, religios abătută, iar noi ne complacem şi nu acordăm măcar strictul necesar de gândire celor cu care ne confruntăm în mod curent.

Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat, luând totul drept un exerciţiu de „filozofie”. Ceea ce este departe de a fi cu adevărat filozofie – şi tocmai de aceea există un dispreţ popular la adresa acestei arte de a privi viaţa: artă care ar trebui să privească lucrurile altfel şi astfel să fie cu adevărat filozofie…
Tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat, analizate şi înţelese rămân în continuare la frontiera dintre cunoaştere superficială şi necunoaştere. Cu înţelegerile momentane ar trebui să se cerceteze mai profund – sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume: poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Toată lumea ar trebui să cerceteze, nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul. Şi dacă azi astfel au început să se petreacă lucrurile, cei titraţi într-un domeniu resping cu brutalitate pe cei care îi consideră neaveniţi. Cazul unor literaţi care studiază prin domeniul lor – alte domenii: cum ar fi istoria, este notoriu deja nu numai în ţara noastră. Vom discuta pe larg acest subiect.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct, este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. Se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă – chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi, pornind din multele puncte de cunoaştere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător – face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere – a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună – vindecător şi pacient – tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate uneori echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, CĂLĂTORIILE NOASTRE SPIRITUALE…