Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

miercuri, 28 ianuarie 2009

MOŞII DE IERI ŞI MOŞII DE AZI (1)

Niciodată oamenii nu au încetat să fie sprijiniţi de cei străvechi, chiar şi după ce ei s-au retras din mijlocul popoarelor pe care le-au ajutat de sub ochii lor, milenii de-a rândul.
Istoria nu i-a putut menţiona decât numai pe câţiva, care au circulat deschis prin lume. Aşa a fost la noi Zalmoxis: Zal – moşul din Carpaţi, Zal (zeu) – Moşul geţilor. Este de atenţionat asupra faptului că pentru Zalmoxis codul său de destin a fost păstrat în secret, pentru a nu fi deranjat de către cei care nu i-au înţeles misiunea, din popoarele străine – fie migratori, fie cuceritori. A fost obligat să apară în lume, căci numele lui a fost un cod care a chemat, din străfundurile istoriei, spiritele care trebuiau să ajungă pe acest teritoriu: din inima, din căldarea şi din apropierea Carpaţilor. Nu este vorba aici neapărat despre popoarele migratoare, deşi ele au făcut parte integrantă din istoria acestor locuri: numele lui a atras mulţi învăţători din lume, care au venit aici pentru a găsi un loc de refugiu din calea asupritorilor de popoare. Nu vrem să-i numim în mod expres, căci ei sunt mai mult sau mai puţin ştiuţi din cărţile istoriei. Important este pentru noi, acum, că ei s-au adunat, sau că au venit şi au plecat, ducând cu ei învăţătura Moşului geţilor acolo unde el i-a trimis: de regula în locuri liniştite, unde o asemenea învăţătură avea astfel loc şi putere să se stabilească, să se fixeze, să se dezvolte, iar oamenii să fie suficient de deschişi pentru a transmite mai departe, la rândul lor, învăţătura primită.
Mare parte a acestei învăţături era general-cunoscută în Europa, şi nu numai. La origine, Zal (zeul), la fel ca şi ceilalţi oameni străvechi, ca şi alţi moşi ai popoarelor, venea din insulele Atlanticului, acolo unde au trăit o perioadă de timp mulţi atlanţi, după reinstalarea unei stabilităţi a pământurilor şi liniştirea câmpului vibraţional după ultima glaciaţiune. Aceste insule sunt cele pe care azi le numim Insulele Canare.
Fiecare străvechi avea, şi îşi ştia bine, sarcinile personale. Cei care au venit în Europa au plecat cei dintâi din Insule şi s-au însoţit cu alţii, asemănători lor, care veneau dinspre Asia. Treptat – dar repede – şi-au întemeiat familii şi s-au născut următoarele generaţii de moşi – aşa cum i-au văzut şi pe ei populaţiile pe care azi le numim: celţi, daci, tibetani, tolteci.
În acelaşi fel s-au răspândit toţi străvechii care au trecut de glaciaţiune şi topirile zăpezilor: adică marile inundaţii de după glaciaţiune. S-au stabilit în enclave populaţionale restrânse în Europa, Asia, insulele Pacificului, în Africa şi în America de Sud. Atunci când vom face „drumuri spirituale” în alte părţi ale Pământului, vom discuta despre fiecare grup spiritual în parte.
Inelul sau centura – cum vreţi să numiţi – străvechilor, moşilor, din Euro-Asia nu s-a dezvoltat foarte mult, căci erau suficient de mulţi chiar cei din prima generaţie, pentru a susţine populaţiile care se refăceau treptat. Populaţiile atlante care au fost desemnate să străbată glaciaţiunea şi potopul apelor de după ea, au fost puţini la număr, este drept: comparativ cu populaţiile anterioare, retrase din întrupare în timpul glaciaţiunii. Ei au dezvoltat nu numai populaţiile umane ale pământurilor de pretutindeni, dar au purtat cu ele toată arta creaţiei materiale umane pentru care atlanţii s-au pregătit cu mult timp înainte de schimbarea vremurilor. Din perspectiva lor, schimbarea vremurilor însemna trecerea la folosirea unor corpuri relativ noi, prin care se proteja astfel nu numai perpetuarea rasei umane în faţa variaţiilor mari de vibraţie planetară, ci şi a întregului biosistem planetar. Mai însemna şi crearea unor noi forme de activitate umană, pe care lumea atlantă nu le mai folosise până atunci: creaţia materială manuală şi în prelungirea ei – creaţia materială pe baze tehnologice. Nu că nu ar fi ştiut şi anterior să creeze în acest fel, ci pentru că vechii oameni nu aveau nevoie de o astfel de creaţie, în timpurile de înaltă vibraţie, din perioadele anterioare. Spiritele umane cunoşteau bine dinainte creaţia materială manuală şi tehnologică, doar că nu o mai folosise pe Pământ, în condiţiile energo-materiale locale.

Despre tot felul de schimbări, mai vechi şi mai noi, vom discuta după dezbaterea acestui subiect.
Avem nevoie de cunoaşterea vremurilor trecute pentru a ne înţelege şi rădăcinile adevărate, şi necesităţile spirituale în viaţa curentă, în această perioadă de trecere la o altă dimensiune spirituală a evoluţiilor noastre. Vom discuta foarte mult despre acest subiect analizând relicvele, ruinele, frescele, bazoreliefurile din drumurile spirituale pe care le vom face de-a lungul şi de-a latul lumii. Deocamdată să adâncim cunoaşterea propriului nostru popor.

Nu numai cei pe care azi îi numim moşi au traversat glaciaţiunea şi potopul, dintre populaţiile atlante. Ei sunt aceia care au rămas în mijlocul lumii, iar unii dintre ei trăiesc şi azi, chiar şi pe teritoriul tării noastre, şi în alte locuri din Europa şi Asia, în care au trăit mereu. Restul atlanţilor care au traversat glaciaţiunea au trăit o viaţă normală de atlant, în enclave special create în munţi, bine protejate, populate cu toate animalele domesticite de ei în ultima perioadă atlantă. Din sânul lor s-au desprins, după liniştirea pământurilor şi apelor, două ramuri de populaţie umană, având sarcini diferite:
– cei care aveau să întemeieze familii chiar din timpul trăirii lor în enclave, iar copiii lor aveau să plece în lume, populând treptat pământurile;
– cei care aveau ca sarcină de învăţătură, pentru cei dintâi şi pentru copiii lor, privind creaţia materială manuală şi toate celelalte manifestări de tip uman, cunoscute în linii mari de noi, azi. Aceştia au fost cei dintâi învăţători ai omenirii de după glaciaţiune, şi specializarea lor aşa avea să fie numită în viitor de către moşii care însă nu ieşiseră încă în lume la acel moment.
Rostul cel dintâi al străvechilor era ca, prin puterea lor mentală deosebită care nu-şi pierduse, şi nu avea să-şi piardă mult timp din tărie, să păstreze o vibraţie înaltă pe pământurile locuite treptat de oamenii cei noi, aptă pentru menţinerea în funcţiune a amintirilor lor din vremurile de dinaintea glaciaţiunii.
Cu puţin timp înainte de glaciaţiune, o serie de evenimente marcaseră viaţa populaţiilor umane, dintre care noi cunoaştem distinct numai unul: scufundarea Atlantidei. Nu este cazul aici, pentru subiectul pe care îl avem în vedere, să dezbatem acest eveniment, să intrăm în analize detaliate. Va fi dezbătut pe larg în STUDII ISTORICE (pe site-ul http://www.bucuria-cunoasterii.ro/ ), care dezbate istoria lumii prin „ochii” ajutătorilor care au activat în ultimele 60 milioane de ani; şi care ajută, întrupare după întrupare, în continuare, din mijlocul societăţilor sau din marginea lor.
Ceea ce este foarte important acum este faptul că scufundarea Atlantidei a fost un fenomen natural, normal, cunoscut de oamenii de pretutindeni, care s-au pregătit din timp – nu neapărat pentru că acest eveniment urma să vină, ci pentru că era vestitorul schimbării vremurilor lor. Vibraţia planetară (stelară şi galactică) scăzuse şi era în scădere, fără ca cineva să fie cu ceva de vină şi fără ca cineva să aibă puterea să schimbe cu ceva astfel de devenire. Doar că oamenii de pretutindeni s-au pregătit intens pentru toate cele care aveau să vină, perioadă pe care am putea-o numi „desfăşurarea programelor atlante”: programe de adaptare intensivă a oamenilor pentru schimbarea corpurilor lor şi astfel a creaţiei lor materiale, a deplasării, a comunicării şi a întreţinerii relaţiilor dintre indivizi, dintre grupuri de indivizi – aşadar între comunităţi umane.
Ceea ce omenirea a învăţat repede de la moşi, atunci când a devenit necesară intrarea lor în lumea astfel regenerată, ştia în amănunt însă, dinainte de schimbare. Dar cunoaşterea era greu de aplicat în condiţiile în care omul nu mai lucrase cu corpurile cele noi, în modul de lucru manual, în condiţiile pământene. Aşa cum învăţătorii au dat primele coordonări după potop, în mijlocul unei populaţii care avea încă mare putere de orientare, moşii au venit atunci când puterea oamenilor a început să scadă şi lumea s-a simţit din ce în ce mai neputincioasă astfel, căci după glaciaţiune vibraţia Pământului a continuat să scadă. Astfel de simţiri erau conştientizate foarte clar comparativ cu vremurile anterioare, de mare putere şi profunzime a trăirilor omeneşti, a creaţiei omeneşti. Puterea creatoare mentală dispăruse, dar omul mai păstra multe alte abilităţi mentale. Era obişnuit să caute să vadă multe lucruri, să simtă multe altele, care însă se pierdeau treptat. Folosirea muncii manuale a virat puterea spiritului către efortul de muncă, la fel şi efortul de mişcare şi de comunicare prin structurile corpului fizic – dur şi dens. Puterea mentală a rămas treptat la nivelul percepţiilor vizuale şi auditive, dar treptat eforturile de trăire în acest fel au diminuat chiar şi aceste percepţii, împărţindu-le cu efortul de a face faţă emoţiilor din viaţa care se schimba astfel treptat.
Mult mai puternice şi mult mai variate decât cele dinainte, când omul era echilibrat datorită puterilor complexe pe care le putea desfăşura prin simpla sa voinţă, emoţiile s-au multiplicat rapid prin trăirile umane legate de modificările planetare aflate în curs. Vibraţia planetară, în scădere continuă, determina modificări climaterice, modificări de biosistem, şi chiar dacă omul se adapta la un set de condiţii, în perioada imediat următoare era obligat de împrejurări să se adapteze la un nou set de modificări.
Unii oameni s-au dovedit mult mai inerţiali decât alţii; şi ei ştiau bine atunci, încă, deşi o astfel de cunoaştere se pierdea şi ea, că diferenţele de evoluţie între diferite grupuri umane abia acum îşi făceau simţită puterea. Şi era însoţită de frustrarea unor astfel de oameni, necazul şi neînţelegerile proprii.
Însă ajutorul era deja în curs de desfăşurare. Destinele celor foarte inerţiali (greu adaptabili) stabileau să trăiască în societăţi numeroase, în care mentalul colectiv să-i ajute să se susţină unii pe alţii. Dar pentru că astfel de situaţie putea să răspândească şi să se accentueze starea inerţială, aceste societăţi au fost conduse de oameni puternici, dar şi ei mult mai inerţiali decât ceilalţi – cei conduşi. În acest fel, asemenea spirite s-au ajutat reciproc prin suficienţă, obligându-se reciproc la diverse activităţi. Ele însă au umplut treptat conştientul lor de revoltă împotriva situaţiilor care nu se mai sfârşeau. Spiritele umane au nevoie de creaţie, dar au nevoie şi de variaţie, au nevoie de folosirea forţelor lor în creaţii variate, în trăiri modificate de la o perioadă scurtă de timp – la alta. De aceea suferinţa începuturilor era marcată de faptul că totul părea a nu se mai schimba.
Cu toate acestea, schimbările erau active, erau legate de însăşi activităţile umane, permanent diversificate. Oamenii se schimbau – deşi ei aşteptau ca vremurile să se schimbe. Deveneau mai pricepuţi, intuiţiile urneau mintea oamenilor din static către acţiune, căutare, încercare.
S-au format societăţi puternice – societăţile antice cunoscute bine de noi, acum. Ele s-au luptat pentru schimbare în planul spiritual neconştientizat, umblând după resursele umane şi planetare care să le ofere vibraţie mai mare decât aceea pe care o aveau, o trăiau ei. Au umblat după pământuri mai bune, după metale de vibraţie înaltă, după populaţii cu vibraţie spirituală individuală înaltă.
Dar despre toate acestea vom discuta treptat, după ce vom înţelege pe îndelete vremurile, şi oamenii din care suntem azi coborâtori… Vreau să discutăm despre felul în care moşii au învăţat lumea, cum s-a perpetuat lumea în lumina învăţăturilor lor. Cum, de fapt, a devenit această lume mai bună decât ar fi fost ea – dacă nu era ajutată în acest fel, direct: de către moşi.
După glaciaţiune, lumea s-a desfăşurat în alt mod decât ne imaginăm azi. Venind dintr-o epocă a liniştii, a curăţeniei, a unei creaţii deosebit de îngrijit realizate, omenirea a continuat în acest fel să trăiască, căci nu ştia să facă o viaţă altfel!!
Dacă ne imaginăm că societăţile erau zgomotoase, că ceea ce credem a fi procesiuni ale populaţiilor, sărbători sau lucrări de mare anvergură erau dezordonate şi gălăgioase – ne înşelăm. Şi nu pentru că conducătorii sau stăpânii ar fi cerut-o sau ar fi impus-o; nu pentru că moşii au transmis-o. Ci pentru că omul era aşa: liniştit, ordonat şi curat de felul lui, venind dintr-o epocă total diferită de felul în care cunoaştem azi omenirea – diferită din punctul nostru de vedere actual, comparativ cu ceea ce a devenit azi. Indiferent ce ar fi făcut, omul era încă, şi avea să se menţină mult timp: liniştit, ordonat, curat şi mai ales foarte interiorizat. Chiar dacă multe societăţi – dintre cele cunoscute de noi ca fiind sclavagiste încă din faşă (ceea ce nu este chiar adevărat) – erau din-greu-creatoare, numărând mulţi oameni şi strângând în jurul lor şi mai mulţi, prin acaparare, ele au rămas astfel mult timp particularizate în viaţa lor şi în creaţia lor deopotrivă, în relaţii şi în comunicare.
Cu atât mai mult societăţile care au beneficiat de prezenţa permanentă a moşilor; ele nu au constituit însă un privilegiu pentru populaţii mai mult înălţate decât altele, sau mai mult şi mai bine creatoare, sau mai … „nepăcătoase” în trecutul sau prezentul lor. Ele au fost locuri de odihnă pentru toate celelalte spirite: au cuprins permanent spirite întrupate în destine de odihnă, după ce îşi terminau destinele în restul societăţilor – în societăţile deschise. Vom numi astfel societăţile:
– societăţi deschise: adică deschise oricăror feluri de manifestare umană, fără vreun amestec moderator direct din partea moşilor sau entităţilor astrale ajutătoare sau dimensionale; păstrând relaţii deschise unele cu altele, chiar dacă cu timpul au cunoscut perioade de puternice restricţii sociale;
– societăţi retrase: adică retrase din circuitul convenţional (comercial, politic, de cunoaştere reciprocă) al societăţilor umane. Ele au rămas astfel necunoscute mult timp de către cele deschise, funcţionând perfect în sistemul lor doar relativ închis: adică având relaţii între comunităţi apropiate de acelaşi fel, sau folosind – mai cu seamă la începuturi – comunicare de tip mental, comunicare condusă de moşi şi de conducătorii direcţi ai societăţilor de acest fel. Căci moşii nu au condus niciodată, nici un fel de societăţi: ei fost şi au rămas ajutători ai lumii pe care au ajutat-o indiferent de naţiune, popor. Chiar dacă moşii au locuit perioade lungi de timp în special într-un anumit loc, în mijlocul unui anumit popor, ei au învăţat popoarele să se aprecieze reciproc, sădind prietenia în sufletele oamenilor, respectul, conlucrarea, înţelegerea.
O asemenea împărţire a fost creată aşadar, şi a funcţionat mult timp pe teritorii foarte largi, urmărind:
– odihna populaţiilor spirituale întrupate, în perioada de început a noii forme de evoluţii umane, o perioadă a adaptărilor şi învăţăturii folosirii noilor manifestări umane. Toate populaţiile umane şi toţi foştii membrii de orice fel ai acestor populaţii s-au întrupat pe rând în cele două feluri de societăţi, beneficiind în mod egal de particularităţile lor de creaţie şi de socializare, fără nici o deosebire. Conducătorii societăţilor retrase nu erau dintre cei care fuseseră conducători ai societăţilor deschise, ci exclusiv din rândul celor pregătiţi de către moşi, întreaga vreme cât ele au funcţionat în acest fel.
La vremea altor necesităţi, moşii s-au retras definitiv din îndrumările directe, din formatările de specialişti pentru societăţi, lăsând ca lumea să funcţioneze folosindu-şi forţele şi adaptările de care beneficiaseră până atunci. Odată ce întreaga lume a fost astfel pregătită, moşii s-au retras: ori din viaţa pământeană, ori din calea oamenilor – în enclave special pregătite dinainte, pentru activităţile lor curente, pe care le-au realizat dintotdeauna, indiferent că au lucrat în mijlocul societăţilor retrase sau, apoi, dincolo chiar de ele:
– în acest fel, discutăm despre al doilea ţel urmărit din timpul existenţei societăţilor retrase: sarcina conducătorilor, învăţătorilor şi, la nevoie, şi a altor specialişti formaţi, învăţaţi la şcoala moşilor: de a păstra, prin metode mentale, vibraţia înaltă a pământurilor de pretutindeni, a apelor şi a regiunii aeriene apropiate de pământuri şi ape. Să reţinem însă că acest „aer” nu este numai cel atmosferic cunoscut de noi, el cuprinde în plus structuri eterice matriceale, planetare şi stelare, de o deosebită complexitate (se pot urmări studiile cu titlul general „Energetică stelar-planetară”). 
Dacă astfel de formaţiuni au ajutat mult la echilibrarea vibraţională a planetei, amprenta emoţional-mentală a omenirii ar fi distrus de la bun început mare parte din biosistemul planetar, s-ar fi distrus pe ea însăşi dacă nu ar fi existat ajutorul vibraţional oferit de aceşti oameni deosebit de puternici în planul mental-astral: echilibraţi ei înşişi şi având sarcina de a echilibra câmpurile fluidice ale planetei întregi.
O asemenea activitate se realizează prin sunet şi dirijare vibraţională, la o valoare medie care să nu forţeze, să nu obosească mentalul şi emoţionalul uman, dar şi cel vegetal şi cel animal.
În acest fel, subconştientul uman a fost mereu impulsionat către înălţare spirituală, chiar dacă conştientul uman a traversat epoci grele, în lupta permanentă a populaţiilor de pretutindeni, între ele.

miercuri, 21 ianuarie 2009

ISTORIA VĂZUTĂ PRIN OCHII MOŞILOR

I. LĂMURIRI IMPORTANTE, DUPĂ PARCURGEREA PRIMELOR ELEMENTE DE STUDIU 
Sunt necesare câteva precizări acum, după cei dintâi paşi pe care i-am parcurs împreună, în vremurile vechilor aşezări ale geţilor cei cuminţi. Adică în vremurile când populaţiile locale erau numai cele tradiţionale, fără ca ele sa fi cunoscut încă venirea grupurilor migratoare, care au schimbat viaţa pământurilor noastre. Dar geţii ştiau despre ele şi despre rostul migraţiilor şi al grupurilor călătoare. Şi despre istoria lor trăită împreună cu ele vom avea alte istorii de povestit…

Nu discutăm aici despre ierarhiile cereşti şi rangurile pământene ale unor conducători care şi-au luat titluri – nu şi le-au căpătat ca urmare a respectului radiat în lume, ci al unuia impus, al unuia cerşit, arogat… Aşa cum au stat lucrurile cu egiptenii, romanii.
Mărimile adevărate, şi retrase, ale acestei lumi au cunoscut modestia, austeritatea, creaţia cu propriile mâini, apoi iubirea, altruismul, sacrificiul. Adevăratul conducător, fie el politic sau religios se sacrifica în fiecare clipă a vieţii sale, pentru binele celor pe care îi îndruma. Nemijlocit.
Ceea ce este de menţionat acum, pentru o primă clarificare a lucrurilor, este faptul ca structurile sunt directe, reale, exprimate în felul pe care îl cunoaştem azi, chiar dacă am oferit textele într-un limbaj care se apropie de gândirea şi înţelegerea locală. Structurile sociale pe care le prezint sunt omeneşti, nu sunt nicidecum ierarhii cereşti, aşa cum sunt multe menţionate în biblie - spre exemplu. Este adevărat că pentru mulţi oameni ele par a fi ireale şi sunt într-un fel şocante. Se datorează faptului că nu au fost prezentate în mod oficial, deşi ele sunt cunoscute dintotdeauna, sunt bine cunoscute şi azi de către autorităţile sociale, politice şi ştiinţifice. Ele mai apar uneori, prezentate pe diverse canale mass-media sub diferite forme, mai ales de când internetul a devenit cotidian.
Moşii erau aşadar conducători spirituali de vârstă foarte înaintată – nu politici, nu războinici – care ştiau bine derulările timpurilor, simţeau schimbările aşa cum vedem noi norii pe cer, cum simţim presiunea atmosferica, vibraţiile aerului în diferite ipostaze, şi pregăteau Învăţătorii şi Maeştrii meşteşugari ai aşezărilor de cele mai multe ori prin intermediul Călătorilor: unde Călătorii, Învăţătorii şi Maeştrii (Măiaştrii) erau formaţi (azi zicem "iniţiaţi", dar nu este valabil în profunzime nici acum, nici atunci) de către Moşi având la bază evoluţii înaintate cu toţii - chiar dacă nu de nivelul Moşilor. Dar atunci când era cazul, legăturile se păstrau direct între moşi şi învăţători, între moşi şi maeştrii meşteşugari, meseriaşi ai aşezărilor. Maeştrii (măiaştrii) erau chiar cei mai pricepuţi meşteri în meseriile bazate pe creaţie materială. Un element deja binecunoscut în unele cercuri de specialitate este faptul că Zalmoxis cunoştea peste 300 de elemente chimice pământene. Oricine dintre noi îşi poate pune azi întrebarea la ce folosea să ştie atât de multe elemente, în condiţiile în care nici azi, cu tehnologiile noastre destul de complexe, nu folosim în viaţa curentă toate elementele chimice în creaţia noastră industrială. Dar dacă ne gândim că viaţa noastră nu este încadrată de autorităţi la capitolul ”Important în orice moment”, vom înţelege că noi nu beneficiem de toate cercetările şi realizările pe care le numim ştiinţifice – în timp ce structurile sociale bogate beneficiază în mod curent de toate + cele mai noi elemente care apar permanent.
Popoarele din vechime care au păstrat libertatea de gândire şi creaţie în toate structurile lor – printre care şi dacii, geţii, aşa cum spuneam, fiecare om din întreg poporul – beneficiau permanent de toate cunoaşterile moşilor, de toate cele care aveau momentul lor de aplicaţie, după cum se schimbau vremurile. Moşii cunoşteau tot ceea ce se poate face cu toate resursele planetare şi cosmice, dar ofereau populaţiilor ajutate de ei ceea ce le era necesar în momentul derulării vieţii comunitare, după cum se derula trecerea timpurilor. Puteau să înveţe oamenii să facă avioane, dar nu le-ar fi folosit să facă avioane în contextul societăţii lor !! De asemenea, puteau să-i înveţe inginerie genetică, medicină antivirală, dar nu şi în condiţiile în care CURĂŢENIA ŞI PACEA SUFLETEASCĂ domneau în sânul populaţiilor locale şi nici o epidemie nu tulbura liniştea comunităţilor. Doar frica şi panica, perversităţile mentale (una credem – alta facem) distrug azi lent sistemul imunitar omenesc.
Şi lista ar putea continua.

Voi reveni de-a lungul timpului cu diverse analize, după această prezentare generală. Ea ne va ajuta să înţelegem mult mai multe desfăşurări în drumurile noastre spirituale, de-a lungul şi de-a latul tuturor continentelor.

II. ISTORIA - ÎN ADEVĂRUL EI PROFUND...
MOTTO: Adevărata tradiţie nu este istorie descrisă după interesele autorităţilor - fie laice, fie religioase. Este metafizică pură din care se trag cele mai profunde obiceiuri ale fiecărui popor în parte: având drept temelie solidă adevărul fundamental al tuturor popoarelor la un loc.

Trecutul este minunat din perspectiva omului contemporan. Nu degeaba a fost numit el „rai” şi nu degeaba suspinau de multe mii de ani popoarele care încă mai simţeau urmele acestui trecut în viaţa lor. Astăzi mulţi oameni intuiesc că totul poate fi adevărat, deşi nu merg până acolo încât să şi ştie ce însemna acest lucru. Astfel, omul contemporan îşi imaginează că acel rai era exact opusul a ceea ce i se pare nespus de greu şi de neplăcut azi: fără muncă forţată impusă de societăţile contemporane, fără stăpâni şi cu un minimum de reguli impuse. Atmosferei pline de necaz de pe urma sărăciei, mizeriei, bolilor şi bătrâneţii i se opunea o viaţă simplă, curată, fără boli, fără îmbătrânire – fără uzura dureroasă de azi. Oamenii trăiau o inconştienţă natural-„animalică”, unde animalicul din om se referea la lipsa cunoaşterilor de orice fel, la hrană simplă neprelucrată şi dormit sub cerul liber. Natura umană era aceea legată de încredinţarea că omul avea un singur stăpân – Dumnezeu, sau oricum un zeu suprem – bun, milostiv şi permisiv, care le impunea un minimum de reguli: însă încălcarea lor atrăgea indiscutabil moartea.
Încălcarea regulilor, care fapt până la urma s-ar fi petrecut, ar fi condus – după mintea cercetătorului-urmaş al celor astfel trăitori – la alungarea lor din acest rai: căderea în păcat, pentru urmaşul neştiutor, nu era decât unica logică după care omul să fi atras toate nenorocirile de mai târziu. Un singur pas, o singură şi simplă curiozitate satisfăcută şi el ar fi deschis cutia nevrednicei Pandore. Fără nici o putinţă de întoarcere.
Îmi permit să spun că aceasta a fost varianta oficială a unor conducători setoşi de putere în vremurile în care numai ei aveau dreptul de scriere în poporul lor. Scriau şi lăsau totul în lumea cunoscută de ei, obligând popoarele aflate sub conducerea lor să accepte ritualuri, repetate pe parcursul vieţii omului în mod constant, neschimbat: pentru consolidarea teoriei impuse de ei, sub motivaţia conservării vieţii pe planetă şi societăţii umane locale, prin bunăvoinţa zeului suprem, mituit astfel prin rugăciunile şi sacrificiile umane. Era o formă generală – şi foarte superficială – de cunoaştere a lumii, transformată în teorie impusă maselor: o teorie bazată pe ritmurile locale normale, naturale, ale desfăşurării vieţii întregului biosistem local, bazată pe existenţe a căror intuire omul o avea, o purta în subconştient, şi tocmai de aceea era înclinat să o accepte, să trăiască mereu cu ea în mintea şi în inima sa.
Restul desfăşurărilor vieţii acestui fel de societăţi le cunoaştem destul de bine acum, după cum am învăţat istorie, fie ea chiar şi în linii mari. Egiptenii au fost marii artizani ai acestor teorii zeieşti, inspirate din cunoaşterile pe care le furaseră din cunoaşterile generaţiilor anterioare. Astfel de cunoaşteri fuseseră lăsate în mod special pentru ajutor oferit omenirii, în perioadele care se anunţau dure şi lungi din perspectiva omului de după potop. Ele fuseseră lăsate în fel şi chip: inscripţionate în piatră, explicate detaliat prin sculpturi lăsate moştenire în locuri ferite de intemperii. Pe toată suprafaţă planetei. De aceea popoarele au în linii mari aceleaşi cunoaşteri străvechi, dar multe au fost uitate în mod natural sau forţat, din cauza strămutării populaţiilor din teritorii, din cauza obligativităţii de a-şi renega încredinţările străvechi, la oficilizarea altor credinţe, religii, culturi generale ale cuceritorilor lor. Rolul unor astfel de impuneri a constat tocmai în pierderea cunoaşterilor locale şi chiar estompării intuiţiilor oamenilor, pentru ca astfel să fie mai uşor conduşi, pentru ca înşişi conducătorii să poată face front comun în greutatea de a ţine piept revoltelor normale.
Pe de altă parte, existau populaţii care, în primul rând, aveau structuri de coordonare menţinute în forme de înţelegere a neputinţelor umane, chiar adâncite cu timpul şi, în al doilea rând, menţinând nu numai condiţii de trai la un nivel foarte înalt, cu participarea poporului la dezvoltarea generală a societăţii, dar încurajând şi sprijinind (în limita menţinerii lor în secret) toate populaţiile lumii. Aceasta a fost rânduiala convenită înainte de ultima glaciaţiune între populaţiile umane de pretutindeni:
- o parte din populaţii să se retragă din întrupare pentru a nu îngreuna sarcina planetei de gestionare a resurselor energetice şi materiale, înfluenţate de vibraţia joasă pe care o traversa întreaga galaxie;
- o altă parte să rămână în continuare, în enclave pregătite dinainte pentru perpetuarea populaţiilor umane dincolo de momentul restabilirii stării de normalitate pe planetă. Tot aceştia aveau să creeze, cu cunoaşterea lor înaintată, o bază materială şi o bază de învăţătură pentru creaţia materială care avea să constituie infrastructura societăţilor viitoare, chiar dacă şi creaţia materială, şi relaţiile interumane aveau să se schimbe mult;
- dintre cei care urmau să traverseze glaciaţiunea, aveau să facă parte o seamă de oameni – spirite întrupate care aveau o evoluţie foarte înaintată, având astfel putere să suporte rigorile materiale şi energetice ale schimbării vremurilor, putere de menţinere într-un echilibru avansat pentru coordonarea populaţiilor care aveau să se formeze în timp. În funcţie de sarcinile de grup spiritual ale populaţiilor, aveau să se formeze popoare noi, cu înclinaţii diferite de lucru şi trăire individuală + de grup.

Ajutătorii născuţi înainte de potop ştiau bine distribuţiile spaţiale (în ce locuri se vor întrupa) şi temporale (în ce timpuri se vor succeda ) în funcţie de condiţiile teritoriale de pe Pământ şi a relaţiilor interumane în tangenţele dintre grupuri: în timp ele interacţionând diferit, după înclinaţiile lor de trăire în grup. Ştiau că anumite grupuri aveau puterea de a suporta vibraţiile mai joase ale teritoriilor situate dincolo de tropice, către poli; ele aveau puterea să accepte variaţii mari şi rapide de vibraţii teritoriale, specifice acestor regiuni, precum şi structuri de biosistem nu prea variate, dar puternic determinante în contextul spiritual local: erau grupuri de spirite în fiecare regn – vegetal şi animal – aflate pe treptele lor de evoluţie în poziţii de mare putere radiantă şi greu de schimbat în câmpurile mental-emoţional comune cu ale populaţiilor umane.
Regiunile aflate între tropicele planetare, la nord şi la sud de ecuator, erau regiuni bune de locuit pentru cei care aveau putere de adaptare ca şi cei de mai sus. Însă lor consolidarea puterilor şi cunoaşterea disponibilităţilor personale nu le era suficient de bine întipărită în memoriile spirituale: aveau experienţă de manifestare – dar insuficientă trăire pentru a fi consolidată puternic. Asemenea experienţă se formează numai în condiţii de trai variate în termenii desfăşurărilor local-temporale, în condiţii de populaţie grupată strâns în aşezări şi de muncă în comun. Trăirea în comun consolidează rapid formele de adaptare individuală, a fiecărui spirit în parte. Trăirea în condiţii relativ dure din punct de vedere social dezvoltă treptat dorinţa de folosire a iniţiativei personale. Dezorientarea în faţa unor conducători nepricepuţi, dar care impun cu toate forţele lor desfăşurări de societăţi după dorinţele lor personale, conduce la respingerea lor de către grupurile (popoarele) astfel conduse, înlăturarea conducătorilor şi instaurarea treptată a formelor de rafinare a societăţilor. Totul duce treptat la dispariţia necesităţilor de suportare a unor astfel de conduceri: nesiguranţă, lipsă de orientare şi de organizare proprie. Formele de rafinare a complexităţii conducerilor teritoriale devin şi ele din ce în ce mai ne-necesare chiar în sufletul populaţiilor – nu numai ca forme de revoltă. Şi astfel toate formele de trăire individuală, care se instalează de la sine, fără impunere şi fără haos, instaurează cele mai libere şi creative forme de societate omenească, având la bază chiar exemplele pe care oamenii le-au avut în vechime, de la moşi.
Ciclul se închide. Căci populaţiile spirituale umane au trăit în acest fel înainte de potop (de ultima glaciaţiune) şi chiar multă vreme după potop, în formele de populaţii pe care le studiem în prezent, cu trimitere directă la strămoşii noştri: dacii, din populaţiile locale tracice. Despre daci vorbim aici; dar, aşa cum s-a detaliat şi în alte articole, este vorba despre o serie întreagă de populaţii de pe toate continentele lumii: în nord – celţii, dacii şi tibetanii; canarienii (populaţiile din insulele Canare), populaţiile toltece de pe teritoriile Americii Centrale şi de Sud; în Africa – unele popualţii est-africane şi mari grupuri ale populaţiilor din Africa de Sud; populaţiile maori din Australia, insularii din Polinezia, Malaezia, Micronezia – într-un cuvant: insularii din Pacific.
Treptat, aceste populaţii puternice s-au supus şi ele schimbării vremurilor. Ajutătorii străvechi, care au trăit în număr mare în aceste teritorii, s-au retras din încarnare sau din mijlocul populaţiilor în care au trăit până în prima parte a mileniului I d.Ch. Au lăsat populaţiile să-şi consolideze şi ele puterile, în condiţiile interacţiunii lor cu populaţiile inter-tropicale. Fiecare tip de populaţii continentale erau consolidate în acel moment pe manifestările lor, puternici din punctele de vedere urmărite de evoluţiile lor personale. Le erau imperios necesare asemenea interacţiuni – pe care le ştim acum după istoria cunoscută – indiferent cum este acum descrisă oficial; derulările sunt reale în linii mari şi asta ne interesează deocamdată.

vineri, 16 ianuarie 2009

MOŞII ŞI ÎNVĂŢĂTURILE LOR (2)

Moşii aveau puterea de a cunoaşte tot ceea ce era în pământuri, în ape şi în ceruri. Învăţătorii primeau cunoaşterea locului şi timpului pe care îl trăiau ei, iar moşii aveau grijă să le explice de unde venea învăţătura şi unde avea aceasta să îi conducă. Nu numai pe ei, ci pe orice om, căci ceea ce ştia unul – ştia oricare altul, fără ca vreun om să nu ajungă să cunoască ceva din cele care erau cunoscute de toată aşezarea.
Moşii vorbeau cu oamenii când simţeau că aceştia aveau nevoie de încurajare, în vremurile grele şi foarte grele pe care le traversau frecvent. Fuseseră vremuri grele atunci când descoperiseră oamenii obişnuiţi că lumina pe care o vedeau cu ochii lor păleşte, întunecându-se mereu. Atunci venise câte un moş cu călători şi cu învăţători în fiecare sat care descoperea acest lucru, pe rând. Le explicau că nu aveau pentru ce să se teamă, fiind ceva normal şi obişnuit – la fel ca şi focul din vatră care se molcomea, părea că piere făcându-se jar, dar dacă gospodarul punea mai multe lemne pe foc, focul lumina din nou, dând omului tot ceea ce era mai bun în viaţa sa. Candva avea să vină şi Lumina Vie, numită şi Lumina Nouă, şi Lumina Albă. Oamenii simţeau că aşa avea să fie şi primiseră veştile cu liniştire şi cu bucurie. Până atunci, spuseseră moşul şi însoţitorii lui, trebuiau să înveţe multe lucruri, să fie pregătiţi să primească Lumina Nouă cu pricepere, cu încredere, cu înţelepciune în tot ceea ce trăiau. La vremea respectivă, învăţătura pe care o primeau acum prin Cuvânt, aveau s-o primească direct ca Viaţă Nouă, de la om la om. Primirea cea mare avea să vină de la Marele Învăţător, care va aduce Lumina Nouă, Lumina Albă, care va da şi învăţătura necesară omului pentru a trăi în pace cu Noua Lumină, cea Albă: s-o înţeleagă şi s-o folosească în tihna sufletului lor.
Oamenii ştiau că trebuie să aştepte, aşa cum orice om aşteaptă ziua după ce noaptea piere. Simţeau răsuflarea pământurilor şi a cerurilor deopotrivă – la fiecare şase răsărituri crescânde în bunătatea cerurilor, răsuflări care ofereau viaţa lor pământurilor, apelor şi vieţuitoarelor: din ce în ce mai bună, mai proaspătă de la un răsărit al soarelui – la altul. La al şaptelea răsărit, ceva din lumina soarelui avea un pic de străin în ea, dar aveau să recunoască acel strop de străinătate în mijlocul săptămânii viitoare. La fel era în Ziua Mijlocului de Vară, când ceva din alcătuirea, din suflarea sa, avea să se regăsească tocmai anul următor, ca Lumină de Vară; iar în Ziua Mijlocului de Iarnă, ceva din alcătuirea şi din suflarea sa avea să se regăsească în Lumina de Iarnă a anului viitor. În acest fel, omul era mereu pregătit să întâmpine o nouă vară şi apoi o nouă iarnă. Mereu, unele după altele şi după altele.
Moşii explicau multe lucruri, pe care fiecare om le învăţa cu multă bucurie, de-a lungul întregii vieţi. Din timpul copilăriei, fiecare eveniment din viaţa aşezării – fie că ţinea de pământuri, de ape sau de ceruri – era explicat şi discutat de fiecare dată când apărea, sau se repeta în viaţa omului şi a aşezării sale.
De copil, fiecare om învăţa pe rând de la părinţii săi, aşa cum am arătat deja. Părinţii săi învăţau de la învăţătorii aşezării, ori de câte ori doreau să înveţe sau să aprofundeze o învăţătură. La rândul lor, fiecare părinte discuta pe larg problema cu partenerul său de viaţă şi nu uitau să discute aceeaşi problemă cu urmaşul lor, atunci când ajungeau la vârsta înţelegerii.
Învăţătorii erau oameni cu puteri înaintate, care veneau şi se statorniceau în aşezări după îndrumările moşilor, trimişi de ei. De mici copii ei simţeau, la fel ca şi călătorii, că trebuie să pornească la drum, către un Cuib cu Moşi – adică o aşezare a moşilor din mijlocul sau de sub munte. Ajungeau pe căi simţite numai de ei în Cuibul Moşilor, trăiau până la anii deplinei lor maturităţi, împreună cu toţi cei care erau învăţaţi de moşi – tot ceea ce aveau nevoie pentru a deveni: şi buni învăţători pentru toate felurile de oameni dintr-o aşezare, şi buni coordonatori pentru a forma ceea ce ei numeau „măiaştrii” din aşezare.
Măiaştrii erau oameni născuţi pentru a face mai presus de orice o singură faţă de lucru omenesc. Aveau înclinaţie pentru ceva anume de mici copii, iar învăţătorii aflau acest lucru al lor, căci ştiau să „citească” destinul omului: şi după sarcina de lucru a familiei, şi după sarcina de destin personal al urmaşului din familie. Între învăţători şi măiaştrii erau deosebiri, şi tocmai astfel de deosebiri se împleteau şi ajutau aşezarea. Fiecare aşezare forma, trimitea şi primea învăţători – oameni care erau, în felul lor activ, oameni străini de aşezare, dar tocmai de aceea necesari astfel. Vedeau mai clar înclinaţiile altor oameni, nefiind obişnuiţi de copii cu lumea din aşezare. Dar măiaştrii erau oamenii aşezării, care tocmai de aceea ştiau bine de tot ceea ce ştia şi putea face fiecare om din aşezarea lor. Conlucrarea dintre învăţători şi măiaştrii aşezării ducea la perfecţionarea permanentă şi a lor, şi a oamenilor pe care îi îndrumau astfel.
Măiaştrii lucrau exclusiv acelaşi lucru. Învăţătorii făceau şi învăţau de toate, dădeau învăţătură tuturor despre tot ceea ce aveau oamenii în locul şi în timpul lor de viaţă: de căutat, de învăţat, de oferit; de trăit cu toate forţele lor, de ajutat cu toată bunăvoinţa inimii lor.
Şi măiaştrii erau învăţaţi de moşi, atunci când moşii simţeau că ei trebuie să aprofundeze, pentru destinul lor personal, multe lucruri mărunte – dar foarte importante. Moşii ştiau multe lucruri pe care oamenii le foloseau foarte rar într-o aşezare. De aceea ţinerea lor de minte se scurta, şi de multe ori amănuntele se puteau uşor pierde. Moşii însă ţineau bine minte, căci ei lucrau cu toate aşezările şi tocmai pentru că lucrau tot timpul, se puteau menţine în cunoaşterea lumii lor la în nivel înalt – şi universal – de cunoaştere şi aplicare. Făceau cercetări, mai ales privind felul în care pământurile, apele, cerurile şi toate vietăţile se schimbau de la o epocă la alta, influenţându-se reciproc. Mergeau singuri prin toate locurile pământurilor şi apelor, conlucrau cu moşii de pe întreg Pământul, precum şi cu alţi moşi din cerurile mai îndepărtate sau mai apropiate. Sfatul lor se ţinea pe pământul locului, cu învăţătorii şi cu călătorii, dar şi cu moşii din alte pământuri care şi ei, la rândul lor, dădeau învăţătură prin vorbirea minţii lor, direct învăţătorilor şi măiaştrilor din aşezările tuturor pământurilor.
Căci moşii trăiau şi ajutau o bucată mare din pământurile lumii – dar ei iubeau şi ajutau toate popoarele lumii, ori de câte ori aveau nevoie de ei. Multe popoare aveau multe lucruri în comun şi primeau ajutor după cum un moş sau altul avea timp în momentul în care apărea nevoia. Dacă erau mulţi moşi, problemele erau rezolvate în orice moment. Nu se pomenea ca un om conştient că poate să fie astfel ajutat – să nu fie pe loc îndrumat, după puterile şi ştiinţa sa.
Chiar şi oamenii din lumea largă care nu ştiau de ei, de lumile libere din părţile ascunse ale pământurilor şi apelor, erau ajutaţi: chiar fără să ştie. Dacă numai îngerii lor şi ajutătorii lor de lumină i-ar fi ajutat – oamenii ar fi ajuns să nu mai aibă încredere în ajutorul venit de la semenii lor, ajungând să-i dispreţuiască, la fel ca şi pe conducătorii lor, pe care nu-i vedeau şi nu-i simţeau niciodată. De aceea primeau învăţătură în somnul lor, de la moşi – în egală măsură ca şi de la îngerii lor, şi de la ajutătorii de lumină din imediata lor apropiere, însoţitorii lor dintotdeauna. Când oamenii treceau şi ei în viaţa lor de lumină, după terminarea vieţii lor în pământuri, lucrau şi aprofundau tot ceea ce începuseră să lucreze, cu forţele lor proprii, în timpul petrecut în pământurile lumii. Tocmai o astfel de conlucrare conducea la întărirea credinţei că aveau să fie oricând, oricum, ajutaţi atunci când aveau să reintre în viaţa din pământuri, şi aveau să trecă prin greutăţi.

duminică, 11 ianuarie 2009

MOŞII ŞI ÎNVĂŢĂTURILE LOR (1)

Cine erau Moşii?...
Dincolo de viaţa văzută prin ochii oamenilor, fie ei de rând, fie învăţători şi călători, să vedem, prin ochii celor care suntem azi, acum, cine erau fiecare în parte.
Omenirea nu se trage din biosistemul planetar, ca urmaş din corpurile transformate, conjunctural (adică în funcţie de condiţiile mediului de trai al vieţuitoarelor), din aproape în aproape, până să ajungă omul – oamenii care suntem noi, azi. Omenirea este coborâtoare, la fel cum este orice altă vieţuitoare de pretutindeni, din două mari linii, ramuri evolutive: ca spirit întrupat, având o evoluţie îndelungată pentru fiecare fel de vieţuitoare pe care o cunoaştem azi – şi încă multe alte feluri din întregul univers – iar pe de altă parte, ca urmare a unor forme de creaţie a corpurilor din materia fiecărei planete în parte, unde spiritele au nevoie să se întrupeze, pentru a-şi forma o experienţă de manifestare mereu mai bogată, de la un ciclu de întrupări la altul. Pe măsura creşterii experienţei individuale pe trei mari căi:
- creaţie materială;
- comunicare individuală;
- relaţionare între spirite şi grupuri de spirite,
creşte treptat gradul de conştientizare individuală asupra propriei fiinţe, precum şi conştientizarea diferitelor grupuri de întrupaţi cu care intră în contact sub diferite forme.
Privind evoluţiile din perspectiva creatorilor conştienţi care suntem noi, oamenii de pe Pământ, putem spune că, chiar dacă este greu de simţit – şi astfel de cercetat – fiecare vieţuitoare dintre cele cunoscute de noi are gradul ei de conştienţă în mediul în care îşi desfăşoară trăirile şi, treptat, îşi formează o conştiinţă a perfecţionării activităţilor sale. La început, asemenea activitate se reduce la hrănire, la autoprotecţie şi la perpetuarea propriei specii, învăţând de la semenii ce par a şti mai multe, par a face lucrurile mai bine, par a se adăposti şi a se adapta mai bine, prin ceea ce ştiu ei să facă cu aceleaşi forme de corpuri pe care le au toate la un loc. Treptat apare în conştiinţa fiecărui spirit faptul că cei din jurul său se pot împărţi în două grupuri de vieţuitoare cu acelaşi fel de a arăta: ajutători şi ajutaţi. Conştienţa se formează chiar din felurile de desfăşurare a întrupărilor, în mijlocul unor feluri de indivizi pe care mai tarziu îi vor numi părinţii lor, şi pe ei înşişi se vor numi urmaşi. Se vor forma şi vor păstra conştienţa faptului că părinţii sunt cei mai apropiaţi ajutători ai urmaşilor lor, şi că acest lucru se petrece oriunde în lumea pe care o cunosc din ce în ce mai bine.
Treptat se formează, şi apoi se consolidează, ideea că astfel de ajutători sunt oriunde în jurul lor. Chiar în cuplurile pe care le vor forma vor ajunge să se ajute reciproc, pe măsură ce vor înţelege riscurile în lupta pentru supravieţuire. Cu cât semenii lor vor fi mai mulţi, cu atât şansa de a forma un grup cu indivizi de acelaşi fel va fi mai mare. Vor avea şanse egale de supravieţuire în faţa altor grupuri cu care vor împărţi locul de trai şi vor supravieţui în perioadele cele mai grele ale vieţii lor. Vor avea, treptat, şanse mari la crearea unor adaptări ale mediului pentru perioadele în care devin mai grele, mai dure, dezorientându-i, dar şi mobilizându-i astfel să se zbată împreună pentru găsirea de soluţii pentru adaptarea sau schimbarea mediului în care trăiesc: pentru adăpostire, pentru fugă din calea primejdiilor, pentru găsirea de alte, mereu alte soluţii pentru supravieţuire. Ajutătorii însă se găsesc pretutindeni: oriunde s-ar desfăşura asemenea greutăţi, există şi ajutători la care pot oricând apela, formând împreună grupuri de neabătut din calea trăirilor lor.
Desfăşurări de astfel de evoluţii se petrec peste tot în universuri, peste tot în lumile în care spiritele se întrupează astfel. Treptat, dar repede, spiritele învaţă să creeze conştient, şi conştientizează astfel în acest fel de moment că au creat – dar inconştient – şi până atunci, cu mult timp înainte, urmând acea linie de mimetism conform căreia învaţă de fapt tot timpul de la ajutători. Creaţia conştientă lucrează asupra îndemânării pe două căi:
o percepţie prin simţuri a realităţii înconjurătoare, care stă la baza cunoaşterii mediului de trai şi adaptării în mijlocul unui volum din ce în ce mai mult conştientizat de vieţuitoare mari şi mici. Toate împreună formează viaţa planetară pe care orice creator conştient însă învaţă treptat să o şi ajute, chiar în mijlocul acelor perioade de greutate a vremurilor proprii de trai. Învaţă să aibă grijă şi de sine, şi de ajutătorii săi, şi de celelalte fiinţe din preajma sa. Un spirit aflat în asemenea situaţii de trai este pus în situaţii grele, în care învaţă conştient nu să aleagă între a se salva pe sine sau pe alţii, ci să salveze cât mai multe vieţuitoare în condiţii cât mai puţin distrugătoare pentru toate la un loc. Să caute căile în care să ia cu sine, să poarte cu sine cele care trăiesc în preajma sa şi să caute condiţii comode de supravieţuire pentru toate vieţuitoarele la un loc.
– se va forma treptat o conştiinţă extinsă asupra bunurilor şi vieţuitoarelor care trăiesc alături de creatorul conştient, a fiecărui asemenea întrupat conştient de viaţa sa şi de a celor din jurul său. O asemenea conştiinţă va crea treptat, mai departe, o conştienţă a îngrijirii întregului grup, conştientizând mărimea – şi mărirea lui – la fel ca şi complexitatea acţiunilor pe care le au de realizat împreună.
Întotdeauna se vor găsi, oricât de mare ar fi complexitatea şi frumuseţea lucrărilor lor – tot mereu noi şi noi altele asemănătoare, după cum se schimbă locurile în care trăiesc. Învăţă în acelaşi timp să călătorească de la un loc la altul, prin spaţiile dintre pământurile stabile pe care învaţă să trăiască. Învaţă astfel să călătorească pe pământuri cu corpuri asemănătoare felurilor de materii ale pământurilor, şi prin locurile libere dintre pământurile cunoscute astfel cu alt fel de corpuri, mai uşoare şi astfel străbătând spaţiile cu mai multă uşurinţă. Încep să înţeleagă că în aerul dintre pământuri nu pot sta locului, dar pe pământuri pot s-o facă, în timp ce ajutătorii pot să stea astfel şi în aer, şi pe pământ. Ceea ce însemnă că o pot face şi ei, cu efort, prin obişnuire. Învaţă aşadar treptat să facă şi ei acelaşi lucru, înţelegând că au nevoie treptat:
– de exerciţiu de trai cu corpurile lor cele grele şi tari, cu care învaţă să trăiască în continuare, aşa cum au conştientizat deja;
– de exerciţiu de zbor conştient, chiar dacă acesta din urmă pare mai greu şi mai nesigur. Cu toate acestea, exemplul ajutătorilor este mereu la îndemână şi ei îi ajută să se preocupe şi de cele ale corpului lor greu dar şi, din vreme în vreme, şi de cele ale corpului cel uşor.
În acest fel, fiecare spirit învaţă: traiul planetar şi călătoria astrală. Învaţă că, cu fiecare fel de corp – solid sau astral – pot percepe o multitudine de lucruri care vin unele în completarea altora. Toate la un loc, atunci când încep să stăpânească asemenea cunoaşteri, se completează şi mai profund cu călătorii mai lungi, de la o planetă la alta (nu numai în jurul planetelor), timp în care încep să cunoască alte noi lucruri din mediul înconjurător. Sunt călătoriile prin corpul spiritual (sau buddhic): rare, este drept, desfăşurate numai atunci când schimbă o planetă de reşedinţă de evoluţie – cu alta.

luni, 5 ianuarie 2009

ÎN AŞEZARE

Oamenii trăiau în comunităţi mici, răsfirate la poalele dealului sau muntelui, la adăpost. Mărirea comunităţii se făcea în exteriorul ei sau, dacă o familie avea destin de întemeietor, bătrânii învăţau oamenii – adulţi şi copii deopotrivă – cum să o facă şi cum să supravieţuiască singuri, până când alte familii noi veneau să li se alăture treptat. Lumea ştia că omenirea se va înmulţi şi va vedea cum, treptat, se nasc tot mai mulţi copii într-o familie. Bătrânii plecau târziu din viaţa lor – şi totuşi cu mult mai devreme decât Moşii, cu mult mai devreme decât se petrecuseră lucrurile în generaţiile trecute. Astfel încât aşezările creşteau şi oameni se bucurau de ele. Aveau cu toţii – tineri şi bătrâni – nevoie de curaj să înfrunte schimbările vieţilor lor, văzându-le cum treptat se împlinesc toate după spusele Moşilor.
Iar Moşii spuneau încă lucruri şi mai serioase, pe care le luau în seamă cu toţii în serile lungi de iarnă, când se întâlneau la vorbă mai mult decât oricând în timpul anului. Când primele ierni ale întemeietorilor de aşezări erau grele, ei se întorceau în vechea aşezare, în familia de care se despărţiseră, acolo unde – de la plecarea lor – satul construise imediat camere în plus la casa veche, primitoare pentru ei. Era o muncă a satului, aşa cum întreg satul contribuia la ridicarea gospodăriilor, în noua aşezare. Fiecare aşezare avea „puiul” ei, şi fiecare se înrudea îndeaproape, la începuturi, doar cu una singură, aceea din care provenea. Cu vremea însă, aşezările s-au înmulţit, dar şi greutăţile pe măsura vremurilor; ajutoare veneau însă din toate părţile care auzeau de întemeierea unei noi aşezări, şi se înrudeau astfel mai multe unele cu altele.
CĂLĂTORII
La ştirile astfel duse şi aduse contribuiau mult Călătorii – ajutători învăţaţi de Moşii străvechi cu toate tainele cunscute de ei din lunga lor experienţă. Călătorii care aveau misiune de învăţătură şi lucrătură de la Moşii din creierul munţilor plecau în satele din văi în Ziua Mijlocului de Vară şi îşi duceau din nou drumurile către Moşi, acolo unde învăţau din nou şi, în Ziua Mijlocului de Iarnă porneau din nou la drum – de la Moşi către oamenii din văi. Le duceau învăţătura, după cum le purtaseră cerinţa, la ultima lor călătorie. Aşa după cum curgeau vremurile, mai grele sau mai uşoare, chiar Moşii cutreierau lumea pentru a da ajutor după puterile lor. Călătorii care mergeau spre miazănoapte, unde iarna era mai grea şi viaţa oamenilor după vreme, erau mai des însoţiţi de Moşi. Cei care plecau spre Miazăzi erau mult mai rar însoţiţi de Moşi: numai dacă învăţătura proprie le dicta, sau dacă Moşii aveau şi ei misiuni către alţii, din alte locuri, sau dacă misiunile Moşului cu Călătorul le cerea neapărat acest lucru.
Călătorul ştia în sinea lui când venea vremea să fie însoţit de Moş. Fiecare Călător era sub învăţătura a cel puţin doi Moşi: unul de soartă şi unul de loc. Soarta Călătorului număra vieţile ca zilele: multe şi tocmite întotdeauna să ajute oamenii, indiferent unde se năştea şi numai acolo unde Moşii pământurilor îl conduceau, către nevoia oamenilor.
Moşul de soartă era unul străvechi întotdeauna, coborâtor din vremurile de dincolo de potop: din vremurile de mult uitate, de care numai ei îşi aduceau aminte. Moşul acesta avea mulţi Călători, din lumea largă, legaţi de soarta lui. Sau, altfel spus, mulţi Călători aveau soartă legată de un asemenea Moş. Nimeni nu prea ştia bine ce fac ei în viaţa lor retrasă, Moşii străvechi, doar Călătorii ştiau. Mulţi oameni din văi ştiau calea către Moşii pământurilor, dar numai până la un punct. Călătorii veneau din lume şi erau îndrumaţi de localnici către Moşi, considerându-i pe Călători ca fiind şi ei din rândul Moşilor. Dar numai pentru ca aveau învăţătură multă – Călătorii ştiau că nu este de ajuns să fie şi Moşi. Poate că soarta îi pregăteau să fie cândva, în eternitate, Moşi – aşa cum Moşii îi învăţau să ştie că fiecărui om, oricât de mulţi erau în lumea largă, şi încă şi mai mulţi în multe alte lumi – îi venea rândul să fie Moş. Nu era nimeni să scape de asta, şi nimeni nu voia nicidecum să scape. Dar Călătorii ajungeau să ştie cândva, în viaţa lor, cât de grea era viaţa Moşilor, cât de multă răspundere era purtată pe umerii lor – de multe ori destul de fragili – aşa cum fiecare vedea, la rândul lui. Fiecare Călător cunoştea viaţa Moşului său de soartă, şi nu numai din văzute, ci pentru că în mintea lui îşi vedea de mic copil şi Moşul de soartă, şi Moşii de loc: putea avea un Moş de loc – în locul unde avea să trăiască, sau mai mulţi Moşi de loc, dacă rostul vieţii sale era să meargă în mai multe locuri de-a lungul ei. Îşi vedea soarta treptat şi îşi cunoştea rostul în lume. Îşi cunoştea vieţile dinainte şi simţea bine cum i se vor aşeza oamenii şi drumurile ca să poată rostui toate sarcinile, aşa cum fuseseră rostuite ele de la facerea drumurilor întregii lumi. Pleca în lume de foarte tânăr, din familia sa, de pe meleagul natal, şi mergea fără greş acolo unde îl duceau firele inimii. Ştia cu ce oameni să se întâlnească, simţea cu cine să se îndemne la drum sau să îşi ia singur drumul în piept, dacă soarta îi era dată aşa.
Călătorii ajungeau în sate pe cărări numai de ei cunoscute. Unele părţi de drum le cunoşteau şi oamenii aşezărilor şi puneau în căile Călătorilor căsuţe speciale de călătorie, făcute după asemănarea caselor lor. Le umpleau cu lucruri trebuincioase lor, puneau provizii în locurile speciale lor, uscate şi răcoroase, întreţineau podeţe pe ape şi întărituri în munte, pentru păstrarea drumurilor bune.
Călătorii apreciau eforturile făcute în felul lor: Moşii îi învăţau în primul rând să primească darul de prietenie şi bună cuviinţă al oamenilor, căci Călătorii aveau în primul rând dorinţa să dea fără să primească nimic în schimb. Erau cei mai pricepuţi oameni după Moşii străvechi şi duceau învăţătura lor oamenilor, ajutându-i să înveţe la rândul lor să facă lucrurile perfecte.
De aceea Călătorii primeau darul celor din aşezări cu bucurie, dar nu plecau până ce nu curăţau căsuţa de praf şi de resturile şederii lor acolo. Tăiau lemne şi le rânduiau frumos după cum le găsiseră, la rândul lor; reparau acolo unde era cazul: acoperişuri, ziduri, garduri – mai cu seama primăvara, când multe erau stricate de viiturile din munţi, oricâtă grijă era pusă în alegerea locului, de către săteni. Culegeau poame şi puneau în locul celor mâncate de ei; coseau, ţeseau, împleteau, reparând şi obiectele aflate în căsuţă. Făceau oale şi ulcele pentru gătit şi mâncat, făceau linguri de lemn şi obiecte mărunte de trebuinţă în casă. Frământau şi coceau paine să aibă la drum şi lăsau pesmeti pentru cei care aveau să vină în urma lor.
Şi apoi plecau din nou la drum.
Ajungeau primăvara la oameni, atunci când Anul Nou începea cu primele lucrări pentru hrana oamenilor, pentru cursul lui. De multe ori rostul Călătorului era să ofere ajutor noilor aşezări, unde ajungeau luând în drum oameni din satul de căpătâi, să-i ducă acolo pentru o lucrare de ajutor: fierar, tâmplar, sau orice alt măiastru, de obicei bătrân al satului, căruia îi dădea învăţătură în plus, trimisă de Moş, pentru satul lui – dar mai ales pentru satul pe care îl năşteau sau întăreau cu toţii, atunci.
Călătorul ducea animale cu el, ducea lucruri făcute cu măiastrul satului, acela care putea să se ocupe în acel moment. Uneori Călătorul era însoţitor al unei noi familii, pe care o înzestra cu învăţătură înainte de plecare, o dăscălea pe drum şi o ajuta să se instaleze odată ajunsă la noua aşezare.
Munceau cu toţii cît de mult puteau, până la plecarea Călătorului. El ducea cu sine la Moş tot ceea ce fusese neclar pentru oamenii din calea anului aceluia: tot ceea ce nici oamenii nu pricepuseră şi nici el nu ştiuse a-i lumina pe loc. Aveau orientare, dar nu puteau face un lucru oricum: el trebuia făcut până ce fiecare om ce-l susţinea simţea că nu mai are ce îmbunătăţi acolo. Şi dacă ceva era simţit ca imperfect, dar nu aveau nici unul răspuns complet, Călătorul era dator să ducă Moşului nedumerirea şi aducă de la Moş, în anul ce avea să vină, răspunsul şi mânuirea de tot a lucrului neterminat din an.

joi, 1 ianuarie 2009

ÎN LOC DE INTRODUCERE

Scrierile mele au la bază invăţături spirituale vechi şi stravechi, îmbinate cât pot mai armonios cu cele noi, şi mereu tot mai noi. Sunt învăţături spirituale care ating multe puncte de vedere: de înţelegere a evoluţiilor spirituale, urmărind mersul lor prin universuri despre care încet – dar sigur – aflăm din ce în ce mai multe lucruri; de profil spiritual al populaţiilor întrupate din care facem parte, în mijlocul cărora ne-am întrupat şi noi acum, de unde vom pleca cândva, pentru a ne întoarce acasă, de unde am venit fiecare dintre noi...
...Apoi mai scriu despre istoria civilizaţiilor umane pe Pământ...
Fiecare loc de pe Pământ vorbeşte azi despre trecut, prezent şi viitor. Fiecare om poartă cu sine, conştient sau nu, istoria omenirii, istoria planetei şi a stelelor de pe cerurile pe care le priveşte cu bucurie şi poate, de multe ori, cu nostalgie. Cândva fiecare om s-a plimbat printre ele, a trăit îngemănat cu ele, a venit dintre ele aici, pe Pământ, să înveţe din tot ceea ce îl înconjoară cum să-şi continue drumul mai departe, ajutând la rândul său – tot aşa cum este şi el ajutat.
Despre marea istorie a omenirii voi scrie în alte părţi. Ceea ce scriu aici se va dovedi curând deschidere şi totodată completare la ceea ce se va scrie acolo. Este astfel aici experienţa trăită cu sufletul, oglindită în ochii celui care a învăţat şi apoi a văzut, şi a explicat astfel, exemplificând în locurile prin care a călătorit sau despre care a auzit şi a simţit personal ceva, şi-a amintit că a trăit şi a simţit în vremuri mai vechi sau mai noi..
...ACUM.. SĂ ZICEM ŞASE MII DE ANI.. PLUS-MINUS-CEVA.. APROAPE CĂ NU MAI CONTEAZĂ..
Lumea pe care o vom străbate acum este o lume în care oameni cutezători au trăit, au muncit, au cunoscut şi au lăsat Moştenire apoi înţelegerile lor, aşa cum le cunoşteau ei prea bine: ori lăsate cunoaştere ca moştenire din bătrânii lor ori, cunoscute fiind deja dintr-o asemenea moştenire primită, ei înşişi au putut vedea cu ochii minţii lor trecutul, înţelege apoi propriul prezent şi chiar mai departe – viitorul celor ce aveau să le urmeze..
Lumea de prin locurile în care trăim acum ştia bine în trecut că era coborâtoare din cunoaştere multă: multă şi profundă. Dorea să nu-şi piardă puterea şi răbdarea de a-şi înţelege profunzimile, dar nu se putea împotrivi devenirilor. Nici nu dorea acest lucru. Omul era pe Pământ ca să înveţe să facă lucruri care îi erau uşoare, dar şi lucruri care îi erau grele. Venise pe Pământ şi se obişnuise mai întâi să trăiască, adaptându-se tuturor celor de aici şi primind mult ajutor să înţeleagă timpurile care îi vor veni în cale, să le trăiască şi să le facă faţă cu toată experienţa pe care o acumulase până atunci. Omul fusese maestru creator cu mintea sa şi acum venise vremea să creeze cu mâna sa. Fusese văzător mai cu seamă cu mintea sa şi acum trebuia să se obişnuiască să vadă lucrurile cu ochii săi. Fusese întotdeauna ascultător de glasul armoniilor universale, unde sunetele cerurilor şi pământurilor, tuturor vietăţilor de pretutindeni îşi împleteau mereu simfoniile; aceleaşi simfonii trebuiau acum cunoscute din mişcarea – şi nu din fiinţarea lor. Trebuia ca omul să simtă totul, să trăiască cu toate, să aibă grijă de toate. Trebuia să-şi folosească experienţa, aşa cum era ea, şi să se lupte cu el însuşi să-şi recupereze puterile şi cunoaşterile, după ce şi le va pierde de tot şi va rămâne doar cu impresia că le-a avut candva.
Dacă Bătrânii din vechime, care rămăseseră printre oameni încă, îi învăţau tot ceea ce se putea învăţa din cele uitate acum de oamenii obişnuiţi, şi ei, la rândul lor, trebuiau să lase cunoaşterea lor în lume – spre a rămâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau să le ceară. Bătrânii – sau Moşii, cum mai erau numiţi – îi învăţau pe oameni şi cum să trăiască, şi cum să lase Moştenire ceea ce le ofereau ei lor, acum. „Acum” era vremea aceea în care Moşii mai erau încă în lume, căci ei toţi spuneau că vor pleca, atunci când avea să le vină şi lor vremea. Ştiau bine unde vor pleca şi mai ştiau bine că, de acolo unde vor pleca îi vor veghea pe oamenii rămaşi în urma lor, pe oamenii rămaşi în rândul „lumii”.
Moşii erau străvechii coborâtori din vremurile pe care oamenii de rând nu şi le mai aminteau exact, dar erau convinşi că tot ceea ce le spuneau ei era adevărat: simţeau cu tot sufletul lor, cu toată încredinţarea lor acest lucru. Şi dacă erau încredinţaţi că aşa stăteau lucrurile, îşi ascultau sufletul şi descopereau că ştiu să facă multe lucruri pe care nu le învăţaseră clar de undeva, cu amănunte care nu erau cuprinse în vreo învăţătură pe care o primiseră de la măiaştrii satului.


Fig. nr. 1 : Moşul (Cel Străvechi de Zile)

ÎN FAMILIE

Orice om primea învăţătură din familia sa. Învăţa să facă tot ceea ce putea face un om în lumea sa, indiferent dacă era femeie sau bărbat.
Dar învăţau deopotrivă că erau vremuri în an în care femeia făcea mai bine treburi femeieşti, şi alte vremuri în care bărbatul făcea mai bine treburi bărbăteşti.
Erau vremuri în care toţi puteau face orice, laolaltă, dar numai copiii aveau puterea să aducă ceva nou, în timp de vârstnicii satului (care erau bătrâni şi ei, dar îmbătrâniţi ai vremurilor lor scurte, şi nu coborâtori din vremurile cele străvechi) ascultau copiii şi înţelegeau ce spuneau ei, pentru că aveau învăţătura de a-i asculta de la Bătrânii lumii lor.
Erau vremuri în care bărbatul şi femeia aveau forţa necesară să-şi creeze o familie: o vreme în care obişnuiau să trăiască împreună, şi altă vreme în care trăiau lucrând fiecare după forţa şi cunoaşterea lui; dar nu uitau niciodată să-şi spună ce au trăit, ce au făcut. Apoi se sfătuiau şi învăţau unul de la altul cum să facă mai bine fiecare lucru astfel sfătuit. Când venea vremea lucrului făcut împreună, vedeau cât şi-au însuşit reciproc din cele luate unul de la altul şi mai făceau apoi câteva lucruri împreună.
Vârstnicii satului urmăreau, lucrând pe lângă ei, cum realizau cei tineri toate cele învăţate. Apoi le ofereau învoire să se ia cu înţelegere. Să umble în lume împreună, să aibe copii şi să-i crească în pace şi înţelepciune.
Crescuţi astfel, copiii veneau să umple cu răsuflarea lor viaţa părinţilor lor. Mama şi copilul răsuflau împreună din prima clipă a vieţii lor, răsuflarea unuia mergea către răsuflarea celuilalt, iar tatăl privea şi cuprindea cu răsuflarea lui sufletele legate astfel de el.
Oamenii ştiau că răsuflările fuseseră mult mai puternice cândva. Răsuflarea era şi lumina care curgea odată cu respiraţia. Lumina era de mai multe culori, dar în copilărie şi mama, şi copilul aveau luminile verzi: luminile verzi mergeau una către curgerea luminii celuilalt, curgeau de la ceafă către ochi şi se împlineau una pe alta, cuprinzându-se reciproc, amestecându-se reciproc când stăteau faţă în faţă.

Fig. nr. 2 : Mama şi Copilul
Tatăl privea către viitor, iar mama privea către trecut. Copilul, până când creştea, privea când către viitor (privindu-şi tatăl), când către trecut (privindu-şi mama). Dacă până la ieşirea din copilărie învăţa astfel şi de la mamă, şi de la tată, după ce privirea i se limpezea bine de tot, el devenea ori fată, ori băiat, şi îşi urma astfel drumul vieţii sale. Adică privea acolo unde îl ducea sufletul său de fată sau de băiat.
Privirea copilului se limpezea cam atunci când făcea 6, sau7, sau 8 primăveri, dar nu mai mult şi nici mai puţin de atâta. Tot atunci privirea mamei slăbea, după ce în vremea dintre naştere şi limpezirea ochilor copilului său ea avea privirea cea mai profundă, mai limpede şi mai clară.
Bătrânii spuneau aşa: păturile de lumină ale omului sunt multe. Sunt multe şi sunt colorate. Au muzici diferite, au puteri diferite. Şi păturile cu lumina cea mai frumoasă – argintie sau aurie – sunt cele mai de sus pături ale omului, dar cu ele omul nu se naşte, ci doar zânele, ursitoarele, le ţes şi le aşează în jurul mamei.

Fig.nr. 3 : Ursitoarele (Zânele)
Căci ea trebuie să fie purtătoare de forţe să nască şi să crească fătul, să-l alăpteze, să-l îngrijească. De aceea forţele ei trebuie să fie, şi sunt mari. Şi când copilul ei poartă cu sine 6 – 8 primăveri, când iese astfel din greutatea înţelegerilor vieţii lui, mama îi leapădă păturile împrumutate de mult, de la ursitoare, de la copil. Copilul este acum simţitor şi bun ascultător, îşi ia păturile cele înalte dela mama sa şi începe să şi le poarte cu sine prin lume.
Aşa devine el un om adevărat.