Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

duminică, 1 februarie 2009

MOŞII DE IERI ŞI DE AZI (2)

Trecând în revistă succint probleme legate de viaţa populaţiilor străvechi, trebuie să avem în vedere mai multe elemente care se regăsesc, sau nu, în viaţa oamenilor, după retragerea moşilor din contactele directe cu populaţiile în mijlocul cărora au trăit milenii de-a rândul. Multe din cele pe care populaţiile de pretutindeni le-au trăit până în mileniul 3 î.Ch. s-au modificat cu timpul, căci pe de o parte populaţiile societăţilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de război, în timp ce societăţile retrase s-au pregătit să facă faţă unor evenimente asemănătoare pe două fronturi:
prin retragere din faţa popoarelor migratoare, al căror prim val s-a produs spre sfârşitul mileniului 3 şi în mileniul 2 î.Ch. în Europa (în principal să ne axăm deocamdată pe acest teritoriu);
prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populaţiile autohtone le-au creat loc, apoi lăsându-i să se împânzească în teritorii, treptat, conştiente de necesitatea faptului că veneau atraşi de destinele spirituale ale tangenţei cu cei străvechi, din aceste teritorii europene. Spaţiere de la stânga la dreaptaOferindu-le spaţiu şi timp de adaptare, cu înţelepciunea moşilor care nu au acţionat niciodată ca războinici, ca strategi în războaie, populaţiile au câştigat mult mai mult decât cele care au purtat (în sud) războaie deschise: cotropind sau lăsându-se cotropiţi din lipsa experienţei spirituale profunde.
Desfăşurările evenimentelor populaţiilor autohtone au urmat astfel un curs relativ liniştit până în mileniul I î.Ch., chiar dacă în sudul Europei s-au desfăşurat războaie locale. Dar majoritatea populaţiilor, despre care unii istorici nici nu cred că au existat între „coborârea din animalitate” şi Grecia antică (Elada), au fost şi au rămas în teritoriile central-nordice, ducând o viaţă extrem de echilibrată şi liniştită.
Dacă ne imaginăm însă că o asemenea viaţă nu era cunoscută, ne înşelăm. Despre moşi ştim bine, dar nu ne vine să credem. Prometeu titanul, Asclepios medicul – cunoscut sub numele romanizat Esculap (despre care se ştie că cucerise nemurirea), sunt numai două exemple. Fenomenele care nu se puteau explica – nu erau consemnate, iar pe de altă parte există relativ puţine mărturii şi un bagaj enorm de umplutură cu un grad uriaş de nesiguranţă.
Numai activarea memoriilor străvechi ale oamenilor va umple cândva treptat asemenea goluri şi totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renunţând fără probleme la cererea de mărturii concrete, materiale, pentru a cunoaşte fiecare amănunt al vieţii în Lemuria, în Atlantida sau de istorie veche – dar apropiată de zilele noastre.
Trăim vremuri în care se dezvoltă, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilităţii (situat ceva mai jos de plexul frunţii = ajna în lb. sanscrită), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor vieţilor anterioare. Despre asemenea dezvoltări vom discuta în curând.
Înţelegerea vieţii desfăşurată astfel ne va ajuta să detaliem obiceiuri ale populaţiilor pe care le regăsim în portul popular, în cântecele tradiţionale (vechi, moştenite din generaţie în generaţie), în obiceiurile populare care au cele mai obişnuite elemente ale lor comune cu ale unor populaţii de pe teritorii întinse; dar care au şi particularităţile care s-au detaşat la un moment dat, aparţinând unor populaţii spirituale distincte, cu evoluţii diferite. A crede că celţii au fost popoare migratoare care au venit din Asia, la fel ca şi goţii şi alte popoare venite în mileniul I î.Ch. şi I d.Ch. – ar fi o mare eroare. Chiar este o mare nedreptate faptul că mulţi istorici chiar cred acest lucru. Europa a fost întotdeauna locuită, la fel ca şi toate celelalte continente, şi înainte şi după glaciaţiune. Populaţiile autohtone însă au avut un fel discret de trai, liniştit şi echilibrat. Au conştientizat şi au învăţat de la moşi tot ceea ce le deosebea profund de populaţiile noi (venite prin migraţie) şi au acceptat instinctiv şi intuitiv faptul că erau adevăraţi învăţători ai populaţiilor care veneau, şi aveau să vină în continuare pe meleagurile lor liniştite. S-au pregătit, după cum erau vremurile, cu o mulţime de strategii de menţinere în viaţă a obiceiurilor şi activităţilor lor, a cunoaşterilor: şi problemelor pe care aveau să le rezolve, şi a celor pe care nu mai aveau putere să le rezolve în viitor.
Moşii i-au învăţat să lupte pe două căi:
pentru supravieţuire cu orice preţ, unde retragerea şi fuga din faţa migratorilor era o necesitate de supravieţuire a neamului lor, a bogăţiei spirituale pe cre o aveau în acel moment;
pentru a face faţă luptei deschise, atunci când nu neapărat migratorii, ci urmaşii celor dintâi aveau să-şi piardă şi ultima fărâmă de intuiţie a spiritualităţii lor profunde, luptând cu disperare să cucerească loc şi timp pentru susţinerea propriei lor vieţi.
Moşii nu au dat spre învăţătura strategii de luptă, dar oamenii au avut pe de o parte dorinţă de luptă pentru apărarea valorilor lor spirituale, iar pe de altă parte au putut adapta cunoaşterile lor anterioare, dedicate caselor, lucrurilor lor obişnuite, vieţii lor obişnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le trăiau.
Principiile călăuzitoare, aşadar, ale moşilor, urmau o linie de înţelegere a tuturor populaţiilor lumii. De aceea, ei nu au dat niciodată îndrumări de război, dar au lăsat pe alţii să o facă. Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învăţătură oamenilor aflaţi în contact cu ei a fost crearea unei linii de acţiune prin care omul să se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situaţie a vieţii, indiferent dacă era timp de pace sau timp de război. Omul astfel învăţat aborda cu curaj şi seriozitate orice aspect al vieţii sale, aprofunda orice cunoaştere şi orice muncă până când simţea el că a ajuns acolo unde trebuie să se oprească. Dacă din acel loc, după un timp de aplicaţie, simţea că poate merge mai departe, avea învăţători, maeştrii (măiaştrii), şi apoi loc şi timp special pentru a face tot ceea ce simţea nevoie să facă. Oricui îi erau deschise drumuri şi, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viaţă şi păşea pe drumurile ei, mergea oriunde şi se oprea exact acolo unde simţea nevoia. Mai departe aveau să meargă alţii, avea să privească la munca lor, să simtă dacă poate face acelaşi lucru mai departe, ajutat de cei care îl depăşiseră; sau să se oprească definitiv din acea cale, dar să lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul său.
Fiecare om îşi simţea astfel destinul, chiar dacă moşul cel mai apropiat ştia bine la ce trebuie să se aştepte din partea fiecărui localnic. Fiecare om trebuia să ajungă prin propria sa încredinţare la dezlegarea firelor destinului său. Fiecare om avea puterea să simtă, şi era încurajat să simtă tot ceea ce putea, de-a lungul vieţii sale. Familia sa îl ajuta, şi el însuşi ajuta pe cei din jurul său să ajungă fiecare în parte la asemenea înţelegeri ca şi el. Indiferent dacă era bărbat sau femeie, fiecare om în parte susţinea, cu forţele pe care astfel şi le conştientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor săi, dezvoltarea armonioasă a aşezării şi îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul aşezării sale.
Fiecare aşezare avea conştiinţa existenţei de sine şi conştiinţa că face parte dintr-o societate fără de care lumea ei nu putea trăi singură. Spre deosebire de lumea societăţilor deschise, în care cunoaşterea apartenenţei la lumea universală se sfârşise după numai câteva generaţii de muncă fizică unilaterală, în societăţile retrase lumea era conştientă de existenţa întregii societăţi umane planetare. Toţi moşii, învăţătorii şi măiaştrii discutau despre felul în care alte societăţi făceau în mod curent cele pe care le făceau şi ei – cu deosebiri marcate de specificul local. Învăţau astfel şi ce greşeli făcuseră, şi fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit să facă şi ce nu trebuia să facă ei pentru a-şi lăsa semenii să-şi dea seama singuri de greşelile lor. Din asemenea experienţe, ei lucrau asupra înclinaţiilor formate în subconştient, din vieţi anterioare sau din conştienţa influenţelor de la distanţă, prin care orice populaţie lucra inconştient asupra mediului înconjurător – fie el uman sau vegetal-animal. Oamenii învăţau că sunt purtătorii unor obiceiuri care nu se dezvăluiau decât când erau într-un mediu asemănător; astfel se pregăteau să facă faţă pe de o parte mediului animal (mult mai instinctual decât omul gânditor) şi pe de altă parte mediului social care le bătea la uşă: călătorii comerciali sau doar curioşi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazănoapte (în Europa) decât în regiunile din miazăzi (de exemplu Egipt sau Arabia). Ştiau că lumea este încă mult mai mare, dar că deocamdată din această lume nu aveau să se confrunte decât cu populaţiile din miazănoapte (fie ei apusenii locurilor sau orientalii lor) şi ai celor din miazăzi – cândva (perşi mai cu seamă).
Dar nu învăţau să lupte şi să cucerească. Ceea ce aveau de cucerit avea să fie echilibrul format din supravieţuire şi apărare.
Dintre toate învăţăturile pe care oamenii le primeau de la moşii pământurilor pe care trăiau, câteva reliefau o învăţătură de bază, pe care se clădeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfectă între toţi membrii societăţilor, încredinţarea mai presus de toate că toţi oamenii erau egali prin naştere, având drepturi egale şi obligaţii în egală măsură. Că fiecare avea putere să înţeleagă lucrurile mai uşor sau mai greu, după un timp mai scurt sau mai lung de aplicaţie, că oamenii aveau forţă fizică diferită şi de aceea era necesar să desfăşoare o activitate în comun cu alţii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învăţau de copii. Prin respectul pe care moşii îl inspirau celor din jur, nici o învăţătură nu era refuzată şi niciodată oamenii nu contestau ceea ce învăţau. Căci orice învăţătură se dovedea corectă şi bună pentru fiecare om în parte şi pentru întreaga comunitate.
Astfel, femeile şi bărbaţii, copii, adulţii şi bătrânii aveau drepturi şi participări egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoaşterea celor care aveau să formeze pasul viitorului şi participau după puterea fiecăruia la pregătirile care aveau loc. Este necesar să se înţeleagă şi faptul că – chiar dacă acest lucru aparent nu semăna a egalitate recunoscută – cel care avea mai multă pricepere, experienţă, avea sarcină mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalţi. De altfel, asemenea cunoaşteri erau unanim recunoscute şi acceptate de cei în cauză, care doreau mai presus de orice să-şi ofere priceperea, experienţa, puterea de lucru, înţelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: măiaştrii, învăţătorii şi moşii.
Şi dacă discutăm despre asemenea înţelegeri, este necesar să precizăm faptul că printre aceşti oameni-ajutători cu experienţă, putere de muncă şi înţelegere, răbdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numărau în egală măsură femei şi bărbaţi. Dacă discutăm folosind numirea de „moşi”, asta nu înseamnă că în rândul lor erau numai bărbaţi. Vom vedea cu alte prilejuri femei care iniţiau bărbaţii-călători-învăţători în cele mai complexe cunoaşteri umane – nu numai ale timpului, ci şi ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei străvechi, cu forţe uriaşe faţă de ceea ce credem azi: mentale şi emoţionale deopotrivă. Realizarea lucrărilor de importanţă locală şi teritorial-extinsă presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip bărbătesc în egală măsură pentru puterile specifice moşilor, dar şi învăţături de folosire specifică a energiilor proprii femeilor şi bărbaţilor din comunităţile pe care le coordonau. Toate lucrările cuprindeau în egală măsură învăţături realizate în domeniul energiilor feminine şi ale celor masculine, iar învăţătorii şi măiaştrii aşezărilor aveau cuprindere în egală măsură pentru aplicaţii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.
Vom discuta despre creaţia materială şi despre modalităţile de echilibrare a forţelor interioare şi exterioare după muncă, având în vedere detalieri succinte ale unor asemenea folosiri.
Este important de înţeles faptul că, chiar după retragerile moşilor din comunităţile umane, ei au rămas în aceeaşi structură: nu neapărat pentru perpetuarea lor, căci majoritatea nu au avut nevoie de mărirea comunităţilor pe această cale, şi nici pentru că trebuiau să ofere cunoaştere în continuare oamenilor – bărbaţi şi femei, ca şi înainte. Lucrările de echilibrare vibraţională, care au constituit cele mai importante lucrări ale lor – şi constituie în egală măsură şi azi – au avut şi au mereu nevoie de vehicularea unor energii şi transmisiuni vibraţionale specifice celor două sexe. De aceea, chiar dacă comunităţile moşilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei şi bărbaţi, fără ca activităţile lor să cuprindă şi echilibrări proprii sexuale. Echilibrările lor se fac prin emisii-recepţii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activităţi echilibrate şi prin reechilibrări la nevoie – în funcţie de vechimea corpurilor – prin somn, hrană redusă – dar bine aleasă, prin mişcare, prin comunicare şi prin activitate intelectuală.

Niciun comentariu: