Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

luni, 19 februarie 2018

12. CUNOAŞTEREA PROFUNDĂ A SCHIMBĂRII MEDIULUI PLANETAR: DE LA PLAFONUL CEŢOS LA CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ


I. IDEI PRINCIPALE
Despre schimbările privind mediul planetar, omenirea acelor timpuri ştia, şi se obişnuia cu următoarele schimbări:
1. De la atmosfera liniştită, cu foarte mare stabilitate atmosferică sub un plafon ceţos permanent – la un cer deschis, care favoriza circuitul apei în natură: ploi, zăpezi, vânturi, fenomene electrice puternic manifestate.
2. De la percepţia cosmosului doar mental şi astral – la a-l percepe în plus cu ochii corpului fizic, urmărind efectele directe ale lui asupra planetei şi vieţuitoarelor ei, mai ales privind radiaţiile cosmice şi incidenţa lor asupra manifestărilor spiritelor întrupate. 
3. Sub influenţa mişcărilor atmosferice şi a radiaţiilor directe, mişcările tectonice erau mult mai puternice comparativ cu cele protejate de plafonul ceţos. 

II. DETALII, DISCUŢII
În primul rând să avem în vedere ceea ce am precizat în studiul anterior, printre altele: oamenii erau singurele vieţuitoare planetare care conştientizau perfect elemente de memorie din trăirile anteriore, putând astfel să analizeze comparativ cele trecute recent cu cele prezente ale lor. Aveau, şi consolidau prin detalieri pe larg, mai ales în timpul călătoriilor, drumurilor lor spirituale, păstrând mai departe în memoriile lor planul general şi secţiuni particulare proprii şi locale, privind viitorul omenirii. Cu privire la schimbările din mediul planetar, ei ştiau bine că:
1. Starea atmosferică obişnuită din trecut era legată de un plafon ceţos  (nu noros, ci o masă ceţoasă compactă, uniformă, care nu provoca fenomene atmosferice abrupte: fulgere, tunete, trăsnete, ploaie sau eliberare cu cer senin).
Să facem o scurtă paranteză. Pornind de la această străveche fenomenologie planetară, de aceea biblia (care este de fapt o culegere de relatări din mentalizări umane şi călătorii astrale spontane sau dirijate conştient într-o vreme apropiată, contemporană am putea spune, cu mult după ultima ultima glaciaţiune), spune că mai întâi Dumnezeu a creat pământurile – abia apoi stelele, doar ca luminători pe timp de noapte: aşa a fost informat un popor neştiutor, care uitase între timp multe din cele trecute, tot ceea ce până la ultima glaciaţiune omul nu vedea cu ochii fizici: nici stelele (datorită acestui plafon ceţos), nici soarele, luna, meteoriţii, cometele, etc. Dar omul străvechi, mental puternic şi aplicator al cunoaşterilor sale, le ştia bine pe toate. Dar spre deosebire de întrega omenire cunoscătoare din străvechime, conducătorii unui fel de popor ca cel iudeu, din vremurile antice, foarte apropiate de contemporan, lucrători doar prin corpul fizic, trăind doar intuitiv şi ascunzând de semenii săi resturi din cunoaşterea profundă pe care o mai păstra prin moştenirile furate popoarelor, expunea doar o parte din cunoaşterea sa, care nu putea fi decât unealtă pentru menţinerea poporului în necunoaştere, în sclavie prin religie. 
2. Periodic, în ritmul respiraţiei sincrone sau asincrone a spiritelor care se întrupează ca stele, planete, dar şi biosistemele locale ale planetelor, acest plafon ceţos cobora şi se ridica treptat, într-un ritm binecunoscut de oamenii din străvechimi, orice om căuta să vizualizeze permanent starea plafonului pentru a putea să-şi regleze lucrările de creaţie: mai ales în situaţia creaţiei eşantionare – dar şi atunci când lumea a început să creeze în faţa creatorului şi jos, la nivelul solului, avea nevoie de cunoaşterea stării plafonului pentru a detecta modificările atmosferice care puteau influenţa creaţia ca atare. 
La perioade foarte mari de timp, plafonul cobora până la tangenţa cu solurile, cu apele, cu vegetaţia şi cu alte vieţuitoare, iar parte din el se condensa. Atâta vreme cât creşterea vibraţiei nu apuca să ridice presiunea atmosferică şi să permită plafonului să urce din nou, în toată această perioadă de tangenţă cu solurile apa se scurgea în pământ. Astfel, de la o glaciaţiune la alta, consistenţa plafonului scădea, căci apa nu se evapora, ci se împânzea în pământ, formând pungi de apă care aveau să irumpă la suprafaţă atunci când plafonul avea să se condenseze total. Astfel avea să se formeze reţeaua atât de densă de pârâuri şi râuri, după ultima glaciaţiune. Incidenţa razelor solare, de pe un cer lipsit de acel plafon, avea să conducă la uscarea şi crăparea suprafeţei terestre, lăsând loc apelor să iasă la suprafaţă, formând izvoare, pârâuri şi râuri, care vor alimenta marile fluvii existente dinainte de venirea spiritelor umane pe Pământ. 
După ultima glaciaţiune aşadar, a dispărut acel plafon ceţos protector: impactul radiaţiilor cosmice a fost mult mai puternic decât înainte: există confuzia că ele ar fi fost mult mai puternice, venind ele mult mai puternice din univers, din galaxie, însă ele au avut aceeaşi intensitate – realitatea este că impactul asupra planetei lipsită de fosta protecţie a fost mult mai mare. 
De asemenea, pentru prima oară oamenii au putut vedea CU OCHII TRUPULUI, cerul, stelele, alte planete din sistemul solar, Luna, meteoriţii, cometele. Pe care le ştiau bine din vederea mentală şi din cercetarea astrală – dar nu şi cu ochii fizici, până atunci. Ştim bine senzaţia cerului noros, aşa că înţelegem bine acest lucru.
S-au întărit şi s-au extins calotele glaciare permanente, s-au accentuat caracteristicile climatice, dar şi mişcările apelor şi plăcilor tectonice – toate nemaifiind diminuate de plafonul ceţos. 
S-au format şi s-au delimitat puternic zonele temperate, subtropicale şi ecuatoriale, s-au accentuat curenţii oceanici existenţi deja - dar foarte puţin delimitaţi în trecut, şi s-au format alţii noi. 
Treptat mari întinderi ierboase au luat locul pădurilor, dar şi crestele golaşe ale unor munţi s-au umplut rapid cu vegetaţie ca urmare a accentuării curenţilor aerieni de la o regiune la alta şi de la poalele lor spre vârf. S-au format alţii noi, precum şi accentuări ale circulaţiilor aeriene, ploioase şi aducând mult mai multă apă în perioade foarte scurte de timp decât în perioadele de condensare a plafonului ceţos. De asemenea relieful a început să se schimbe frecvent, întrucât sub puterea radiaţiilor cosmice şi a mişcărilor aeriene extrem de puternice, precum şi electricităţii mărite a aerului (trăsnetele au influenţa cea mai mare asupra solurilor şi apelor, dar şi fulgerele în egală măsură) mişcările tectonice au devenit mult mai frecvente. 
Pe de altă parte, vegetaţia şi animalele mari şi mici s-au îndesit ca urmare a intrării la întrupare a tot mai multe spirite care au avut nevoie de această perioadă cu vibraţie relativ joasă pentru a se obişnui cu cu variaţiile prin care trece planeta: mai ales mamifere, dar şi păsări şi reptile. Astfel avut loc astfel o creştere exponenţială a întrupării biosistemului necreativ, cu formarea turmelor tot mai dese, la fel ca şi îndesirea bancurilor de peşti (în general a biosistemului acvatic) şi a păsărilor. Evoluţiile au menţinut speciile în formatul lor ancestral, cu obişnuinţele ancestrale de a căuta locurile cele mai bune vieţuire, păstrându-se de multe ori locurile vechi de înmulţire, întrucât perioada aceasta este relativ scurtă şi revenirea la vechile obiceiuri şi locuri de trai va fi rapidă, o revenire la vechile forme de vieţuire, la evoluţiile odihnitoare de odinioară, în vibraţii înalte, cu care vieţuitoarele sunt obişnuite. 
Treptat sau format în unele regiuni deşerturi, iar apariţia lor a condus la variaţii mult mai mari de fenomene atmosferice, alături de creşterea calotelor glaciare polare. 
Am pus un accent deosebit pe aceste modificări de mediu întrucât ele au determinat necesitatea schimbării obiceiurilor umane, alături de corporalitate, întreţinând, chiar ajutând la dezvoltarea corporalităţii umane. Aparent poate fi un factor secundar, dar de fapt mediul ambiant schimbat, şi menţinerea pe termen îndelungat a acestor schimbări a condus la multe modificări ale traiului omenesc. Chiar dacă nu suntem azi conştienţi de importanţa unor astfel de schimbări – asta nu diminuează importanţa lor. 

luni, 12 februarie 2018

11. PRECIZĂRI PRIVIND CUNOAŞTERILE PROFUNDE ALE OMENIRII LA ÎNCEPUTUL EPOCII FIZICE

I. IDEI PRINCIPALE
1. Venind din evoluţiile cu cunoaşteri avansate ale perioadei anterioare, oamenii acelor vremuri ştiau tot ceea ce ţine de evoluţia spiritelor umane.
2. Urmăreau consolidarea cunoaşterilor lor, odată cu adaptarea manifestărilor din viaţa fizică, cunoscând faptul că ele se vor pierde în conjuncturile planetare şi sociale din viitor. 

II. DETALII, DISCUŢII
După ce am studiat câteva linii generale ale trăirilor spiritelor umane în epoca acestor începuturi fizice pe Pământ, să detaliem câteva aspecte care ne vor lămuri mai bine asupra celor ce stăteau la baza analizelor şi înţelegerilor umane din acele timpuri, aşa cum le-am discutat până acum. Să nu uităm că de foarte puţin timp avuseseră loc schimbări deosebit de importante pe planetă, aspectul ei total era schimbat, dar schimbări deosebite avuseseră loc în părţile cele mai profunde ale ei: biosistemul schimbase ponderea intrării unor spirite la întrupare, iar populaţiile umane lepădaseră corpurile lor – prin dematerializarea corpurilor fizice plus eterice după care aproape toate spiritele umane (toţi primarii fără excepţie şi o mare parte din secundari) au rămas ca entităţi astrale în jurul Pământului. Populaţiile fizice umane au fost regenerate, refăcute prin intermediul Moşilor, care aduceau în lume, prin nou-născuţii lor după glaciaţiune, o corporalitate adaptată tuturor celor care urmau să formeze noua viaţă umană pe Pământ. Erau întrupate astfel pe rând blocurile spirituale piramidale şi mare parte din ajutătorii lor secundari şi centrali pe toate continentele lumii, dar mai ales pe continentele Cian şi A’Tlan. Fostul continent A’Tlan se rupsese în două mari părţi – cele pe care azi le numim America de Nord şi Europa. Restul continentelor se îngustaseră mult datorită condensării plafonului ceţos, complet, iar toate continentele se îmbogăţeau rapid cu o reţea de noi ape curgătoare, izvorâte din pungile de ape scurse în soluri. 
Vibraţia întregii planete rămăsese la un nivel diminuat mult după ultima glaciaţiune, dar nu atinsese punctul ei de minimă vibraţie imediat după glaciaţiune. Un astfel de punct avea să fie atins în viitorul planetei, privind derulările din perspectiva oamenilor pe care îi studiem. Iar oamenii, toţi oamenii fără nici o deosebire, ştiau bine acest lucru. Ştiau de asemenea şi faptul că, în momentul în care acest punct minim vibraţional se va instala, oamenii vor trăi în el suficient de mult pentru ca o asemenea vibraţie să impulsioneze toate vieţuitoarele planetei cu cele mai joase vibraţii ce pot fi folosite fără dezorientare majoră în acest punct al universului. Şi în acel moment coordonatorii evoluţiilor din galaxie vor interveni în circulaţiile energo-materiale din subzona universului în care se află Pământul şi vor aduce fluxuri noi, cu vibraţie mare, înaltă, din marile porţi care închid şi deschid cerurile către alte lumi – azi noi le numim bariere inter-zonale şi inter-subzonale, prin care au loc întotdeauna schimburile de fluxuri energo-materiale: cele învechite, cu filamente din care s-a consumat energie prin trecerea lor prin corpurile vieţuitoarelor şi planetei, stelei şi altor planete guvernate de steaua locală (Soarele nostru) vor fi înlocuite cu fluxuri noi, reîmprospătate, care la rândul lor aveau să reîmprospăteze corpurile noastre. 
Se poate studia spre aducere aminte sau cunoaştere, după cum e cazul fiecărui vizitator de aici, Variaţia vibraţiei zonale
Să mai avem în vedere şi alte câteva lucruri, apoi vom detalia câteva câteva dintre ele. Despre schimbări, oamenii ştiau bine că ele nu au fost numai pentru ei, ci pentru întreg biosistemul planetei, dar cât despre oameni, ştiau că ei erau:
– evoluanţi mult mai avansaţi faţă de restul vieţuitoarelor de pe Pământ, iar în această calitate, oamenii au o memorie activă şi comparativă mult mai mare, amintindu-şi şi folosind activ şi creativ cele cunoscute anterior;
– creatori avansaţi, în curs de universalizare, folosind cunoştinţele vechi drept termen de comparaţie cu noile feluri de experienţă pământeană: în această epocă urma să se instaleze şi să se consolideze experienţa fizică, şi nu cea mentală + astrală, cum fusese până atunci. Creaţia materială mentală a rămas însă un ideal deosebit de activ – chiar dacă devenea cu timpul ceva inconştient. Dar chiar aşa cum este de inconştient, apare sub formă doar de intuiţii, şi stă la baza creaţiei materiale fizice, indiferent cât de greu îi poate fi omului să găsească corespondenţe fizice pentru idealurile lui pe care le poartă în minte: concret-creative, motivaţionale. 
La baza creaţiei, dar şi comportamentului său interior şi exterior, stăteau aşadar comparaţii cu o multitudine de elemente privind schimbările pe care atunci omul le trăia efectiv şi îi afectau viaţa curentă: mai ales schimbările de mediu planetar după ultima glaciaţiune, dar şi schimbările de corporalitate şi schimbările de comportament în faţa semenilor. 
Oficial nu se discută despre adevărata istorie a omenirii – deşi neoficial se ştiu bine multe, foarte multe lucruri, dar se ascund cu dibăcie, căci toate cele ce ar trebui luate în considerare în ultimul secol ar dezorganiza societatea umană producând un haos pe care nici un conducător nu-l poate gestiona. Nu numai în istoria omenirii, ci şi în întreaga istorie a planetei şi în general despre natura evoluţiilor de pretutindeni. Dar se lasă să se deschidă “uşa” adevărurilor intuite – care până mai “ieri” erau interzise cu brutalitate – chiar dacă şi azi suntem sfătuiţi să nu căutăm adevărurile în exterior, ci în interiorul nostru, acolo unde, chiar dacă conceptul ca atare este frumos şi îl credem, îl intuim normal, nu ne descurcăm singuri nici dacă am vrea. De cele mai multe ori aşteptăm ca adevărurile să ne vine tot dinafară, iar până atunci ne lăsăm duşi de valurile certurilor pe diferite variante, sau pe valurile dispreţului mondial bine instrumentat pentru a nu găsi cât mai mult timp capătul labirintului. Ar fi bine să ne modelăm răbdarea sub puterea bunului simţ: acolo unde bunul simţ, nobleţea comportamentală, corectitudinea dublată de înţelegere şi echilibru emoţional vor conduce fără îndoială la conlucrarea tuturor celor ce descoperă treptat câte ceva, îşi unesc puterile, nu-şi dispreţuiesc greşelile inerente, ci le consideră trepte ale urcării-împreună pe scările evoluţiilor tuturor. Iar dincolo de toate, entităţile astrale ajutătoare aşteaptă cu mult drag să ne întâlnim şi să conlucrăm pentru binele nostru, pentru evoluţiile noastre pe toate planurile. 
Treptat, înţelegerea că urmărind în acelaşi timp şi folosirea celor mai avansate manifestări umane, şi întărindu-ne reciproc încrederea în parcurgerea drumului pe care suntem, dezvoltăm şi consolidăm acele raze spirituale, din radiaţia noastră totală, care au vibraţiile cele mai înalte ce pot fi folosite în aceste vremuri. Pregătim astfel terenul pentru perioadele următoare, când vibraţia planetară va creşte tot mai mult, ceea ce presupune impulsionarea altor raze – corespunzătoare creşterilor vibraţiei planetare, ajutându-ne să ne orientăm pe timp ce trece din ce în ce mai bine, mai clar, în ţesătura planetară de oameni şi evenimente: din care multe nu le cunoaştem – dar avem astfel tot mai multă putere şi pricepere să le trecem cu bine. 
Toate erau bine cunoscute în vechimile pe care le studiem acum – la nivelele pe care fizicul prelua treptat ponderi semnificative în viaţa curentă; dar omul dorea să-şi consolideze aceste comportamente, cunoaşteri, calităţi umane înalte, despre care ştia bine că se vor estompa în viitorul omenirii; şi mai ştia bine că va face el însuşi parte din acest viitor, prin reîntrupare, şi ştia bine că nivelul lui de atitudine, cât mai înalt-spirituală – baza tuturor manifestărilor umane – va influenţa în mod pozitiv ceea ce urma să-i fie viaţă în viitor, dar şi ceea ce avea să fie oferit semenilor din partea sa însuşi. De aceea omul acelor timpuri muncea cât putea de mult, de conştient în prezentul său, pentru ca o asemenea consolidare să aibă efect cât mai puternic asupra manifestărilor sale viitoare. 
Pentru fiecare om, şi întreaga omenire la un loc, moştenirea pe care o aveau în vedere, care avea să lumineze cât de cât ca stelele pe cerul nopţii, mergea pe două căi principale, ţinând toate celelalte manifestări umane la un nivel cât mai satisfăcător (aşadar... departe de a fi bun şi foarte bun în miezul greutăţilor):
1. Cu pornire de la Făuritorii Pământului (azi numim Făuritorii: entităţile transcedentale) şi ai speciei umane, ai corporalităţii umane (la fel ca şi ai celorlalte specii de vieţuitoare de pe Pământ): OMENIREA SĂ NU-ŞI PIARDĂ NICIODATĂ LEGĂTURA SUFLETEASCĂ CU DIVINITATEA.
2. Cu pornire de la Moşii care au regenerat specia umană după glaciaţiune şi au ocrotit toate vieţuitoarele planetei în perioada de tranziţie de la o epocă la alta (de la o vibraţie înaltă şi o vibraţie mult diminuată, şi aflată în curs de diminuare în continuare după ultima glaciaţiune): OMUL SĂ RĂMÂNĂ ÎNTOTDEAUNA OCROTITORUL TUTUROR VIEŢUITOARELOR PLANETARE ŞI A PLANETEI ÎNSĂŞI. 
O asemenea moştenire care a format baza tradiţiilor umane de-a lungul multor generaţii, chiar dacă se pierd azi pe măsura trecerii timpului, o parte din ce în ce mai însemnată a omenirii se ridică din nou în apărarea, păstrarea şi consolidarea credinţei în divinitate – dincolo de liniile impunerilor religioase (dar corectându-le pe cât poate fi posibil), iar în acelaşi timp consacrând o mare parte din viaţă protecţiei planetei şi a vieţii întregi pe care ea o susţine. 
Alături de cunoaşterea tuturor acestor lucruri, străbunii noştri cunoşteau bine, şi foloseau în străduinţele lor, liniile principale de cunoaştere care formau baza înţelegerii vremurilor lor: 
1. Schimbările mediului planetar: de la plafonul ceţos dinainte de ultima glaciaţiune – la circuitul apei în natură;
2. Schimbările care au avut loc în corporalitatea umană;
3. Schimbările de atitudine şi comportament uman: cu semenii, cu întreg biosistemul planetar şi cu planeta însăşi. 
Le vom studia pe rând în articolele viitoare. 

luni, 5 februarie 2018

10. OPRIRI ÎN PUNCTUL TERMINUS AL CĂLĂTORIEI SPIRITUALE

I. IDEI PRINCIPALE

1. În punctul terminus se desfăşura şederea cea mai lungă din parcursul drumului: cu studiile cele mai bogate, profunde şi variate din parcurs.
2. Punctul terminus era stabilit de călăuză conform vibraţiei întregului drum (erau multe locaşuri de acest fel, dar numai unul singur era apt pentru desfăşurarea drumului personal), drum care la rândul său era adaptat vibraţiei drumeţului-observator.
3. Lăcaşurile de observare aveau în spatele lor, la o distanţă care nu influenţa locul de observare, case de călători create în pieptul muntelui sau al unei culmi montane din vecinătate.
4. Lăcaşurile erau alese astfel încât să nu se afle pe traiectoria unui canal matriceal planetar puternic dezvoltat, ci în vecinătatea lui, nu pe o celulă de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu o stabilizare vibraţională permanentă. Se alegea locul cel mai comod de pe buza muntelui, pentru ca omul să nu obosească. 

II. DETALII, DISCUŢII
Aşa cum am urmărit în schema drumului spiritual, cele mai largi bucle, adevărate spirale interioare, se desfăşurau în punctul de plecare – dar şi la plecare şi la întoarcere acasă – precum şi în punctul cel mai depărtat de aşezarea din care pornise drumeţul, însoţit de călăuza sa: punctul terminus al călătoriei sale spirituale, unde se desfăşura şederea cea mai lungă şi plină de activitate spirituală. După derularea primei părţi a drumului, concentrarea era acum exclusiv pe punctul în care avea să se deruleze această oprire, din care aveau să pornească pe drumul întoarcerii după câteva zile, maximum 10 zile de la ajungere în punctul terminus: în cazul nostru, platoul munţilor Bucegi. Alte asemenea locuri, pe care le vom studia în viitor, au fost şi munţii Făgăraşi, munţii Ceahlău şi Rarău, munţii Orăştiei şi, în funcţie de derularea studiilor, vom studia şi alte locuri deosebite, chiar dacă nu sunt platouri montane foarte înalte, ci doar regiuni foarte depărtate în acele timpuri de orice aşezare omenească. Deocamdată să ne axăm pe platoul munţilor Bucegi.
Partea care ne atrage cel mai mult acum, este partea cu megaliţi, dar această parte era destul de depărtată de locurile de observare ale drumeţilor, deşi făcea parte din spirala care în final ducea la locul de observare spaţio-temporală. Platoul avea şi case de călători, unde aveau loc opriri pentru cine avea nevoie, iar cum platoul se afla la întretăierea câtorva drumuri şi dinspre sud, şi dinspre nord, erau mai multe asemenea case, create chiar în piatra muntelui, unde fiecare urmărea apartenenţa la un drum cu o anumită vibraţie, numai acea casă care se potrivea cu drumul fiind neutră pentru fiecare drumeţ în parte. Este valabil pentru toate casele de călători. 
În trecut fiecare om avea în cunoaşterea sa puterea de a detecta canalele matriceale continentale ale planetei  şi de a efectua orice fel de lucrări ar fi fost necesare pentru om. Ar fi putut detecta imediat acele canale care aveau o vibraţie neutră pentru om, formând un drum şerpuit între mai multe îmbinări de canale cu vibraţia foarte asemănătoare. Dar în prezentul drumeţiilor spirituale pe care le studiem, omul putea recunoaşte cu uşurinţă şi siguranţă canalele pe seturi de vibraţie, însă nu mai avea capacitatea Călătorilor de a selecţiona acele canale pe care se puteau face lucrări speciale pentru menţinerea într-un mediu neutru – aşa cum era plasarea statuilor, spre exemplu, despre care vom discuta pe larg în studiile următoare. De asemenea, chiar dacă cunoşteau bine rutele, tot călăuzele-Călători înaintaţi în experienţă de acest fel puteau alege drumul cel mai puţin obositor pentru toate câte aveau să le reveleze un asemenea drum. De aceea experienţa călăuzei era cel mai important lucru pentru ca oamenii să nu obosească, dar nici biosistemul din locurile pe unde treceau să nu fie deranjat prin drumuri la nimereală. Oamenii recunoşteau încă faptul că se simţeau bine trecând pe un canal, comparativ cu altul care nu oferea o stare generală de bine drumeţului. A se obişnui cu asemenea simţiri de vibraţii nu numai că susţinea drumeţul în timpul călătoriei sale atât de lungă şi de variată, dar îi forma de asemenea o atenţie specială pentru locurile cele mai bune, în care se simţeau cel mai bine. Iar acest lucru era foarte bun şi pentru viitorul manifestărilor fizice ale omului, când astfel de simţiri aveau să se estompeze – dar omul va păstra obişnuinţa de a găsi diferenţe de simţiri, oricât de fine, de la un loc la altul, şi de a compara diferite regiuni pentru a găsi locuri de odihnă în drumeţiile viitoare, pe care va trebui să le facă singur, sau locuri pentru a-şi crea o casă, sau pentru a cultiva anumite plante, sau a creşte diferite animale în gospodăria sa. De aceea drumeţul era deosebit de atent la şerpuirile drumului său, chiar dacă nu trebuia să-l aleagă singur, ci era ales cu atenţie de călăuza sa, alături de care studia cu simţurile sale, ce nu intraseră încă în stare de latenţă, tot ceea ce încă puteau să perceapă. 
Punctele de oprire erau alese în concordanţă cu media generală de vibraţie a populaţiilor din regiune (sau din două regiuni apropiate) deşi pentru două rute erau case diferite pentru drumeţii de pe drumuri diferite; însă lăcaşurile de observare erau alese numai în funcţie de vibraţia drumeţului, acolo unde el putea să se adapteze cel mai uşor: într-un loc, unii oameni se simţeau foarte bine – comparativ cu alt loc în care nu se puteau concentra în desfăşurarea lucrărilor tipice drumurilor spirituale. Dacă ar fi stat în alt loc, ar fi sesizat o schimbare cât de mică de vibraţie personală, care să ducă la străduinţe de percepţii care ar fi devenit repede obositoare: vibraţia fiind mereu în diminuare, simţirile oamenilor fiind mereu în estompare, oricât de mică ar fi fost diferenţa – tot era sesizabilă în astfel de condiţii. Astfel nu se puteau baza în munca lor decât pe o îndrumare de calitate superioară, pe un asemenea mod de manifestare clară, de calitate, profundă, adică pe puterile deosebite ale călăuzei. Dar intuitiv, având deja formată simţirea diferenţelor între locuri odihnitoare şi locuri care impulsionează mereu prin vibraţiilor lor spiritele umane să acţioneze permanent, făcând eforturi obositoare astfel, omul îşi poate întări prin orientare intuiţiile, chiar şi cele mai firave. Casele de călători puteau şi drumeţii să le caute chiar acolo, în jurul platoului, energiile şi vibraţiile locului ajutând mult omul în percepţiile sale, pentru a alege pe cea mai odihnitoare pentru sine. După drumul lung de la venire, experienţa încă proaspătă din vieţile anterioare se manifesta cu destul de multă putere încă, ca putere de clar-intuiţie: adică omul simţea şi ştia clar, fără să aibă neapărat nevoie de imagini sau sunete dacă semnalele erau mai slabe, tot ce-i trebuia pentru a compara locurile şi a alege pe cel mai odihnitor. Cu timpul clar-simţurile şi clar-intuiţiile aveau să se diminueze progresiv, intuiţiile necesitând mai mulţi termeni de comparaţie pentru a ajunge la locul cel mai odihnitor pentru fiecare drumeţ în parte. Dar în vremurile când au rămas doar intuiţiile, mult mai târziu, nu se mai făceau astfel de drumuri, oamenii de pretutindeni îşi terminaseră astfel de sarcini, consolidaseră tot ceea ce avuseseră de consolidat şi trăiau vremurile conform celor deja cunoscute de ei. 
Şi astfel drumeţii au folosit permanent experienţa proprie şi doar în situaţii foarte rare, la începuturile despre care discutăm, cereau îndrumare sau chiar numai atestare din partea călăuzei. 
Aşadar, deşi de multe ori vom vedea că ar fi o distanţă mică, sau relativ mică între casele de călători care erau pe platou sau pe drumul de la Platoul Babelor spre Padina, locurile de observare erau cel puţin pe alt versant al altui munte – chiar dacă ele se mai văd şi azi chiar de pe drumul de pe platou spre vf. Omul. Pe de o parte drumurile erau mult ocolitoare, nu mergeau oamenii în linie dreaptă; pe de altă parte drumeţii foloseau acele case de odihnă care se aflau pe canale matriceale planetare cu vibraţie specifică rutei lor, drumului ales special pentru drumeţ, iar locurile de observare se aflau, la fel, în vecinătatea canalelor cu vibraţia asemănătoare. Deci drumeţul trebuia să ţină cont de anumite locuri, cu anumite vibraţii – şi de odihnă, pe drum, şi de cercetare, de studiu – de observare şi de înţelegere din ce în ce mai profundă pe măsura adâncirii sale în linişte interioară... 
Locurile, lăcaşurile de observare, aveau şi în apropierea lor astfel de case, lăcaşuri de odihnă – la o distanţă suficient de mare pentru a nu influenţa energetica lăcaşurilor de observare. Ele erau specifice locurilor unde drumeţii stăteau mai multe zile special pentru studiu, cu provizii de hrană specială şi amenajări interioare specifice întreţinerii unui climat deosebit de curat, înălţător pentru suflet. 
Să facem o scurtă paranteză. Dacă le-am numit case de călători, este de remarcat faptul că ele nu erau case asemănătoare cu cele de azi, sau cu multe feluri de case din aşezările de unde veneau drumeţii. Pe parcursul drumului, în regiunile de dealuri, ele erau amenajate în coasta dealului, iar sus – în coasta muntelui. Imaginea bordeielor după descrierea vremurilor comuniste din urmă, ca fiind din sărăcie săpate în pământ, se referă la coasta dealurilor şi noi, azi, este bine să nu le imaginăm ca expresie a sărăciei şi mizeriei feudale, aşa cum ajunseseră casele săracilor, iobagilor, ci case curate, sănătoase, întreţinute şi susţinute temeinic cu căptuşeală curată din piatră şi lemnul cel mai rezistent, curat, sănătos, apoi cu hornuri pentru sobe cu foc, întreţinându-se astfel un interior frumos, comod, un mediu uscat şi nicidecum altfel. Ideea a fost bine prinsă în filmele din Trilogia Inelelor şi este bine să revedem o asemenea imagine – chiar dacă mult mai simplă în cazul caselor din vechime – dar la fel de curate şi bine întreţinute. 

LĂCAŞURILE DE OBSERVARE
Pentru a înţelege modul de alegere a unor astfel de locuri este bine să reţinem că mantaua, manşonul eteric al Pământului care cuprinde partea pământoasă+apoasă+atmosfera planetei este format dintr-o ţesătură densă de canale energetice de diferite grosimi şi lungimi, unele fiind groase cât furnalele uzinelor din zilele noastre (sau chiar cu diametrul secţiunii mai mare), altele sunt fine ca firul de păr – cu o multitudine de grosimi intermediare. Toate se împletesc pe diferite direcţii în grosimea întreagă a manşonului. Deocamdată ne oprim la canalele mari (chiar voi face o discuţie mai lungă în studiile despre statuile de pe drumuri), cu specificarea faptului că ele sunt dublate, la nivelul subsolului (cam până la pânza freatică) şi a solului (până la 100-200 m deasupra solului şi apelor) de o dantelărie fină de firişoare de astfel de canale care se strecoară şi îmbrăţişează marile canale. Să nu le mai numim energetice ca să nu credem că ele ar fi create din energie fundamentală: ele sunt tot materiale, din materii cu vibraţii înalte, superioare celor fizice. Dar cine s-a obişnuit aşa le poate numi energetice în continuare pentru că prin ele circulă fluxuri de filamente energo-materiale care energizează toate structurile planetei şi apoi sunt eliberate în atmosferă, de unde le preiau corpurile vieţuitoarelor planetare prin plexurile lor, energizându-le şi pe ele, în continuare. Aş opta mai curând pentru exprimarea “canale matriceale planetare”. 
Unele dintre aceste canale groase ies din munte (sau din dealuri, sau ţărmuri ale mărilor şi oceanelor) – unele perpendicular pe peretele muntelui – în cazul nostru, pe acestea le vom urmări (vom mai întâlni marcaje ale locurilor de ieşire dintr-o culme şi de intrare în culmea dealului din faţă, marcaje realizate de către călugării din vremuri de mult apuse de la mânăstirea Corbii de Piatră, despre care vom discuta în detaliu cândva). Adică secţiunea canalului este ca o gură de canal construit de om, o secţiune care apare la vizualizare chiar pe versantul muntelui. Erau alese aceste locuri pentru ca alte canale să nu se împletească între ele, iar omul aşezat pe buza muntelui în lângă asemenea canale să nu fie dezorientat de circulaţiile lor interioare cu frecvenţe diferite. Chiar canalul avea un impact mare asupra omului care avea nevoie să stea ore întregi în observare, cu influenţă mare în timpul unei asemenea şederi; de aceea nu vom vedea în meditaţie decât omul lângă canal – şi nu un om în dreptul unui canal. 
Aşadar, pentru studiu îndelungat, pentru observare îndelungată şi profundă, efectuată de la punct fix, se alegeau locuri învecinate cu celule de stabilizare vibraţională - aşadar nu exact în raza lor de acţiune. La vizualizare se poate confunda deschiderea unui canal cu diamentru foarte mare cu o astfel de celulă, văzută ca fundal al unei eventuale poziţionări a drumeţului, dar celulele de stabilizare vibraţională apar întotdeauna de culoare bleu până la lila, în timp ce omul studios se poate percepe pe un loc fără nici o celulă de acest fel, pur şi simplu omul cu spatele la buza muntelui. Se evitau asemenea locuri, lipsite de celule de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu ele şi apoi să nu mai poată studia decât în locuri speciale – căci trebuia să studieze oriunde, să facă efortul de a se echilibra singur: studiile se realizau pentru viaţa curentă a omului, iar în aşezări nici o casă nu se clădea pe o astfel de structură de celulă de stabilizare vibraţională, care ar fi uzat corpul fizic. Mai detaliat spus – omul s-ar fi simţit permanent odihnit, ar fi muncit în continuare fără odihnă, în timp ce corpul fizic, mai ales, s-ar fi uzat din cauza suprasolicitării sale. Dacă avea nevoie de stabilizare vibraţională, în plus faţă de somnul obişnuit (din care o perioadă este dedicată autostabilizării vibraţionale în structuri planetare speciale, depărtate de planetă), celule de acest fel erau peste tot. Locuitorii – la fel ca şi drumeţii – încă le puteau percepe şi le puteau folosi până la culcare când, ca orice altă vieţuitoare, şi omul îşi recuperează vibraţia pierdută prin eforturile sale curente în timpul somnului.  

Amplasarea locaşului de observare pentru omul aflat în studiu spiritual personal
Legendă: 
(1) = Loc de observare, studiu, pentru drumeţi; 
(2) = Canal energetic continental perpendicular pe peretele muntelui;
(3) = Partea modelată a muntelui (de elementele atmosferice locale, datorită straturilor pământoase, pietroase, diferite între ele)
Aşadar, modelările rotunjite ale muntelui erau perfect naturale – nimic nu era modelat de mâna omului în asemenea locuri de observare. Doar omul se poziţiona cum îi era mai comod în pliurile muntelui – mult mai puţin accentuate decât le vedem în zilele noastre. 
Oamenii simţeau modificările vremurilor, de la o generaţie la alta. Aşadar, cunoşteau toate profunzimile celor care schimbau şi vremurile, şi planeta, şi toate vieţuitoarele sale. Ştiau că se schimbă nu numai felul în care oamenii pot să perceapă lumea, dar chiar comportamentul lor faţă de semeni, faţă de planetă şi faţă de vieţuitoarele ei: şi ale lor înşişi, şi ale oamenilor din întreaga lume. Şi ştiau că toate se vor accentua cu timpul, apoi chiar se vor exacerba. ...
Iar noi trăim din plin, acum, aceste vremuri din urmă...

miercuri, 31 ianuarie 2018

09. OPRIRILE DRUMEŢILOR ÎN CASELE DE CĂLĂTORI


I. IDEI PRINCIPALE
1. Drumurile spirituale din vechime aveau două feluri de puncte de oprire (odihnire şi observare, studiu, cercetare): casele de călători şi lăcaşurile de observare.
2. Toate casele au fost create de Călătorii Moşilor:
– au fost la origine adăposturi pentru Călătorii Moşilor, locuri de întâlnire cu Învăţătorii aşezărilor pentru a prelua îndrumările cele mai noi de la Moşi;
– au devenit lăcaşuri folosite şi de drumeţii pe care Călătorii îi îndrumau în calitate de călăuze: locuri de odihnă şi studii fizice, astrale şi mentale;
– s-au dezvoltat numeric în timpul migraţiilor din mileniul III – II î.H., pentru populaţiile retrase din calea migratorilor;
– au rămas după retragerea romanilor din Dacia drept adăposturi pentru Călătorii deveniţi sihaştri. 

II. DETALII, DISCUŢII
Sunt dincolo de Baba Mare; drumul marcat se desfăşoară lin în faţa mea, şi liniştit – nici ţipenie de om de jur împrejur... Nu este prima oară când privesc cu drag versantul muntelui din faţă, din stânga Babei cum vii de la Sfinx. De multe ori mi-am dorit să ajung acolo, dar ştiu că nu turismul sau alpinismul este ţinta vieţii de acum, şi pentru a-mi duce sarcinile la bun sfârşit este necesar numai să privesc în zare şi să-mi amintesc de drumurile de odinioară... Ajutătorii mei astrali mă orientează fără încetare, şoptind gândului meu unde să privesc, ce să-mi amintesc... 
*
... Drumurile din vechime, lungi şi pline cu învăţături şi aduceri aminte pentru fiecare om, aveau puncte de oprire, de odihnire şi de observare: 
1. Casele de călători;
2. Lăcaşuri de observare.
Ambele feluri de oprire erau locuri special alese nu numai pentru că în acele locuri nu erau celule de stabilizare vibraţională, ci şi pentru că locurile alese erau şi neutre din punct de vedere vibraţional, bune pentru o şedere odihnitoare, echilibrantă pentru vibraţia umană. În acest fel omul nu era impulsionat de vibraţii diferite de cele obişnuite pentru el, putând să se concentreze la toate cele ce erau de observat, amintit, reamintit, analizat şi înţeles. Şi numai astfel, în liniştea sa interioară, era impulsionat să-şi ducă necesităţile la bun sfârşit, să reflecteze şi la trecutul său şi, în acelaşi timp la trecutul omenirii, al societăţilor omeneşti care se perindaseră de-a lungul timpului pe Pământ. Şi nu în ultimul rând să perceapă viitorul aşa cum urma să se deruleze şi pentru el însuşi, şi pentru întreaga umanitate. Dar nu numai umanitatea era importantă, ci întreaga viaţă de pe planetă, omul ştiind clar că trebuie să urmeze în acelaşi timp liniile de înţelegere şi lucrare planetară, în orice vremuri. Să reţinem aşadar faptul că drumeţul nu urmărea de predilecţie experienţa umană, ci întreaga desfăşurare a vieţii, de orice fel, de pe planetă, orice putea percepe în jurul planetei prin călătorie astrală – acea stare de conştienţă astrală în somnul corpului fizic. Majoritatea oamenilor nu mai aveau o activitate astrală foarte dezvoltată, dar totuşi ea era susţinută de cunoaşteri anterioare deosebit de avansate şi de îndrumările pe care fiecare aşezare le primea de la Moşi, de două ori pe an, prin intermediul Călătorilor lor: în zilele Mijlocului de Vară şi în zilele Mijlocului de Iarnă. În drumeţiile spirituale, despre care discutăm acum, fiecare om ajuns mai ales în punctul terminus al drumeţiei (punctul cu oprirea cea mai lungă, de unde începea apoi drumul de întoarcere acasă) revedea toate îndrumările primite în aşezarea sa până în acel moment, pornind de la naşterea sa în aşezare. Drumeţii vizualizau cele primite, pe care le inserau în experienţa lor personală şi îşi adaptau cunoaşterea şi aplicaţiile ei în viaţa proprie, în mijlocul familiei lor, cu toate aprofundările realizate în drumeţie. Dar viaţa fizică înainta pe această cale în primul rând – fizică – ceea ce absorbea mare parte din energia omului, de aceea activitatea astrală avea nevoie şi de susţinerea permanentă, prin activitate zilnică, seara, dimineaţa sau în timpul zilei, înainte ca omul să înceapă derularea activităţilor sale fizice. În acest fel spiritele umane se foloseau de activitatea fizică pe care o cunoşteau dinainte de venirea pe Pământ, începând cu activitate astrală înainte de planificarea lucrului, înainte de urmărirea fazelor cu specific local, cu toate noutăţile pământene specifice, subtile sau grosiere: toate erau astfel cunoscute dinainte, se aplicau corecţii ale experienţei generale acolo unde era cazul, adică realiza recalibrări ale experienţei proprii prin adaptarea acesteia la necesităţile locului şi momentului. 
Drumurile aveau aşadar darul de a consolida toate cunoaşterile omului, iar călăuza lui îl ajuta să pătrundă toate sensurile pe care şi ea le ştia perfect şi profund: şi în calitate de însoţitor-îndrumător al drumeţului, dar şi în calitate de Călător al Moşilor care aducea de la Moşi cunoaşteri şi aplicaţii. Astfel încât, dacă omul scăpa cea mai fină urmă din indicaţii, din înţelegeri în viaţa sa din aşezare, drumurile spirituale corectau absolut totul. Drumeţul privea în mintea sa toate cele legate de ceea ce ştia, iar călăuza îl corecta în această formă complexă de percepţie-dialog. Azi unii dintre noi ştim cum se desfăşura un asemenea dialog mental al imaginilor, între doi oameni care au încredere unul în altul, care studiază acelaşi element şi îşi aduc reciproc detalii, completând astfel studiul. 
Tot ceea ce venea pe drum cu caracter de generalitate, era studiat în cele mai profunde detalii în punctele de oprire: adică, în casele de călători şi în lăcaşurile de observare. 

1. CASELE DE CĂLĂTORI
De-a lungul drumului, drumeţii se odihneau în asemenea case amenajate în locuri speciale, alese de Călătorii Moşilor: la început pentru ei înşişi: acolo unde se întâlneau de două ori pe an cu învăţătorii aşezărilor, asemenea locuri fiind situate departe de aşezări, pentru a nu influenţa o aşezare cu elementele radiante de cunoaştere necesară altor aşezări care se aflau şi ele în drumul Călătorilor. La rândul său, învăţătorul primea de la Călător învăţătura cu caracter special pentru aşezarea sa şi analiza modul în care el însuşi trebuia să dezvolte lucrările împreună cu măiaştrii aşezării: specialişti pe domenii de activitate – i-am numi noi azi. În plus, învăţătorul avea sarcina de a participa în viaţa familiei, pe rând a fiecărei familii din aşezare, mai ales când vor începe toţi oamenii să formeze baza materială a perpetuării cunoaşterilor lor sub formă de tradiţii, aşa cum vom discuta în studiile următoare. Tot ceea ce era semnificativ pentru baza acestor forme necesare generaţiilor viitoare avea să fie dezbătut sub forme complexe, pus în tipare de creaţie materială şi oferite din generaţie în generaţie, îmbogăţite şi aprofundate aşa cum au ajuns în vremurile noastre: chiar dacă noi nu le conştientizăm valoarea metafizică, ci doar culturală şi religioasă – religioasă ca practică unilaterală, de adorare a divinităţii şi de respectare a martirilor. 
Dar bazele acestor cunoaşteri au fost puse chiar în vremurile pe care le discutăm, aprofundate amănunţit pe drumuri şi analizate cu multă atenţie în opririle pe care le discutăm. 
Casele nu erau numai pentru odihnă şi dedicarea unui timp analizei pe toate planurile existenţiale. Ele erau şi locuri de aplicare a unor linii de activitate fizică:
– reparaţii ale casei, anexelor, drumurilor şi podeţelor peste ape curgătoare, fântâni unde era cazul;
– întreţinerea curăţeniei în casă şi a lucrurilor din interior, repararea uneltelor pentru întreţinere, etc.;
– pregătiri de hrană, înnoirea saltelelor de ierburi aromate dacă era cazul, apoi şi reînnoirea ierburilor din ele pentru următorii drumeţi, ordine şi curăţenie în ziua plecării pentru continuarea drumului.
Casele de călători erau puţine la început, când erau folosite doar de către Călătorii Moşilor, până când oamenii s-au adaptat noului mod de viaţă, după care au început aceste drumuri spirituale. Odată cu acestei drumuri s-au îndesit şi casele: erau construite tot de către Călătorii Moşilor, în locuri neutre din punct de vedere energetic, pentru a fi folosite de oameni de pretutindeni, de sexe diferite, la vârste diferite, cu sarcini diferite. Cu timpul şi cu schimbarea vremurilor, ele au căpătat funcţii din ce în ce mai complexe, iar de la jumătatea mileniului IV î.H., după modelul lor, s-au creat multe altele, la jumătatea distanţei dintre poalele muntelui şi vârf, pentru retragerea oamenilor din aşezările din văi, pentru a lăsa drum liber grupurilor de migratori care au traversat spaţiul carpatic, îndreptându-se spre vest. Cei puţini dintre migratorii care au rămas pe aceste meleaguri au folosit cu respect şi multă grijă casele rămase în aşezări, lăsate de localnici în perfectă stare, ştiind bine cum se derulau necesităţile tuturor, spre integrarea celor care voiau să rămână în specificul locului. În alte studii viitoare vom vedea cum migratorii au avut ajutători de mare profunzime care i-au ajutat să-şi recapate obişnuinţa trăirii în aşezări, iubind aşezările şi pe locuitorii lor. Apoi, mai ales, aşteptând în cuminţenie şi respect să coboare “muntenii” şi să-i ajute mai departe. 
Încă şi mai târziu, după retragerea Moşilor, în jurul anilor 500 d.H., o parte din Călători au rămas în aceste case, formând mici nuclee de aşezări montane, altă parte dintre ei au continuat să circule între aşezările cunoscute de ei, învăţând şi ajutând oamenii să înflorească din nou aşezările, după trecerea celui de-al doilea val de migratori şi evenimentele cu romanii, veniţi şi apoi retraşi din lumea getică. 
Cei dintâi au rămas în munţi, devenind sihaştri – dar nu religioşi încă, adică conform religiei iudeo-creştină, ci credincioşi tradiţiilor locale şi Moşilor – esenţa lor fiind comună. După participarea Moşilor la retragerea romanilor din Dacia, mare parte dintre ei s-au retras din lume, iar cei care au rămas au creat, împreună cu Călătorii lor, legături stabile – deşi ascunse – între Moşi şi aşezările pe care le ajutau să se refacă după retragerea romanilor şi rărirea valurilor de migranţi. Sihaştrii au creat organizări ascunse în munţi, care au dăinuit peste veacuri, adevăraţi sihaştri luminaţi ai neamului, numiţi în popor mai târziu solomonari. Dintre dânşii cunoaştem un nume: Daniil Sihastrul, sfătuitorul de taină al voievozilor din Ţările Române, el fiind reprezentantul sihaştrilor luminaţi din locurile moldovene, bucovinene. Iar locurile în care Ştefan-Voievod a înălţat biserici au fost alese de sihaştri: săgeata moldoveanului era oprită de ajutătorii astrali ai conducătorilor ţinutului, Ţării, exact în locul cel mai corect pentru ridicarea unui altar. Modelul de alegere al acestor locuri era ferit de ochii spionilor lumii exterioare, să nu se cunoască subtilităţile lumii interioare tradiţionale, profund cunoscătoare, prin acestă metodă, a săgeţii trase de Ştefan Vodă, tot procesul fiind condus din lumea subtilă. Se hotăra regiunea în principal, comunicată din timp de sihaştrii, iar săgeata se oprea exact acolo unde era locul cel mai echilibrat vibraţional în toate planurile pământene pentru orice om ar fi trăit sau trecut pe acolo. Mânăstirile fortificate din Bucovina, despre care vom vorbi în viitor pe larg, vor rămâne în viitor locuri de adăpost echilibrat atunci când vremurile vor schimba faţa actuală a omenirii. Dar şi celelalte mânăstiri, din toată ţara, întreţinute cu atenţie infinită de oameni, vor rămâne case înălţate în aşezăminte restrânse, pentru învăţăturile, cunoaşterile din viitorul omenirii. 

duminică, 28 ianuarie 2018

08. COMUNICAREA ÎNTRE DRUMEŢ ŞI CĂLĂUZA SA

I. IDEI PRINCIPALE
1. Chiar dacă trecuse destul de mult timp de când omul îşi trăia epoca fizică, el nu folosea încă decât rar vorbirea, obişnuit fiind cu comunicarea mentală: translaţie de imagini complexe de la emitent la primitor. Ştia bine cum să formeze înşiruiri logice de sunete naturale, dar această epocă de trecere a fost de consolidare a traducerii procedeelor mentale şi astrale în viaţa fizică; treptat omenirea şi-a format vorbirea pământeană, având experienţă bogată în folosirea comunicării fizice, dinainte de venirea pe Pământ. 
2. De-a lungul drumurilor spirituale, drumeţul nu comunica verbal cu călăuza sa, ci foloseau comunicarea mentală şi cea astrală înainte de adormire pe timpul nopţii. 

II. DETALII, DISCUŢII
Am mai amintit, în treacăt, despre faptul că pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau între ei, nu discutau nimic. Acest lucru ne pare azi incredibil la prima vedere dat fiind faptul că, pe de o parte, azi discutăm intens, chiar dacă în drumeţii cu caracter spiritual numai (sau majoritar) despre cele de discutat în cale, studiind tematica drumului şi elemente conexe, iar pe de altă parte, fiind atunci drum de învăţătură cu cel mai bun învăţător alături ni se pare aproape aberant să credem că ei nu ar fi discutat nimic... În acelaşi timp suntem încredinţaţi că dacă corporalitatea oamenilor era nouă şi adaptată trăirilor fizice în mod majoritar, omul ar fi trebuit să folosească la maximum toate manifestările de care îşi putea aminti. 
Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau de loc aşa. Oamenii foloseau vechi manifestări în măsura în care mai puteau, pentru a putea consolida astfel manifestările şi cunoaşterile lor obişnuite, din trăirile lor perfecte de odinioară, încă proaspete în amintirea lor. Şi despre care ştiau bine că aveau ca sarcină în continuare să-şi aducă manifestările la cele mai înalte standarde pe care puteau să şi le manifeste în fiecare moment: în orice condiţii, oriunde şi oricând ar fi trăit. 
Încă nu aveau un limbaj dezvoltat, asemănător celui de azi, pentru a comunica fizic, prin vorbire. Erau la începutul epocii fizice – dar lucrurile se petreceau în acest fel nu pentru că nu ar fi ştiut sau nu ar fi putut, ci pentru că aveau obişnuinţa comunicării rare, prin sinteza tuturor celor ce erau de comunicat – şi numai dacă era necesar; iar corpurile fluidice erau încă suficient dezvoltate pentru a comunica prin imagini, aşa cum era obişnuinţa străveche a omului. Azi spunem telepatic, dar nici pentru acum, şi nici pentru atunci nu este întrutotul corect să ne exprimăm în acest fel, căci nu este o activitate cerebrală – creierul doar facilitează transmiterea, la nivelul corpului fizic, a ceea ce realizează corpurile cu vibraţie superioară celui fizic: mental, astral şi cauzal. Practic fiecare om, cunoscând tot ceea ce era necesar vieţii, având clar în minte toate cunoaşterile de odinioară din amintirile pe care le avea, cât se poate de clare, precum şi o rapiditate de procesare a informaţiilor extrem de rapidă, nu avea nevoie încă să comunice verbal. Dar ceea ce ne este mai greu azi să acceptăm este faptul că nu era decât o chestiune de timp, având în experienţa totală, în memoriile lor, în sufletul lor, coerenţa logică a înşiruirii sunetelor naturale de pretutindeni, care urmau să aducă o comunicare verbală bogată, nuanţată în viaţa curentă a omenirii, cu sensuri bogate, descriptivă. Comunicarea fizică – prin vorbire şi cu transmiterea informaţiilor prin scris (şi multe alte modalităţi de transmitere) o cunoşteau, ca proces, dinaintea venirii pe Pământ. Comunicarea pământeană de până atunci fusese mentală – adică prin lucrarea corpului mental de translaţie de imagine de la emitent la primitor, imagine care avea o bogăţie de sunete, luminiscenţe (aure), curgeri fluide de vibraţii, sunete, parfumuri, înţelegeri complexe, o bogăţie de informaţii care era transferată la nevoie, din necesităţi speciale ale vieţii, de la un om la altul, de la entităţi astrale, dimensionale, interdimensionale – la oamenii care aveau nevoie de îndrumare din partea lor. Încă mai aveau oamenii şi în vremurile pe care le studiem un astfel de procedeu în mintea lor, imagini de acest fel îşi puteau transmite reciproc, dar cu conştienţa clară că asemenea imagini complexe se vor sărăci cu timpul, şi destul de rapid, rămânând la percepţie de imagine simplă şi rareori sunete, vibraţii. 
Aşadar nu a fost deodată lipsă de comunicare la trecerea vremurilor după ultima glaciaţiune, trecerea de la o formă de comunicare la alta a fost lentă, lină, special gradată pentru ca oamenii să se adapteze treptat, dar repede, cuprinzând o bogăţie nouă de elemente fizice pe care le ştiau în trecut – dar cu care nu operau, nu le foloseau decât prea puţin, activitatea mentală şi astrală fiind predominantă pentru omul din străvechimi. Totul pentru ca omul să trăiască toate cele care veneau în faţa lui pe Pământul pe care îl percepeau acum cu totul altfel, în acelaşi timp pentru a face faţă tuturor schimbărilor care veneau în continuare odată cu vibraţia planetară care devenea din ce în ce mai joasă. 
În concluzie, pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau de loc, toate forţele fiind îndreptate către deplasare şi informare mental-astrală. Dacă călăuza avea ceva de comunicat, de îndrumat, trasmitea drumeţului mental: în calitate de Călător al Moşilor el era nu numai un bun cunoscător al locurilor, al drumurilor de mers pentru fiecare om în parte, ci era unul dintre oamenii de legătură al Moşilor, dintre cei mai puternici mentali şi cercetători astrali ai vremurilor. Ei aveau:
1. O conştiinţă înaintată şi o conştienţă sferică – aşadar nu numai dezvoltată pe o anumită direcţie sau câteva direcţii ale acelor vremuri, ci ambele erau dezvoltate sferic, pe absolut orice direcţie, linie spaţială, temporală şi morală. 
2. O cunoaştere de asemenea sferică, cu referire la orice aspect al evoluţiilor care se dezvoltau pe Pământ (dar nu numai, şi ştim bine acum) – totul legat de evoluţiile spiritelor umane, şi mai ales de la începutul speciei umane, în plus cunoşteau în amănunt toate planificările viitorului pentru planetă şi galaxie, iar în calitate de foşti paznici (cu sarcini totale sau parţiale), cunoscând astfel toate aspectele legate de manifestările spiritelor care se aflau în acel moment pe Pământ (la întrupare fizică) sau în jurul Pământului (la întrupare astrală) sau în trecere, ca entităţi spirituale, prin câmpurile interioare şi exterioare ale galaxiei.
Da, nu vorbeau de loc, de când plecau din aşezare – iar pentru a se obişnui cât mai repede la început, omul ce urma să devină drumeţ, însoţit de un Călător al Moşilor, înceta comunicarea verbală şi mentală cu familia şi societatea din aşezare, fără însă să-şi înceteze activitatea şi atenţia pe care le-o acorda în continuare. 
De-a lungul drumului, observările şi conştientizările aveau loc clipă de clipă, indiferent de activităţile pe care le drumeţul le desfăşura: mers, lucrări în casele-adăpost pentru călători, hrănire, până la culcare, la somn profund: perioada până la somn profund fiind călătorie astrală deplin conştientă, pentru cercetări aprofundate.
În general toată viaţa oamenilor se desfăşura în linişte, oamenii ştiau bine ce trebuie să facă şi se înţelegeau mult din priviri – ceea ce intra de asemenea în comunicarea fizică, deşi non-verbală. Comunicarea cea mai intensă avea loc între mamă şi copil, iar transmisia era realizată prin gând şi transmitere de imagini. Vom discuta pe larg despre acest aspect când ne vom ocupa de megaliţi. 
Desigur, ştim acum că de multe ori echilibrarea câmpurilor planetare se face şi prin intermediul sunetelor. Oamenii cunoşteau bine cum o mare parte din echilibrările vibraţionale pe care le făceau Moşii şi Călătorii lor (deci a călăuzelor lor) echilibrau vibraţiile planetei, şi aveau s-o facă încă şi mai intens în vremurile ce vor veni, din necesitate, când războiul, durerea, apoi creşterea producţiei manufacturiere şi, treptat, a celei industriale va depăşi puterea de menţinere în viaţă a omenirii, a restului vieţuitoarelor planetare şi a planetei însăşi, din cauza vibraţiilor grele. 
Dar deocamdată chiar ei, oamenii din aşezări, puteau să diminueze volumul zgomotelor nenaturale pentru planetă, din activitatea lor în aşezare, acordând o atenţie deosebită evitării creşterii volumului de sunete fizice. Ştiau bine cum Călătorii din vremurile lor fuseseră pădureni, ajutători planetari în străvechimi, valuri după valuri de timp. Ştiau că pădurenii aveau grijă şi de oameni, dar şi de animale, de toată viaţa de pe planetă, la un loc – începând din străvechimi, lucru care le era oamenilor de pretutindeni foarte clar cunoscut, făcând şi ei, atât cât puteau, asemenea lucrări. Toată grija ajutătorilor pădureni, munteni şi insulari din străvechimi se îndrepta către următoarele direcţii:
– să nu ajungă vibraţiile joase din codrii apropiaţi la oamenii creatori din aşezări, mai ales când oamenii au început să creeze în faţa lor – dar şi înainte, când se lucra mental făcându-se studii şi luând învăţături de la ajutătorii lor astrali sus, pe mâneca densă, eterică, care protejează pământurile, apele şi aerul (azi o numim manşon eteric matriceal al planetei; se poate studia „Creaţie materială eşantionară”); vibraţiile joase deranjau echilibrul spaţiilor de trăire ale oamenilor din orice aşezare, de aceea pădurenii echilibrau astfel de vibraţii mai ales în momentele în care avea loc creaţia propriu-zisă: de jur-împrejurul creatorului. Necesităţile s-au accentuat cu atât mai mult atunci când toate studiile pe eşantioane s-au mutat în faţa creatorului, în spaţiul din jurul aşezării, într-o activitate permanentă, unde orice aşezare umană se afla în bătaia vibraţiilor venite din codri. Oamenii din aşezări erau protejaţi astfel mai ales în perioadele când aveau loc activităţi intime ale vieţuitoarelor, care puteau deturna atenţia oamenilor prin agresivitatea lor în bătălii de turmă, nu numai prin activitatea lor sexuală propriu-zisă;
– să nu ajungă vibraţiile foarte înalte ale activităţii umane în păduri, mai ales spre inima codrilor, unde trăiau majoritatea vieţuitoarelor planetare, căci şi oamenii, şi vieţuitoarele erau deopotrivă în grija ajutătorilor planetari. 
Pe parcursul călătoriei, omul ştia bine că vremea zgomotului generalizat făcut de om va veni negreşit, dar până când strigătul omului şi animalului, de furie ori de durere, ca şi scrâşnetul fierului lovit şi târşit pe un alt fier va răsuna cu putere, omul trebuia să-şi strângă linişte în suflet cât să-i fie de ajuns până la sfârşitul întrupărilor lui pământene. 

duminică, 21 ianuarie 2018

07. MERGÂND PE DRUMURI...

I. IDEI PRINCIPALE
1. Drumurile spirituale se desfăşurau în tăcerea fizică totală a drumeţului şi călăuzei sale.
2. În acele vremuri, oamenii mai aveau încă capacităţi multisenzoriale, folosite conştient atunci când era cazul, precum şi capacitatea de combinare a două feluri de deplasare:
– mersul plutit deasupra solurilor şi apelor;
– mersul fizic, cu tălpile pe sol, în tangenţă directă cu solul şi vegetaţia. 

II. DETALII, DISCUŢII
Am descris destul de puţin mersul omului în drumeţii spirituale în perioada pe care o studiem, pentru că am lăsat amănuntele pentru un studiu mai detaliat, pe care îl deschidem acum. 
Drumurile nu erau numai lungi, cu bucle şi spirale interioare cu o amploare mai mare sau mai mică în funcţie de necesităţi, dar şi mersul drumeţului era diferit de al nostru de azi: nu foarte mult – totuşi diferit şi de mersul astral pe care omul şi-l cunoştea în acele vremuri, din vieţile anterioare, dinainte de ultima glaciaţiune. Pe care de altfel îl ştiau chiar şi din timpul lor, folosit şi de călăuze când efectuau sarcinile de Călători ai Moşilor, pentru a duce ultimele cunoaşteri, cât mai repede, în aşezări. Dar îl foloseau chiar ei înşişi, atunci când făceau asemenea drumeţii. Mersul călăuzei, ca îndrumător spiritual, era tot timpul concordant cu mersul drumeţului pe care îl însoţea, şi îl încuraja să meargă la început extrem de lin, călcând pe pământ cu toată talpa protejată de încălţăminte comodă şi flexibilă. După ce obişnuirea cu drumul conducea drumeţul către începutul introspecţiilor şi percepţiilor spaţiale şi temporale, în liniştea interioară şi perfect exterioară – fără să folosească vorbirea de loc pe parcursul drumului – drumeţul ajungea în mod cu totul natural la folosirea unui mers mixt:
1. Mersul astral, plutind uşor la suprafaţa pământurilor, sprijinindu-se din când în când cu câte un deget, pentru a da mersului un mic impuls sau direcţionare. Omul ştia că în trecut mersul lui fusese numai mental-astral, plutit la o distanţă considerabilă (jumătate de metru sau un metru de la suprafaţa pământului acoperit de muşchi sau de ierburi înalte) sau a apelor în mod egal. Intrarea în stare latentă, după ultima glaciaţiune, a unei mari părţi a corporalităţii fluidice a omului (a straturilor interioare de la corpul astral, mental şi cauzal) obliga omul să nu mai poată folosi creaţia de tip mental, comunicarea de tip mental era redusă la minim fiind pe cale a se diminua complet pentru a da formă comunicării verbale, prin atitudine şi gestică; deplasarea avea loc fizic, pe pământ când omul îşi îndrepta toată atenţia, concentrarea, asupra treburilor fizice, gospodăreşti şi în aşezare; de aceea cu ultimele puteri din acele timpuri, omul folosea încă mersul astral pe distanţe scurte – fără direcţionări mentale pe verticală sau orizontală, pentru care se folosea de propria voinţă în înaintare şi schimbări de direcţie şi de viteză numai pe linie orizontală. 
2. Mersul fizic: când oboseala se instala, omul revenea cu tălpile pe pământ, în tangenţă cu pământul, folosind integral mersul fizic. Când obosea pe mersul fizic, folosea mersul astral, putând încă avea o orientare sferică – dar numai a simţurilor, nu şi a deplasărilor, pe care însă nu o pierdea încă nici o clipă, indiferent de locul şi activitatea pe care o desfăşura. 
Mersul fizic însă era extrem de lent; mersul lent era învăţat din străvechimi pentru a nu disloca volume mari de aer şi astfel a atrage atenţia şi teama vieţuitoarelor care îşi au şi ele învăţăturile şi consolidările lor. Mersul extrem de lent, studios din orice punct de vedere în timpul înaintării, era deprins din vremurile paznicilor din vechile programe atlante, chiar dacă nu era chiar atât de lent ca al paznicilor. Oricum omul nu mai avea puterea de a folosi integral, cum spuneam, mersul străvechi, astral (pentru că întreg corpul fizic era în străvechimi susţinut de o dezvoltare foarte mare a corpului şi câmpului astral, care întreţinea astfel şi un puternic corp dublu-eteric) şi nu mai putea direcţiona mental în orice sens, direcţie – pe verticală sau orizontală. Cu toate acestea drumeţul ştia bine propriile sale amintiri, aşa cum mergea fiecare om în trecut, şi se putea orienta foarte uşor – mult mai uşor decât o poate face azi orice om – atunci când putea să-şi folosească toată experienţa de acest fel. Da, mersul drumeţului nu era la fel cu mersul pe care şi-l amintea din străvechimi, însă experienţa de orientare atunci când era nevoie rămăsese, mai ales când omul avea toate amintirile întregi. Astfel îşi puteau oamenii consolida orientarea fizică pe drumuri – pe care omul nu o mai folosise, în acest fel, decât în străvechimi, în timpul pregătirilor prin programele atlante. 
În plus, drumeţul ştia bine şi obişnuinţele de mers ale pădurenilor din vremurile trecute: şi din amintirile proprii, şi din amintirile călăuzei sale care, oricine ar fi fost – fusese cândva şi pădurean, şi muntean, şi insular în străvechimi. Pădurenii desfăşuraseră în străvechimi întotdeauna din mers sarcinile lor, dintre care cea mai importantă fusese echilibrarea vibraţională în teritoriile lor, pe care încă o mai desfăşurau călăuzele, în perioadele din an când erau Călătorii Moşilor, înafară de drumurile pe care le desfăşurau cu oamenii din aşezări. Asemenea echilibrări vibraţionale presupuneau emisii de vibraţii compensatoare când recepţionau vibraţii ce ieşeau din normele naturale ale locurilor, mai ales ale vibraţiilor din aşezările omeneşti: în care munca fizică era generatoare de vibraţii depărtate de vibraţia naturală a locului, cu impact extrem de puternic asupra planetei. Dar în toate timpurile, vechi sau recente, mai erau de luat în considerare şi vibraţiile provenite de la vieţuitoarele pădurilor, mai ales ale mamiferelor, dar şi de la restul biosistemului planetar, cu mare influenţă asupra oamenilor. Această influenţă era redusă din partea unei vieţuitoare, dar se aduna extrem de puternică prin mulţimea vieţuitoarelor, uneori chiar covârşitoare asupra oamenilor: mai ales de natura hrănirii cu corpurile altor vieţuitoare, alături de activităţi sexuale de care omul nu avea încă nevoie în străvechimi, dar nici foarte multă în acea perioadă. 
În vremea acestor drumeţii spirituale, doar Moşii mai puteau să-şi folosească toate puterile spirituale – pe care însă nici ei nu le mai foloseau integral, ci foarte rar şi pe termen extrem de scurt – de ordinul a 2-3 secunde la capacităţi totale, pentru a nu consuma energiile cu vibraţie înaltă ale planetei. Nici pentru alte lucrări, cum vom vedea, decât în cazuri foarte rare şi absolut necesare, planificate concret cu mult înainte de ultima glaciaţiune. Nici Călătorii Moşilor nu mai aveau puteri decât de percepţie mentală, astrală: de primire mental-astrală de comunicări din partea entităţilor astrale, de învăţături de la Moşi – de foarte mare complexitate pentru că Moşii aveau putere mare de emisie şi de direcţionare atentă a emisiilor necesare comunicărilor exclusiv către călătorii lor. Mersul plutit, astral, era puţin consumator de fluxuri energo-materiale, de aceea şi oamenii mai puteau să-l folosească încă, în combinaţie cu mersul fizic. Dar cu toţii îşi aminteau cele pe care pădurenii, muntenii şi insularii puteau derula ca deplasare – din care însă toţi rămăseseră cu o puternică şi profundă experienţă de atenţie şi de orientare spaţio-temporală. Specificul mersului pădurenilor, aşadar în străvechimi, însemna de fapt – şi drumeţul îşi amintea corect şi complet:
1. Mers lent pentru observare – observare cu care începea de fapt viaţa lucrativă a omului. Obişnuinţa de percepţie prin observare începea la 1-2 zile de la intrarea în întrupare (de la naştere); mersul lent, dar foarte atent la variaţiile şi structurile manşonului eteric al planetei, la variaţiile de relief, de biosistem, de vibraţii, era specific pădurenilor chiar din ziua naşterii, având mult mai multă experienţă decât restul oamenilor din aşezări. În mod obişnuit pentru oameni, ceva mai târziu întrupatul intra în ritm alert cu funcţionarea sistemul său corporal, folosindu-l în lucrări cu variaţii de mers, după necesităţi.
2. Variaţiile de viteză urmăreau adaptarea acţiunilor nu numai la lucrările pe care omul le înfăptuia, ci şi la starea biosistemului din teritorii. Omul se obişnuia, se armoniza astfel cu lucrările necesare conform destinului său. Viteza se schimba în funcţie de natura, de intensitatea şi de direcţia vibraţiilor care proveneau din aşezări spre toate zările, care se depărtau mult de naturalul planetar şi care trebuiau echilibrate pentru derularea nestânjenită a vieţii înconjurătoare. Dar trebuia să ţină cont şi de vibraţiile care veneau de la biosistem către aşezări, din teritoriile virgine, pentru a nu influenţa în nici un fel mentalul şi astralul oamenilor extrem de sensibili în toiul activităţilor de creaţie materială. La fel se ţinea cont de vibraţiile care veneau din adâncurile oceanelor, din direcţia plăcilor tectonice, ca şi cele foarte puternice venite din cosmos. 
3. Variaţiile de deplasare, de mişcare: mişcare pe loc, precum şi oprire fără mişcare, atunci când erau necesare anumite observări mai profunde. Mişcarea pe verticală, când era necesar să nu deranjeze animalele sau să evite încâlceala vegetaţiei. Vom detalia spre o mai bună înţelegere.
Având memoriile foarte proaspete despre o astfel de experienţă atât de complexă – pe care toţi oamenii o aplicaseră înainte de penultima glaciaţiune, treptat, atunci când au ieşit din oraşe, în vremurile ulterioare pe care le descriem, oamenii se orientau rapid, încă de la primele lor călătorii după adaptarea lor la mediul nou de trai şi la noua lor corporalitate. Dar puterea de aplicare era atunci mult sub puterea celor cu care oamenii erau obişnuiţi din străvechimi. Iar în timpurile în care au început desfăşurările drumurilor spirituale această experienţă: şi veche, şi adaptată noutăţilor, devenea deosebit de importantă prin efectele ce puteau fi folosite şi adaptate mereu la noile manifestări care intrau în obişnuinţele omului. 
Să vedem câteva exemple: deplasările din trecutul lor aveau loc şi pe verticală, şi pe orizontală – pe verticală pentru a depăşi cu cât mai puţină mişcare viaţa intimă a animalelor, sau pentru a nu deranja o încâlceală de vegetaţie, aşa cum am scris mai sus. Oricum mersul omului în trecuturi îndepărtate era întotdeauna plutit de-asupra vegetaţiei mărunte a pământului pentru a o proteja, la fel şi animaţia măruntă. Nu folosea niciodată mersul fizic. Acum însă omul nu se mai putea ridica trupeşte de-asupra obstacolului, orientându-se mental 360grd, dar era deja obişnuit să sesizeze orice modificare din mediul înconjurător şi să ocolească din timp, deranjând cât mai puţin viaţa planetară. Însăşi simţirea teritoriilor care se desfăşurau în faţa drumeţilor se baza pe experienţa din trecut, evidentă pentru orice om. În trecut omul putea ajunge la o distanţă mică de obstacol, realizând lucrări, mişcări speciale – foarte interesante de altfel pentru cunoaşterea noastră de azi: o deschidere mică a “aerului” (a păturilor de aer) = a circulaţiei aeriene în faţa omului, apoi urma pasul pe orizontală, efectuând imediat închiderea câmpului în spatele omului. Se foloseau atunci doar mişcări obişnuite mentale, şi în înaintarea pe orizontală, şi în înălţarea pe verticală, după cum era cazul. Toate aveau loc cu variaţii cât mai mici şi scurte de viteză şi vibraţie, pentru a nu deranja biosistemul până la microorganismele din aer. Peste toate, procesul păstra amprentele provenite de la celelalte  vieţuitoare, dar le ştergea pe cele ale omului în deplasare. Astfel vieţuitoarele nu erau dezorientate privind fragmentarea câmpului şi a urmelor cu ajutorul cărora se orientau în viaţa lor curentă. Dar atunci când oamenii au intrat în păduri ca să se obişnuiască cu ele, pădurenii vechi ajutători ai lor nu au mai folosit absolut complet o asemenea dezamprentare proprie peste tot – ci numai în inima codrilor, unde oamenii nu circulau decât foarte rar, doar pentru studiu o dată în viaţa lor: suficient pentru ca experienţa lor să asimileze variaţii semnificative faţă de cele ştiute anterior. 
În acest fel drumeţul vremurilor pe care acum le studiem era în mod natural atent şi la cele pe care le percepea, învăţa şi analiza în drum, şi la derularea vieţii de orice fel, prin mijlocul căreia trecea. 

marți, 16 ianuarie 2018

06. CĂLĂTORIILE MEMBRILOR CUPLULUI FAMILIAL


I. IDEI PRINCIPALE
1. Unii oameni aveau destin singular, individual, alţii aveau destin în cuplu familial. Cei care aveau destin în cuplu se ştiau din copilărie, creşteau, învăţau şi aplicau împreună învăţăturile. 
2. Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial, dar ea avea loc înainte să se zămislească primul copil. Numai în acest fel fiecare om se considera pregătit pentru a aduce copii în lume. 

II. DETALII, DISCUŢII
Îmi aduc aminte cum, mergând pe valea dintre Sfinx şi Călăuză (numită azi de localnici Baba Mare care se vede vis-a vis de Sfinx, pe celălalt versant) mă vedeam înconjurată de stâlpi înalţi, alb-strălucitori cu figuri omeneşti în vârful lor – cam aşa cum sunt sculpturile din Monumentul de la Moisei. Figuri prelungi, exprimând calm dar cu emoţii frumoase, răspândind încredere şi foarte multă seriozitate dublată de o bucurie interioară cu totul specială. Femei şi bărbaţi deopotrivă. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că figurile nu erau imobile, ci erau vii, cu ochii blânzi şi calzi, lucitori. Cu acea căldură sufletească pe care noi, oamenii, o avem atât de rar acum, din nefericire... A doua oară când am mers pe acolo eram cu un prieten, şi el deosebit de perceptiv, căruia de asemenea nu i-a trebuit mult să le vadă şi el. Le vedeam, ici-colo pe toată valea, chiar cu privirea periferică uneori, bucurându-ne amândoi în tăcerea reciprocă şi a locului în asfinţit...
– Strămoşii, Cristiana...
Aveam amândoi ochii lucitori de o emoţie nesfârşită, emoţia realităţii pe care o trăiam amândoi...
Ajutătorii noştri astrali fuseseră şi ei întrupaţi cândva pe aici sau prin alte locuri de pe Pământ întrutotul asemănătoare, în epoca în care sufletele oamenilor nu deveniseră încă neguroase: şi nu din cauza negurilor purtate de vânturi spre înmuierea pământurilor, îmbogăţirea apelor, traiul florilor şi gâzelor, ci vremuri spre împietrirea sufletelor ce nu puteau oricând, şi oricum să trăiască în pace şi şi bună înţelegere – iubire...
Erau bărbaţi, şi erau şi femei, dar nu le percepeam decât capul şi trupul prelung învăluit cu ţesături astrale curate ca şi sufletele lor. Între fleşuri de acest fel apăreau uneori fleşuri cu femei şi bărbaţi trăind normal, în activităţi omeneşti – dar într-un alt fel de omenesc decât cel al nostru de azi. Şi ei erau la fel de luminoşi, frumoşi prin ei înşişi, cu pielea albă doar uşor, pe pomeţi, prinsă de soare într-un bronz auriu sau numai cu pistrui de aceeaşi culoare. Erau îmbrăcaţi exclusiv în alb, cu ie cusută numai cu fir alb: fuste lungi pentru femei şi pantaloni albi suficient de largi pentru a nu împiedica mişcarea omului în lucrul sau în mersul său. În linii mari erau la fel cu entităţile care ne atrăseseră atenţia de la bun început, şi îmi dădeam uşor seama că erau foarte înalţi – deşi nu la fel cu entităţile astrale – şi mai ales egali, extrem de asemănători ca şi constituţie: cam aşa cum sunt oamenii robuşti fără să fie de loc graşi, oameni obişnuiţi cu munca, fără ca bărbaţii să fie mai înalţi şi mai puternici, mai musculoşi decât femeile. Mulţi ani mai târziu am aflat că oamenii din vechimi învăţau în mod egal să facă toate lucrările gospădăriei şi ale aşezării, schimbând munca în cuplul familial în funcţie de percepţia clară, interioară, a ritmurilor biologice zilnice, lunare şi anuale. 
Oameni fără cusur într-o viaţă fără cusur...

Cu cât pătrundem mai mult în viaţa omului din asemenea vechime, cu atât ne dăm seama de acest adevăr. Oamenii se năşteau în familii nu numai iubitoare, având un adevărat cult, cum am spune azi, pentru bunătate, cuminţenie, curăţenie sufletească şi trupească – frumuseţe interioară şi exterioară încoronată de adaptarea creaţiei sale adevărurilor profunde ale naturii şi deopotrivă ale căutărilor umane. Având un fond profund al cunoaşterii, cu tot ceea ce acumulaseră spiritele umane până în prezentul lor, de care erau perfect conştienţi şi doritori să-şi menţină cât mai mult o astfel de stare, dar ştiind deopotrivă şi viitorul care le va înnegura sufletele. Ceea ce însă nu-i infatua, nu le otrăvea sufletele cu orgoliu şi nici cu acel egoism care azi ne trage să nu oferim semenilor nici din bogăţia materială, nici din bogăţia cunoaşterilor spirituale: decât în majoritate plătind din greu... Acela de atunci era însă fondul obişnuit al spiritelor umane de pretutindeni: şi el este întotdeauna aşa în condiţii optime de viaţă, de societate, numai în condiţii grele majoritatea spiritelor umane, obişnuite cu viaţă de acest fel, optimă, înălţată, pot deveni meschine, agresive şi perverse. Dar fiecare asemenea grea perioadă ne arată de fapt tot ceea ce putem face pentru a schimba treptat, chiar şi în condiţii grele, înclinaţiile moştenite din vieţile animalice, rămăşiţe care, pe măsura avansării în evoluţii, le putem acoperi cu manifestări altruiste, curajoase, conlucrative, tolerante, iubitoare. Să aducem astfel toate manifestările noastre, indiferent de condiţiile în care trăim, la acelaşi nivel înalt şi să căpătăm o experienţă din ce în ce mai bogată de acest fel. 
*
Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial. Fiecare om ştia clar cu cine va forma un astfel de cuplu familial – şi numai dacă avea în destin acest fel de conlucrare, de trăire-împreună. În acele timpuri, pentru fiecare om care avea destin în cuplu, nu exista decât o singură formă de cuplu, fiecare om avea un singur partener de cuplu – şi nu trei posibilităţi principale, aşa cum avem azi – pentru a da naştere la urmaşi. Astfel încât, de copii, membrii cuplului se cunoşteau şi creşteau împreună, învăţând împreună, lucrând împreună, fără a-şi uita nici o clipă partenerul de sarcină. În anii maturităţii deja îşi cunoşteau reciproc obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele puse în practică, conlucrau trăind împreună şi ducând o viaţă lucrativă. Acest fel de viaţă era o pregătire totală, complexă, destinată primei călătorii spirituale pe care urmau s-o facă – dar nu împreună. Fiecare pleca pe drumul său, simultan, cu călăuze diferite, în direcţii diferite. Omul nu se considera pregătit pentru viaţă, pentru a zămisli, a naşte şi a creşte urmaşi decât dacă trecea prin această călătorie introspectivă, călătoria de maturitate completă a omului. 
Abia după revenirea din călătorie şi împărtăşirea introspecţiilor personale partenerului de cuplu, cu analizarea şi aplicarea tuturor celor ştiute acum de amândoi, avea loc pregătirea pentru întreaga activitate generatoare de urmaşi. Cuplul devenea familie abia după ce se împlineau toate aceste cerinţe ale unei vieţi extrem de profund trăită, înţelegând-o în toate firele ei – de la rădăcinile lucrurilor la prezent şi viitor. Un asemenea cuplu de părinţi era perfect în maturitatea sa, conştient de complexitatea sarcinii de a aduce pe lume copii, de a-i creşte şi ai educa în acelaşi mod complex, corect şi conştient cum fuseseră şi ei crescuţi la rândul lor. 
Tot referitor la călătoriile spirituale, la început fiecare om - femeie sau bărbat deopotrivă - era însoţit de o călăuză-bărbat, care era şi învăţător pentru absolut toate cele ce se puteau desfăşura în gospodărie şi în aşezare, fiecare cunoscând şi practicând toate cele necesare, aşa cum am specificat mai sus. Câteva milenii mai târziu, când activităţile vor trebui să fie dirijate către alte noi direcţii, femeile au început să fie însoţite de călăuze femei - tot dintre călătorii Moşilor - şi bărbaţii au rămas în continuare însoţiţi de călăuze-bărbaţi.