1. CÂTEVA LĂMURIRI DESPRE MOŞI, ŞI NU NUMAI
Voi răspunde unor nelămuriri care mi-au fost adresate pe parcursul timpului din partea cititorilor, cu privire la subiectele abordate până în prezent.
Ceea ce este necesar să fie punctat de la bun început este faptul că nu discutăm aici despre entităţi astrale sau dimensionale: adică acestea din urmă fiind spirite întrupate în alte feluri de corpuri decât cele fizice, ale oamenilor. Când discutăm despre moşi avem în vedere faptul că ei se nasc şi trăiesc pe Pământ – în această dimensiune de evoluţie a spiritelor care se află la începutul evoluţiilor lor (şi pe care le numim spirite primare). Au corpuri adaptate tuturor felurilor de activităţi umane, inclusiv cele de procreere, chiar dacă comunităţile lor rămân întotdeauna restrânse. De cele mai multe ori astfel de comunităţi nu se perpetuează prin activitate sexuală, ci prin intrarea unor oameni oarecum obişnuiţi în mijlocul moşilor, ca ajutători-lucrători pentru semenii lor. Întreaga lor energie, pe care oamenii obişnuiţi o folosesc şi pentru procreare, şi pentru derularea tuturor celorlalte activităţi proprii, populaţiile strămoşeşti o îndreaptă exclusiv către:
– activităţi subtile de echilibrare vibraţională a planetei;
– activităţi creative, alte activităţi de întreţinere a comunităţilor lor, a lor însăşi şi a contactelor pe care le întreţin cu întreaga lume pământeană.
Vom discuta în viitor şi de unde vin ei, cum trăiesc, cum ajută, cum îşi desfăşoară toate activităţile lor: din străvechimi până în zilele noastre. Numai în acest fel se poate înţelege curgerea vieţii lor, pe etape clare, distincte, către necesităţile reale de ajutor, născute de societatea contemporană. Numai în acest fel vom înţelege de ce ne-au însoţit drumurile ultimelor milenii, tăcuţi, modeşti, retraşi, însoţire neconştientizată de cele mai multe ori de omenire, dar fără de care omenirea nu ar mai fi existat în ziua de azi…
Aşadar ceea ce voi puncta însă chiar aici, în plus, este faptul că nu discutăm despre „spirite” – în sensul de entităţi care nu sunt întrupate în sisteme corporale omeneşti, cu corp fizic – când este vorba despre moşi. Discutăm separat despre moşi, separat despre entităţi astrale, separat despre entităţi dimensionale (şi, aşa cum vom vedea în cadrul studiilor istorice ale populaţiilor omeneşti: separat despre entităţile transcedentale). Toate trebuie discutate pe larg, căci altfel s-ar înţelege în mod eronat multe aspecte în continuare – mai ales când este vorba despre studiul unor societăţi umane din perioadele străvechi, cum au fost Lemuria şi Atlantida, de la care au ajuns până la noi, în epoca contemporană, puţine vestigii : tocmai de aceea nu putem înţelege clar propria noastră istorie străveche, rădăcină din care a pornit modul nostru actual de trăire, precum şi modul de perpetuare a unor acţiuni de ajutor oferit societăţii umane contemporane.
Una dintre întrebările frecvente este şi aceea dacă cei pe care îi numim „moşi” sunt numai bărbaţi – sau: şi bărbaţi, şi femei. Tocmai pentru că se crede că ar fi entităţi astrale sau alte feluri de întrupări ale spiritelor, există încredinţarea că asemenea întrupaţi ar trebui să fie asexuaţi, ceea ce este o confuzie.
Societatea noastre a folosit de multe expresii care pun în evidenţă numai anumite aspecte ale sale, de multe ori ca protecţie, şi nu ca dispreţ, la adresa unor aspecte prezentate eronat din vremurile Evului Mediu întunecat spiritual. Întrucât diverse tipuri de cunoaşteri au traversat asemenea perioade de mare agresivitate din partea conducerilor laice şi religioase deopotrivă, s-au protejat femeile născute cu sarcini de mare complexitate, fără de care cei numiţi „moşi” nu şi-ar fi putut desfăşura activităţile deosebit de complexe şi subtile deopotrivă. Dacă astfel de termeni au fost folosiţi iniţial ca protecţie, ulterior o astfel de protecţie a fost uitată şi s-a perpetuat forma de dispreţ pe care oamenii au preluat-o, obedient, din frică în faţa conducătorilor lor. A rămas împământenită expresia de „moş” (bărbat bătrân), vădind respect pentru bărbat – într-o epocă în care femeia era dispreţuită în mod făţiş.
Dar astfel de ajutători: învăţători, maeştri spirituali lucrători în cele văzute şi cele nevăzute deopotrivă, apărători şi susţinători ai tuturor celor care se petrec pe planeta astfel integral ajutată, au fost în mod cert, concret: şi bărbaţi, şi femei. Căci acţiuni care se doresc echilibrante, îndreptate către întreaga planetă, întreg mediul planetar, nu se pot derula fără participarea unor contribuabili de ambele sexe, pentru ca toate felurile de energii să fie astfel antrenate şi folosite după cum se desfăşoară perpetuarea speciilor planetare: pe Pământ prin contribuţia a doi întrupaţi de feluri diferite – dar complementare, pe care îi numim: bărbat şi femeie.
Folosirea termenului de „moş”, de strămoş, de om străvechi, foarte bătrân, în aceste studii doreşte să facă legătura cu cele unanim cunoscute din literatura tradiţională. Este necesar să înţelegem treptat multe elemente ale desfăşurărilor societăţilor umane, pentru a nu mai face confuzii privind omenirea, istoria ei, manifestările de ajutor pe care le-a primit de-a lungul timpului: nicidecum din partea… extratereştrilor, ci din partea unor ajutători puternici, întrupaţi direct în mijlocul societăţilor – chiar dacă nu chiar în interiorul, ci în marginea lor.
Aşadar să reţinem şi acest aspect: moşii nu sunt extratereştri – adică entităţi întrupate în alte părţi ale universului, extratereştri care ar călători spre Pământ cu diferite scopuri, de multe ori crezute a fi distructive sau numai oribil-interesate…
Moşii sunt de fapt aşa cum am spune „oameni”, iar în acest cuvânt nu deosebeşti femeia de bărbat.
Comparând moşii – aşa cum i-am descris în studiile anterioare – cu oamenii, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine azi – este de comentat faptul că, în mod tipic, normal, în orice societate planetară care se desfăşoară în această parte a universului, ar fi trebuit să fim aşa cum sunt dânşii azi. Şi ar fi fost posibil să fie aşa pentru fiecare om de pe Pământ, dacă nu am fi trăit o situaţie atipică pentru evoluţiile din acest punct al universului: rară – dar cunoscută bine de evoluanţi, chiar dacă se confruntă cu asemenea feluri de evoluţii foarte rar. Adică o situaţie care se petrece rar, fără să fie însă o malformaţie accidentală a trăirilor unor populaţii spirituale dintr-o anumită parte a lumii. Moşii au fost şi sunt oameni, exact aşa cum ar fi fost posibil să fie orice om pe Pământ, dacă omenirea nu ar fi azi reprezentarea unor blocuri piramidale uriaşe de spirite, aflate în călătorii regresive: în evoluţii care formează o etapă rară, dar absolut necesară pentru toate evoluţiile noastre.
Adică, dacă s-ar fi desfăşurat o continuare a evoluţiilor străvechi, chiar cu puteri spirituale doar parţial păstrate, căci chiar timpurile planetare s-au schimbat, odată cu diminuarea drastică a vibraţiei planetare, după ultima glaciaţiune. Oamenii ar fi rămas indivizi tipul pe care azi îl putem numi lemurian, sau atlant, sau toltec (la origine: toltlec – sesizaţi dispariţia în timp a ultimului „l”). Acestea au fost populaţii umane care aveau o energetică (de fapt o structură material-energetică) a corpurilor lor mai densă în sub-structura fluidică: adică în acele corpuri ajutătoare ale corpului fizic, de vibraţie mult mai ridicată, pe care ni le cunoaștem prea puţin azi. De asemenea, din punctul de vedere al evoluţiilor lor, populaţiile spirituale străvechi au fost ajutate doar de grupuri restrânse de ajutători pricepuţi, iubitori şi înţelegători. Între timp, au venit pe Pământ şi multe alte grupuri spirituale, din toate părţile unversului: spirite înaintate pe calea evoluţiilor, dar cu experienţă restrânsă în folosirea corpului fizic la nivele joase de vibraţie planetară. Evoluţiile populaţiilor străvechi s-ar fi desfăşurat la fel ca şi cele pe care le desfăşurăm azi – cu creaţie manuală, cu intuiţii destul de vagi ale evoluţiilor anterioare şi cunoaşteri tot vagi ale universului, care ar fi trebuit să fie descoperit pe aceeaşi cale tehnologică ca şi azi. Dar asemenea evoluţii, doar în prezenţa şi sub conducerea spiritelor experimentate, ar fi trebuit să se desfăşoare fără războaie, fără agresivitate dusă la extrem, chiar dacă spiritele devin oricum nerăbdătoare şi astfel dispreţuitoare la adresa celor care învaţă mai încet. Ar fi fost sarcina lor să înveţe să nu mai dispreţuiască, ci să preţuiască efortul celorlalţi de a se strădui să-i ajungă din urmă pe semenii lor.
Dar aglomeraţiile actuale cuprind blocuri spirituale piramidale de spirite venite din evoluţii mai înaintate, e drept, dar care trebuie să-şi cunoască neputinţele pe care nu şi le mai cred în stare de manifestare, după evoluţii înaintate pe diverse meleaguri ale universului! La nivele joase de vibraţie planetară, în condiţiile unor exacerbări ale manifestărilor agresive, asemenea timpuri pe care omenirea le-a trăit în ultimele milenii s-au dovedit pline de cruzime, criminalitate oficială dusă la extrem, dispreţ generalizat sub forme grosiere şi subtile deopotrivă. Aşa şi-au dat seama – şi îşi vor da seama în continuare multe spirite – de tot ceea ce pot face atunci când trăiesc în condiţii mai puţin optime de viaţă planetară.
De asemenea, creaţia materială ar fi fost tot aşa, ca şi acum: cu trecere treptată de la creaţia materială mentală la creaţia materială structurală, adică folosind structurile corpului fizic: mâini pentru creaţie, picioare pentru deplasare, aparatul vorbirii pentru comunicare, gândirea secvenţială pentru planificarea activităţilor. Iar ca materiale pentru creaţia materială – folosirea structurile corporale ale altor întrupaţi (plante, animale), elemente de întrupare a planetei (pământuri, metale, cristale, lichide, gaze).
Adică exact ca şi acum, în condiţiile pe care le trăim cu toţii, chiar dacă social-spiritualul este mult mai complex în condiţiile aglomeraţiei pe planetă, ar fi existat o greutate inerentă a desfăşurării creaţiei materiale. Dar nu ar fi fost şi greutăţile deosebite, cunoscute de noi, în relaţiile dintre oameni: furt, crimă, droguri, perversităţi de cele mai diferite feluri. Iată de ce o asemenea greutate necesită ajutătorii puternici despre care vorbim. Ei – care sunt azi necunoscuţi printre noi, sau la marginea societăţii noastre – ar fi trăit, ar fi lucrat cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea, chiar dacă ajutorul direct primit de la ei ar fi fost cerut rar, existând conştiinţa că mai întâi omul trebuie să facă toate încercările posibile pentru a ajunge la un rezultat propriu: din care, pentru o calitate superioară, ar fi întrebat un ajutător cunoscut – adică oameni asemenea moşilor, care au o experiență mult mai mare în toate domeniile manifestărilor umane.
Sunt oameni care, la fel ca şi oricare alţii, se organizează şi ei în familii – dar numai atunci când este cazul să facă o lucrare de mare complexitate împreună, cu necesitatea antrenării simultane de energii pe care deocamdată le vom numi şi noi: Yin şi Yang. Energii care sunt vehiculate în proporţii mai mari – nu totale, exclusive – de către femei sau de către bărbaţi. Vom găsi moşi bărbaţi şi moşi femei (babe, ursitoare), cu o densitate de o parte şi de cealaltă în funcţie de necesităţile spirituale ale societăţilor umane sau de cerinţele unor timpuri planetare. În timpurile pe care le trăim azi, la sfârşitul etapei intuitive, foarte rar apar acum familii de moşi, cupluri pentru perpetuarea formei lor corporale.
Aşadar este bună intuiţia conform căreia s-ar afla pe Pământ mai mulţi „moşi” decât „babe” şi de asemenea, că ei nu au copii. Chiar dacă folosim noţiunea de supranatural din ne-cunoaşterile noastre (nu aş numi-o chiar superficial folosită, aşa cum spun unii, căci oamenii vor să fie serioşi şi profunzi, dacă li se oferă prilejul), să reţinem că întrupările în speciile planetare nu se fac în mod normal decât pe căile cunoscut azi de noi. Excepţii au făcut doar, la începutul întrupărilor spiritelor umane pe Pământ, entităţile dimensionale care au pornit crearea tipului uman, a speciei planetare umane: le putem numi entităţi transcedentale – cele din care au transcens indivizii speciei, neamului omenesc (ca şi orice altă specie planetară, aici sau în alte părţi ale universului nostru). Astfel de entităţi nu le putem numi direct, de la bun început „oameni”, ci îi numim aşa abia după ce toate structurile corpurilor lor s-au închegat în mod pământean: recirculând materiile şi energiile specifice acestei planete, din această dimensiune structurală a universului, până când corpurile lor s-au întărit şi au funcţionat la toţi parametrii lor de înaltă calitate. Îi putem numi „oameni” abia după ce funcţia sexuală a intrat în funcţiune la parametrii ei normali şi s-au născut primii urmaşi ai entităţilor care au creat neamul omenesc: ai creatorilor noştri de neam, de specie.
De asemenea, atunci când au loc modificări corporale majore în structurile fluidice, în special, ale corpurilor unor specii, entităţile superioare testează ele înseşi trecerea, folosirea, maturizarea în etapele principale şi decesul, decorporalizarea totală la finalul destinului lor în această dimensiune (de evoluţie a spiritelor primare). Pentru că ei coordonează – ei simt totul pe propria lor „piele”, adică cu propriile lor simţuri, şi vor coordona astfel din perspectiva în care ştiu bine, direct, nemijlocit, cum trebuie să ajute, să protejeze şi să îndrume pe toţi ajutătorii întrupaţi în mijlocul lor – dimensionali sau umani – în viitoarele etape.
Ideea de mai sus face trimitere la Iisus, dar nu numai: căci şi alte entităţi au realizat recalibrări ale tipurilor de ajutor de-a lungul vremurilor, cu referire directă la oameni – aşa cum suntem noi acum, nu la moşi. Căci, chiar dacă spunem că moşii sunt oameni la fel ca şi noi , şi chiar sunt fără nici o îndoială, ei au corpuri care funcţionează în cu energetica diferită de a noastră, a oamenilor obişnuiţi.
Este necesar să amintim şi faptul că, alături de modul de naştere asemănător celui pe care îl avem şi noi, tot atât de natural se pot retrage şi ei din întrupări, prin deces – chiar dacă decesul lor este conştient, retragerea este conştientă şi lină, hotărâtă de ei personal atunci când este nevoie de o lucrare din partea lor: în alte corpuri, în alte părţi ale planetei sau lucrări cu caracter astral (trecerea şi rămânerea în corp astral) sau derulări de lucrări în alte părţi ale universului. Unii dintre ei însă pot trece, pentru derularea altor sarcini, în dimensiunea superioară a planetei, de unde au venit cândva entităţile transcedentale.
Acum putem discuta mai mult despre entităţi dimensionale implicate în crearea speciilor, căci avem descrierea întregului proces de formare dimensional-transcendentă a omenirii. Se poate studia acest proces în studiul "Lemuria - după retragerea transcedentalilor".
2. VOCAŢIA DUMURILOR LA STRĂMOŞI
Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei laînceput drumuri de învăţătură, apoi au fost drumuri pentru întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi au creat prieteni de existenţă în preajma lor, în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.
Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a Moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord al migraţiilor. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan. Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă.
Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.
Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.
De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor.
Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.
Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.
Voi răspunde unor nelămuriri care mi-au fost adresate pe parcursul timpului din partea cititorilor, cu privire la subiectele abordate până în prezent.
Ceea ce este necesar să fie punctat de la bun început este faptul că nu discutăm aici despre entităţi astrale sau dimensionale: adică acestea din urmă fiind spirite întrupate în alte feluri de corpuri decât cele fizice, ale oamenilor. Când discutăm despre moşi avem în vedere faptul că ei se nasc şi trăiesc pe Pământ – în această dimensiune de evoluţie a spiritelor care se află la începutul evoluţiilor lor (şi pe care le numim spirite primare). Au corpuri adaptate tuturor felurilor de activităţi umane, inclusiv cele de procreere, chiar dacă comunităţile lor rămân întotdeauna restrânse. De cele mai multe ori astfel de comunităţi nu se perpetuează prin activitate sexuală, ci prin intrarea unor oameni oarecum obişnuiţi în mijlocul moşilor, ca ajutători-lucrători pentru semenii lor. Întreaga lor energie, pe care oamenii obişnuiţi o folosesc şi pentru procreare, şi pentru derularea tuturor celorlalte activităţi proprii, populaţiile strămoşeşti o îndreaptă exclusiv către:
– activităţi subtile de echilibrare vibraţională a planetei;
– activităţi creative, alte activităţi de întreţinere a comunităţilor lor, a lor însăşi şi a contactelor pe care le întreţin cu întreaga lume pământeană.
Vom discuta în viitor şi de unde vin ei, cum trăiesc, cum ajută, cum îşi desfăşoară toate activităţile lor: din străvechimi până în zilele noastre. Numai în acest fel se poate înţelege curgerea vieţii lor, pe etape clare, distincte, către necesităţile reale de ajutor, născute de societatea contemporană. Numai în acest fel vom înţelege de ce ne-au însoţit drumurile ultimelor milenii, tăcuţi, modeşti, retraşi, însoţire neconştientizată de cele mai multe ori de omenire, dar fără de care omenirea nu ar mai fi existat în ziua de azi…
Aşadar ceea ce voi puncta însă chiar aici, în plus, este faptul că nu discutăm despre „spirite” – în sensul de entităţi care nu sunt întrupate în sisteme corporale omeneşti, cu corp fizic – când este vorba despre moşi. Discutăm separat despre moşi, separat despre entităţi astrale, separat despre entităţi dimensionale (şi, aşa cum vom vedea în cadrul studiilor istorice ale populaţiilor omeneşti: separat despre entităţile transcedentale). Toate trebuie discutate pe larg, căci altfel s-ar înţelege în mod eronat multe aspecte în continuare – mai ales când este vorba despre studiul unor societăţi umane din perioadele străvechi, cum au fost Lemuria şi Atlantida, de la care au ajuns până la noi, în epoca contemporană, puţine vestigii : tocmai de aceea nu putem înţelege clar propria noastră istorie străveche, rădăcină din care a pornit modul nostru actual de trăire, precum şi modul de perpetuare a unor acţiuni de ajutor oferit societăţii umane contemporane.
Una dintre întrebările frecvente este şi aceea dacă cei pe care îi numim „moşi” sunt numai bărbaţi – sau: şi bărbaţi, şi femei. Tocmai pentru că se crede că ar fi entităţi astrale sau alte feluri de întrupări ale spiritelor, există încredinţarea că asemenea întrupaţi ar trebui să fie asexuaţi, ceea ce este o confuzie.
Societatea noastre a folosit de multe expresii care pun în evidenţă numai anumite aspecte ale sale, de multe ori ca protecţie, şi nu ca dispreţ, la adresa unor aspecte prezentate eronat din vremurile Evului Mediu întunecat spiritual. Întrucât diverse tipuri de cunoaşteri au traversat asemenea perioade de mare agresivitate din partea conducerilor laice şi religioase deopotrivă, s-au protejat femeile născute cu sarcini de mare complexitate, fără de care cei numiţi „moşi” nu şi-ar fi putut desfăşura activităţile deosebit de complexe şi subtile deopotrivă. Dacă astfel de termeni au fost folosiţi iniţial ca protecţie, ulterior o astfel de protecţie a fost uitată şi s-a perpetuat forma de dispreţ pe care oamenii au preluat-o, obedient, din frică în faţa conducătorilor lor. A rămas împământenită expresia de „moş” (bărbat bătrân), vădind respect pentru bărbat – într-o epocă în care femeia era dispreţuită în mod făţiş.
Dar astfel de ajutători: învăţători, maeştri spirituali lucrători în cele văzute şi cele nevăzute deopotrivă, apărători şi susţinători ai tuturor celor care se petrec pe planeta astfel integral ajutată, au fost în mod cert, concret: şi bărbaţi, şi femei. Căci acţiuni care se doresc echilibrante, îndreptate către întreaga planetă, întreg mediul planetar, nu se pot derula fără participarea unor contribuabili de ambele sexe, pentru ca toate felurile de energii să fie astfel antrenate şi folosite după cum se desfăşoară perpetuarea speciilor planetare: pe Pământ prin contribuţia a doi întrupaţi de feluri diferite – dar complementare, pe care îi numim: bărbat şi femeie.
Folosirea termenului de „moş”, de strămoş, de om străvechi, foarte bătrân, în aceste studii doreşte să facă legătura cu cele unanim cunoscute din literatura tradiţională. Este necesar să înţelegem treptat multe elemente ale desfăşurărilor societăţilor umane, pentru a nu mai face confuzii privind omenirea, istoria ei, manifestările de ajutor pe care le-a primit de-a lungul timpului: nicidecum din partea… extratereştrilor, ci din partea unor ajutători puternici, întrupaţi direct în mijlocul societăţilor – chiar dacă nu chiar în interiorul, ci în marginea lor.
Aşadar să reţinem şi acest aspect: moşii nu sunt extratereştri – adică entităţi întrupate în alte părţi ale universului, extratereştri care ar călători spre Pământ cu diferite scopuri, de multe ori crezute a fi distructive sau numai oribil-interesate…
Moşii sunt de fapt aşa cum am spune „oameni”, iar în acest cuvânt nu deosebeşti femeia de bărbat.
Comparând moşii – aşa cum i-am descris în studiile anterioare – cu oamenii, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine azi – este de comentat faptul că, în mod tipic, normal, în orice societate planetară care se desfăşoară în această parte a universului, ar fi trebuit să fim aşa cum sunt dânşii azi. Şi ar fi fost posibil să fie aşa pentru fiecare om de pe Pământ, dacă nu am fi trăit o situaţie atipică pentru evoluţiile din acest punct al universului: rară – dar cunoscută bine de evoluanţi, chiar dacă se confruntă cu asemenea feluri de evoluţii foarte rar. Adică o situaţie care se petrece rar, fără să fie însă o malformaţie accidentală a trăirilor unor populaţii spirituale dintr-o anumită parte a lumii. Moşii au fost şi sunt oameni, exact aşa cum ar fi fost posibil să fie orice om pe Pământ, dacă omenirea nu ar fi azi reprezentarea unor blocuri piramidale uriaşe de spirite, aflate în călătorii regresive: în evoluţii care formează o etapă rară, dar absolut necesară pentru toate evoluţiile noastre.
Adică, dacă s-ar fi desfăşurat o continuare a evoluţiilor străvechi, chiar cu puteri spirituale doar parţial păstrate, căci chiar timpurile planetare s-au schimbat, odată cu diminuarea drastică a vibraţiei planetare, după ultima glaciaţiune. Oamenii ar fi rămas indivizi tipul pe care azi îl putem numi lemurian, sau atlant, sau toltec (la origine: toltlec – sesizaţi dispariţia în timp a ultimului „l”). Acestea au fost populaţii umane care aveau o energetică (de fapt o structură material-energetică) a corpurilor lor mai densă în sub-structura fluidică: adică în acele corpuri ajutătoare ale corpului fizic, de vibraţie mult mai ridicată, pe care ni le cunoaștem prea puţin azi. De asemenea, din punctul de vedere al evoluţiilor lor, populaţiile spirituale străvechi au fost ajutate doar de grupuri restrânse de ajutători pricepuţi, iubitori şi înţelegători. Între timp, au venit pe Pământ şi multe alte grupuri spirituale, din toate părţile unversului: spirite înaintate pe calea evoluţiilor, dar cu experienţă restrânsă în folosirea corpului fizic la nivele joase de vibraţie planetară. Evoluţiile populaţiilor străvechi s-ar fi desfăşurat la fel ca şi cele pe care le desfăşurăm azi – cu creaţie manuală, cu intuiţii destul de vagi ale evoluţiilor anterioare şi cunoaşteri tot vagi ale universului, care ar fi trebuit să fie descoperit pe aceeaşi cale tehnologică ca şi azi. Dar asemenea evoluţii, doar în prezenţa şi sub conducerea spiritelor experimentate, ar fi trebuit să se desfăşoare fără războaie, fără agresivitate dusă la extrem, chiar dacă spiritele devin oricum nerăbdătoare şi astfel dispreţuitoare la adresa celor care învaţă mai încet. Ar fi fost sarcina lor să înveţe să nu mai dispreţuiască, ci să preţuiască efortul celorlalţi de a se strădui să-i ajungă din urmă pe semenii lor.
Dar aglomeraţiile actuale cuprind blocuri spirituale piramidale de spirite venite din evoluţii mai înaintate, e drept, dar care trebuie să-şi cunoască neputinţele pe care nu şi le mai cred în stare de manifestare, după evoluţii înaintate pe diverse meleaguri ale universului! La nivele joase de vibraţie planetară, în condiţiile unor exacerbări ale manifestărilor agresive, asemenea timpuri pe care omenirea le-a trăit în ultimele milenii s-au dovedit pline de cruzime, criminalitate oficială dusă la extrem, dispreţ generalizat sub forme grosiere şi subtile deopotrivă. Aşa şi-au dat seama – şi îşi vor da seama în continuare multe spirite – de tot ceea ce pot face atunci când trăiesc în condiţii mai puţin optime de viaţă planetară.
De asemenea, creaţia materială ar fi fost tot aşa, ca şi acum: cu trecere treptată de la creaţia materială mentală la creaţia materială structurală, adică folosind structurile corpului fizic: mâini pentru creaţie, picioare pentru deplasare, aparatul vorbirii pentru comunicare, gândirea secvenţială pentru planificarea activităţilor. Iar ca materiale pentru creaţia materială – folosirea structurile corporale ale altor întrupaţi (plante, animale), elemente de întrupare a planetei (pământuri, metale, cristale, lichide, gaze).
Adică exact ca şi acum, în condiţiile pe care le trăim cu toţii, chiar dacă social-spiritualul este mult mai complex în condiţiile aglomeraţiei pe planetă, ar fi existat o greutate inerentă a desfăşurării creaţiei materiale. Dar nu ar fi fost şi greutăţile deosebite, cunoscute de noi, în relaţiile dintre oameni: furt, crimă, droguri, perversităţi de cele mai diferite feluri. Iată de ce o asemenea greutate necesită ajutătorii puternici despre care vorbim. Ei – care sunt azi necunoscuţi printre noi, sau la marginea societăţii noastre – ar fi trăit, ar fi lucrat cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea, chiar dacă ajutorul direct primit de la ei ar fi fost cerut rar, existând conştiinţa că mai întâi omul trebuie să facă toate încercările posibile pentru a ajunge la un rezultat propriu: din care, pentru o calitate superioară, ar fi întrebat un ajutător cunoscut – adică oameni asemenea moşilor, care au o experiență mult mai mare în toate domeniile manifestărilor umane.
Sunt oameni care, la fel ca şi oricare alţii, se organizează şi ei în familii – dar numai atunci când este cazul să facă o lucrare de mare complexitate împreună, cu necesitatea antrenării simultane de energii pe care deocamdată le vom numi şi noi: Yin şi Yang. Energii care sunt vehiculate în proporţii mai mari – nu totale, exclusive – de către femei sau de către bărbaţi. Vom găsi moşi bărbaţi şi moşi femei (babe, ursitoare), cu o densitate de o parte şi de cealaltă în funcţie de necesităţile spirituale ale societăţilor umane sau de cerinţele unor timpuri planetare. În timpurile pe care le trăim azi, la sfârşitul etapei intuitive, foarte rar apar acum familii de moşi, cupluri pentru perpetuarea formei lor corporale.
Aşadar este bună intuiţia conform căreia s-ar afla pe Pământ mai mulţi „moşi” decât „babe” şi de asemenea, că ei nu au copii. Chiar dacă folosim noţiunea de supranatural din ne-cunoaşterile noastre (nu aş numi-o chiar superficial folosită, aşa cum spun unii, căci oamenii vor să fie serioşi şi profunzi, dacă li se oferă prilejul), să reţinem că întrupările în speciile planetare nu se fac în mod normal decât pe căile cunoscut azi de noi. Excepţii au făcut doar, la începutul întrupărilor spiritelor umane pe Pământ, entităţile dimensionale care au pornit crearea tipului uman, a speciei planetare umane: le putem numi entităţi transcedentale – cele din care au transcens indivizii speciei, neamului omenesc (ca şi orice altă specie planetară, aici sau în alte părţi ale universului nostru). Astfel de entităţi nu le putem numi direct, de la bun început „oameni”, ci îi numim aşa abia după ce toate structurile corpurilor lor s-au închegat în mod pământean: recirculând materiile şi energiile specifice acestei planete, din această dimensiune structurală a universului, până când corpurile lor s-au întărit şi au funcţionat la toţi parametrii lor de înaltă calitate. Îi putem numi „oameni” abia după ce funcţia sexuală a intrat în funcţiune la parametrii ei normali şi s-au născut primii urmaşi ai entităţilor care au creat neamul omenesc: ai creatorilor noştri de neam, de specie.
De asemenea, atunci când au loc modificări corporale majore în structurile fluidice, în special, ale corpurilor unor specii, entităţile superioare testează ele înseşi trecerea, folosirea, maturizarea în etapele principale şi decesul, decorporalizarea totală la finalul destinului lor în această dimensiune (de evoluţie a spiritelor primare). Pentru că ei coordonează – ei simt totul pe propria lor „piele”, adică cu propriile lor simţuri, şi vor coordona astfel din perspectiva în care ştiu bine, direct, nemijlocit, cum trebuie să ajute, să protejeze şi să îndrume pe toţi ajutătorii întrupaţi în mijlocul lor – dimensionali sau umani – în viitoarele etape.
Ideea de mai sus face trimitere la Iisus, dar nu numai: căci şi alte entităţi au realizat recalibrări ale tipurilor de ajutor de-a lungul vremurilor, cu referire directă la oameni – aşa cum suntem noi acum, nu la moşi. Căci, chiar dacă spunem că moşii sunt oameni la fel ca şi noi , şi chiar sunt fără nici o îndoială, ei au corpuri care funcţionează în cu energetica diferită de a noastră, a oamenilor obişnuiţi.
Este necesar să amintim şi faptul că, alături de modul de naştere asemănător celui pe care îl avem şi noi, tot atât de natural se pot retrage şi ei din întrupări, prin deces – chiar dacă decesul lor este conştient, retragerea este conştientă şi lină, hotărâtă de ei personal atunci când este nevoie de o lucrare din partea lor: în alte corpuri, în alte părţi ale planetei sau lucrări cu caracter astral (trecerea şi rămânerea în corp astral) sau derulări de lucrări în alte părţi ale universului. Unii dintre ei însă pot trece, pentru derularea altor sarcini, în dimensiunea superioară a planetei, de unde au venit cândva entităţile transcedentale.
Acum putem discuta mai mult despre entităţi dimensionale implicate în crearea speciilor, căci avem descrierea întregului proces de formare dimensional-transcendentă a omenirii. Se poate studia acest proces în studiul "Lemuria - după retragerea transcedentalilor".
2. VOCAŢIA DUMURILOR LA STRĂMOŞI
Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei laînceput drumuri de învăţătură, apoi au fost drumuri pentru întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi au creat prieteni de existenţă în preajma lor, în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.
Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a Moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord al migraţiilor. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan. Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă.
Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.
Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.
De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor.
Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.
Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu