Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

luni, 19 februarie 2018

12. CUNOAŞTEREA PROFUNDĂ A SCHIMBĂRII MEDIULUI PLANETAR: DE LA PLAFONUL CEŢOS LA CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ


I. IDEI PRINCIPALE
Despre schimbările privind mediul planetar, omenirea acelor timpuri ştia, şi se obişnuia cu următoarele schimbări:
1. De la atmosfera liniştită, cu foarte mare stabilitate atmosferică sub un plafon ceţos permanent – la un cer deschis, care favoriza circuitul apei în natură: ploi, zăpezi, vânturi, fenomene electrice puternic manifestate.
2. De la percepţia cosmosului doar mental şi astral – la a-l percepe în plus cu ochii corpului fizic, urmărind efectele directe ale lui asupra planetei şi vieţuitoarelor ei, mai ales privind radiaţiile cosmice şi incidenţa lor asupra manifestărilor spiritelor întrupate. 
3. Sub influenţa mişcărilor atmosferice şi a radiaţiilor directe, mişcările tectonice erau mult mai puternice comparativ cu cele protejate de plafonul ceţos. 

II. DETALII, DISCUŢII
În primul rând să avem în vedere ceea ce am precizat în studiul anterior, printre altele: oamenii erau singurele vieţuitoare planetare care conştientizau perfect elemente de memorie din trăirile anteriore, putând astfel să analizeze comparativ cele trecute recent cu cele prezente ale lor. Aveau, şi consolidau prin detalieri pe larg, mai ales în timpul călătoriilor, drumurilor lor spirituale, păstrând mai departe în memoriile lor planul general şi secţiuni particulare proprii şi locale, privind viitorul omenirii. Cu privire la schimbările din mediul planetar, ei ştiau bine că:
1. Starea atmosferică obişnuită din trecut era legată de un plafon ceţos  (nu noros, ci o masă ceţoasă compactă, uniformă, care nu provoca fenomene atmosferice abrupte: fulgere, tunete, trăsnete, ploaie sau eliberare cu cer senin).
Să facem o scurtă paranteză. Pornind de la această străveche fenomenologie planetară, de aceea biblia (care este de fapt o culegere de relatări din mentalizări umane şi călătorii astrale spontane sau dirijate conştient într-o vreme apropiată, contemporană am putea spune, cu mult după ultima ultima glaciaţiune), spune că mai întâi Dumnezeu a creat pământurile – abia apoi stelele, doar ca luminători pe timp de noapte: aşa a fost informat un popor neştiutor, care uitase între timp multe din cele trecute, tot ceea ce până la ultima glaciaţiune omul nu vedea cu ochii fizici: nici stelele (datorită acestui plafon ceţos), nici soarele, luna, meteoriţii, cometele, etc. Dar omul străvechi, mental puternic şi aplicator al cunoaşterilor sale, le ştia bine pe toate. Dar spre deosebire de întrega omenire cunoscătoare din străvechime, conducătorii unui fel de popor ca cel iudeu, din vremurile antice, foarte apropiate de contemporan, lucrători doar prin corpul fizic, trăind doar intuitiv şi ascunzând de semenii săi resturi din cunoaşterea profundă pe care o mai păstra prin moştenirile furate popoarelor, expunea doar o parte din cunoaşterea sa, care nu putea fi decât unealtă pentru menţinerea poporului în necunoaştere, în sclavie prin religie. 
2. Periodic, în ritmul respiraţiei sincrone sau asincrone a spiritelor care se întrupează ca stele, planete, dar şi biosistemele locale ale planetelor, acest plafon ceţos cobora şi se ridica treptat, într-un ritm binecunoscut de oamenii din străvechimi, orice om căuta să vizualizeze permanent starea plafonului pentru a putea să-şi regleze lucrările de creaţie: mai ales în situaţia creaţiei eşantionare – dar şi atunci când lumea a început să creeze în faţa creatorului şi jos, la nivelul solului, avea nevoie de cunoaşterea stării plafonului pentru a detecta modificările atmosferice care puteau influenţa creaţia ca atare. 
La perioade foarte mari de timp, plafonul cobora până la tangenţa cu solurile, cu apele, cu vegetaţia şi cu alte vieţuitoare, iar parte din el se condensa. Atâta vreme cât creşterea vibraţiei nu apuca să ridice presiunea atmosferică şi să permită plafonului să urce din nou, în toată această perioadă de tangenţă cu solurile apa se scurgea în pământ. Astfel, de la o glaciaţiune la alta, consistenţa plafonului scădea, căci apa nu se evapora, ci se împânzea în pământ, formând pungi de apă care aveau să irumpă la suprafaţă atunci când plafonul avea să se condenseze total. Astfel avea să se formeze reţeaua atât de densă de pârâuri şi râuri, după ultima glaciaţiune. Incidenţa razelor solare, de pe un cer lipsit de acel plafon, avea să conducă la uscarea şi crăparea suprafeţei terestre, lăsând loc apelor să iasă la suprafaţă, formând izvoare, pârâuri şi râuri, care vor alimenta marile fluvii existente dinainte de venirea spiritelor umane pe Pământ. 
După ultima glaciaţiune aşadar, a dispărut acel plafon ceţos protector: impactul radiaţiilor cosmice a fost mult mai puternic decât înainte: există confuzia că ele ar fi fost mult mai puternice, venind ele mult mai puternice din univers, din galaxie, însă ele au avut aceeaşi intensitate – realitatea este că impactul asupra planetei lipsită de fosta protecţie a fost mult mai mare. 
De asemenea, pentru prima oară oamenii au putut vedea CU OCHII TRUPULUI, cerul, stelele, alte planete din sistemul solar, Luna, meteoriţii, cometele. Pe care le ştiau bine din vederea mentală şi din cercetarea astrală – dar nu şi cu ochii fizici, până atunci. Ştim bine senzaţia cerului noros, aşa că înţelegem bine acest lucru.
S-au întărit şi s-au extins calotele glaciare permanente, s-au accentuat caracteristicile climatice, dar şi mişcările apelor şi plăcilor tectonice – toate nemaifiind diminuate de plafonul ceţos. 
S-au format şi s-au delimitat puternic zonele temperate, subtropicale şi ecuatoriale, s-au accentuat curenţii oceanici existenţi deja - dar foarte puţin delimitaţi în trecut, şi s-au format alţii noi. 
Treptat mari întinderi ierboase au luat locul pădurilor, dar şi crestele golaşe ale unor munţi s-au umplut rapid cu vegetaţie ca urmare a accentuării curenţilor aerieni de la o regiune la alta şi de la poalele lor spre vârf. S-au format alţii noi, precum şi accentuări ale circulaţiilor aeriene, ploioase şi aducând mult mai multă apă în perioade foarte scurte de timp decât în perioadele de condensare a plafonului ceţos. De asemenea relieful a început să se schimbe frecvent, întrucât sub puterea radiaţiilor cosmice şi a mişcărilor aeriene extrem de puternice, precum şi electricităţii mărite a aerului (trăsnetele au influenţa cea mai mare asupra solurilor şi apelor, dar şi fulgerele în egală măsură) mişcările tectonice au devenit mult mai frecvente. 
Pe de altă parte, vegetaţia şi animalele mari şi mici s-au îndesit ca urmare a intrării la întrupare a tot mai multe spirite care au avut nevoie de această perioadă cu vibraţie relativ joasă pentru a se obişnui cu cu variaţiile prin care trece planeta: mai ales mamifere, dar şi păsări şi reptile. Astfel avut loc astfel o creştere exponenţială a întrupării biosistemului necreativ, cu formarea turmelor tot mai dese, la fel ca şi îndesirea bancurilor de peşti (în general a biosistemului acvatic) şi a păsărilor. Evoluţiile au menţinut speciile în formatul lor ancestral, cu obişnuinţele ancestrale de a căuta locurile cele mai bune vieţuire, păstrându-se de multe ori locurile vechi de înmulţire, întrucât perioada aceasta este relativ scurtă şi revenirea la vechile obiceiuri şi locuri de trai va fi rapidă, o revenire la vechile forme de vieţuire, la evoluţiile odihnitoare de odinioară, în vibraţii înalte, cu care vieţuitoarele sunt obişnuite. 
Treptat sau format în unele regiuni deşerturi, iar apariţia lor a condus la variaţii mult mai mari de fenomene atmosferice, alături de creşterea calotelor glaciare polare. 
Am pus un accent deosebit pe aceste modificări de mediu întrucât ele au determinat necesitatea schimbării obiceiurilor umane, alături de corporalitate, întreţinând, chiar ajutând la dezvoltarea corporalităţii umane. Aparent poate fi un factor secundar, dar de fapt mediul ambiant schimbat, şi menţinerea pe termen îndelungat a acestor schimbări a condus la multe modificări ale traiului omenesc. Chiar dacă nu suntem azi conştienţi de importanţa unor astfel de schimbări – asta nu diminuează importanţa lor. 

luni, 12 februarie 2018

11. PRECIZĂRI PRIVIND CUNOAŞTERILE PROFUNDE ALE OMENIRII LA ÎNCEPUTUL EPOCII FIZICE

I. IDEI PRINCIPALE
1. Venind din evoluţiile cu cunoaşteri avansate ale perioadei anterioare, oamenii acelor vremuri ştiau tot ceea ce ţine de evoluţia spiritelor umane.
2. Urmăreau consolidarea cunoaşterilor lor, odată cu adaptarea manifestărilor din viaţa fizică, cunoscând faptul că ele se vor pierde în conjuncturile planetare şi sociale din viitor. 

II. DETALII, DISCUŢII
După ce am studiat câteva linii generale ale trăirilor spiritelor umane în epoca acestor începuturi fizice pe Pământ, să detaliem câteva aspecte care ne vor lămuri mai bine asupra celor ce stăteau la baza analizelor şi înţelegerilor umane din acele timpuri, aşa cum le-am discutat până acum. Să nu uităm că de foarte puţin timp avuseseră loc schimbări deosebit de importante pe planetă, aspectul ei total era schimbat, dar schimbări deosebite avuseseră loc în părţile cele mai profunde ale ei: biosistemul schimbase ponderea intrării unor spirite la întrupare, iar populaţiile umane lepădaseră corpurile lor – prin dematerializarea corpurilor fizice plus eterice după care aproape toate spiritele umane (toţi primarii fără excepţie şi o mare parte din secundari) au rămas ca entităţi astrale în jurul Pământului. Populaţiile fizice umane au fost regenerate, refăcute prin intermediul Moşilor, care aduceau în lume, prin nou-născuţii lor după glaciaţiune, o corporalitate adaptată tuturor celor care urmau să formeze noua viaţă umană pe Pământ. Erau întrupate astfel pe rând blocurile spirituale piramidale şi mare parte din ajutătorii lor secundari şi centrali pe toate continentele lumii, dar mai ales pe continentele Cian şi A’Tlan. Fostul continent A’Tlan se rupsese în două mari părţi – cele pe care azi le numim America de Nord şi Europa. Restul continentelor se îngustaseră mult datorită condensării plafonului ceţos, complet, iar toate continentele se îmbogăţeau rapid cu o reţea de noi ape curgătoare, izvorâte din pungile de ape scurse în soluri. 
Vibraţia întregii planete rămăsese la un nivel diminuat mult după ultima glaciaţiune, dar nu atinsese punctul ei de minimă vibraţie imediat după glaciaţiune. Un astfel de punct avea să fie atins în viitorul planetei, privind derulările din perspectiva oamenilor pe care îi studiem. Iar oamenii, toţi oamenii fără nici o deosebire, ştiau bine acest lucru. Ştiau de asemenea şi faptul că, în momentul în care acest punct minim vibraţional se va instala, oamenii vor trăi în el suficient de mult pentru ca o asemenea vibraţie să impulsioneze toate vieţuitoarele planetei cu cele mai joase vibraţii ce pot fi folosite fără dezorientare majoră în acest punct al universului. Şi în acel moment coordonatorii evoluţiilor din galaxie vor interveni în circulaţiile energo-materiale din subzona universului în care se află Pământul şi vor aduce fluxuri noi, cu vibraţie mare, înaltă, din marile porţi care închid şi deschid cerurile către alte lumi – azi noi le numim bariere inter-zonale şi inter-subzonale, prin care au loc întotdeauna schimburile de fluxuri energo-materiale: cele învechite, cu filamente din care s-a consumat energie prin trecerea lor prin corpurile vieţuitoarelor şi planetei, stelei şi altor planete guvernate de steaua locală (Soarele nostru) vor fi înlocuite cu fluxuri noi, reîmprospătate, care la rândul lor aveau să reîmprospăteze corpurile noastre. 
Se poate studia spre aducere aminte sau cunoaştere, după cum e cazul fiecărui vizitator de aici, Variaţia vibraţiei zonale
Să mai avem în vedere şi alte câteva lucruri, apoi vom detalia câteva câteva dintre ele. Despre schimbări, oamenii ştiau bine că ele nu au fost numai pentru ei, ci pentru întreg biosistemul planetei, dar cât despre oameni, ştiau că ei erau:
– evoluanţi mult mai avansaţi faţă de restul vieţuitoarelor de pe Pământ, iar în această calitate, oamenii au o memorie activă şi comparativă mult mai mare, amintindu-şi şi folosind activ şi creativ cele cunoscute anterior;
– creatori avansaţi, în curs de universalizare, folosind cunoştinţele vechi drept termen de comparaţie cu noile feluri de experienţă pământeană: în această epocă urma să se instaleze şi să se consolideze experienţa fizică, şi nu cea mentală + astrală, cum fusese până atunci. Creaţia materială mentală a rămas însă un ideal deosebit de activ – chiar dacă devenea cu timpul ceva inconştient. Dar chiar aşa cum este de inconştient, apare sub formă doar de intuiţii, şi stă la baza creaţiei materiale fizice, indiferent cât de greu îi poate fi omului să găsească corespondenţe fizice pentru idealurile lui pe care le poartă în minte: concret-creative, motivaţionale. 
La baza creaţiei, dar şi comportamentului său interior şi exterior, stăteau aşadar comparaţii cu o multitudine de elemente privind schimbările pe care atunci omul le trăia efectiv şi îi afectau viaţa curentă: mai ales schimbările de mediu planetar după ultima glaciaţiune, dar şi schimbările de corporalitate şi schimbările de comportament în faţa semenilor. 
Oficial nu se discută despre adevărata istorie a omenirii – deşi neoficial se ştiu bine multe, foarte multe lucruri, dar se ascund cu dibăcie, căci toate cele ce ar trebui luate în considerare în ultimul secol ar dezorganiza societatea umană producând un haos pe care nici un conducător nu-l poate gestiona. Nu numai în istoria omenirii, ci şi în întreaga istorie a planetei şi în general despre natura evoluţiilor de pretutindeni. Dar se lasă să se deschidă “uşa” adevărurilor intuite – care până mai “ieri” erau interzise cu brutalitate – chiar dacă şi azi suntem sfătuiţi să nu căutăm adevărurile în exterior, ci în interiorul nostru, acolo unde, chiar dacă conceptul ca atare este frumos şi îl credem, îl intuim normal, nu ne descurcăm singuri nici dacă am vrea. De cele mai multe ori aşteptăm ca adevărurile să ne vine tot dinafară, iar până atunci ne lăsăm duşi de valurile certurilor pe diferite variante, sau pe valurile dispreţului mondial bine instrumentat pentru a nu găsi cât mai mult timp capătul labirintului. Ar fi bine să ne modelăm răbdarea sub puterea bunului simţ: acolo unde bunul simţ, nobleţea comportamentală, corectitudinea dublată de înţelegere şi echilibru emoţional vor conduce fără îndoială la conlucrarea tuturor celor ce descoperă treptat câte ceva, îşi unesc puterile, nu-şi dispreţuiesc greşelile inerente, ci le consideră trepte ale urcării-împreună pe scările evoluţiilor tuturor. Iar dincolo de toate, entităţile astrale ajutătoare aşteaptă cu mult drag să ne întâlnim şi să conlucrăm pentru binele nostru, pentru evoluţiile noastre pe toate planurile. 
Treptat, înţelegerea că urmărind în acelaşi timp şi folosirea celor mai avansate manifestări umane, şi întărindu-ne reciproc încrederea în parcurgerea drumului pe care suntem, dezvoltăm şi consolidăm acele raze spirituale, din radiaţia noastră totală, care au vibraţiile cele mai înalte ce pot fi folosite în aceste vremuri. Pregătim astfel terenul pentru perioadele următoare, când vibraţia planetară va creşte tot mai mult, ceea ce presupune impulsionarea altor raze – corespunzătoare creşterilor vibraţiei planetare, ajutându-ne să ne orientăm pe timp ce trece din ce în ce mai bine, mai clar, în ţesătura planetară de oameni şi evenimente: din care multe nu le cunoaştem – dar avem astfel tot mai multă putere şi pricepere să le trecem cu bine. 
Toate erau bine cunoscute în vechimile pe care le studiem acum – la nivelele pe care fizicul prelua treptat ponderi semnificative în viaţa curentă; dar omul dorea să-şi consolideze aceste comportamente, cunoaşteri, calităţi umane înalte, despre care ştia bine că se vor estompa în viitorul omenirii; şi mai ştia bine că va face el însuşi parte din acest viitor, prin reîntrupare, şi ştia bine că nivelul lui de atitudine, cât mai înalt-spirituală – baza tuturor manifestărilor umane – va influenţa în mod pozitiv ceea ce urma să-i fie viaţă în viitor, dar şi ceea ce avea să fie oferit semenilor din partea sa însuşi. De aceea omul acelor timpuri muncea cât putea de mult, de conştient în prezentul său, pentru ca o asemenea consolidare să aibă efect cât mai puternic asupra manifestărilor sale viitoare. 
Pentru fiecare om, şi întreaga omenire la un loc, moştenirea pe care o aveau în vedere, care avea să lumineze cât de cât ca stelele pe cerul nopţii, mergea pe două căi principale, ţinând toate celelalte manifestări umane la un nivel cât mai satisfăcător (aşadar... departe de a fi bun şi foarte bun în miezul greutăţilor):
1. Cu pornire de la Făuritorii Pământului (azi numim Făuritorii: entităţile transcedentale) şi ai speciei umane, ai corporalităţii umane (la fel ca şi ai celorlalte specii de vieţuitoare de pe Pământ): OMENIREA SĂ NU-ŞI PIARDĂ NICIODATĂ LEGĂTURA SUFLETEASCĂ CU DIVINITATEA.
2. Cu pornire de la Moşii care au regenerat specia umană după glaciaţiune şi au ocrotit toate vieţuitoarele planetei în perioada de tranziţie de la o epocă la alta (de la o vibraţie înaltă şi o vibraţie mult diminuată, şi aflată în curs de diminuare în continuare după ultima glaciaţiune): OMUL SĂ RĂMÂNĂ ÎNTOTDEAUNA OCROTITORUL TUTUROR VIEŢUITOARELOR PLANETARE ŞI A PLANETEI ÎNSĂŞI. 
O asemenea moştenire care a format baza tradiţiilor umane de-a lungul multor generaţii, chiar dacă se pierd azi pe măsura trecerii timpului, o parte din ce în ce mai însemnată a omenirii se ridică din nou în apărarea, păstrarea şi consolidarea credinţei în divinitate – dincolo de liniile impunerilor religioase (dar corectându-le pe cât poate fi posibil), iar în acelaşi timp consacrând o mare parte din viaţă protecţiei planetei şi a vieţii întregi pe care ea o susţine. 
Alături de cunoaşterea tuturor acestor lucruri, străbunii noştri cunoşteau bine, şi foloseau în străduinţele lor, liniile principale de cunoaştere care formau baza înţelegerii vremurilor lor: 
1. Schimbările mediului planetar: de la plafonul ceţos dinainte de ultima glaciaţiune – la circuitul apei în natură;
2. Schimbările care au avut loc în corporalitatea umană;
3. Schimbările de atitudine şi comportament uman: cu semenii, cu întreg biosistemul planetar şi cu planeta însăşi. 
Le vom studia pe rând în articolele viitoare. 

luni, 5 februarie 2018

10. OPRIRI ÎN PUNCTUL TERMINUS AL CĂLĂTORIEI SPIRITUALE

I. IDEI PRINCIPALE

1. În punctul terminus se desfăşura şederea cea mai lungă din parcursul drumului: cu studiile cele mai bogate, profunde şi variate din parcurs.
2. Punctul terminus era stabilit de călăuză conform vibraţiei întregului drum (erau multe locaşuri de acest fel, dar numai unul singur era apt pentru desfăşurarea drumului personal), drum care la rândul său era adaptat vibraţiei drumeţului-observator.
3. Lăcaşurile de observare aveau în spatele lor, la o distanţă care nu influenţa locul de observare, case de călători create în pieptul muntelui sau al unei culmi montane din vecinătate.
4. Lăcaşurile erau alese astfel încât să nu se afle pe traiectoria unui canal matriceal planetar puternic dezvoltat, ci în vecinătatea lui, nu pe o celulă de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu o stabilizare vibraţională permanentă. Se alegea locul cel mai comod de pe buza muntelui, pentru ca omul să nu obosească. 

II. DETALII, DISCUŢII

Aşa cum am urmărit în schema drumului spiritual, cele mai largi bucle, adevărate spirale interioare, se desfăşurau în punctul de plecare – dar şi la plecare şi la întoarcere acasă – precum şi în punctul cel mai depărtat de aşezarea din care pornise drumeţul, însoţit de călăuza sa: punctul terminus al călătoriei sale spirituale, unde se desfăşura şederea cea mai lungă şi plină de activitate spirituală. După derularea primei părţi a drumului, concentrarea era acum exclusiv pe punctul în care avea să se deruleze această oprire, din care aveau să pornească pe drumul întoarcerii după câteva zile, maximum 10 zile de la ajungere în punctul terminus: în cazul nostru, platoul munţilor Bucegi. Alte asemenea locuri, pe care le vom studia în viitor, au fost şi munţii Făgăraşi, munţii Ceahlău şi Rarău, munţii Orăştiei şi, în funcţie de derularea studiilor, vom studia şi alte locuri deosebite, chiar dacă nu sunt platouri montane foarte înalte, ci doar regiuni foarte depărtate în acele timpuri de orice aşezare omenească. Deocamdată să ne axăm pe platoul munţilor Bucegi.
Partea care ne atrage cel mai mult acum, este partea cu megaliţi, dar această parte era destul de depărtată de locurile de observare ale drumeţilor, deşi făcea parte din spirala care în final ducea la locul de observare spaţio-temporală. Platoul avea şi case de călători, unde aveau loc opriri pentru cine avea nevoie, iar cum platoul se afla la întretăierea câtorva drumuri şi dinspre sud, şi dinspre nord, erau mai multe asemenea case, create chiar în piatra muntelui, unde fiecare urmărea apartenenţa la un drum cu o anumită vibraţie, numai acea casă care se potrivea cu drumul fiind neutră pentru fiecare drumeţ în parte. Este valabil pentru toate casele de călători. 
În trecut fiecare om avea în cunoaşterea sa puterea de a detecta canalele matriceale continentale ale planetei  şi de a efectua orice fel de lucrări ar fi fost necesare pentru om. Ar fi putut detecta imediat acele canale care aveau o vibraţie neutră pentru om, formând un drum şerpuit între mai multe îmbinări de canale cu vibraţia foarte asemănătoare. Dar în prezentul drumeţiilor spirituale pe care le studiem, omul putea recunoaşte cu uşurinţă şi siguranţă canalele pe seturi de vibraţie, însă nu mai avea capacitatea Călătorilor de a selecţiona acele canale pe care se puteau face lucrări speciale pentru menţinerea într-un mediu neutru – aşa cum era plasarea statuilor, spre exemplu, despre care vom discuta pe larg în studiile următoare. De asemenea, chiar dacă cunoşteau bine rutele, tot călăuzele-Călători înaintaţi în experienţă de acest fel puteau alege drumul cel mai puţin obositor pentru toate câte aveau să le reveleze un asemenea drum. De aceea experienţa călăuzei era cel mai important lucru pentru ca oamenii să nu obosească, dar nici biosistemul din locurile pe unde treceau să nu fie deranjat prin drumuri la nimereală. Oamenii recunoşteau încă faptul că se simţeau bine trecând pe un canal, comparativ cu altul care nu oferea o stare generală de bine drumeţului. A se obişnui cu asemenea simţiri de vibraţii nu numai că susţinea drumeţul în timpul călătoriei sale atât de lungă şi de variată, dar îi forma de asemenea o atenţie specială pentru locurile cele mai bune, în care se simţeau cel mai bine. Iar acest lucru era foarte bun şi pentru viitorul manifestărilor fizice ale omului, când astfel de simţiri aveau să se estompeze – dar omul va păstra obişnuinţa de a găsi diferenţe de simţiri, oricât de fine, de la un loc la altul, şi de a compara diferite regiuni pentru a găsi locuri de odihnă în drumeţiile viitoare, pe care va trebui să le facă singur, sau locuri pentru a-şi crea o casă, sau pentru a cultiva anumite plante, sau a creşte diferite animale în gospodăria sa. De aceea drumeţul era deosebit de atent la şerpuirile drumului său, chiar dacă nu trebuia să-l aleagă singur, ci era ales cu atenţie de călăuza sa, alături de care studia cu simţurile sale, ce nu intraseră încă în stare de latenţă, tot ceea ce încă puteau să perceapă. 
Punctele de oprire erau alese în concordanţă cu media generală de vibraţie a populaţiilor din regiune (sau din două regiuni apropiate) deşi pentru două rute erau case diferite pentru drumeţii de pe drumuri diferite; însă lăcaşurile de observare erau alese numai în funcţie de vibraţia drumeţului, acolo unde el putea să se adapteze cel mai uşor: într-un loc, unii oameni se simţeau foarte bine – comparativ cu alt loc în care nu se puteau concentra în desfăşurarea lucrărilor tipice drumurilor spirituale. Dacă ar fi stat în alt loc, ar fi sesizat o schimbare cât de mică de vibraţie personală, care să ducă la străduinţe de percepţii care ar fi devenit repede obositoare: vibraţia fiind mereu în diminuare, simţirile oamenilor fiind mereu în estompare, oricât de mică ar fi fost diferenţa – tot era sesizabilă în astfel de condiţii. Astfel nu se puteau baza în munca lor decât pe o îndrumare de calitate superioară, pe un asemenea mod de manifestare clară, de calitate, profundă, adică pe puterile deosebite ale călăuzei. Dar intuitiv, având deja formată simţirea diferenţelor între locuri odihnitoare şi locuri care impulsionează mereu prin vibraţiilor lor spiritele umane să acţioneze permanent, făcând eforturi obositoare astfel, omul îşi poate întări prin orientare intuiţiile, chiar şi cele mai firave. Casele de călători puteau şi drumeţii să le caute chiar acolo, în jurul platoului, energiile şi vibraţiile locului ajutând mult omul în percepţiile sale, pentru a alege pe cea mai odihnitoare pentru sine. După drumul lung de la venire, experienţa încă proaspătă din vieţile anterioare se manifesta cu destul de multă putere încă, ca putere de clar-intuiţie: adică omul simţea şi ştia clar, fără să aibă neapărat nevoie de imagini sau sunete dacă semnalele erau mai slabe, tot ce-i trebuia pentru a compara locurile şi a alege pe cel mai odihnitor. Cu timpul clar-simţurile şi clar-intuiţiile aveau să se diminueze progresiv, intuiţiile necesitând mai mulţi termeni de comparaţie pentru a ajunge la locul cel mai odihnitor pentru fiecare drumeţ în parte. Dar în vremurile când au rămas doar intuiţiile, mult mai târziu, nu se mai făceau astfel de drumuri, oamenii de pretutindeni îşi terminaseră astfel de sarcini, consolidaseră tot ceea ce avuseseră de consolidat şi trăiau vremurile conform celor deja cunoscute de ei. 
Şi astfel drumeţii au folosit permanent experienţa proprie şi doar în situaţii foarte rare, la începuturile despre care discutăm, cereau îndrumare sau chiar numai atestare din partea călăuzei. 
Aşadar, deşi de multe ori vom vedea că ar fi o distanţă mică, sau relativ mică între casele de călători care erau pe platou sau pe drumul de la Platoul Babelor spre Padina, locurile de observare erau cel puţin pe alt versant al altui munte – chiar dacă ele se mai văd şi azi chiar de pe drumul de pe platou spre vf. Omul. Pe de o parte drumurile erau mult ocolitoare, nu mergeau oamenii în linie dreaptă; pe de altă parte drumeţii foloseau acele case de odihnă care se aflau pe canale matriceale planetare cu vibraţie specifică rutei lor, drumului ales special pentru drumeţ, iar locurile de observare se aflau, la fel, în vecinătatea canalelor cu vibraţia asemănătoare. Deci drumeţul trebuia să ţină cont de anumite locuri, cu anumite vibraţii – şi de odihnă, pe drum, şi de cercetare, de studiu – de observare şi de înţelegere din ce în ce mai profundă pe măsura adâncirii sale în linişte interioară... 
Locurile, lăcaşurile de observare, aveau şi în apropierea lor astfel de case, lăcaşuri de odihnă – la o distanţă suficient de mare pentru a nu influenţa energetica lăcaşurilor de observare. Ele erau specifice locurilor unde drumeţii stăteau mai multe zile special pentru studiu, cu provizii de hrană specială şi amenajări interioare specifice întreţinerii unui climat deosebit de curat, înălţător pentru suflet. 
Să facem o scurtă paranteză. Dacă le-am numit case de călători, este de remarcat faptul că ele nu erau case asemănătoare cu cele de azi, sau cu multe feluri de case din aşezările de unde veneau drumeţii. Pe parcursul drumului, în regiunile de dealuri, ele erau amenajate în coasta dealului, iar sus – în coasta muntelui. Imaginea bordeielor după descrierea vremurilor comuniste din urmă, ca fiind din sărăcie săpate în pământ, se referă la coasta dealurilor şi noi, azi, este bine să nu le imaginăm ca expresie a sărăciei şi mizeriei feudale, aşa cum ajunseseră casele săracilor, iobagilor, ci case curate, sănătoase, întreţinute şi susţinute temeinic cu căptuşeală curată din piatră şi lemnul cel mai rezistent, curat, sănătos, apoi cu hornuri pentru sobe cu foc, întreţinându-se astfel un interior frumos, comod, un mediu uscat şi nicidecum altfel. Ideea a fost bine prinsă în filmele din Trilogia Inelelor şi este bine să revedem o asemenea imagine – chiar dacă mult mai simplă în cazul caselor din vechime – dar la fel de curate şi bine întreţinute. 


LĂCAŞURILE DE OBSERVARE
Pentru a înţelege modul de alegere a unor astfel de locuri este bine să reţinem că mantaua, manşonul eteric al Pământului care cuprinde partea pământoasă+apoasă+atmosfera planetei este format dintr-o ţesătură densă de canale energetice de diferite grosimi şi lungimi, unele fiind groase cât furnalele uzinelor din zilele noastre (sau chiar cu diametrul secţiunii mai mare), altele sunt fine ca firul de păr – cu o multitudine de grosimi intermediare. Toate se împletesc pe diferite direcţii în grosimea întreagă a manşonului. Deocamdată ne oprim la canalele mari (chiar voi face o discuţie mai lungă în studiile despre statuile de pe drumuri), cu specificarea faptului că ele sunt dublate, la nivelul subsolului (cam până la pânza freatică) şi a solului (până la 100-200 m deasupra solului şi apelor) de o dantelărie fină de firişoare de astfel de canale care se strecoară şi îmbrăţişează marile canale. Să nu le mai numim energetice ca să nu credem că ele ar fi create din energie fundamentală: ele sunt tot materiale, din materii cu vibraţii înalte, superioare celor fizice. Dar cine s-a obişnuit aşa le poate numi energetice în continuare pentru că prin ele circulă fluxuri de filamente energo-materiale care energizează toate structurile planetei şi apoi sunt eliberate în atmosferă, de unde le preiau corpurile vieţuitoarelor planetare prin plexurile lor, energizându-le şi pe ele, în continuare. Aş opta mai curând pentru exprimarea “canale matriceale planetare”. 
Unele dintre aceste canale groase ies din munte (sau din dealuri, sau ţărmuri ale mărilor şi oceanelor) – unele perpendicular pe peretele muntelui – în cazul nostru, pe acestea le vom urmări (vom mai întâlni marcaje ale locurilor de ieşire dintr-o culme şi de intrare în culmea dealului din faţă, marcaje realizate de către călugării din vremuri de mult apuse de la mânăstirea Corbii de Piatră, despre care vom discuta în detaliu cândva). Adică secţiunea canalului este ca o gură de canal construit de om, o secţiune care apare la vizualizare chiar pe versantul muntelui. Erau alese aceste locuri pentru ca alte canale să nu se împletească între ele, iar omul aşezat pe buza muntelui în lângă asemenea canale să nu fie dezorientat de circulaţiile lor interioare cu frecvenţe diferite. Chiar canalul avea un impact mare asupra omului care avea nevoie să stea ore întregi în observare, cu influenţă mare în timpul unei asemenea şederi; de aceea nu vom vedea în meditaţie decât omul lângă canal – şi nu un om în dreptul unui canal. 
Aşadar, pentru studiu îndelungat, pentru observare îndelungată şi profundă, efectuată de la punct fix, se alegeau locuri învecinate cu celule de stabilizare vibraţională - aşadar nu exact în raza lor de acţiune. La vizualizare se poate confunda deschiderea unui canal cu diamentru foarte mare cu o astfel de celulă, văzută ca fundal al unei eventuale poziţionări a drumeţului, dar celulele de stabilizare vibraţională apar întotdeauna de culoare bleu până la lila, în timp ce omul studios se poate percepe pe un loc fără nici o celulă de acest fel, pur şi simplu omul cu spatele la buza muntelui. Se evitau asemenea locuri, lipsite de celule de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu ele şi apoi să nu mai poată studia decât în locuri speciale – căci trebuia să studieze oriunde, să facă efortul de a se echilibra singur: studiile se realizau pentru viaţa curentă a omului, iar în aşezări nici o casă nu se clădea pe o astfel de structură de celulă de stabilizare vibraţională, care ar fi uzat corpul fizic. Mai detaliat spus – omul s-ar fi simţit permanent odihnit, ar fi muncit în continuare fără odihnă, în timp ce corpul fizic, mai ales, s-ar fi uzat din cauza suprasolicitării sale. Dacă avea nevoie de stabilizare vibraţională, în plus faţă de somnul obişnuit (din care o perioadă este dedicată autostabilizării vibraţionale în structuri planetare speciale, depărtate de planetă), celule de acest fel erau peste tot. Locuitorii – la fel ca şi drumeţii – încă le puteau percepe şi le puteau folosi până la culcare când, ca orice altă vieţuitoare, şi omul îşi recuperează vibraţia pierdută prin eforturile sale curente în timpul somnului.  

Amplasarea locaşului de observare pentru omul aflat în studiu spiritual personal
Legendă: 
(1) = Loc de observare, studiu, pentru drumeţi; 
(2) = Canal energetic continental perpendicular pe peretele muntelui;
(3) = Partea modelată a muntelui (de elementele atmosferice locale, datorită straturilor pământoase, pietroase, diferite între ele)
Aşadar, modelările rotunjite ale muntelui erau perfect naturale – nimic nu era modelat de mâna omului în asemenea locuri de observare. Doar omul se poziţiona cum îi era mai comod în pliurile muntelui – mult mai puţin accentuate decât le vedem în zilele noastre. 
Oamenii simţeau modificările vremurilor, de la o generaţie la alta. Aşadar, cunoşteau toate profunzimile celor care schimbau şi vremurile, şi planeta, şi toate vieţuitoarele sale. Ştiau că se schimbă nu numai felul în care oamenii pot să perceapă lumea, dar chiar comportamentul lor faţă de semeni, faţă de planetă şi faţă de vieţuitoarele ei: şi ale lor înşişi, şi ale oamenilor din întreaga lume. Şi ştiau că toate se vor accentua cu timpul, apoi chiar se vor exacerba. ...
Iar noi trăim din plin, acum, aceste vremuri din urmă...