Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

vineri, 27 februarie 2009

DRUMURI SI VREMURI

În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale cuprind astfel toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi, după mărturiile vremurilor. Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană_ adică manifestările spiritelor care se pot întrupa ca oameni, pe Pământ: creatori conştienţi universali, înaintaţi pe linia creaţionistă în evoluţiile lor. Putem să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.
Dar nu numai astfel de mărturii ne povestesc despre viaţa oamenilor din timpuri îndepărtate. Fiecare lucru creat de mâna omului are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri să le facă alţii sau putem să purcedem noi înşine la drum, adăugând propria experienţă celei căpătate de alţii, din propriile lor drumuri, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute le-au lăsat moştenire. Nu toate au rămas întâmplător moştenire sau au fost lăsate conjunctural moştenire, pentru urmaşi ca învăţătură de trăire mai departe în mijlocul unei lumi agresive şi în curs de mărire a agresivităţii ei. În trecuturi mai îndepărtate, gradul de conştiinţă fiind foarte ridicat, oamenii au decis – aşadar conştient şi ştiind precis ce fac, pentru ce fac – să le trimită ca moştenire de cunoaştere generaţiilor următoare. Multe popoare au trăit în libertate spirituală şi au înţeles schimbările lumii, ştiind clar că şi urmaşii lor îşi vor pierde libertatea. Şi nu neapărat numai libertatea corporală sau teritorială, ci libertatea de a-şi perpetua cunoaşterea străveche, de a o dezvolta în condiţiile unor vremuri noi, unor tangenţe noi de popor, împărtăşindu-şi reciproc experienţa.
Nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, le-au îmbogăţit şi încă şi mai puţini – chiar dintre aceştia – le-au şi înţeles. Ceea ce li s-a spus întotdeauna cercetătorilor, lucrătorilor se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică, prezentând idealuri care ar fi fost normal să fie urmărite într-o societate umană. Dar pe care nimeni din rândurile conducătorilor nu aveau interesul să le scoată la iveală. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau (şi se mai află) însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute – dar mai cu seamă ale celor nevăzute, de care nu ştiau decât foarte puţini oameni. În orice caz nu erau ştiute de lucrătorii dispreţuiţi de conducători, care nu aveau alt scop decât obţinerea puterii de subjugare a popoarelor. Şi nu au nici azi alt scop, căci astfel de structuri au muncit întotdeauna pe o singură direcţie – aceea de a-şi perpetua grupările cât mai mult timp posibil: pentru puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor apropiaţi, extinzând-şi puterile de acest fel asupra altor popoare cu care au venit întotdeauna în tangenţă.

Am început astfel de „Drumuri spirituale” prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie. Despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare care au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare – printre care s-au numărat şi dacii – nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau spiritual. Îi numesc îndrumători spirituali ai popoarelor în mijlocul cărora au trăit deoarece ei nu şi-au limitat viaţa, activitatea, la căutarea şi întreţinerea unor relaţii politice. Sarcina vieţii şi activităţii lor era mult mai extinsă, şi mai ales aveau în vedere extinderea cunoaşterilor pe care le dăruiau popoarelor lor, dar şi altor popoare care îi cunoşteau şi cu care conlucrau permanent. Cu toţii au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie.
Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau. Dar au avut – de la primul până la ultimul om – bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele.
Asemenea popoare au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Au luptat să-şi păstreze întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi – fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu dragoste pentru viaţă, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea nu este bogată în cuceriri ale Pământului, în impunerea sau infiltrarea bogăţiei sale culturale, lingvistice sau material-creaţioniste. Fiecare popor are cultura sa, moştenirea sa, ale căror rădăcini sunt comune, căci toate se trag dintr-o civilizaţie comună: lemuriano-atlantă, popoare care nu s-au omorât nicidecum, ci s-au ajutat permanent în lucrarea lor comună de înfruntare a schimbărilor planetare majore, cu care s-au confruntat la puţin timp după ultima glaciaţiune.
Sociatăţile umane nu au fost create de extratereştri, ci de ajutătorii dimensionali, transcedentali, care ne-au îndrumat şi ne-au susţinut – şi ne susţin viaţa în continuare. Dacă vrem, da !! putem să-i numim extratereştri, dar ei nu au venit cu „nave”, nu au făcut „inginerie genetică” asupra maimuţelor, ci s-au transmutat ei înşişi în ceea ce numim azi oameni: un proces dureros, sacrificial în felul lui, dar pe care ei, puterniic şi altruişti, l-au suportat spre binele oricărei specii de vieţuitoare = oricăror grupuri spirituale se află la întrupare, pretutindeni în univers. Ei au lăsat moştenire unitară, tuturor oamenilor de pe Pământ, fără deosebire de rasă, popor, grup spiritual: în primul rând, această moştenire a fost purtată de ultimii atlanţi, ultimii copii ai atlanţilor, născuţi în acea lume care şi-a sfârşit menirea imediat după ultima glaciaţiune. Ei au rămas în lume, oameni obişnuiţi dar cu viaţa lungă cât a unui atlant obişnuit din vechime – în jur de 10.000 ani. Ei au fost, şi mulţi sunt şi azi, Moşii popoarelor. Moşi au existat peste tot şi ei au oferit învăţătură tuturor popoarelor, fără deosebire de rasă, sex sau experienţă spirituală. Consfătuirea Moşilor de pe întreg Pământul avea loc permanent, urmând linii generale de învăţătură primită de la ajutătorii spirituali ai omenirii, membri ai verticalei coordonatoare spirituală universală.
Singura variaţie în aceste învăţături a constat în faptul că un spirit mai conştient, mai evoluat, a fost întotdeauna învăţat să se aplece cu înţelegere şi toleranţă în faţa celorlalţi, să se sacrifice pentru semenii săi, pentru ca toţi oamenii la un loc, alături de ei înşişi, Învăţătorii-Creatori, să învăţăm să ajutăm, şi astfel să putem ajuta întotdeauna, pe oricine, în eternitate.
Moşii au rămas direct în mijlocul oamenilor până când s-a finalizat adaptarea spiritelor umane la noile condiţii de vibraţie joasă, după ultima glaciaţiune. Aşezărilor lor retrase au fost societăţi de odihnă pentru spiritele umane din lumea deschisă, precum şi de consolidare a învăţăturilor necesare supravieţuirii cu demnitate umană, cu respect de semeni: până la ridicarea, din nou, a vibraţiei planetare.
Aşadar, să ne oprim asupra faptului că moştenirea tuturor este unitară, însă folosirea a fost diferenţiată, în timp, în funcţie de experienţa fiecărui spirit întrupat, fiecărui grup spiritual, tuturor blocurilor de spirite umane care îşi împletesc destinele pe tot cuprinsul Pământului. Un om care caută adevărul spiritual este bine să se gândească la aceste cuvinte. Pe lângă modestia care ar trebui să ne caracterizeze.
Să ne concentrăm asupra moştenirii de pe pământul ţării noastre. O astfel de moştenire este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă – casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie… Şi câte şi mai câte… Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă… O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a “cântat” prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a trecut mult timp de atunci – chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la “scăpare” ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: “Parcă a trecut de atunci un mileniu !!..”
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China… Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin; şi chiar dintre cei care mai cunosc – unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Căci numai atunci când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins – deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, pe care îl numim superficial de multe ori: instabil. Sau iluzie…
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…

luni, 16 februarie 2009

VOCAŢIA DRUMURILOR LA STRĂMOŞI

1. CÂTEVA LĂMURIRI DESPRE MOŞI, ŞI NU NUMAI 
Voi răspunde unor nelămuriri care mi-au fost adresate pe parcursul timpului din partea cititorilor, cu privire la subiectele abordate până în prezent.
Ceea ce este necesar să fie punctat de la bun început este faptul că nu discutăm aici despre entităţi astrale sau dimensionale: adică acestea din urmă fiind spirite întrupate în alte feluri de corpuri decât cele fizice, ale oamenilor. Când discutăm despre moşi avem în vedere faptul că ei se nasc şi trăiesc pe Pământ – în această dimensiune de evoluţie a spiritelor care se află la începutul evoluţiilor lor (şi pe care le numim spirite primare). Au corpuri adaptate tuturor felurilor de activităţi umane, inclusiv cele de procreere, chiar dacă comunităţile lor rămân întotdeauna restrânse. De cele mai multe ori astfel de comunităţi nu se perpetuează prin activitate sexuală, ci prin intrarea unor oameni oarecum obişnuiţi în mijlocul moşilor, ca ajutători-lucrători pentru semenii lor. Întreaga lor energie, pe care oamenii obişnuiţi o folosesc şi pentru procreare, şi pentru derularea tuturor celorlalte activităţi proprii, populaţiile strămoşeşti o îndreaptă exclusiv către:
– activităţi subtile de echilibrare vibraţională a planetei;
– activităţi creative, alte activităţi de întreţinere a comunităţilor lor, a lor însăşi şi a contactelor pe care le întreţin cu întreaga lume pământeană.
Vom discuta în viitor şi de unde vin ei, cum trăiesc, cum ajută, cum îşi desfăşoară toate activităţile lor: din străvechimi până în zilele noastre. Numai în acest fel se poate înţelege curgerea vieţii lor, pe etape clare, distincte, către necesităţile reale de ajutor, născute de societatea contemporană. Numai în acest fel vom înţelege de ce ne-au însoţit drumurile ultimelor milenii, tăcuţi, modeşti, retraşi, însoţire neconştientizată de cele mai multe ori de omenire, dar fără de care omenirea nu ar mai fi existat în ziua de azi…
Aşadar ceea ce voi puncta însă chiar aici, în plus, este faptul că nu discutăm despre „spirite” – în sensul de entităţi care nu sunt întrupate în sisteme corporale omeneşti, cu corp fizic – când este vorba despre moşi. Discutăm separat despre moşi, separat despre entităţi astrale, separat despre entităţi dimensionale (şi, aşa cum vom vedea în cadrul studiilor istorice ale populaţiilor omeneşti: separat despre entităţile transcedentale). Toate trebuie discutate pe larg, căci altfel s-ar înţelege în mod eronat multe aspecte în continuare – mai ales când este vorba despre studiul unor societăţi umane din perioadele străvechi, cum au fost Lemuria şi Atlantida, de la care au ajuns până la noi, în epoca contemporană, puţine vestigii : tocmai de aceea nu putem înţelege clar propria noastră istorie străveche, rădăcină din care a pornit modul nostru actual de trăire, precum şi modul de perpetuare a unor acţiuni de ajutor oferit societăţii umane contemporane.

Una dintre întrebările frecvente este şi aceea dacă cei pe care îi numim „moşi” sunt numai bărbaţi – sau: şi bărbaţi, şi femei. Tocmai pentru că se crede că ar fi entităţi astrale sau alte feluri de întrupări ale spiritelor, există încredinţarea că asemenea întrupaţi ar trebui să fie asexuaţi, ceea ce este o confuzie.
Societatea noastre a folosit de multe expresii care pun în evidenţă numai anumite aspecte ale sale, de multe ori ca protecţie, şi nu ca dispreţ, la adresa unor aspecte prezentate eronat din vremurile Evului Mediu întunecat spiritual. Întrucât diverse tipuri de cunoaşteri au traversat asemenea perioade de mare agresivitate din partea conducerilor laice şi religioase deopotrivă, s-au protejat femeile născute cu sarcini de mare complexitate, fără de care cei numiţi „moşi” nu şi-ar fi putut desfăşura activităţile deosebit de complexe şi subtile deopotrivă. Dacă astfel de termeni au fost folosiţi iniţial ca protecţie, ulterior o astfel de protecţie a fost uitată şi s-a perpetuat forma de dispreţ pe care oamenii au preluat-o, obedient, din frică în faţa conducătorilor lor. A rămas împământenită expresia de „moş” (bărbat bătrân), vădind respect pentru bărbat – într-o epocă în care femeia era dispreţuită în mod făţiş.
Dar astfel de ajutători: învăţători, maeştri spirituali lucrători în cele văzute şi cele nevăzute deopotrivă, apărători şi susţinători ai tuturor celor care se petrec pe planeta astfel integral ajutată, au fost în mod cert, concret: şi bărbaţi, şi femei. Căci acţiuni care se doresc echilibrante, îndreptate către întreaga planetă, întreg mediul planetar, nu se pot derula fără participarea unor contribuabili de ambele sexe, pentru ca toate felurile de energii să fie astfel antrenate şi folosite după cum se desfăşoară perpetuarea speciilor planetare: pe Pământ prin contribuţia a doi întrupaţi de feluri diferite – dar complementare, pe care îi numim: bărbat şi femeie.
Folosirea termenului de „moş”, de strămoş, de om străvechi, foarte bătrân, în aceste studii doreşte să facă legătura cu cele unanim cunoscute din literatura tradiţională. Este necesar să înţelegem treptat multe elemente ale desfăşurărilor societăţilor umane, pentru a nu mai face confuzii privind omenirea, istoria ei, manifestările de ajutor pe care le-a primit de-a lungul timpului: nicidecum din partea… extratereştrilor, ci din partea unor ajutători puternici, întrupaţi direct în mijlocul societăţilor – chiar dacă nu chiar în interiorul, ci în marginea lor.
Aşadar să reţinem şi acest aspect: moşii nu sunt extratereştri – adică entităţi întrupate în alte părţi ale universului, extratereştri care ar călători spre Pământ cu diferite scopuri, de multe ori crezute a fi distructive sau numai oribil-interesate…
Moşii sunt de fapt aşa cum am spune „oameni”, iar în acest cuvânt nu deosebeşti femeia de bărbat.
Comparând moşii – aşa cum i-am descris în studiile anterioare – cu oamenii, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine azi – este de comentat faptul că, în mod tipic, normal, în orice societate planetară care se desfăşoară în această parte a universului, ar fi trebuit să fim aşa cum sunt dânşii azi. Şi ar fi fost posibil să fie aşa pentru fiecare om de pe Pământ, dacă nu am fi trăit o situaţie atipică pentru evoluţiile din acest punct al universului: rară – dar cunoscută bine de evoluanţi, chiar dacă se confruntă cu asemenea feluri de evoluţii foarte rar. Adică o situaţie care se petrece rar, fără să fie însă o malformaţie accidentală a trăirilor unor populaţii spirituale dintr-o anumită parte a lumii. Moşii au fost şi sunt oameni, exact aşa cum ar fi fost posibil să fie orice om pe Pământ, dacă omenirea nu ar fi azi reprezentarea unor blocuri piramidale uriaşe de spirite, aflate în călătorii regresive: în evoluţii care formează o etapă rară, dar absolut necesară pentru toate evoluţiile noastre.
Adică, dacă s-ar fi desfăşurat o continuare a evoluţiilor străvechi, chiar cu puteri spirituale doar parţial păstrate, căci chiar timpurile planetare s-au schimbat, odată cu diminuarea drastică a vibraţiei planetare, după ultima glaciaţiune. Oamenii ar fi rămas indivizi tipul pe care azi îl putem numi lemurian, sau atlant, sau toltec (la origine: toltlec – sesizaţi dispariţia în timp a ultimului „l”). Acestea au fost populaţii umane care aveau o energetică (de fapt o structură material-energetică) a corpurilor lor mai densă în sub-structura fluidică: adică în acele corpuri ajutătoare ale corpului fizic, de vibraţie mult mai ridicată, pe care ni le cunoaștem prea puţin azi. De asemenea, din punctul de vedere al evoluţiilor lor, populaţiile spirituale străvechi au fost ajutate doar de grupuri restrânse de ajutători pricepuţi, iubitori şi înţelegători. Între timp, au venit pe Pământ şi multe alte grupuri spirituale, din toate părţile unversului: spirite înaintate pe calea evoluţiilor, dar cu experienţă restrânsă în folosirea corpului fizic la nivele joase de vibraţie planetară. Evoluţiile populaţiilor străvechi s-ar fi desfăşurat la fel ca şi cele pe care le desfăşurăm azi – cu creaţie manuală, cu intuiţii destul de vagi ale evoluţiilor anterioare şi cunoaşteri tot vagi ale universului, care ar fi trebuit să fie descoperit pe aceeaşi cale tehnologică ca şi azi. Dar asemenea evoluţii, doar în prezenţa şi sub conducerea spiritelor experimentate, ar fi trebuit să se desfăşoare fără războaie, fără agresivitate dusă la extrem, chiar dacă spiritele devin oricum nerăbdătoare şi astfel dispreţuitoare la adresa celor care învaţă mai încet. Ar fi fost sarcina lor să înveţe să nu mai dispreţuiască, ci să preţuiască efortul celorlalţi de a se strădui să-i ajungă din urmă pe semenii lor.
Dar aglomeraţiile actuale cuprind blocuri spirituale piramidale de spirite venite din evoluţii mai înaintate, e drept, dar care trebuie să-şi cunoască neputinţele pe care nu şi le mai cred în stare de manifestare, după evoluţii înaintate pe diverse meleaguri ale universului! La nivele joase de vibraţie planetară, în condiţiile unor exacerbări ale manifestărilor agresive, asemenea timpuri pe care omenirea le-a trăit în ultimele milenii s-au dovedit pline de cruzime, criminalitate oficială dusă la extrem, dispreţ generalizat sub forme grosiere şi subtile deopotrivă. Aşa şi-au dat seama – şi îşi vor da seama în continuare multe spirite – de tot ceea ce pot face atunci când trăiesc în condiţii mai puţin optime de viaţă planetară.
De asemenea, creaţia materială ar fi fost tot aşa, ca şi acum: cu trecere treptată de la creaţia materială mentală la creaţia materială structurală, adică folosind structurile corpului fizic: mâini pentru creaţie, picioare pentru deplasare, aparatul vorbirii pentru comunicare, gândirea secvenţială pentru planificarea activităţilor. Iar ca materiale pentru creaţia materială – folosirea structurile corporale ale altor întrupaţi (plante, animale), elemente de întrupare a planetei (pământuri, metale, cristale, lichide, gaze).
Adică exact ca şi acum, în condiţiile pe care le trăim cu toţii, chiar dacă social-spiritualul este mult mai complex în condiţiile aglomeraţiei pe planetă, ar fi existat o greutate inerentă a desfăşurării creaţiei materiale. Dar nu ar fi fost şi greutăţile deosebite, cunoscute de noi, în relaţiile dintre oameni: furt, crimă, droguri, perversităţi de cele mai diferite feluri. Iată de ce o asemenea greutate necesită ajutătorii puternici despre care vorbim. Ei – care sunt azi necunoscuţi printre noi, sau la marginea societăţii noastre – ar fi trăit, ar fi lucrat cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea, chiar dacă ajutorul direct primit de la ei ar fi fost cerut rar, existând conştiinţa că mai întâi omul trebuie să facă toate încercările posibile pentru a ajunge la un rezultat propriu: din care, pentru o calitate superioară, ar fi întrebat un ajutător cunoscut – adică oameni asemenea moşilor, care au o experiență mult mai mare în toate domeniile manifestărilor umane.
Sunt oameni care, la fel ca şi oricare alţii, se organizează şi ei în familii – dar numai atunci când este cazul să facă o lucrare de mare complexitate împreună, cu necesitatea antrenării simultane de energii pe care deocamdată le vom numi şi noi: Yin şi Yang. Energii care sunt vehiculate în proporţii mai mari – nu totale, exclusive – de către femei sau de către bărbaţi. Vom găsi moşi bărbaţi şi moşi femei (babe, ursitoare), cu o densitate de o parte şi de cealaltă în funcţie de necesităţile spirituale ale societăţilor umane sau de cerinţele unor timpuri planetare. În timpurile pe care le trăim azi, la sfârşitul etapei intuitive, foarte rar apar acum familii de moşi, cupluri pentru perpetuarea formei lor corporale.
Aşadar este bună intuiţia conform căreia s-ar afla pe Pământ mai mulţi „moşi” decât „babe” şi de asemenea, că ei nu au copii. Chiar dacă folosim noţiunea de supranatural din ne-cunoaşterile noastre (nu aş numi-o chiar superficial folosită, aşa cum spun unii, căci oamenii vor să fie serioşi şi profunzi, dacă li se oferă prilejul), să reţinem că întrupările în speciile planetare nu se fac în mod normal decât pe căile cunoscut azi de noi. Excepţii au făcut doar, la începutul întrupărilor spiritelor umane pe Pământ, entităţile dimensionale care au pornit crearea tipului uman, a speciei planetare umane: le putem numi entităţi transcedentale – cele din care au transcens indivizii speciei, neamului omenesc (ca şi orice altă specie planetară, aici sau în alte părţi ale universului nostru). Astfel de entităţi nu le putem numi direct, de la bun început „oameni”, ci îi numim aşa abia după ce toate structurile corpurilor lor s-au închegat în mod pământean: recirculând materiile şi energiile specifice acestei planete, din această dimensiune structurală a universului, până când corpurile lor s-au întărit şi au funcţionat la toţi parametrii lor de înaltă calitate. Îi putem numi „oameni” abia după ce funcţia sexuală a intrat în funcţiune la parametrii ei normali şi s-au născut primii urmaşi ai entităţilor care au creat neamul omenesc: ai creatorilor noştri de neam, de specie.
De asemenea, atunci când au loc modificări corporale majore în structurile fluidice, în special, ale corpurilor unor specii, entităţile superioare testează ele înseşi trecerea, folosirea, maturizarea în etapele principale şi decesul, decorporalizarea totală la finalul destinului lor în această dimensiune (de evoluţie a spiritelor primare). Pentru că ei coordonează – ei simt totul pe propria lor „piele”, adică cu propriile lor simţuri, şi vor coordona astfel din perspectiva în care ştiu bine, direct, nemijlocit, cum trebuie să ajute, să protejeze şi să îndrume pe toţi ajutătorii întrupaţi în mijlocul lor – dimensionali sau umani – în viitoarele etape.
Ideea de mai sus face trimitere la Iisus, dar nu numai: căci şi alte entităţi au realizat recalibrări ale tipurilor de ajutor de-a lungul vremurilor, cu referire directă la oameni – aşa cum suntem noi acum, nu la moşi. Căci, chiar dacă spunem că moşii sunt oameni la fel ca şi noi , şi chiar sunt fără nici o îndoială, ei au corpuri care funcţionează în cu energetica diferită de a noastră, a oamenilor obişnuiţi.
Este necesar să amintim şi faptul că, alături de modul de naştere asemănător celui pe care îl avem şi noi, tot atât de natural se pot retrage şi ei din întrupări, prin deces – chiar dacă decesul lor este conştient, retragerea este conştientă şi lină, hotărâtă de ei personal atunci când este nevoie de o lucrare din partea lor: în alte corpuri, în alte părţi ale planetei sau lucrări cu caracter astral (trecerea şi rămânerea în corp astral) sau derulări de lucrări în alte părţi ale universului. Unii dintre ei însă pot trece, pentru derularea altor sarcini, în dimensiunea superioară a planetei, de unde au venit cândva entităţile transcedentale.
Acum putem discuta mai mult despre entităţi dimensionale implicate în crearea speciilor, căci avem descrierea întregului proces de formare dimensional-transcendentă a omenirii. Se poate studia acest proces în studiul "Lemuria - după retragerea transcedentalilor".

2. VOCAŢIA DUMURILOR LA STRĂMOŞI
Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei laînceput drumuri de învăţătură, apoi au fost drumuri pentru întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi au creat prieteni de existenţă în preajma lor, în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.
Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a Moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord al migraţiilor. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan. Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă.
Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.
Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.
De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor.
Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.
Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.

miercuri, 11 februarie 2009

ÎNŢELEGERI (2)

Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, aşa cum s-a mai spus la începuturi, pe de o parte la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre obiceiuri paralele, încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi; pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult privitor la aspecte târzii ale societăţilor, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă din teritoriile de la miazănoapte. Multe izvoare au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, ajungând deformate în cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din acestă perspectivă, se poate înţelege că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi, acum, că am putea şti - cu atât mai puţin nu au putut cunoaşte popoare apropiate mult mai mult de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi. De asemenea, dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ.
Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat şi tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat şi înţelese; apoi, cu înţelegerile momentane să se cerceteze mai profund - sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă - chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi din multele puncte de cunoşatere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător - face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere - a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună - vindecător şi pacient - tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, DRUMURILE SPIRITUALE…

marți, 10 februarie 2009

TIMPUL MOŞILOR

Au fost comentarii de-a lungul ultimelor decenii privitoare la necesitatea căutării unor explicaţii posibile ale vieţilor lungi ale moşilor popoarelor. Cunoscuţi de oficialităţi. S-au oferit explicaţii pe măsura descoperirilor astronomice, fizico-cuantice, dimensiunilor paralele celei în care trăieşte această omenire. S-a discutat despre călătoria în timp, călătoria holografică – ca posibile elemente de construcţie ale universului, dar nu s-a putut realiza o imagine precisă a unei forme credibile, care să explice ceea ce apăreau, când şi când, în cunoaşterea societăţilor secrete sau cu activitate desecretizată atunci când cercetări avansate lasă în urmă pe cele care nu mai au sens să fie păstrate în secret. Se oferă elemente de cunoaştere lumii dinafara unor astfel de societăţi, dând o aură de credibilitate efortului comun – al lor şi al ştiinţei oficiale – de a descoperi sau măcar cerceta despre neînţelegerile conştienţei contemporane.
Să fim conştienţi de toate acestea – dar să nu acuzăm.
De fapt, sunt foarte rare momentele în care chiar asemenea evoluanţi – cei străvechi, moşii – se retrag discret din toate societăţile umane. O mie sau două mii de ani – maximum pentru unele din continentele mai populate – sunt o secundă, comparativ cu timpul existenţei societăţilor umane pe Pământ: cca. 60 milioane de ani. Un strop în care omenirea nu a cuprins chiar toate segmentele spirituale care se află azi pe Pământ sau, sub o formă sau alta, în preajma Pământului; căci am discutat despre entităţile astrale, dimensionale, precum şi despre coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în prezent pe Pământ. Însă timpul celor mai vechi moşi este de cca. 12 – 13.000 de ani; nu sunt mulţi pe planetă şi nu toţi cei care ajută acum în mijlocul lor sunt de această vârstă. Este bine să ştim că o vârstă medie a unui ajutător priceput, cu multă evoluţie, ajutător al atlanţilor şi lemurienilor deopotrivă, era de cca. 10.000 de ani actuali; mulţi dintre conducătorii societăţilor, care erau şi lucrători, şi observatori în timp ai efectelor lucrărilor pe care le realizau, nu trăiau însă mai puţin de 20 – 30.000 de ani, conducând câteva generaţii ale poporului pentru care lucrau cu mult drag. Şi ne referim aici la perioadele din ultimele 10 milioane ani, căci în trecuturi şi mai depărtate, întreaga omenire avea această vârstă, timp în care conducătorii-lucrători aveau a vârstă cuprinsă între de 5 şi 10 ori mai lungă.
Iată, aşadar, contextul în care trebuie să privim vârsta străvechilor.
Moşii aşadar nu au fost entităţi dimensionale. Chiar dacă mulţi dintre ei intră în contact frecvent cu entităţile dimensionale, ei nu circulă de la o dimensiune la alta, căci fizica inter-dimensională este construită în aşa fel încât să nu permită acest lucru. Iar acesta este un beneficiu al întregii omeniri: oamenii din toată lumea ar primi informaţia unei asemenea circulaţii, prin radiaţia corpurilor şi câmpurilor corespunzătoare corpurilor moşilor, şi ar avea o dezorientare născută din neputinţa de a înţelege în profunzime astfel de lucruri, care nu ţin de obişnuinţele lumii lor.
Entităţile dimensionale (adică entităţile întrupate direct în dimensiunile paralele ale planetei fizice pe care o numim Pământ) pot călători pe termen scurt din dimensiunea lor în această dimensiune de evoluţie, căci corpurile lor au alte structuri şi nu rezonează imediat cu corpurile oamenilor.
Pe de altă parte,
Oamenii s-au confruntat cândva cu vibraţii mari, cu ele au trăit îndelungat, înainte de ultima glaciaţiune, astfel încât locurile în care trăiesc moşii nu constituie puncte de dezorientare pentru oameni, chiar dacă se mai simt încă urmele lor, prin vibraţia lor încă ridicată.
Întotdeauna au existat pe Pământ ajutători necunoscuţi majorităţii oamenilor: chiar dacă nu au fost cunoscuţi decât în plan local, au circulat mereu în teritorii, până când sarcinile le-au impus retragerea completă din peisajul societăţii umane şi din conştiinţa activă a populaţiilor.
Dar ajutorul lor nu a fost nicicând uitat, iar poveştile cu Moşi şi Babe, rămase din vechimi, atestă cât se poate de clar acest lucru. În trecut oamenilor le era cât se poate de clar faptul că datorează ajutorul primit oamenilor străvechi şi entităţilor venite de pretutindeni din jurul lor: din „ceruri”, din tărâmul apelor, din alte pământuri „de peste mări şi ţări”. Le cunoşteau foarte bine originile, menirea, puterile. Se bazau pe ajutorul lor şi ştiau bine că va veni vremea când vor trebui să se descurce fără ajutorul lor. Ei înşişi le spuneau repetat acest lucru, oferindu-le sfaturi de însemnare a experienţei lor în toate cele pe care le aveau în jurul lor: obiecte de menaj, îmbrăcăminte, ţesături şi covoare, sculpturi ale tindei, cerdacului, gardului, uşilor şi porţilor. În cântecele şi jocurile pe care azi le credem iniţiatice – dar cu tentă ascunsă sau religioasă, dar totul nu era decât de învăţătură.
Elementele de religie au venit foarte târziu şi nu au fost experienţa locală, străvechi-europeană, ci s-au datorat experienţei cu care au venit grupurile migratoare pe aceste meleaguri.
Odată cu grupurile migratoare vremurile s-au schimbat pentru toate populaţiile, chiar dacă ele şi-au păstrat în fel şi chip moştenirea: mascând-o sau ascunzând-o, în funcţie de agresivitatea noilor veniţi, printre elementele de religie impusă de conducătorii care s-au schimbat frecvent, dar năravul agresivităţii şi al impunerilor nu s-a schimbat niciodată.
În vremurile din urmă, tot ceea ce s-a aflat în sfera nevăzutelor s-a sintetizat într-un singur nume – Dumnezeu, sau Allah, de exemplu – căci orice toate asemenea entităţi cunoscute anterior trăiau într-un grup fără deosebire de concepte asupra vieţii, care grup făcea parte dintr-un şir lung de tot asemenea grupuri cu aceleaşi identice concepte asupra vieţii, asupra noţiunii de ajutor şi de coordonare înţeleaptă a destinelor tuturor vieţuitoarelor lumii. Care grupuri erau (au fost întotdeauna şi sunt în continuare) coordonate de grupuri uriaşe de entităţi puternice şi înţelepte, care nu urmăresc decât un singur ţel: înălţarea permanentă, întărirea (sau împuternicirea) tuturor spiritelor care evoluează în lumile create de ele.
În baza unor asemenea încredinţări, moşii popoarelor au lucrat şi au trăit peste tot în lumea pe care au lăsat-o să se manifeste liberă, dar având grijă infinită ca efectele acestei libertăţi să nu afecteze definitiv (ireversibil distructiv) viaţa pe planetă. În felul lor însă, moşii au o influenţă foarte mare chiar asupra timpului pe care noi îl trăim, iar acest lucru poate fi explicat foarte pe scurt, chiar aici.

DA, „TIMPUL” MOŞILOR…
Timpul este o mărime relativă, care ţine de valorile rotaţiilor planetei în jurul axei sale şi ale planetei în jurul stelei care o guvernează. Datorită împletirii câmpurilor planetare de vibraţii diferite, specifice corpurilor noastre fluidice, dar şi celor care ţin de densitatea materiilor planetare, apoi şi a obiectelor planetare (asteroizi în principal, sateliţii naturali ai planetelor, praful cosmic şi elementele de tip: vapori de lichide, microorganisme şi organisme dezvoltate, fie ele de tip solid sau astral) – toate influenţează mişcările planetei.
La rândul lor, prin mecanisme încă nerecunoscute oficial, dar cunoscute în linii mari, planetele se influenţează reciproc la nivelul energiilor circulante: prin reţelele matriceale stelare, galactice şi zonale din univers.
Toate asemenea structuri, şi încă multe altele care necesită dezvoltări separate, formează un anumit timp local. Un asemenea timp – pe care noi îl monitorizăm cu aparate de specialitate – ţine, de asemenea, de frecvenţa de vibraţie generală din sistemul stelar şi galactic local.
Dacă frecvenţa medie galactică se modifică, timpul monitorizat de noi nu se modifică, căci toate elementele care compun percepţia locală se modifică proporţional. Creierul uman (şi orice sistem nervos şi cerebral al oricăror vieţuitoare cunoscute de noi) poate detecta modificări ale variaţiilor de frecvenţe din mediul de trai, doar comparativ cu modificările planetar-stelare, care sunt mult mai ample; pe termen limitat (scurt), nu este deranjat de modificările existente, mai ales dacă sistemul vibraţional este menţinut la un nivel relativ constant.
Tocmai aceasta a fost întotdeauna sarcina de bază a ajutătorilor, din cele mai vechi timpuri ale omenirii, până în zilele noastre şi, în continuare, va fi până la terminarea evoluţiilor umane pe Pământ. Mai departe vor avea acelaşi tip de sarcină, ei sau alţii de acelaşi fel de evoluţie, dar în concordanţă cu vibraţiile altor popoare spirituale, care vor evolua pe planetă, după noi, oamenii.
Fără echilibrarea vibraţională pe care ei o păstrează permanent, omul ar trăi într-o vibraţie (creată de neputinţele sale) mult mai joasă; iar diferenţele între vibraţia planetară şi vibraţia societar-umană l-ar dezorienta (l-ar fi dezorientat de mult, de fapt) şi l-ar conduce la neputinţa de a crea, de a dezvolta şi a perpetua prin forţele proprii, o societate normală: numind „normal” ceea ce face omenirea azi, ca entitate globală conştient-creatoare.
Sunt mulţi oameni în lume care au însă o evoluţie suficientă ca să acţioneze – mai mult sau mai puţin conştient – în direcţia lucrării (de mult mai mare anvergură, însă) a străvechilor. Sunt oameni care au rezonat cu ei în orice timpuri şi au creat ei înşişi o stabilitate vibraţională de putere medie, dar suficient de activă, în societatea în care au trăit. Segmente tot mai mari de populaţie devin conştiente azi de ceea ce numim legea iubirii universale: lecţia radiantă străveche a moşilor prinde, şi dă roade, peste tot în lume. Asemenea oameni echilibraţi, care oferă ei înşişi echilibru – indiferent de viaţa pe care o duc, grea sau uşoară – simt cel mai bine scurgerea echilibrată a timpului.
Se spune că timpul de fapt s-a scurtat, din cauza modificării frecvenţelor planetare, dar pentru oamenii care caută echilibrul timpul se scurge chiar mai lent decât simţeau în perioada tumultului copilăriei şi adolescenţei lor. Ei nu se grăbesc, nu încearcă să fugă în viitor lucrând doar pentru acest viitor, nu se refugiază melancolici în trecut, ci trăiesc un prezent permanent, echilibrat, chiar dacă vorbesc şi ei, omeneşte, cu oamenii din jurul lor, despre trecut sau fac proiecte de viitor. Acesta înseamnă de fapt echilibru. Radiaţia moşilor în lume are un impact mult mai puternic asupra celor care trăiesc cuminţi într-o lume pe care o doresc din tot sufletul lor: să fie – sau să devină şi ea mai cuminte…
Timpul moşilor nu s-a scurs lent sau rapid. Ei simt în mod echilibrat fiecare clipă pe care o trăiesc, simplu şi curat, cuminţi în lumea pe care încearcă să o facă mai bună, mai frumoasă. Faptul că azi trăim încă pe Pământ, că avem realizările care ne luminează sufletul, chiar dacă şi lucruri îngrozitoare (rezultate din libertatea de expresie oferită de coordonatorii de evoluţii) de care parcă nici nu vrem să auzim, dară-mi-te să le mai şi vedem – se datorează muncii îndelungate, pline de abnegaţie, sacrificiu şi altruism, desfăşurată de aceşti ajutători tăcuţi de lângă noi: Moşii…

luni, 9 februarie 2009

ÎNŢELEGERI (1)

Deschidem acum o serie de paranteze cu explicaţii legate de problemele ridicate de dvs., cititorii. Deoarece întrebările pe care mi le-aţi pus sunt deosebit de profunde, ele necesită răspunsuri detaliate chiar aici – nu numai în cadrul Comentariilor, aşa cum am procedat până acum.
Multe lucruri vor fi detaliate în viitor: vom discuta pe larg despre evoluţiile spiritelor; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta. Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt ale multor feluri de mamifere pământene) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor prin cordoane energetice speciale: prin ele energiile primite activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic-solid. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi cazuri în care copii, ca spirite întrupate, extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii - şi până în zilele noastre - naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea - mai devreme sau mai târziu - a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin, pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut diponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul refuză greutatea naşterii, creşteri şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi cretivitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţari pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om - şi a tuturor laolaltă - la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi - conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori; şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor ca atare. Cand desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al sociatăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale - dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este "păcat" să ia viaţa unui copil - chiar şi nenăscut, chair şi abia conceput - dacă nu i se explică şi de ce ... Multe învăţături s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului - până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim "lumina ţinută sub obroc" - din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi - nu le mai înţelegem rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, sau exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea "roluri": de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă - aşa cum spuneam - de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul - o clipă - neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale. Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate - pe care chiar le avem aici, pe Pământ - căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi, comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui - bine numit - "diamant" - care este spiritul nostru.

Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii - căci ne suntem fraţi unii - altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi - dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val...
Deocamdata...

Completare în ianuarie 2018:
Întrucât este foarte problematică menţinerea în funcţiune a siteului Bucuria cunoasterii preiau în completare la câteva articole ceea ce scrisesem în plus acolo, iar în continuare vom discuta aici despre noi înţelegeri, pe nivele diferite, cum se vor derula călătoriile noastre spirituale.

ÎNCREDINŢĂRILE NOASTRE…
Societatea omenească a fost permanent într-o schimbare pe care fiecare om în parte a simţit-o, dar numai în limitele vieţii sale curente. Trăirile sale şi consecinţele în planul adaptărilor au dat naştere la modificări pe care omul le-a înţeles treptat, dar pe care le-a luat în considerare separat, fără să fie îndrumat să le ia ca pe schimbări trăite de spiritul mereu călător prin vremuri. Fiecare om a crezut – şi crede azi – că îşi trăieşte o viaţă la care a ajuns datorită luptei generaţiilor anterioare, din care el nu a făcut parte, la care nu a participat efectiv: cu gândul, cu faptele sale, cu munca şi cu lupta sa în fiecare dintre vremurile pe care le cunoaşte.
Atât cât, şi cum le cunoaşte.
Neînţelegerea acestui fenomen – pe care în mod curent îl numim reincarnare sau, mai corect cred: reîntrupare – este de fapt generat de teama multor segmente ale populaţiilor umane cu privire la răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume, acceptând că a contribuit la crearea trecutului. De aceea nu poate participa activ la crearea timpurilor, la schimbarea lor, fără conştiinţa că a făcut-o, că o face efectiv acum şi că o va face în orice moment al viitorului. Atunci când fiecare om care crede în reîntrupare va gândi şi va simţi efectiv că a trăit fiecare dintre momentele istoriei pe care o cunoaşte + multe altele pe care încă nu le cunoaşte, fiecare va simţi cum timpurile se creează şi prin el, şi prin fiecare spirit care se întrupează asemenea lui. Fiecare cu participarea sa personală, şi fiecare astfel de participare va fi bine înţeleasă la timpul oportun.
Ceea ce va crea deschidere pentru a primi în continuare noi cunoaşteri. Fiecare spirit poate constata că are o responsabilitate concretă, dar pe care nu trebuie să şi-o asume pe toată acum, într-un singur moment: tot ceea ce s-a petrecut în trecutul de care crede acum că nu a fost conştient. Că nu ar exista decât acum o conștiență activă, în acest moment. Mai mult: că altul nu are conştienţa sa în fiecare moment al vieţii sale, indiferent dacă îşi asumă sau nu un anumit fel de responsabilitate, acel fel pe care cineva îl studiază în acest moment şi prin care împinge lumea la a judeca totul prin prisma momentului LUI. Ceea ce din start nu este normal. Dar face parte din realitatea timpului pe care îl trăim azi şi trebuie să fie luat în consideraţie.
Pentru a ne înţelege pe noi şi tot ceea ce a constituit timpul istoric trecut.
De fapt, fiecare spirit întrupat şi-a asumat responsabilitatea deja, atunci când a trăit un destin, fiecare destin al său în parte. Dacă va gândi că doar acum poate să şi-o asume, că doar acum trebuie să-şi asume toată responsabilitatea celor din trecut, nu va putea face faţă panicii de necunoscut şi durerii de a fi greşit cândva. Dacă societatea nu a funcţionat corect, moral, spiritual, iar noi conştientizăm azi tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul tuturor timpurilor cunoscute, acest cumul rămâne doar de cunoaştere, nu şi de responsabilizare.
De fapt, societatea chiar funcţionează corect în felul ei, pentru oameni-spirite care vin la întrupare să înveţe. Să înveţe – nu să trăiască un anume fel de fericire rezultată din nemişcare, care ţine doar de a face lucruri obişnuite, de a căuta un anumit fel de linişte: cu orice preţ, chiar cu preţul ocolirii moralităţii, demnităţii, onoarei de a fi om.
Spiritele vin la întrupare ca să înveţe din cele care se derulează permanent, cu legături multiple între indivizi sau grupuri, între ei şi mediul planetar înconjurător, şi tot ceea ce se desfăşoară în universul de care azi suntem conştienţi. Liniştea interioară vine din realizarea lucrului bine făcut, traversarea evenimentelor cu maximum de moralitate, respect faţă de orice este viu în jur, demnitate: adică spiritualitate de înaltă măsură, după puterile şi încredinţările fiecăruia. Pentru că, oricum, dacă s-ar proceda în acest fel, nu s-ar depăşi o măsură medie pentru societate, care ar conduce la lipsa oricăror manifestări extremiste, ar conduce la dorinţa de conlucrare pentru desfăşurarea experienţei tuturor oamenilor la un loc.
Viaţa pe care o trăim nu înseamnă altceva decât că fiecare spirit învaţă să facă faţă la orice schimbare: de la lipsa totală de experienţă – la consolidarea experienţei prin trăirea multor evenimente de aceeaşi natură.
Dar pentru că ni se pare că este prea dureros că lucrurile se petrec astfel, suntem tentaţi să credem că nimic nu merge corect pe Pământ. Suntem tentaţi să credem că venirea noastră ar trebui să se desfăşoare în cu totul în alt mod şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, există un păcat, o vină, un Dumnezeu supărat pe oameni, o pedeapsă pentru nesupunere. Că însăşi viaţa noastră este o pedeapsă, în curs de ispăşire într-o închisoare universică pe această planetă a răului exclusiv.
Însă când mulţi oamenii vor înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum par, lumea nu se va schimba imediat. Cei care deja au înţeles îşi vor schimba modul de a privi lumea şi de a nu se mai implica în lupta celor care încă nu şi-au terminat înţelegerile. Această realitate trebuie bine înţeleasă acum.

SUBLIMAREA ÎNŢELEGERILOR
Dar înţelegerile se sublimează. Cei care înţeleg azi multe lucruri cred din tot sufletul lor că le-au înţeles pe toate: pentru că ele se aranjează frumos în mintea lor. Pentru că toate sunt logice.
Dar societatea umană nu s-a desfăşurat în trecut după logica noastră de acum, şi nu se va desfăşura în viitor după logica pe care o avem azi. Lucrurile sunt mult mai complexe şi nimic nu pare să conducă deocamdată la înţelegerea faptului că putem căuta rădăcinile celor care se petrec azi – în cele care s-au petrecut în trecuturile omenirii (lemuriene şi atlante): ştim de ele, dar ele nu s-au desfăşurat după logica noastră de acum, ci după subtilităţi pe care abia de acum încolo se pare că avem puterea să le înţelegem ca atare.
Viziunile curente văd rădăcinile, cercetătorii care le au – le înţeleg, dar de multe ori nu înţeleg şi desfăşurarea evenimentelor conform particularităţilor ACELOR vremuri – nu celor de azi. Oamenii aveau alte trăiri, alte emoţii, alte mentalizări: alt fel de a percepe realitatea. După logica pe care o avem azi – pe care încercăm cu greu să o păstrăm mereu de-a lungul vieţii – ne coordonăm în viaţa de zi cu zi, credem că nu mai trebuie să ne punem întrebări, din moment ce am înţeles o anume complexitate într-un anume moment. Transpunem totul după logica care dă roade acum, în acest moment, pe care ni-l credem cel mai elevat.
Vedem efectele şi nu întotdeauna înţelegem desfăşurarea faptelor. Vedem faptele, evenimentele, şi credem că ştim la ce vor conduce ele: dar dacă nu ştim rădăcinile, desfăşurarea lor în alte vremuri, anterioare, în care ele erau estompate de creaţii şi emoţii de alt fel decât cele pe care azi, le considerăm normale – dar nu ajungem să înţelegem drept cum acţionează fondul evenimental asupra prezentului şi asupra viitorului.
Şi nici nu vedem cum acest fond de azi acţionează asupra fondului nostru emoţional: de azi, de mâine. Pentru că şi acela va fi cu totul altul decât ceea ce trăim azi, chiar dacă azi percepem, şi înţelegem o parte din rădăcinile celor care vor fi mâine. Putem înţelege astfel măcar şi o parte din aceste sublimări, tot ceea ce avem de făcut este să lăsăm ca aceste înţelegeri să ne determine să nu lăsăm munca şi lupta noastră de azi la o parte: să mergem mereu mai departe, să descoperim mereu, să înţelegem mereu. Să ne formăm mereu înţelegeri noi, pentru vremuri noi.
Ceea ce însă nu acceptăm azi ne va conduce mâine să înţelegem că cele în care vom trăi vor exista chiar dacă nu le acceptăm azi! Nu ar trebui să fie ceva greu de înţeles. De la potop încoace, puţini oameni au acceptat ceea ce au trăit. Cu toate acestea lumea, formată de fapt din spiritele întrupate, a evoluat mult, chiar dacă nu a luptat decât aparent pentru un ideal universal, pe care nu l-a avut în înţelegere în timpul vieţii şi al luptei lor: pentru că orice om care luptă are un ideal, măcar un scop, iar acest scop face parte din scopul colectiv al umanităţii. Fiecare om a luptat şi împotriva unui anumit tip de pericol de înlăturat, împotriva unui anumit tip de insuportabilitate de înlăturat.
De loc paradoxal din punct de vedere spiritual, tocmai de aceea societatea a evoluat, chiar dacă şi pericolele, şi insuportabilităţile au rămas. Societatea a evoluat în timp, pe multe căi, susţinută în acelaşi timp şi de carenţele care au rămas din trecut, şi de cuceririle omenirii în luptele pe care le-a dus.
Lumea nu a luptat pentru televizoare sau pentru computere, dar a ajuns la ele… Ţăranul din secolul XIX nu a luptat pentru a ajunge la maşina stăpânului – el a luptat pentru un foc în vatră, o bucată de pâine şi o haină mai călduroasă. Dar prin lupta sa a dat curs în acelaşi timp altor evenimente, altor lucruri să apară în viaţa omenească. Nu a fost conştient de viitorul lui, dar a creat acest viitor. Spiritul şi-a creat de fapt propriul viitor…
La fel se petrec lucrurile şi azi. Noi muncim, luptăm şi vorbim de încredinţările pe care le avem, dar timpul creează câmp de desfăşurare pentru alte evenimente, de care nu suntem conştienţi, căci lumea noastră „ne petrece” – cum spunea Mihai Eminescu. Şi nu este ceva rău… Ceva se petrece permanent în fundal şi acel lucru ne va lumina vremea de mâine. Cu siguranţă.
Această vreme de mâine se leagă de cele de ieri şi de cele de azi. Vom vedea că avem toate cărţile în mână, le putem citi şi putem să trăim fără teamă pentru viitor. Căci vom trăi, în mare, exact ceea ce ne uimeşte azi + (ceea ce este foarte important) ceea ce ne înfricoşează azi!
Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp, nu?!
…Să vedem însă, în partea a doua a acestei expuneri, ce înţelesuri pot avea aceste două cuvinte: „uimitor” şi „înfricoşător”.
_________________

Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??… 
Să vedem...
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană, urmând să fie prezentată detaliat în secţiunea „Alte Studii” o expunere a modului de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…) Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială mentală: prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei mentale, prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…)