Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

miercuri, 30 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (3):

ÎNŢELEGEAU BINE COMPLEXITATEA NOŢIUNII DE AJUTĂTOR
Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii chiar – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci moşii nu-i lăsau să le uite: ajutătorii – îi numeau şi veghetori şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că deasupra lor erau Făuritorii tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului lor, nebănuite de mulţi a fi de fapt adevărate. Şi o făceau până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele: nimeni nu mai avea scăpare din minţile lor ascuţite, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite cu care nu numai că nu munceau, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşor pentru ei şi mai greu pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către revoltă sau înţelegere. Asta era munca cea grea a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni pentru ucidere. Semenii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă oferită, pe care însă conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare curaj omenesc. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, plecaţi dintre cei vii în lumea fără trup: că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea şi comparând rezultatele cu inima. Inima care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut.
Şi durerile lor erau mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care le serveau. Adică, de fapt, al celor care i-au ajutat mereu în lumea pe care nu au condus-o după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor adânc, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze – şi ei, şi ei la rândul lor pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii tot la fel să facă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie, cum să muncească şi el, la rândul său.
Să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel. Să lupte – dar să nu jefuiască. Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.
Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.

luni, 28 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (2): DESPRE LUMEA OAMENILOR

Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră din vechimi pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii moşilor ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi bătrânii familiilor lor. Cele noi le primeau de la învăţătorii moşilor şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau. Tuturor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, cum se schimbau toţi oamenii. Cum se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea le vorbea: în acelaşi fel cu inima sau în feluri foarte diferite. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu inima în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de altă vorbire decât inima şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând sau îndurerând în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către înţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni se va forma din grupuri mici de suflete, care nu vor mai fi de acelaşi fel, iar aceasta era orânduiala pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţa în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

duminică, 27 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (1): DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg cândva ce ştiau şi la ce le folosea tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!..

1. CE ŞTIAU GEŢII – SUB ÎNDRUMAREA, ŞI CU ÎNVĂŢĂTURA OFERITĂ DE MOŞII POPORULUI LOR:
DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?! Eeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri. Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut... Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul – în care ne aflăm noi, azi, dar şi acela care va veni, în continuarea noastră, geţii ştiau bine cum evolua lumea, din punct de vedere creaţionist. Şi ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume de calitate, cu lucruri făcute de calitate. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă în câmpul mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor;
– aveau nevoie de elemente subtile, pentru ca creaţia lor să se poată menţine în peisajul lumesc câtă vreme era nevoie, până când lumea avea să înţeleagă ceea ce au ştiut ei, şi apoi să mai înţeleagă că totul era ciclic: şi puterea, şi cunoaşterea care vor veni din nou în viaţa oricărui om.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să le ofere: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte şi sănătate. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum şi lumea lor pământurilor lor o aveau. Cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur care trăiau în jurul Focului din Mijlocul lor, căruia îi cunoşteau bine numele intim, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul focului numit de noi, acum, Soare.
Ştiau – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate. Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată. Din marginile lui, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi cum trebuia să înţeleagă, privind astfel, cele care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume. Ştiau că toate se schimbau până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: asemănătoare, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei; ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, căci şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Ştiau că unora nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra lor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni, mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi care protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii le aveau de dat. Apoi Bătrânii îi lăsau să se obişnuiască: când cu greu, când cu uşor, până ce devin capabili să-şi trăiască experienţa din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

joi, 5 noiembrie 2009

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (2): PREOTII SI DUHUL SFANT

Este o discutie foarte interesanta… Şi care poate fi foarte amplă…
O chestiune interpretată în fel şi chip de-a lungul timpului, iar cea mai complexă înţelegere nu se află în zilele noastre, ci undeva la rădăcina timpului măsurat de la potop încoace.
Care vine in intelegere ca fiind Sfantul Spirit al lui Dumnezeu, de la care vine Suflarea de viaţă. Care nu poate fi contestată şi împiedicată să se desfăşoare, prin împiedicarea naşterii copiilor sau prin suicid.
Deşi acest lucru este cu dus-întors, căci aveau, încă din ultimele faze ale imperiilor dinainte de Iisus, interesul să se nască copii sau să trăiască oamenii - de bine, de rău - pentru păstrarea forţei de muncă…
În linii mari, cam asta ar fi în prezent. În ascuns însă se cunosc prea bine toate cele decretate drept erezii: numai ei aveau dreptul ascuns sa le cerceteze, sa aplice rezultatele cercetărilor şi să decreteze încredinţările.
Dar să o luăm încetişor.
Sunt multe lucruri bune, care însă, prin intenţiile celor care le-au pus în forme sociale, s-au impurificat, apoi treptat şi-au pierdut mult din credibilitate. Adică intuiţiile corecte, bune, dintr-un moment dat s-au convertit în conştientul lor în necesităţi perverse, iar apoi s-au creat în timp explicaţii după logica omeniei, cel puţin a echilibrului universal. Adica aşa cum au venit în viaţa oamenilor, de la bun început.
Aşa funcţionăm, orice spirit, până când ne creăm înţelegerile şi obişnuinţele de a opera de la bun început, şi permanent apoi, din sentimente înălţătoare, şi nu din necesităţi comode, sau agresive, ascunse după cuvinte frumoase.
Toţi am trecut prin asta. Toate spiritele trec prin aşa ceva, în evoluţiile lor. Într-un fel este adevărată fraza “Păcatul este înaintea mea pururea”: pentru că spiritul ştie că a făcut ceva ce nu mai trebuie să facă. Dar nu trebuie să plătim pentru aşa ceva şi să muncim cocolind pe cei care nu agrează munca scoţând ochii celor pe care îi obligă la slugăreală. Să nu ne lăsăm pedepsiţi pentru anormalităţi, aberaţii ale comportamentului altora. Să fim foarte atenţi la tot ceea ce ne cer alţii – dar în egală măsură şi la ceea ce nu vrem să oferim altora… Căci dezechilibrul poate veni oricând ne aşteptăm mai puţin din partea noastră proprie.
Să revin.
În societăţile care au pus bazele religiilor, preotii stiau foarte bine ca existau foarte multe lucruri pe lumea aceasta care fuseseră la un moment dat bunul întregii omeniri, dar care fuseseră uitate între timp. Ştiau foarte bine că timpurile se schimbă şi oamenii îşi pierd cunoaşterile şi abilităţile mentale, dacă nu rămân cât de cât în cunoaştere. Au dezvoltat activităţi mentale, au căutat şi au găsit mostre de lucruri create sau modelate de oamenii timpurilor anterioare, au studiat tot fondul cultural al diferitelor popoare, infiltrându-se direct în mijlocul lor sau cercetând mental (prin clarvedere directă, prin retrocogniţie) câmpurile şi structurile universale.
Mentalizarea, pe scurt, călătoria astrală, erau metodele de operare curente, de altfel singura activitate a multor segmente preoţeşti. Diminuarea segmentului cunoscătorilor s-a realizat prin interzicerea învăţăturilor înaintate: interzicerea scrisului, cititului - prin institurea castelor, claselor sociale; interzicerea călătoriilor personale (legarea de pământ); instituirea muncilor obligatorii pentru reamenajarea vechilor construcţii, pentru construcţii noi, pentru întreţinerea tuturor celor care aveau participare directă sau indirectă la astfel de ţinere a poporului departe de cunoaştere.
Preoţimea veche ştia bine că austeritatea ţine mintea liberă, de aceea îşi creau doar condiţii de trai de înaltă calitate şi obligau la întreţinerea unei curăţenii şi ordini a spaţiilor, pentru ordonarea şi curgerea energiilor ajutătoare, pentru activitatea lor mentală avansată. Dar învăţau conducătorii laici să întreţină bogăţii din ce în ce mai rafinate, pentru a întreţine starea de dominare mentală chiar şi asupra lor.
Ştiau foarte clar ca:
- se poate opera cu energiile ca şi cu armele - încă mult mai bine, mai sigur, încă în plus neştiut, ascuns, ceea ce pentru ei era un avantaj enorm... Da, cu "suflul de viata datatorul" se poate acţiona si pentru constructie, vitalizare, dar si pentru distrugere, omorâre. Tot aşa cum azi folosim lasere pentru taiere si pentru sudura. Si faceau si una, si alta. Cand s-a luptat cu preotii egipteni, pentru eliberarea iudeilor din robie - Moise asta facea: tot de la ei invăţătură, caci avusese parte de educatie de... faraon...
Nu toti oamenii ar fi putut intelege astfel de puteri, de aceea a păstrat învăţătura pentru cei care aveau puteri mentale ridicate, uşor detectabile pentru un om învăţat. Si tot el a invatat preotii iudei cum sa faca acelasi lucru. Acei ani pe care i-au petrecut in desert, nu a fost o simpla invarteala, ci pentru a învăţa că toată puterea se poate folosi, canalizată pe 2 cai: invataturi si aprofundarea invataturilor, acolo unde nu puteau sa fie urmariti, mai ales daca erau in miscare de la un loc la altul; pierderea contactului cu ei, in situatia in care preotii egipteni ii urmareau dincolo de desert, pândind sa iasa de acolo si sa îi urmărească in continuare. Desertul are o energetica speciala, o constructie nisipoasă care sparge fronturile, si sunt bine lasate sa existe in acest moment planetar, in care oamenii nu-si pot tine gândurile in frâu. Furtunile de nisip, ca si cele de apa sparg fronturile mentale si nu mai poti urmari ceva. de aceea ne simţim împrospătaţi în prezenţa unor ape în mişcare.
Deci tot timpul în care iudeii s-au învârtit prin desert, Moise a format si oameni noi, din cei nou nascuti, care nu puteau fi in continuare lesne cunoscuţi de catre preotii egipteni; au format un front nou uman de lucru mental, care au schimbat complet grupul aflat in desert. Numai asa au scapat de preotii egipteni.
- revenind la preoţii egipteni, să amintim că ei operau cu fluxuri energetice asupra nou nascutilor familiilor conducatoare din statele din jurul lor, slabind corpul astral al copiilor. Nu-i omorau, ci prin atacuri slabe dar repetate asupra legaturilor corpului astral cu restul sistemului corporal al omului in somn, pana la anii maturitatii aceia nu ar mai fi putut lucra mental, chiar sa fi vrut. O astfel de procedură se folosea nu numai împotriva duşmanilor, ci şi împotriva propriilor conaţionali, cei care se împotriveau voinţei lor, căutând să conducă pe cont propriu. Hatsepsut a depasit impunerile preotesti, dar am de studiat serios asupra felului în care s-au derulat evenimentele acolo. Nefertiti, la fel: despre ea am studiat si am inteles mult mai multe lucruri; ea a reusit sa-i puna la punct si vom mai discuta despre ea mult, candva.
- de comentat si faptul ca preotii stiau bine ca exista cu adevarat zei - dar nu cei pentru care impuneau populatiilor supunere, dandu-se drept mijlocitorii lor. Acei zei erau o masluire, o perversiune religioasa, iar preotii stiau bine ca exista si "zei" - entitati care erau cu "ochii" pe ei, dar de la distanta, si nu se amestecau in facaturile preotilor. Stiau bine de Moşi - ii numeau Bătrâni - si chiar a fost o lupta la un moment dat pentru a-i... supune voinţei lor!! Nu stiau, sarmanii, cu cine aveau de a face... Iar Bătrânii au operat prin intermediul oamenilor, nu direct, dovedind multa forta de echilibru si iubire.

Interesant este faptul ca iudeii si-au dorit prin Moise suprematia, Moise a cerut aceasta invatatura si putere pentru poporul său, dar nu i s-a acordat, cum era si normal. Atunci Moise a inteles ca toti oamenii sunt iubiti de Dumnezeu si ca Yehova este de fapt reprezentarea universala, chiar daca iudeii il credeau doar Dumnezeul lor. Si chiar reprezentanţii lui - ştiuţi în mare taină - se dovedeau a fi ajutărori universali...
Dar se pare ca numai Moise a inteles.
Cand a venit Iisus, fiecare segment de populatie a crezut ce a putut din sarcina lui pe Pamant. El a venit pentru toate vietuitarele de pe Pamant, pentru toata galaxia si mai departe, sisteme galactice locale...
Iar acest lucru este doar parţial recunoscut azi.
Chiar si la noi, daca spun ca Zalmoxis nu era ... proprietatea noastra, zeul nostru absolut, mândria exclusivă a poporului dac... ci a fost coordonator pentru o mare parte din EuroAsia si apoi alături de altii, pentru intreg Pamantul... unii se supără... Ce-i aia, Zalmoxis a fost AL NOSTRU !!!... Cu stampila si parafa...
Glumesc... dar este foarte trist...

Să reţinem aşadar. pentru preoţi, de la începuturile religioase ale omenirii, Duhul Sfant a fost o combinaţie între puterea spiritului şi materialul - energia - cu care acesta poate opera în vederea susţinerii încredinţărilor proprii.
Când puterile mentale şi-au năruit "stăpânii", dovedindu-se o capcană de piederea a întâietăţii în faţa perşilor, antrenaţi puternic şi pe planul voinţei, şi pe planul folosirii armelor şi puterii brutale trupeşti, egiptenii au pierdut definitiv bătălia pentru putere.Chiar dacă Cleopatra a reoşit să înţeleagă că trebuiesc folosite toate puterile omului, totul a fost mult prea târziu. Şi cu siguranţă că a fost bine aşa.
Ceea ce a rămas a fost încredinţarea că mintea omului poate face , scorni, rafina multe. Chiar atât de multe, incredibil de multe. Sau credibil. Depinde din ce unghi de vedere privim lucrurile... Treptat în special iezuiţii şi-au dat seama ca Sfântul Spirit este o noţiune universală, adică acel spirit care nu oboseşte niciodată, care nu îmbătrâneşte niciodată, care poate lucra în orice condiţii, pentru sau împotriva tuturor.
Si s-au pus pe treabă.
Sau... au continuat-o...
Doamne iarta-ma, îi cam judec, poate..

miercuri, 4 noiembrie 2009

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (1)

Se vor citi comentariile prietenilor noştri de la postarea
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/11/sa-invatam-de-la-istoria-lumii.html

Să lămurim de la bun început un lucru: ceea ce scriu nu este un patriotism exacerbat, dar nu pot dovedi acest lucru decât atunci când voi scrie în acelaşi fel despre celti, tibetani, tolteci, maori, populaţiile indigene din America de Nord (aşa-numiţii „indieni” nord-americani). Din patriotism necesar, omenesc zic eu, am inceput să scriu despre populaţiile getice locale şi acest lucru cred că este de înţeles.

Pot spune că acum ştiţi că încerc să fiu echilibrată în studiile mele. Nu cred nici că Atlantida a fost Dacia, nici că dacii au creat civilizaţiile lumii – disputându-şi de altfel întâietatea cu celţii, tibetanii, africanii sau evreii. Nu cred nici în teoriile conspiraţiilor, cel puţin nu în conspiraţiile de felul celor expuse prin lume. Da, dacă înţeleg că societăţile au functionat - cum au putut, cum s-au priceput. Conspiratie inseamna sa faci ceva foarte constient ca poti face SI BUN, SI RAU SI ALEGI RAUL... Dar cei care au condus societăţile umane în ultimii 7000 de ani nu au trăit pe baza unui asemenea principiu...
Pentru a înţelege acest lucru este necesar să ne gândim ca există organizari care fac astfel de alegeri, dar şi alte organizari care nu au de unde alege, caci nu le vin in minte partile bune, ci le vine în minte doar cum sa supravietuiasca intr-o lume pe care o intuiesc altfel decât una în care se pot descurca ei: si de aceea o cred rea, perversa si haina... Chiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa... Organizările de acest fel le fac oamenii care nu au pricepere multa, nu au îngăduinţă pentru muncă, nici pentru a lor şi nici pentru a celorlalţi: doar profita de ea.
Si intr-o astfel de lume - raspunzi tot asa...
Ei nu stiu decat asta. Ei nu aleg: cel mult se poate spune că ei aleg intre răul in curs si frica de un rău viitor si mai mare.
Problema că fiecare popor face ce i se oferă ocazia să facă este foarte adevărată, însă dacă rotim un pic lucrurile, vom conştientiza şi profunzimea acestui adevăr. M-am gândit şi eu la acest lucru, din anii tinereţii, când am aflat că în al II-lea război mondial, dacă nu erau germanii – ar fi fost polonezii, căci din disputele de aceeaşi formă agresivă şi de o parte, şi de cealaltă a graniţei lor ura şi cruzimea se manifesta la fel. Într-un moment prielnic, germanii au câştigat un pas... şi aşa s-a scris istoria. Cum o ştim deja...
Să revenim: există locuri care dezvoltă energetic impulsuri de manifestare a spiritelor de un anumit fel şi locuri care dezvoltă alte feluri de impulsuri. Chiar voi dezvolta această idee imediat, la Vibraţii (3), şi voi mai dezvolta cu alte idei mai departe faptul că vibraţia planetară înaltă nu oferă spiritului putere şi cunoaştere automată pentru o manifestare de înaltă spiritualitate, mai înaltă decât punctul (treapta, subtreapta) de evoluţie progresivă în care a ajuns. La vibraţie înaltă, spiritul se manifestă cu cea mai înaltă formă de cunoaştere a sa: bună, frumoasă, rafinată în sensul minunat al cuvântului, creator, altruist. Vibraţia joasă scoate la iveală din memoriile spiritului cele mai joase forme de manifestare, cunoscute din evoluţiile anterioare, în care lupta principală era de rupere brutală de animalitate, unde brutalitatea are nota sa de hotărâre prea puţin înţeleasă. Chiar rafinamentul formelor înalte de manifestare se transformă în rafinarea cruzimii. Cerinţele conducătorilor, impunerile lor sunt rafinate, dar impuse altora pentru a le fi satisfăcute: cu agresivitate, răutate, cruzime, perversitate.
Nu toate spiritele reacţionează însă aşa, să ne aducem aminte din celelalte studii de faptul că pe Pământ se află în evoluţie blocuri spirituale piramidale. Multe nu au experienţă spirituală înaltă sau măcar înaintată, iar dintre cele care nu o au – multe sunt destul de echilibrate, dar uşor de atras pe calea dezechilibrelor, când se simt ameninţate. Majoritatea nu acceptă să-şi modifice manifestările către bunătate, milă, comportament ponderat – căci nu se pune la ei problema altruismului, sacrificiului, iubirii. Dar sunt pe această cale, chiar şi la vibraţii joase. La vibraţii înalte... nu vă imaginaţi de cât altruism pot da dovadă...
Dar ne vom convinge în următoarele perioade.
Cu alte cuvinte, nu peste tot sunt popoare formate din spiritele cele mai puţin experimentate ale populaţiilor spiritale pământene. Sunt popoare formate din spirite mai puţin experimentate în domeniile de spiritualitate înaintată, ordonate împreună în acelaşi popor pentru că ele nu se pot descurca decât împreună, nu se pot descurca fără un câmp mental propriu, format din energii de aceeaşi vibraţie.
Pe de altă parte, există popoare care sunt formate din spirite cu destulă, şi cu multă experienţă de manifestare cuminte, bună, care au dezvoltată la vibraţii joase atitudinea rezervată în faţa lumii mai agresive. Instinctiv se dau înaipoi. Dar odată atacaţi, deşi nu atacă, se vor organiza atât cât pot ei de bine pentru a lupta împotriva agresiunilor de orice fel. Pot deveni disperaţi şi pot omoră, dar nu neapărat cu răutate şi cruzime. În astfel de popoare vor fi şi spirite agresive, rele, dure, dând dovadă de cruzime şi cinism. Sunt acolo pentru a învăţa că se poate rezolva şi altfel problemele decât în felul lor. Să culeagă exemplu şi să ofere exemplu grupurilor lor spirituale. Astfel de oameni sunt legaţi prin fire nevăzute de toate grupurile spirituale de acelaşi fel de pe întreg Pământul şi, mai profund privind lucrurile – tuturor celor de aceeaşi evoluţie care se află în evoluţii în corp astral, în câmpul universal al planetei. Astralii sunt deja mult echilibraţi, dar simţămintele pe care le culeg semenii lor întrupaţi li se transmite puternic, emoţional, chiar înainte ca pământenii să poată conştientiza ceva substanţial.
Să ne oprim deocamdată aici. Să reflectăm puţin la cele expuse.
Pe urmă vom merge mai departe.

marți, 3 noiembrie 2009

SĂ ÎNVĂŢĂM DIN ISTORIILE LUMII...

Motto: austrieci din toată lumea, vă respect şi vă iubesc!

Pentru a nu se supara nimeni dintre cei care au scris despre un anume aspect al istoriei, pentru ca asa au invatat la scolile timpurilor noastre... scriu un mic articolas acum, urmand ca in anii ce vin sa discutam mult asupra acestui aspect.
Aspect ascuns al intelegerii istoriei. Nu numai a noastră...
Ma refer la lucruri vehiculate de atat de mult timp, incat fac parte din vocabularul nostru curent: despre anumite lucruri (de mare subtilitate, dar acesta nu este un lucru inteles prea bine in zilele noastre), cu insistenta celui ce citeste peste tot acelasi lucru si mai departe contribuie la vehicularea si intarirea acelorasi neadevaruri, bineinteles inconstient. Si care trebuie sa inteleaga ca nu intotdeauna manualele spun adevarul. Nu intentionat, ci doar superficial. Sau doar ideile principale, din punctul de vedere al acelor evenimente care au format un anumit fel de al fi al societăţii în care trăim. Cand este vorba despre rea sau perversa intentie... este cu totul altceva. Va veni si vremea sa discut despre acest lucru, din punctul meu de vedere...

Subiectul de azi: se spune că, de fapt, ardelenii sunt mai civilizaţi desât restul poporului nostru, căci se simte influenţa austro-ungară asupra celor de acolo...
Eu cred insă altceva.
Pornesc de la ideea că ACOLO SE SIMTE FAPTUL CĂ A RĂMAS MAI MULT INFLUENŢA DACICĂ, GETICĂ, A MOŞTENIRII LĂSATE DE EI VIITORIMII, CARE S-A ESTOMPAT INAFARA CARPAŢILOR. A unei moşteniri lăsate de sub îndrumarea moşilor, care trăiau în Cuibul Munţilor. Puterea poporului român ţine de puterea vibraţiei teritoriului cuprins între munţi - munţii şi versanţii exteriori ai munţilor. Se estompează treptat dincolo de acest areal, în aceste vremuri în care viaţa corectă se desfăşoară cu greu, înafara acestor graniţe. Teritoriile care formează un anumit fel de putere spiritelor întrupate pe cuprinsul lor se restrâng în general odată cu diminuarea vibraţiei planetare, de aceea teritoriile pe care oamenii de aici aveau un avantaj spiritual se desfăşurau mult mai departe în trecut. Dar, aşa cum spuneam, vremurile în schimbare au remodelat acest areal, rastrângând puterea de susţinere la un teritoriu mult diminuat. Însă cei care îşi trag obârşia din teritoriul actual au forţă de pătrundere cam între Tisa şi Nipru, între Carpaţii pădurosi şi sudul Bulgariei.

Austria si-a facut si ea loc in lume cu coatele si cu picioarele, ca intre oamenii "tari". Asa erau vremurile... Nu este azi de acuzat nimeni, iar cei care îmi citesc de mai mult timp părerile pe aceste bloguri ştiu bine că atenţionez asupra faptului că lumea şi-a cunoscut limitele inferioare în toate aceste vremuri greu de îndurat- Şi accentuez că este vorba despre orice spirit, fie el stăpân sau supus. Am fost - şi incă mai suntem cu toţii supuşi timpului pe care îl trăim, iar dacă înţelegem şi acceptăm acest lucru, deschiderea noastră către alte lumi se va lărgi corespunzător cu darul nostru de acceptare...
Interesant este ca oamenii popoarelor care au creat imperii prin forţă, dezonorându-se in faţa lumii, acum sunt oameni relativ cuminti, in timp ce noi parem a fi ...dezonoranţii unei Europe care s-a dezvoltat fără sa bage de seama ca educatia au primit-o de la noi, pe langa aurul pe care il admiram in catedralele si palatele lor... In spatele placilor de aur plâng copiii muriţi din faşă si piepturi de oameni chinuiti si trasi pe roata au rămas cu demnitatea celui ce si-a aparat "nevoile si neamul"... Da, da, strainii nu au fost obligati la propriu sa se lupte cand cu nădejde, când cu deznadejde pentru a-si apăra neamul si peticuţul de pământ; şi pentru că au avut un trai mult mai liniştit (chiar dacă şi-au avut şi ei partea de nevoire) au păstrat mult din puterea străveche a fiinţei omeneşti.. Este drept: cand esti liber sa te manifesti, printre rele se scot si cele bune..
Sunt intrebata deseori de ce a lasat Dumenezeu sa fie robit un popor ca acesta, in mijlocul caruia ne-am nascut azi. Si RASPUNSUL ESTE FOARTE SIMPLU: sa invete de la noi, care nu am putut decat sa ne ajutăm intre noi, la necazuri, sa luptăm pentru libertatea spiritului nostru, sa arătăm ca in orice fel de conditii, o mână de oameni au schimbat rotile istoriei. Lumea asta cunoaste - de bine, de rau - povestea luptatorilor de la Termopile... Noi am fost "Termopilele" Europei... Luptatorii de la Termopile erau vechii maratonisti ai istoriei stravechi ai omenirii, cei care STIAU SI PUTEAU SA FUGA, dar au folosit fuga intr-un scop atat de nobil !! pe care si azi vrem sa-l tinem minte..
Atacatorii nostri au invatat fara doar si poate lectia vietii lor, ca spirite intrupate, si randuri-randuri de alti agresivi au venit la intrupare mereu, de-a lungul timpului. Tuturor celor care au venit in fata noastra, din toate zările, le-am dat lectii. Aceasta este ESENTA FAPTELOR POPORULUI de aici, din Cuibul Muntilor.
Nu austriecii ne-au invatat corectitudinea, ci noi le-am adus aminte ce inseamnă să fii om. Nu s-a scris nicaieri, nu se leaga o asemenea frază când vorbim de Horea... de badea Cârţan... De Eminescu... Noi am dat putere nu numai Europei de Vest, ci si aceleia de Est. Ne-am lsat credintaţ măcelarită, trupul tras pe roată, pentru a intra in bârlogul celor care nu stiu ce inseamna adevarata vitejie, adevarata omenie... Care au fugit de responsabilitati, si au obligat si pe altii s-o faca, facandu-si aliati din "netrebnici": adica cei care nu se aflau "in treaba adevarata", care făceau ce nu le trebuia... adica: sa creeze, frumos si inteligent, calitativ - si ca creatie, si ca utilitate... Sa creeze muncind cu mâinile lor... dar ei au dispretuit mereu munca, au sfidat-o... sfidand portile unui Rai in care nu au crezut nicidata. Si "Portile" erau acelea ale mâinilor lor, pe care si le-au inchis, fortand oamenii buni, adevaratii oameni buni, sa faca lucruri frumoase de care sa nu aiba nicicand parte...
Noi i-am invatat pe ei... NICIDECUM EI PE NOI...
Dar asta nu scrie in cartile de istorie...
Poate ca acum ne relaxam, la o sticla de bere si o “partida” de TV… si nu ne gandim la asta niciodata… Nu ne punem intrebarea … zic eu fireasca… câte datorii si-au platit ei in fata lumii??
Nu-i bai, nu avem nevoie de plata sau rasplata, dar măcar sa nu ne lasam invinuiţi si mal-trataţi in continuare…
Chiar îti vine sa spui ca poate ni se cuvine o vacanta… Desi chiar se pare ca nu suntem in vacanta… Ca oferim “serviciile” noastre Europei, lumii intregi, in continuare… Cunosc oameni de profunda simtire si cultura care spala, fara jena sau umilinta, batranii Europei la fund si printre picaturi le strecoara cate ceva istorie ca sa nu mai creada in stupiditati holiudiene ieftin-comerciale (special am scris asa) privind vampiri si alte alea…

Celor care confunda gândirea elastica cu impatimirea le spun cu respect, direct, ca nu sunt manioasa. Sunt reflectii asupra multor cuvinte spuse din cartile care ne-au tot invatat ceva, si noi ducem mai departe intarind gandiri superficiale ale altora. Am ajuns de mult la concluzia ca suntem oameni deosebit de inteligenti, chiar daca multi romani privesc la Stirile ProTV de la ora 5…
Poate avem nevoie si de acelea, pt. că cei ce privesc nu sunt in stare sa faca cele prezentate acolo si, prin dezacordul exprimat, prin indignari, creăm un fond mental pozitiv oentru toată lumea în care trăim… ATENTIE LA ACEST ASPECT… Sa nu dispretuim lucrurile pe care le intelegem vag… Să încercăm numai să le înţelegem, atunci când avem astfel de posibilităţi...

marți, 1 septembrie 2009

PEŞTERA IALOMICIOAREI (4)



Întrucât îmi este greu deocamdată să introduc poziţie cu poziţie fotografiile în text, vă invit să vizionaţi albumul de fotografii PEŞTERA IALOMICIOAREI – 2009
Dati click pe album si il veti putea viziona dupa cum doriti

Ieşirea din drumurile de azi – adică scările care se află azi în ajutorul vizitatorului – nu poate reformula energetica drumurilor iniţiale. Însă drumurile prin lăcaş, şi astfel fluxurile energetice interioare, s-au orientat prin croirea încăperilor, sălilor, astfel încât trecerea dintr-o sală în alta, din orice direcţie, şi mergând pe oricare parte a sălilor – pe margini sau pe centru – să susţină energetica echilibrată despre care vorbeam. O energetică interioară care să odihnească, să ofere acel punct de percepţie crescută de la o sală la alta. Din nefericire, condiţiile precare ale drumului de azi obligă călătorul să meargă atent la fiecare pas pe care îl face, în loc să privească atent în jurul său, să simtă şi el acest lucru, fără mare greutate.
În trecut însă, drumurile mergeau pe marginile sălilor, lăsând în interior loc pentru sculptură. Mare parte din cele sculptate aveau un dublu rol: de decorare a interiorului – dar cu rol decorativ-tematic, cu învăţătură, pentru chiar generaţiile noi de moşi, de învăţători, de călători, de maeştrii ai meseriilor aşezărilor umane. Cele care au rămas încă în săli au fost parţial reconstituite de generaţiile următoare de oameni buni, care au ştiut toate cele care au fost odată în aceste locuri, lăsate moştenire din generaţie în geneţie. Unele sunt chiar rămase din vechime, altele, care au fost distruse între timp, au fost reconstituite sau accentuate, reliefate, ulterior.
Sculpturile originale le vom descrie noi, precum şi unele dintre cele care au fost însemnate local, iar acest lucru se vede bine.
Multe dintre cele care au fost lucrate astfel au o logică clară în expunere, din sală în sală. În schimb, unele reconstituiri au fost făcute în apropierea locurilor care nu se mai pot descifra azi.
Începem cu sala centrală, acolo unde vom urmări legenda sacrificiului ajutătorului, luminătorului poporului. Popor care este împărţit în două grupuri, după cum îi merg înţelegerile: un grup situat de partea binelui şi altul de partea răului. Se numeşte Sala Marelui Preot. Este prezentată în fotografiile expuse mai jos.
Anterior am discutat despre drumurile în jos, către încăperea numită La Lacuri sau, popular, La Cascade, iar cunoscătorilor: La vrăjitoare. Între culoarul de adaptare, de la începutul lăcaşului, şi scările care duc în jos, La Lacuri, şi de acolo, către Sala Marelui Preot, se află un şir de încăperi care au fost cândva folosite de locuitorii lăcaşului ca trepte largi şi drumuri de dezvoltare a puterilor proprii. Din aceste locuri au rămas doar culoarele şi nişele de retragere proprie, cu vibraţii echilibrate, simţite azi la valori medii. Iniţial energetica – cum spunem azi – era simţită ca vibraţie a aerului, ca forme de lumină şi de sunet pe care le percepeau fiecare locuitor în parte. Era creată pentru grupuri distincte, de vibraţie asemănătoare – dar distinctă la diverse nivele ale sensibilităţii umane din trecut. Cerinţele etapei de mai târziu, mai apropiate de vremurile noastre, nu cuprindeau precizia celor anterioare: nu pentru că nu ar mai fi putut lumea să înţeleagă asemenea cerinţe, şi să le folosească mai departe, ci pentru că epoca de evoluţie a oamenilor a virat treptat către amestecarea populaţiilor spirituale; şi în astfel de situaţie, adaptarea oamenilor se face prin încercarea, necesară tuturor, de a se situa la înălţimea cerută de ceilalţi semeni. Orientarea ajunge astfel la o înălţime medie mai joasă decât aceea din care s-a făcut pornirea. Vibraţia generală mai joasă determină pe unii să facă eforturi să-şi păstreze comportamentele anterioare, luptând/muncind din greu, depunând eforturi mari, iar pe alţii să se situeze la un nivel mai scăzut, din cauza lipsei de experienţă în trăiri la asemenea nivele joase de vibraţie. Dar cu toţii au nevoie unul de altul, spre primirea de ajutor şi, de partea cealaltă, prin intuirea necesităţii de a se pleca în faţă celor care îl necesită. A avut loc amestecarea populaţiilor de provenienţe stelare, clar în general constituite pentru ca, până la un moment dat, oamenii să se ajute reciproc, înţelegându-se chiar şi fără să-şi ştie apartenenţa la grupul spiritual propriu sau la cele asemănătoare, din blocuri spirituale de acelaşi fel. De aceea spiritele vin pe Pământ în blocuri piramidale, cu nivele apropiate de evoluţie, unde experienţa le este crescută în funcţie de numărul anterior de călătorii în această subzonă a universului. Şi toţi cei care au mai venit măcar o dată în această subzonă a universului ajută pe cei care nu au mai fost niciodată pe aici, ca spirite în deplinătatea sarcinilor de evoluţie. Ceea ce este greu pentru toţi lolaltă, şi pentru fiecare om în parte.
Asemenea locuri nu erau însă locuri de retragere pentru odihnă. Puterea acestor locuri era mare, în sensul accentuării impulsurilor energetice locale cele mai fine, care astfel ar fi putut să treacă neobservate, chiar şi de către astfel de oameni, deosebit de perceptivi. Locurile erau sculptate în mod special pentru oameni, pe direcţii de radiaţie puternică, astfel încât orice animal care ar fi dorit în timp să se adăpostească prin colţuri să nu se simtă confortabil şi să-şi găsească alt loc de adăpost. Căci s-a ţinut cont de faptul că, în timp, oamenii care vor şti toate aceste lucruri, din împrejurimi sau chiar din locuri mai îndepărtate, le vor folosi sporadic, făr să locuiască chiar permanent aici. În acest fel s-au evitat accidente normale, lăcaşul nefiind vizitat de animalele sălbatice din împrejurimi şi oamenii care aveau să se adăpostească aici să nu fie în primejdie. Frica de interior, din acest punct de vedere, nu-şi are nici azi rostul; oricum în contemporan, în anii din urmă, schitul a fost închis complet, cu construcţii solide, cuprinzând şi intrarea în Peştera Ialomicioarei.
Ceea ce atrage atenţia pe aceste drumuri – capetele sculptate de locuitori ai lăcaşului pe grinzile tavanelor – nu se observă venind de afară către interior, de aceea le vom discuta la întoarcere, pe firul drumului către ieşire.
Aşa cum spuneam, Sala Marelui Preot (numită de unii localnici şi Ursoaica, datorită stâncii masive din interiorul ei) este prima mare sală din lăcaş. Se prezintă în fotografii pe bucăţi, căci locul nu permite o fotografiere panoramică (o cameră de luat vederi, în viitor, îmi va rezolva problema prezentării!!)
Legenda este expusă pe înălţimi – mitul sacrificiului suprem al ajutătorului din orice timpuri şi locuri: Prometeu, Iisus, etc. În cazul nostru, este ajutătorul trac, cu destin de intrare în lume plecând din lumea cunoscătorilor şi purtând cu sine un bob din cunoaşterea care se mai poate cuprinde de înţelegerea lumii, poporului. Susţinându-şi astfel lucrarea de oferire poporului a luminii cunoaşterii.
Blocul central prezintă, chiar în fruntea sa, chipul Marelui Preot, cel care dă sentinţa de chin sau chiar moarte celui care a încălcat regulile „sacre” ale preoţimii: oferirea cunoaşterii către popor. Un popor care, după părerea preoţimii, nu ar fi ştiut să folosească o astfel de cunoaştere, în sensul pe care îl folosea ea: care ar fi deconspirat – de fapt – cele pe care le înfiera în mod oficial, explicându-le rudimentar şi fals: vrăjitoria – activitatea mentală prin care ţinea în frâu poporul încă neştiutor. Şi la care proceda aşa, în secret, din vremuri de mult uitate, preoţimea fiind, de fapt, unicul utilizator a acestor căi de cunoaştere, ţinute departe de conştienţa poporului.
Şi astfel călăuzind poporul către damnarea curajoşilor care ar fi îndrăznit să discute în public, să ajute în public, să se revolte în public, ajutând şi altora să se revolte, schimbând astfel orânduielile stabilite şi ţinute cu grijă de conducătorii religioşi.
Spate în spate, şi chiar orientaţi astfel puţin unul către celălalt, se detaşează figura lui Satan, în negru, rânjind cu dinţi ascuţiţi de fiară şi privind animalic către condamnatul nevinovat. În faţă-jos faţă de poziţia Marelui Preot se vede mama condamnatului venind să ceară îndurare pentru fiul său. Deoparte şi de alta a blocului central, se vede o parte de popor care susţine condamnatul, privind cu compasiune şi recunoştinţă catre el, iar în partea cealaltă – restul poporului, detaşat de tragedia care se consumă, inconştient în indiferenţa lui faţă de probleme prea subtile pentru ca el să le dea importanţă, văzându-şi de propia sa viaţă...
Se condamnă înţelepciunea şi oferta de înţelepciune către poporul care cuprinde chiar şi pe aceia care îl conduc, prin forţă şi minciună.
Drumul către înţelepciune – care este pe laturi, arătând astfel drumul pe dinafara societăţii, pe care ajutătorul ajunge astfel, este presărat cu cobrele înţelepciunii. În lăcaş a rămas foarte clară sculptura – prezentată în fotografie, iar în spate mai sunt câteva, prăvălite printre pietrele de pe marginea dinspre parete, departe de scări. Ajutătorul trebuie să ştie permanent să se ferească de drumul susţinut prin mijlocul societăţii, mergând şerpuit când prin marginea ei, când prin mijlocul ei, dar fără să-şi arate prea mult faţa. Doar cei mai puternici pot să-şi ridice capul, pentru a oferi chiar şi experienţa sacrificiului suprem, pentru toţi cei care îi urmează: ajutători sau ajutaţi deopotrivă. Este drumul uman care răzbate cu curaj, dar nu şi cu inconştienţă. Tocmai acest drum este bine marcat de cobrele înţelepciunii.
Drumul urcă: la origine – în pantă lină şi spiralată pe alocuri în funcţie de necesarul de rotiri al locuitorului pentru a prinde toate „apele” sau „aerele” venite de pretutindeni – nu de „ape” sau „aere” în sensul comun pe care îl dăm azi scurgerilor de ape sau curenţilor de aer circulând peste tot – ci, aşa cum am spus şi trebuie să se înţeleagă bine – toate felurile de energii, de canale energetice care străbat întreaga suprafaţă a pământurilor şi apelor planetare – întreg corpul planetar, de fapt.
Acesta este şi motivul pentru care vârfurile blocurilor din interior au fost sculptate cu scene deschise, oferite generaţiilor următoare, motivul pentru care scenele nu sunt monumentale, aşa cum ar fi de aşteptat. În primul rând locurile la nivelul călătorului-locuitor din vremurile de demult sunt protejate pentru a nu pierde direcţia circulaţiei libere a fluxurilor dătătoare de echilibru şi, implicit sănătate, în al doilea rând locurile fiind specifice traiului uman, interiorul este clădit urmărind şi această schemă de trai normal.
Sus, în sala mare despre care discutăm acum, interiorul a avut rol de cameră de sfat: nu erau acolo oameni antrenaţi în politici globale sau mai curând continentale – deşi harta de la intrare ar putea indica acest lucru. Harta aceea trebuie înţeleasă ca un indicator al drumurilor de contact spiritual al moşilor, învăţătorilor şi călătorilor din Euro-Asia. Sfatul, consiliul, se întrunea şi se referea la curgerea obişnuinţelor vremurilor privind dezvoltarea activităţilor mentale şi manuale ale oamenilor. Se urmărea modul în care, într-un perfect echilbru stabil, era necesar să nu se întărească latura războinică (chiar dacă de apăarre) a locuitorilor, în detrimentul laturii lor creative. O astfel de experienţă (latura războinică) era obişnuinţă – şi avea să dureze, iar moşii ştiau bine acest lucru – ca dezvoltare unilaterală a populaţiilor migratoare, pe care nimeni nu le constrângea la echilibrarea laturilor lor constructiv-distructivă a dezvoltărilor. Căci oamenii au reacţii puternice împotriva lucrurilor cu care nu sunt obişnuiţi. Astfel de populaţii războinice, pornind de la latura lor de călător agresiv, trebuiau lăsate să-şi urmeze drumul, pentru ca fiecare om în parte să se convingă singur asupra cărei laturi ale puterilor şi priceperilor lor se vor apleca, la un moment dat sau altul al înţelegerilor şi trăirilor lor curente.
Populaţiile dacice stabile, aflate aici de-a lungul timpului din dezvoltările populaţionale de după glaciaţiune, constituiau încă – şi o vor constitui în mare parte în continuare – populaţii spirituale într-un mozaic de evoluţii de la mediu- până la înaintat-evoluate. Adică spirite individuale şi grupuri doar familiale de acelaşi fel evolutiv: doar ca să se susţină reciproc în familie, în manifestările curente personale. Alegerea întrupărilor de tip mozaicat are rolul de a forma valuri de forţă; tot aşa se petrec lucrurile cu grupuri mari de acelaşi tip evolutiv sau tipuri foarte asemănătoare. Asemenea tipuri de populaţii locale, restrânse, formează astfel de valuri de forţă, dar de putere mai mică, specifică populaţiilor de pe teritorii restrânse, dar cu sarcini foarte puternice.
Este bine să nu se uite acest aspect, al derulării unor evoluţii spirituale în spatele popoarelor de oameni care învaţă astfel universalizarea. Întruparea unui spirit în locuri şi popoare diferite are darul de a forma conştiinţa luptei şi muncii pentru dezvoltarea fiecărei populaţii în parte, specificului şi formelor mai mărunte de existenţă, moştenite şi îmbogăţite treptat de la o generaţie la alta: prin aportul de creaţie şi comportament din experienţa totală a fiecărui spirit. De aceea nu este de loc valabilă expresia de „popor ales”, ci este corect să folosim exprimări care să conducă la valorificarea moştenirii primite în modul de realizare a sarcinilor contemporane. Să valorificăm ceea ce primim la naşterea în fiecare popor, punându-i la dispoziţie, în fiecare zi a vieţii noastre, tot ceea ce avem mai bun şi mai calitativ, cu atenţie şi concentrare, în faţa lumii. În acest fel se echilibrează şi acel fel de moştenire care, la un moment dat, poate să accentueze o latură, un aspect, în detrimentul altora: dezechilibre care sunt inerente în cursul istoriei spirituale greu trăite în ultimele milenii, oriunde în lumea omului.
Aşadar, populaţiile dacice – tracice, de fapt – au cuprins, şi vor cuprinde în continuare întrupări ale unor spirite de evoluţie diferită, în general de la o familie la alta, în plan local, spaţial. În timp, perpetuarea unei astfel de poziţii conduce la o înţelegere cu adevărat de tip mozaicat pe toate laturile sale, căci nu sunt fire de înaintare stabilite o dată pentru întotdeauna, ci fiecare generaţie a avut alţi reprezentanţi, ale altor grupuri spirituale, într-o rotaţie permanentă. Este necesar pentru toate grupurile spirituale care vor rămâne pe Pământ să înţeleagă necesitatea de a evolua singur sau în grup restrâns, căci aşa se vor derula în continuare lucrurile pe Pământ, în viitor.

Aceasta este sarcina de bază a poporului român, formată din sarcina fiecărui individ şi fiecărei familii în parte: de a trăi în acest sfârşit de epocă exact aşa cum se va trăi în viitoarea etapă a umnaităţii: independent, liber, cu sarcini proprii individuale în teritorii, cel mult familiale.

Echilibrul în fondul spiritual de manifestare pe aceste locuri a fost purtat însă de spirite mai evoluate decât indivizii şi familiile = grupurile restrânse de ajutor reciproc. Adică, dacă într-o regiune, o aşezare cu câteva zeci de familii de grupuri mici spirituale, cu evoluţie diferită de la o familie la alta, a format fondul general de trăire locală, printre ei (în anumite familii, sau chiar în trăire singuratică) s-au aflat ajutători de evoluţie mai înaltă decât restul familiilor din aşezare. De regulă, nu au fost foarte mulţi în perioadele mai vechi, pentru a nu forma un front reactiv foarte puternic, căci evoluanţii mai înaintaţi nu suportă impunerile şi ei devin la un moment dat motoarele schimbărilor în societate, ajutaţi de cei care sunt mai activi în grupuri, pe post de lideri locali în acţiuni diverse, în jurul cărora se adună ceilalţi membrii ai comunităţilor.
(Se va studia ANEXA Nr. 1: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE”, de la sfârşitul acestui studiu)
Toate populaţiile locale vechi europene şi tibetane au fost formate din astfel de evoluanţi. Au fost populaţii paşnice, muncitoare, s-au lăsat uşor îndrumate de către moşii popoarelor, răspândiţi peste tot în număr mare, căci era nevoie aici de formarea unui fond spiritual echilibrat pentru a duce sarcinile lor până la capăt.
Generaţii de-a rândul eu fost învăţate de către moşi, de fapt nu numai în teritoriile pe care le studiem acum, ci peste tot, pe toate continentele Pământului. Atunci când rotaţia tuturor grupurilor a fost completă (adică toate grupurile spirituale au trecut prin aşezările retrase, coordonate de către moşi şi îndrumate de către ajutătorii numiţi învăţătorii moşilor, călătorii şi maeştrii meseriaşi îndrumaţi de către cei dintâi), când toate spiritele au trecut prin învăţătura lor înaintată, societăţile retrase au fost desfiinţate. Nu distruse sau lăsate în paragină, aşa cum ne-am putea închipui, ci prin întruparea în continuare a tuturor spiritelor umane, însă fără conducătorii vechi, consacraţi, cu expereinţă multă de conducere echilibrată a popoarelor. A fost lăsat la ordonarea lucrurilor după priceperile lor şi după intuiţiile manifestate în domeniile învăţăturilor care li se oferiseră în vieţile anterioare. Căci lumea trebuia să probeze învăţătura pe care o avea, trebuie să-şi dovedească că putea învăţa repede sau nu.
Spiritele cu puţină experienţă cred că este suficient cât au învăţat pentru a face ceva şi mai bun decât moşii popoarelor... Conştienţi, la nivele înalte de vibraţie planetară – ei nu dispreţuiesc, de felul lor: sunt buni, pricepuţi şi ajutători cuminţi, conştiincioşi şi concentraţi. Fără ajutor prin vibraţie ridicată, prin corpurile bine energizate prin materiile şi energiile de înaltă vibraţie, ele nu-şi conştientizează însă propriile neputinţe şi se situează de-asupra tuturor celor care şi le intuiesc, cu experienţa pe care o au din alte călătorii spirituale asemănătoare. Este o evoluţie a conştienţei de sine, de modul în care fiecare om poate să fie conştient, şi să rămână conştient de puterile şi neputinţele sale. Cu cât experienţa de trăire în condiţiile pe care le cunoaştem azi este mai îndelungată, cu atât evoluantul conştientizează mai multe aspecte ale nepriceperii sale, ale unor aspecte – şi din ce în ce mai multor aspecte – ale perfecţionărilor posibile pe toate laturile sale de trăire.
De aceea, moşii – coordonatori spirituali ai lumii – au rămas întrupaţi în continuare în exteriorul societăţilor umane, dar nu departe de ele şi fără să urmărească cele petrecute în lume, pentru a se amesteca în sarcinile ei evolutive. În unele locuri, ei s-au apropiat, şi chiar au intrat în societăţile lumii, dar numai sub titlu necunoscut (adică fără să se cunoască adevărata lor origine, de moş, de străvechi), fără să-şi aroge nici un fel de drepturi. Au fost puţine cazuri, şi numai acolo unde se dovedea absolut necesară prezenţa lor în mijlocul lumii, în care nu-şi expuneau toate puterile, ci numai manifestări legate de alte persoane, de legătură cu societatea: ca sclavi sau chiar conducători, ei au desfăşurat sarcini pe termen foarte scurt şi apoi s-au retras, fără să cunoască nimeni, cu adevărat, nici sarcina lor, şi nici de unde veneau sau încotro se îndreptau.
Două cazuri cunoscute azi de noi au fost: Zalmoxis aici, în Europa, şi Nefertiti, în Egipt (numită atunci Ţara lui Kem).
Dacă nu participă direct la derularea activităţilor sau dacă nu conduc politic lumea, se poate crea impresia că ar fi rupţi de lume, că ar trăi în sânul unor micro-comunităţi umane protejându-se de lume, sau sfidând-o, lepădându-se de ea...
De fapt, noi nu vrem să ştim de ei, iar ei ne lasă să-i descoperim treptat, timp în care continuă să echilibreze energiile planetei, ajutându-ne în acelaşi timp şi pe noi, oamenii, şi toate vieţuitoarele Pământului. Mai curând aceste alte vieţuitoare ale planetei îi cunosc – decât noi, oamenii, dar ei lasă timpurile să se scurgă şi să vină acele vremuri în care va exista o conlucrare din ce în ce mai largă a tuturor oamenilor pe Pământ.
Treptat, populaţiile spirituale s-au amestecat, şi-au făcut întrupările, istoriile, şi-au înţeles învăţăturile. Ne aflăm, într-adevăr, la sfârşitul acestor vremuri grele: vremuri care nu ar trebui să fie nicidecum percepute drept pedeapsă, ci vremuri de cunoaştere de un anume fel şi de întărire spirituală. O întărire care conduce – cu o graţie nerecunoscută, la înţelepciune de tip uman. Nu este acea înţelepciune totală care ni s-a oferit drept exemplu, dar fiecare grup şi fiecare individ şi-a făcut porţia sa de înţelegere, după timpurile pe care le-a trăit.
Moşii au ştiut bine derularea timpurilor, şi aşteaptă în continuare ca şi ultimele grupuri să-şi facă cunoaşterea puterilor şi neputinţelor lor deopotrivă.
(Se va studia ANEXA Nr. 2: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ”, de la sfârşitul acestui studiu)
Sala de Consiliu – este mai corect s-o numim azi aşa, decât Sala Marelui Preot – urcă aşadar în pantă lină, chiar dacă azi această urcare se află sub, şi în spatele stâncilor care coboară adânc în interiorul Pământului: formează o parte puţin înţeleasă, puţin credibil a fi fost construită de mâna omului. Dar chipurile cioplite fin pe o efigie aflată chiar în faţa mesei, locului de consiliu, dar pe peretele opus, până la care se află o prăpastie adâncă, arată că acel loc a fost clădit astfel cu multă migală, de mâna omului.
Mai este un asemenea loc, lăsat în mod special ca acest lucru să fie cunoscut – înainte chiar de a se ajunge la Sala de Consiliu. Este o lespede aflată chiar de-asupra drumului de scări care urcă oarecum în spirală, pe care sunt sculptate diverse tipuri de atitudini umane: de la disperare la înţelepciune, trecand prin ceartă sau dezolare.
Astfel de lucruri au fost în mod cu totul special lăsate pentru a se cunoaşte bine trecutul şi puterile umane care au realizat o asemenea operă, de o asemenea anvergură. Aceste două locuri – pe care le-am studiat împreună – nu ar fi putut să fie distruse de ape, ci doar estompate de scurgerile calcaroase, dar nu atât de mult încât să le şi distrugă complet, până la epoca în care oamenii aveau să le înţeleagă şi să le accepte. Cei care coordonează evoluţiile în universuri ştiu foarte bine acest lucru, oriunde şi în orice vremuri.
De la Sala de Consiliu drumul urcă mai departe în altă sală, unde alte semne sunt lăsate pentru poporul acestor locuri: este harta locului unde acest popor îşi poate desfăşura în mod optim viaţa, ca un răspuns la durerea cea mai mare legată de nesiguranţa vremurilor: este profeţie pentru unii, îndemn la înţelepciune pentru alţii. Realitatea care este clară până azi, în prezentarea graniţelor sale.
Deşi în vremuri îndepărtate nu exista o împărţire a teritoriilor între vechii locuitori, ei trăiau într-o bună vecinătate, într-o profundă frăţie, cu totul spirituală. Nu se cucereau, ci comunicau. Nu se luptau, ci conlucrau. Însă conducătorii spirituali, îndrumătorii spirituali, moşii popoarelor, toţi locuitorii pământurilor, ştiau foarte bine că oamenii din vremurile cele târzii ale epocii îşi vor disputa pământurile şi chiar imensităţile apelor de pretutindeni. Au lăsat această profeţie pentru locuitori, să lupte pentru teritoriul care le va menţine mereu suflul vital, indiferent cât de grea le va fi vremea.
Aşadar, în partea dreaptă, pe sensul de înaintare, se află Sala Hărţilor – deşi mai curând ar fi un loc al Înţelegerii, al Înţelepciunii popoarelor care îşi reunesc viaţa în aceste locuri. Este o invitaţie la înţelepciunea de a nu răpi nici un locşor din Cuibul Munţilor şi împrejurimilor sale imadiate, care întăreşte forţa românilor de a ţine piept cu putere, până la capăt, tuturor greutăţilor sarcinilor lor pe care şi le-a asumat în faţa lumii. Nici un alt popor spiritual nu are putere să ducă asemenea sarcini în locul său, dintre cele care au venit şi s-au lăsat şi ele ajutate, cândva – chiar şi acum!!! – de spiritualitatea celor de aici, găsiţi aici. Care au avut bunăvoinţa să-i primească, să-i suporte şi astfel să-i ajute...
Dar este, de asemenea, şi o invitaţie pentru oamenii vechi ai locurilor să lupte cu orice forţe pentru a-şi menţine acest Cuib de Forţă oferit numai lor: trupurile lor sunt aici puternice şi chiar dacă vremurile grele le-au deteriorat, ele pot fi, cu bunăvoinţa unui trai decent, reparate şi întreţinute mai departe. Pentru ca toate să le fie românilor spre învăţătură, spre echilibru în putere şi spre decenţă. Spiritualitatea înseamnă de fapt echilibru, iar echillibrul trebuie căutat. Rezultatele acestor căutări nu se vor lăsa mult timp aşteptate.
***
Locurile de vizitat ale Peşterii Ialomicioarei nu se termină aici, cu această sală. Traseul continuă, urcă, fără însă multă informaţie în plus, aşa cum se prezintă locurile descrise mai sus. Sunt drumuri care conduceau candva către celălalt versant al muntelui: din ceea ce se numeşte Fundul Peşterii izvorăsc apele care ies pe celălalt versant al muntelui, formând Izvoarele Ialomicioarei. Apele care trec prin faţa Peşterii formează de fapt apa Horoabei, care curge spre vale.
Drumul de întoarcere, către ieşire, era un drum de odihnă pentru călătorul din vechime, chiar dacă el este greu de parcurs pentru cel de azi, din cauza condiţiilor precare.
Ceea ce este însă de adăugat în finalul acestei expuneri succinte a locurilor vizibile azi, care pot fi observate cu uşurinţă de turiştii cu sufletul deja deschis către cunoaşterea puterilor acestui popor, este faptul că avem o sarcină spirituală, la fel ca şi oricare alt popor, şi toate laolaltă în faţa fiecărei fiinţe de pe Pământ. Pe lângă cele deja expuse mai sus, această sarcină se leagă de înţelegerea simplităţii cu care românul înţelege să-şi trăiască viaţa şi să arate cum oferă ajutor tuturor celor care i-l cer. Vom înţelege că am dat, şi dăm în continuare ajutor spiritual maghiarilor, ruşilor, dar şi ţiganilor, turcilor şi grecilor deopotrivă.
Puţini au înţeles acest lucru de-a lungul timpurilor, dar le-a venit clipa în care au reuşit să înţeleagă suficient de multe lucruri pentru a ajunge şi ei, fiecare om în parte, bun ajutător. Nu contează că nu i se oferă românilor nici un popor spre slavă prin îngenunchiere: nu are nevoie de aşa ceva, este prea puternic. Aşa a dorit el de la începuturi, să stea sub semnul cerurilor şi nu al oamenilor. Revolta altora pentru neînfrângerea acestui neam a rămas întotdeauna un simplu fapt fără urmare, iar românii au ştiut şi vor şti în continuare să-şi apere cuibul de viaţă. Şi nimeni nu va reuşi să schimbe acest lucru. Este avertizat acest lucru în Peştera Ialomicioarei, dar nu ca o ameninţare, ci doar aşa – ca o avertizare.
Dar şi românului i se taie elanul – dacă i se urcă la cap că el ar fi alesul lumii: căci tot ceea ce face cu modestie, cuminţenie şi bunătate este ştiut şi apreciat în lume – iar ceea ce face cu lipsă de cuminţenie se răspândeşte imediat în lume şi i se ruşinează calea.
Nimeni nu va putea trăi cu adevărat pe aceste pământuri, căci pământurile nu vorbesc pe limba altor oameni. Cu forţa sau cu interesul, dur sau blând, nimeni nu va reuşi să rămână stăpân pe această părticică a lumii. Şi astfel românii vor vedea cum această putere a lor se va înălţa doar în ţara lor. Şi modestia care ne lipseşte unora dintre noi, azi, ne va întoarce cândva – dar nu departe în timp – să ne fie jenă că ne-am dorit cândva să ne ridicăm fie chiar spiritual şi doar cu gândul, de-asupra altor popoare. Vom cere altora să tacă, să le amuţească laudele în gură, în timp ce noi ne vom strădui mereu, intens, conştiincioşi şi harnici, să ne urmăm viaţa aşa cum ştim noi: o viaţă de ajutători cu adevărat drepţi, harnici, cuminţi, credincioşi. În adevăratul şi completul sens al cuvântului.

ANEXA NR. 1
CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE
Aşa cum am mai discutat şi în alte studii, una dintre sarcinile populaţiilor locale din teritoriile europene şi tibetane, între mileniile 3 şi 1 î.Ch. a fost aceea de a face loc populaţiilor migratoare, venite din răsăritul şi centrul continentului asiatic, formând culoare largi de trecere pentru ele, până la Oceanul Atlantic. Este drept că acest lucru a condus la încredinţarea multor asemenea grupuri migratoare că teritoriile pe care le străbăteau erau goale, că locurile pe care le găseau nu aveau o spiritualitate proprie, care să formeze aşezări stabile. Nici migratorii nu le doreau, căci voiau să aibă cale liberă, dar ştiau foarte bine ce se întâmplă în teritoriile pe unde călătoreau şi se bazaseră pe urmele formaţiunilor sociale existente, în care să poată să se odihnească. Să aibe unde s-o facă, să găsească pământuri cultivate sau măcar desţelenite. Însă în astfel de teritorii, rarele ocazii nu erau de loc suficiente pentru ca, în odihna lor, să apuce să vadă din depărtare cum oamenii existau la marginea teritoriilor pe care le străbăteau, retraşi de mult din calea năvalei lor. Treptat, migratorii aveau să conştientizeze faptul că nu fusese vorba de o fugă dezordonată din calea lor, disperată, ci despre o retragere organizată din timp, pentru vremuri despre care localnicii ştiuseră bine. Migratorii aveau şi ei bătrânii lor, chiar dacă erau la fel cu ei, dar bătrânii lor ştiau bine că se puteau cunoaşte mişcările lumii din timp, şi că erau oameni în această lume care puteau face astfel de lucruri mult mai bine decât ei înşişi.
Când astfel de migratori s-au aşezat în culoarele lor şi au început să se acomodeze şi să se împânzească în teritorii, au înţeles că populaţiile active din aceste locuri aveau organizări superioare, o cultură superioară – adică, pe vorba lor: experienţă mai înaintată, datorită multor cauze, dintre care au înţeles foarte repede mai ales una: că localnicii puteau trăi în teritorii extrem de friguroase, pe care ei nu le puteau suporta. De aceea nici nu înţelegeau puterile nordului, şi nici nu înţelegeeau cum puteau oamenii obişnuiţi să trăiască înfruntând astfel de puteri grozave: frig, îngheţ, animale puternice. Aşa ceva nu era pentru ei şi au rămas în locurile pe care le cunoscuseră, învăţând de la oamenii nordului doar să nu se amestece acolo unde nu înţelegeau, căci oamenii nordului întotdeauna câştigau orice dispută.
Valurile cele dintâi erau şi cele mai înţelepte. Şi-au format teritoriile căutând prietenia localnicilor. Au învăţat de la ei tot ceea ce ei au dorit să le ofere, dar oamenii nordului nu doreau să le ofere decât ceea ce le-ar fi ajutat noilor veniţi să-şi adapteze din cunoaşterile lor – la ceea ce găseau în teritoriile noi pentru ei. Dacă nu ar fi procedat în acest fel, ar fi devenit dependenţi de învăţătorii lor şi li s-ar fi dezvoltat mai curând latura războinică – în detrimentul total al celei creatoare. În acest fel, străduindu-se cu ceea ce era necesar de găsit şi de lucrat, şi-au echilibrat mult pornirile agresive şi au creat linii de cultură cu totul deosebită în popoarele pe care astfel migratorii le-au dezvoltat, treptat.
Valurile ulterioare au fost cele mai agresive – din orice punct de vedere: şi de cuceritori, şi de creatori. Moşii ştiau bine cu cine au de-a face şi se bizuiau pe faptul că populaţiile formate deja, din cele dintâi valuri de migratori, aveau să se lupte cu fraţii lor, învăţând astfel unii de la alţii, chiar prin puterea oboselii lor, în timp. Treptat s-au creat familii de spirite întrupate din acelaşi bloc spiritual şi în popoarele europene formate de către primii migratori, mai paşnici, mai aşezaţi, şi în cele noi, care nu se puteau abţine de la caracterul lor predominant războinic. Membrii aceloraşi mari blocuri spirituale venite pe Pământ se întrupau astfel în toate populaţiile venite din răsărit; puţina lor experienţă spirituală la nivele joase de vibraţie nu-i ajutau să-şi simtă fraţii, sub imperiul agresivităţii cu care priveau viaţa. Dar chiar dacă nu se acceptau reciproc de la început, pe parcurs trebuiau s-o facă, împinşi de necesităţi. S-au atras astfel unii pe alţii, chiar dacă doar întuitiv, şi agresiv, generaţie după generaţie: căci asemenea popoare sunt pe de o parte foarte consecvente în activităţile lor, pe toate laturile lor de manifestare.
Pe de altă parte, cei echilibraţi, din primul val, aveau toate şansele să reuşească în politica lor de atragere în mod echilibrat (adică trăind între felul de a fi creator şi cel de distrugător deopotrivă), spre înţelegere şi convieţuire împreună: chiar mai mult decât localnicii, autohtonii. Acest lucru este foarte important, căci cu cât experienţa spiritelor este mai mică la începutul evoluţiilor lor, cu atât ele sunt mai ascultătoare de grupuri mai apropiate de felul lor de evoluţie, pe care îi înţeleg ca fiind egali în drepturi unii cu alţii. De aceea se formează mari grupări, mari blocuri piramidale de călătorie a spiritelor primare în evoluţii, în funcţie de puterea de acceptare a fiecărui grup de spirite în parte: ele acceptă învăţătură, ca schimb de experienţă, de regulă de la cele mai apropiate grupuri de evoluţia lor proprie.
Treptat însă ele vor înţelege că există şi mari îndrumători, dar numai ca formă de conducători aflaţi de-asupra celor lumeşti: ordonatori şi coordonatori ai tuturor celor care sunt ale cerurilor şi ale pământurilor. Vor înţelege şi vor accepta treptat că ei sunt peste tot, în lumea înconjurătoare; tocmai pentru că nu suportă superioritatea altorîntrupaţi de acelaşi fel cu ei, considerându-se ei înşişi superiori tuturor, până la un punct: până la coordonatorii cereşti.
De aceea ajutătorii cei mai puternici se întrupează chiar în rândurile lor şi în rândul populaţiilor celor mai apropiate de ei înşişi. Le vor oferi astfel, chiar din rândul celor mai echilibrate dintre grupurile de acelasi fel cu ei (adică cele mai puţin evoluate) orientări şi învăţături concrete. Este etapa în care epoca zeilor se dezvoltă şi apune, şi apare epoca luminătorului din mijlocul poporului, care se va dezvolta înafara conducerii – nu ca şi conducător. Nu ca un conducător luminat. Locul conducătorului străvechi, luminat, înţelept va fi luat de reprezentantul cel mai apropiat de grupul spiritual neexperimentat. Nu este un lucru rău, căci orice experienţă se formează numai încercând şi greşind, conştientizând nepriceperea, greşeala sau orice alte nedreptăţi făcute de ei, care au condus în şir neîntrerupt la o conducere haotică, dezordonată. Şi mai clar – la un lot reprezentativ de greşeli de conducere. Pentru ca, ulterior, să fie înţeles pe de o parte drumul către estomparea unor asemenea greşeli: în bloc, privind întregul lot de greşeli – şi apoi pe fiecare greşeală în parte, deci individual/pe fiecare fel de greşeală în parte, până la estomparea definitivă.
Pe de altă parte, învăţând lucrurile în acest fel, din greşelile proprii, vor avea treptat o înţelegere din ce în ce mai complexă a tuturor celor care vor mai greşi, asemănător, în eterna viaţă şi evoluţie a generaţiilor evolutive viitoare.
Iata aşadar cele care creau sfatul, consiliul celor care locuiau în astfel de lăcaşuri, cum este Peştera Ialomicioarei. Fiecare aspect trebuia înţeles şi dezvoltat de către îndrumătorii locului – fie ei moşi, învăţători şi călătorii care duceau cu ei învăţături privind diferite aspecte ale vieţii ce trebuia înţeleasă corect.

ANEXA Nr. 2
CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ
Trăim azi perioada în care se întrupează cei mai mulţi ajutători pe care, în aceste studii, îi numim secundari. Prezenţa lor masivă este necesară acum, căci au rămas la urmă, în această perioadă de trecere, cele mai receptive grupuri spirituale primare care au venit la întrupări pe Pământ, în blocuri piramidale de grupuri legate spiritual între ele.
De aceea, secundarii care au multă experienţă de viaţă în acest punct al universului se întrupează masiv în mijlocul unei lumi care poate învăţa de la ei multe lucruri, şi mai ales învăţături echilibrate, în planul tuturor activităţilor umane. Sunt învăţătorii, călătorii şi măiaştrii (maeştrii) de altă dată ai lumilor, generaţiilor anterioare, călătorind prin lume din generaţie în generaţie, mult mai des întrupaţi decât ceilalţi evoluanţi. În mod eronat se crede că toate spiritele se întrupează des, din sută în sută de ani, este o confuzie pornită din frăţia de spirit: într-o generaţie se întrupează câte unul dintre fraţii de spirit, maximum 2, foarte rar 3 – unde spiritul este format de 2 – 10 monade care se întrupează (în cazul spiritelor umane) în mod individual, separat, monadă cu monadă. Citirile de destin, pe care azi le fac cei specializaţi în aşa ceva, se fac de obicei în grup; este mult mai uşor în cazul în care un clarvăzător face cel puţin 2 – 4 citiri de destin pe zi sau chiar mai ponderat, o citire la 2 zile. În mod eronat nu se face citire de destin (sau vieţi anterioare) pe fiecare monadă în parte, căci se consideră că spiritul este cea mai mică formaţiune de întrupare, deşi nu este aşa. Este ca şi cum am spune, aşa cum se spunea cândva, că atomul este cea mai mică particulă materială a lumii – ceea ce se dovedeşte azi a fi total neadevărat.
Fiecare monadă se întrupează cam la 3 generaţii, ceea ce înseamnă în medie cam 400 de ani. Cu excepţia secundarilor, singurii care au puterea să se întrupeze aproape la 200 de ani. Cei pe care i-am numit Călători, care au sarcini foarte complexe de întrupare în fiecare viaţă de întrupat, se pot întrupa cam la 200-300 ani, chiar dacă pot face întrupări şi una după alta, la intervale scurte: dar numai dacă o viaţă nu ajunge la 6 – 8 ani, adică fără să se ajungă la preluarea corpurilor lor spirituale de către copil de la mama sa, fără să intre aşadar în sarcini omeneşti propriu zise.
Este necesar să se petreacă lucrurile în acest fel, căci secundarii sunt mari purtători de cunoaştere, de informaţie cum ne place să spunem azi. Iar la nivelul de vârstă a copiilor – cei mai receptivi ai comunităţilor umane – secundarii ajută mult copiii de vârsta pe care o au ei înşişi până la plecarea din această lume: un ajutor pe care ei îl oferă celor care au mult mai puţină experienţă de trai pământean – dar învaţă repede, ca şi copii. Rata copiilor cu evoluţie spirituală de tip secundar, plecaţi dintre noi până la 6-8 ani este foarte mare la fiecare generaţie în parte, oferind un ajutor bogat pentru orientarea celor care rămân mai departe să-şi urmeze cursul vieţilor.
Secundarii rămân în destin complet (şi foarte complex din punct de vedere al sarcinilor pe care le oferă drept ajutor întregii comunităţi umane) cam o dată la 350 – 400 ani, după puterile de întrupare pe care şi le cunosc foarte bine.
Dar despre rolul secundarilor în comunităţile umane vom vorbi pe parcursul multor alte studii, astfel încât să ne oprim deocamdată aici.

miercuri, 19 august 2009

PEŞTERA IALOMICIOAREI (3)

Drumurile care duc către Peştera Ialomicioarei azi nu sunt, aşadar, şi cele care au condus în aceste locuri în vremurile îndepărtate. De regulă, drumurile care conduceau către lăcaşuri de învăţătură pentru cei care aveau să trăiască, să lucreze în astfel de lăcaş, aveau o curgere, o continuare cu drumurile prin interiorul lăcaşului. De altfel, este necesar să fie spus, ca o paranteză, că un astfel de lăcaş are azi o prezentare asemănătoare cu o peşteră naturală, datorită nefolosirii sale ca atare, de mai bine de două milenii, ajungând să semene cu o peşteră naturală, săpată de ape, erodată, deteriorată prin prăbuşiri interioare. Chiar dacă astfel de lăcaşuri au fost la origine drumuri săpate de apă în munte, lărgirea a fost făcută de mâna omului, apoi continuată pregătirea pentru locuire şi prelucrarea ei culturală de către locuitorii ei.
Un drum era format pe o linie specială, simţită şi socotită în funcţie de energetica pământurilor. Se determina linia optimă de echilibrare a puterilor omeneşti în funcţie de fluxurile canalelor energetice transcontinentale, pe care oamenii le percepeau ca simţire în trup, ca imagine de lumină şi ca sunet constant în perioade destul de lungi de timp, în regiunile pe care le străbăteau. Nicidată nu se socoteau drumurile astfel încât să treacă prin celulele de stabilizare vibraţională – adică portalurile energetice, cum sunt denumite acum. Se socoteau canalele – şuvoaiele numite popular, care treceau pe lângă şirurile de portaluri; doar omul obosit se odihnea într-un asemenea portal şi mergea echilibrat mai departe.
Drumul până la intrarea în lăcaşul de sub munte se continua fluid cu drumul care străbătea lăcaşul, pe toată lungimea lui. Gura, intrarea, era construită (săpată) după cum canalul pătrundea în perete muntelui sau după cum o ramificaţie a canalului pătrundea în munte, în mod natural.
Nu orice loc devenea un astfel de lăcaş. Puteau să fie amenajate astfel de locuri de adăpost, dar fără să devină un lăcaş de cunoaştere. Vom vedea că un astfel de lăcaş nu era de prezentare – pur şi simplu: un lăcaş de prezentare peste timpuri era cu totul altceva decât un lăcaş în care se creau – prin alegere şi amenajare interioară – condiţii de învăţătură, de cunoaştere, cu ajutorul simţurilor şi cu ajutorul minţii, cu ajutorul sufletului mereu zburător. Învăţătura era aici un zbor conştient al sufletului, ordonat, îndreptat către a cunoaşte, a învăţa apoi şi pe alţii să cunoască şi să transmită mai departe sfaturi privind modul de comportament şi de acţiune în vremurile care aveau să vină. Vremuri care, din perspectiva constructorilor acestor lăcaşuri, aveau să se schimbe treptat, total, comparativ cu timpurile trăite de ei.
Iată de ce locurile din interior, pe care am început să le descriem deja, nu erau folosite pentru acomodarea constructorilor, aşa cum este necesară azi – pentru acomodarea călătorilor, aşa cum am descris în studiul Peştera Ialomicioarei (2). Astăzi este necesară o astfel de acomodare, căci omul este obişnuit cu alte lucruri, cu alte gânduri, cu alte fapte decât încărcătura lăcaşului care este astfel vizitat. Pentru mulţi oameni, această încărcătură are o valoare emoţională uriaşă, astfel încât nici nu au puterea să intre în interior din cauza emoţiei puternice sau a fricii puternice: şi nu îşi înţeleg o astfel de stare. Dacă nu există o acomodare pentru acest fel de oameni, o asemenea liniştire, este greu – până la imposibil de parcurs integral întregul drum interior.
Este un drum pe care azi îl numim iniţiatic, cu mare valoare subconştientă, chiar şi pentru cei care nu cercetează direct însemnările lăsate aici. Sau un drum cu valoare bine conştientizată pentru cei care ştiu unde să se uite, şi în general caută să cerceteze, să descopere cele aflate aici, şi oriunde în calea vieţii lor.
Este bine de cunoscut, în linii mari pentru început, viaţa oamenilor care au creat şi au locuit efectiv aici, la începuturi, fără să se refugieze din faţa unor năvălitori – într-o vreme în care aceştia nici nu existau prin aceste locuri. Locurile au fost alese şi create în urmă cu multe mii de ani, folosite însă – în cazul lăcaşului Ialomicioarei, până după retragerea romană din Dacia.
Decebal nu s-a refugiat niciodată aici (aşa cum scrie la intrarea în Peştera Ialomicioarei), dar oamenii din vechimi au lăsat în memoria locurilor ideea de a fi fost folosite până în vremurile trăite de Decebal. De fapt cu puţin timp după istoria lui Decebal, dar acest amănunt nu este deosebit de important.
Cei care au construit locul l-au ales în felul descris mai sus. Intrarea în lăcaş este creată având în vedere două ramificaţii din drumurile cele mai des folosite de călătorii învăţaţi. De aceea spuneam că se putea ajunge pe crestele de sus urmând alte drumuri decât cele folosite acum: drumuri care urmau traseele acestor canale energetice transcontinentale sau ramificaţii ale lor. Ramificaţii – pentru că ele sunt conductoare de energii aceeaşi vibraţie: schimbarea vibraţională bruscă a călătorului conduce întotdeauna la oboseală puternică, chiar de la un moment dat la altul. Fără a ţine cont de acest lucru, omul oboseşte cronic, acesta fiind unul dintre cei mai puternici factori de degradare a întregului sistem corporal: de îmbătrânire – mai corect spus.
Cu atât mai mult era necesar să se ţină cont de astfel de subtilităţi, având în vedere faptul că astfel de oameni erau foarte sensibili din punct de vedere energetic, vibraţional, comparativ cu cele pe care le simţim în ziua de azi. Pentru noi, astfel de lucruri sunt considerate subtilităţi – pentru ei erau cele mai importante, mai reale, creatoare forţe din viaţa lor. Înţelegem acum de ce se ţinea cont de curgerea lină, fără schimbare, fără modificare, a suflului pe care călătoreau: şi până la intrare, şi de la intrare, în continuare, pe drumurile interioare ale lăcaşului.
Drumurile exterioare şi interioare au fost numite pe rând: sufluri, aere, ape – în aspectul lor fluid perceput de-a lungul timpurilor de oamenii sensibili, învăţaţi, mai mult ori mai puţin cunoscători – dar buni simţitori ai locurilor şi timpurilor. Au fost construite încăperi care ţineau cont de distribuţiile aerelor din interior, păstrând o canalizare pentru desfăşurarea curată a vieţii în interior, formată din firişoare de apă, distribuite astfel încât: să împrospăteze aerul din interior, să ajute la gospodărire şi la menţinerea curăţeniei permanente a locurilor, în interior.
Spre deosebire de felul în care se prezintă azi interiorul, în trecut totul era neted şi curat. Întreg locul era luminat, iar sistemul de aerisire cuprindea şi un transfer de aer cald către locurile de trăire efectivă. Mare parte din croiala lăcaşului se mai păstreaza şi azi, iar călătorul cunoscător poate să observe pe rând locurile, chiar dacă de multe ori scările scurtează drumurile. Aspectul actual este neînţeles din cauza acestor construcţii actuale (scări de lemn şi de piatră), normale de altfel – pe de-asupra prăbuşirilor interioare ale multor părţi din interior, oferind chiar un aspect sălbatic, de formaţiune naturală. Ochiul cunoscător însă recunoaşte repede încă şi acum multe vestigii rămase după locuirile trecute.
Croiala drumurilor în interior se baza pe drumul lin al pantelor naturale de munte sau de deal, imitând modul de influenţare naturală prin biosistem a structurilor pământoase dinafara intrării. Drumul apelor, creşterea arborilor, a ierburilor, muşuroaiele, toate elementele care se dezvoltă şi se structurează în mod natural, au la bază diferenţele de vibraţie, formele de curgere a energiilor, structurarea formelor de relief – influenţată de formele matricei vitale (eterice) a locurilor. Toate se înşiruie din străfundurile pământurilor către înaltul cerului, de la o linie a orizontului la alta, către toate punctele pe care azi le numim cardinale. Nu le aşează aşa o mână, desfăşurarea şi creşterea lor este spontană, dar având la bază necesitatea de energii şi dispuse în şuvoaie care străbat sau ocolesc, se înalţă sau se îngroapă, într-o permanentă mişcare naturală.
Acelaşi lucru a fost urmărit în interiorul unor astfel de lăcaşuri. În funcţie de perceperea multilaterală a locului, au fost create mini-reliefuri interioare, care urmăreau energetica locală, după care oamenii aveau să trăiască, să-şi adapteze treptat traiul: să-şi orienteze locurile cele mai bune pentru lucru, hrănire, odihnă, comunicare, desfăşurarea unor activităţi generale lucrative.
Aşadar, ei nu au trăit de-a valma cu desfăşurarea lucrărilor lor, ci s-au orientat la fiecare pas după structurile energetice ale locului: aerele, apele, felul în care toate se nasc şi cresc împletindu-şi existenţele. În acest fel omul se adapta şi trăia mereu în simbioză ce mediul său de trai. În felul acesta îşi trăia îndelung şi liniştit viaţa.
Oamenii cunoşteau tot atât de bine toate elementele nevăzute şi neauzite cu simţurile trupului, dintr-un peisaj, tot aşa după cum îl cunoaştem azi după simţurile noastre, ale trupului: configuraţia muntelui, desfăşurările de lumină şi sunet, vegetaţia şi animalele mărunte şi mari – toate formând fondul de cunoaştere, şi recunoaştere a unui peisaj. În plus cunoşteau valurile de vibraţii care vin din lume, cele care vin din partea oamenilor, cele care vin din cerurile oamenilor şi din cele ale fiinţelor de clinchet şi lumină. Toate la un loc (şi încă multe pe care azi încă nu le putem percepe în întregime) formau un altfel de peisaj – asemănător doar cu ceea ce vedem azi în lumea ochilor şi urechilor noastre...
[ Detalierea acestor lucruri se va putea citi deocamdată la sfârşitul acestei prezentări, în ANEXA NR.1, CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ, la finalul acestui articol. Vor urma şi alte studii, de asemenea. ]
Iar cunoscătorii timpurilor trecute nu puteau face altceva decât să lase ajutoare de cunoaştere pentru urmaşii lor: oamenii care aveau să-şi conştientizeze aceste toate puteri şi neputinţe, aflate pe rând în diminuare permanentă. Mai întâi puterile – intrând în neputinţe, apoi chiar neputinţele, recuperându-şi apoi, din nou, puterile pierdute din vechime.
Nu trebuia neapărat să le spună cineva că timpurile aveau să se întoarcă, căci oamenii aveau să ştie, prin intuiţiile lor puternice, că bucuria de a trăi din nou clinchetul şi lumina proprie a tuturor fiinţelor şi lucrurilor din lume avea să revină din nou, atunci când vor avea nevoie, cândva.
Astfel, orice lăcaş trebuia să ofere învăţătură omului, pentru a-şi recunoaşte puterile. Construcţia interioară trebuia să creeze amplificarea celor care nu-i erau prea bine, ori chiar de loc, cunoscute. Aşa cum toate locurile pe care moşii le alegeau pentru viaţa comunităţilor de pretutindeni, tot aşa şi interiorul lăcaşului trebuia să ţină cont de dezvoltarea:
– ori a unui tip de putere care, în timp, ar fi ajuns să creeze dezvoltarea celorlalte, în cascadă,
– ori puţin câte puţin din fiecare putere a omului, care să se dezvolte în timp, până la conştientizarea complexă a fiecărei puteri în parte şi a tuturora deodată.
Lăcaşul Ialomicioarei face parte dintre construcţiile din cea de-a doua categorie. Este singurul astfel de lăcaş din Europa de Răsărit, celelalte rămase dezvoltând doar câte o forţă a omului (adică din prima categorie).
Dezvoltarea tuturor forţelor omului nu înseamnă că locurile, teritoriile din împrejurimi nu activează în mod natural astfel de forţe ci, în mod cu totul deosebit acest lăcaş dezvoltă toate forţele umane, aşa cum şi teritoriile din jur favorizează echilibrarea energetică a corpurilor umane, ajutând la regenerarea lor.
Şi nu orice forţă, ruptă din contextul teritorial, căci acest teritoriu pe care trăieşte omul îi dezvoltă – prin complexul de energii telurice şi stelare – tot felul de forţe, dar nu toate cele pe care le are, şi trebuie să şi le dezvolte armonios fiecare om în parte. Poate să fie doar una singură lipsă din acest complex al forţelor spirituale umane, la a cărei conştientizare s-ar ajunge în timp, pe cale intuitivă, dacă s-ar porni în învăţăturile de viaţă de la conştiinţa căutărilor şi înţelegerea necunoaşterilor proprii.
Dar cei care le-au construit au ştiut clar că vremurile şi oamenii nu vor dezvolta buna-ştiinţă, ci reaua-credinţă. Iar dacă vreun om va deveni conştient de o putere, o va fura pentru sine şi nu va învăţa pe cei din jurul său. Atunci, pentru adevărat ajutor oferit tuturor, fie ei de bună-credinţă sau de rea-credinţă deopotrivă – căci orice om este ajutat în lume astfel – s-au creat lăcaşuri speciale pentru o anumită dezvoltare, pe care cei din lume nu ar fi putut-o conştientiza altfel, chiar în timp. Ar fi putut: în vremuri în care fiecare om ar fi fost de bună-credinţă, dar se ştia bine că vremurile care aveau să vină nu erau pentru aşa ceva, şi nici oamenii nu aveau putere să îndure totul, oricum.
De aceea lumea trebuia să fie ajutată.
Fiecare om trebuia să-şi dea seama de ceea ce are. Să-şi cunoască fricile şi disperările, liniştirile şi bucuriile odihnitoare. Indiferent de era sărac sau bogat, stăpân sau stăpânit. Orice stăpân trebuia să-şi dea seama că era stăpânit la rândul lui şi orice sărman de sub stăpânire trebuia să-şi dea seama ce putere şi ce libertate avea: puterea de a se elibera de stăpân, libertatea de a fi propriul lui stăpân.
Omul are luminile sale proprii şi puterile lui vorbesc prin luminile sale. Fiecare putere a sa îi vorbeşte cu vorba sa, cu sunetul specific felului său de a fi ajuns să se exprime astfel. Fiecare putere se dezvoltă în funcţie de toate celelalte şi toate împreună pot fi trase în jos doar de una singură, rămasă în urmă; sau pot fi trase în sus de zvâcnirea uneia dintre ele. Omul doar trebuie să îşi folosească toate aceste puteri. Să-şi dea seama de ele şi să le pună la muncă, o muncă pe care învaţă treptat să o desfăşoare el însuşi, pentru familia sa, pentru întreaga lui comunitate.
Dacă este un pm care se simte puternic şi din trupul său ies fără greutate fapte multe, gânduri bune şi vorbe alese, el trebuie să-şi ofere semenilor puterile sale. Dacă le are pe toate în mod natural, dar nu are cunoaştere când să dea şi cum să dea, astfel încât să nu deranjeze darurile naturale ale altora – trebuie să-şi cunoască bine puterea de a înţelege fiecare moment al comunicării sale.
Şi pentru că lăcaşul este, în primul rând, şi la prima vedere, exact bun pentru comunicare, să pornim în descrierea locurilor, de la acest fel de învăţătură.
Căci chiar învăţătorii – nemaivorbind de moşii pământurilor – erau asemenea oameni care puteau, din naşterea lor, să le facă pe toate. Şi învăţau de la moşi mai întâi cum şi când să ajute; apoi învăţau să-şi dezvolte mai departe, mereu, fiecare putere în parte, pentru a o pune la dispoziţia oamenilor, până la sfârşitul vieţii lor în pământurile lumii.
Până la locul pe care orice călător îl sesizează ca fiind răscrucea între coborâre şi urcare, drumul este de acomodare, pas cu pas, cu lumea interioară a omului. Chiar dacă lăcaşul este azi degradat, el mai păstrează încă puterea de a deschide omului multe dintre căile sale normale de conştientizare. Pentru cei care trec o singură dată pe acolo, el face pornirea conştientizărilor lor: şi pornind de la puţin, căci nu orice om suportă multul – deodată.
Cei care se simt atraşi tot timpul de interior, nefiind afectaţi de distribuţiile interioare, trebuie să înţeleagă că au sarcini de destin care, şi prin care ei vorbesc lumii de multele taine ale locului, nedescifrate încă. Fiecare trecere consolidează câte ceva sau oferă putere călătorului astfel îmbogăţit să ducă orice fel de sarcină mai departe.
Cei care nu ajung niciodată în astfel de locuri nu înseamnă că au pierdut ceva sau că nu au astfel de sarcini: ei au alte locuri sau în alt destin realizarea altor lucrări, care ele înseşi dezvoltă o formă sau alta de putere. Căci sunt în lume spirite întrupate care vor trăi în alte locuri, fără specificul natural al Pământului, în care toate lucrările vieţilor lor sunt exclusiv mentale, pierzând treptat abilitatea muncii manuale, care însă le va rămâne clar întipărită în memoriile lor spirituale. Şi când va fi nevoie de ele, de amintirile de acest fel, ele vor ieşi la iveală fără nici o greutate, dezvoltarea lor continuând încet – la acest început de viaţă eternă a spiritului. Munca fizică şi comunicarea aferentă ei poate lua avânt treptat, fără să provoace rupturi în plăcerea lucrului şi a comunicării spirituale: un fond spiritual pe care acum, pe Pământ, îl numim mental.
Ceilalţi vor trăi în mijlocul naturii – aici sau în alte părţi şi au nevoie de avântul lor întreg pentru a se descurca în mijlocul unei lumi bogate, divers formate din lucrările şi din cunoaşterile tuturor celor care îi înconjoară, indiferent dacă lucrul făcut de ei este produs al trupului sau al mentalului lor. Au puterea de a-şi descoperi puterile şi neputinţele lor spirituale, şi astfel îmbogăţiţi, vor pleca sau vor sta în continuare pe Pământ, după cum le este sarcina. Aici sau oriunde. Şi despre asta nu este acum locul a fi discutat.

Ajunşi la răscrucea drumurilor din lăcaşul vremurilor şi puterilor, omul este atras imediat să coboare. Căci nevoia de a face faţă lumii îl conduce către întărirea puterii corespunzătoare a trupului său, în locul special din lăcaş. Coborârea până la capătul plin de cascade de ape este un drum de acomodare cu energiile lumii, o lume care munceşte cu trupul, vorbeşte cu gura şi gândeşte logic cu mintea. Este bine să se cunoască acest lucru, să se viziteze pe rând locurile în această ordine.
Dar dacă omul nu bagă de seamă şi merge mereu în sus pe drumurile lăcaşului, nu este o problemă de acordare nereuşită a puterilor. După terminarea circuitului de sus, activările finale închid un circuit energetic, care activează în trupul călătorului toate puterile: astfel, luminile omului sunt mai vizibile de regulă, decât structurile care le generează, şi sunt de asemenea mai repede percepute decât sunetul emis de corpuri, căci omul este obişnuit să tragă cu urechea mai curând în exterior decât în interior.
Drumul către cascade este un drum către pregătirea pentru societate. O parte din drumuri se continuă sus, în prima treaptă de urcare de la răspântie, căci drumul către îndumnezeire se sprijină întotdeauna pe drumul lumii. Căci ceea ce crede omenirea a fi Dumnezeu nu este ceva singular, rupt de lume, ci este lumea însăşi cu toate extensiile sale liberatoare în eternitatea spiritului. Un Dumnezeu care va fi întotdeauna în lume, antrenând fiecare spirit în parte să fie tot aşa, oricât de departe ar ajunge în evoluţiile sale.
Omul a pornit din mijlocul lumii de mijloc, pentru a coborâ în lumea de jos, pentru ca de acolo să poată parcurge un drum care să-l ducă mult mai sus decât în lumea în care a fost. Acesta este circuitul sarcinilor de destin pe un ciclu complex al umanităţii.
Lumea atlantă, care apare expusă şi în drumul de jos, şi în drumul de sus, este lumea de mijloc: adică lumea omlui care le ştie pe toate ale lumii sale, nu le descoperă acum; le ştie le foloseşte – dar nu ştie să se orienteze cu toate în orice loc şi în orice timpuri.
O parte din omenire ştie tot ceea ce îi trebuie, trebuie doar să consolideze.
O altă parte nu ştie, daor subconştientul adună informaţie multă, pe care va începe să o conştientizeze treptat.
O parte – cea mai mare parte a omenirii – ştie destul de multe, însă nu ajunge să o recunoască deocamdată direct, conştientizează multe, dar nu recunoaşte că înţelege şi că ar putea accepta. Nu este o formă de minciună, ci de frică pe care încearcă să şi-o ascundă.

De-asupra intrării la cascade (denumirea pusă acolo este „La lacuri”) este încă vizibil un cap de atlant: capul omului cu toate părţile bine dezvoltate, în mod armonios, la maximul omenesc. Prin intermediul unui astfel de corp. o mică parte a timpului pământean oamenii au folosit în mod egal toate forţele lor mentale şi trupeşti pentru a înţelege perfect lumina în care trăiau. De aceea o putem numi lumea de mijloc: nu lumea care a străbătut mijlocul liniei de evoluţie, mijlocul – căldarea timpului afectat evoluţiei pământene, aşa cum mulţi au fost tentaţi să spună, în timp.
Lumea de mijloc este aceea care are întreaga experienţă a înţelegerilor dintr-un punct al evoluţiei: din care se înţelege întreg trecutul, se lucrează prezentul cu toate forţele corpurilor la maximum dezvoltate şi se înţeleg coborârile şi urcările viitoare. Se înţelege universul care îşi trimite toate săgeţile în acest punct – în oricare punct, de altfel – din care fiecare întrupat îşi descoperă şi îşi înţelege drumurile pe care le-a făcut până aici şi cele care vor urma, cu toate cele câştigate aici, pe Pământ.
Lumea atlantă era lumea care nu se putea sprijini decât pe mental – dar folosea în mod egal tot ceea ce avea să folosească omenirea în viitor (adică în viitorul lor, în perspectiva de atunci: contemporanul nostru, acum, istoria pe care o cunoaştem noi). Şi ştiau bine că numai puţini oameni vor avea în viitor puterea să străbată lumea folosindu-şi asemenea puteri: acei oameni care au rămas în conştiinţa maselor ca vraci, solomonari, învăţători mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai popoarelor. Şi pe care însă nu trebuie să-i confundăm cu moşii popoarelor. Retraşi din societate, dar trăind în preajma ei, neştiuţi de cele mai multe ori, învăţătorii cu puterile lor au ajutat lumea să trăiască decent în vremurile ei grele, chiar dacă ei înşişi au ştiu prea puţin de unde le vin puterile şi cum le folosesc. Voiau şi le aveau. Vremurile au scos la iveală oameni care au ştiut să-şi folosească puterile în bine – sau în rău. Şi restul poveştilor din lăcaşul Ialomicioarei ne spun tocmai acest lucru.
Simţământul călătorului în preajma cascadelor este unul de uşurare, de revigorare. Chiar dacă sunt vibraţiile cele mai joase ale lăcaşului şi ale corpului omenesc, omul învaţă că niciodată nu este rea o frecvenţă joasă. Dacă ştie s-o folosească, s-o canalizeze echilibrat, atent, în lumea supusă influenţelor din mijlocul naturii, rezultanta este frumoasă şi mai ales bogat reprezentată. Omul va ajunge să iubească natura, chiar dacă o poate percepe şi primejdioasă, şi va învăţa să-şi folosească puterile cu ajutorul ei chiar: folosind pământul, piatra, metalul, lemnul şi osul pentru obiectivele sale; pentru a se hrăni – folosind vegetale şi produse rezultate din creşterea cu măsură a animalelor domesticite; pentru a trăi echilibrându-şi mereu puterile alături, şi prin intermediul semenilor săi. Şi atunci se va simţi mereu curat, mereu revigorat, mereu vioi şi apt să ducă mai departe toate lucrările pe care le poate face, în fiecare clipă a vieţii sale.
Fiecare astfel de putere însă poate deveni un dezechilibru care să le rupă pe toate celelalte. Iar atlanţii ştiau bine acest lucru. Ştiau că sunt din ce în ce mai mulţi oameni veniţi pe pământuri, şi vor veni şi mai mulţi – care în vremuri şi mai grele vor face mai grea, aproape insuportabilă, viaţa pe care vor ajunge s-o dispreţuiască: a lor şi a semenilor lor. Ştiau însă că au venit pe Pământuri chiar pentru a vedea până unde poate să meargă netrebnicia lor (care îşi spuneau atlanţi) şi a celor veniţi după ei (noi o să-i numim, în studiile noastre: post-atlanţi).
Da, da... şi chiar a lor, a bunilor atlanţi – antrenaţi însă de răii... inconştienţii, de fapt, din jurul lor...
Ştiau însă atlanţii că ei sunt aici, pe Pământuri (aşa cum numeau ei planeta aceasta dintre apele cerurilor), pentru a-şi sacrifica chiar vieţile lor în mâinile celor mai răi decât ei, pentru ca orice om să ştie că ei se pot sacrifica pentru a oferi învăţătura lor. Dar lecţia pe care o vor avea ei de învăţat va fi aceea de a nu mai accepta apoi să-şi dea ei viaţa, ci să şi-o protejeze pe orice cale, în veci. O lecţie era de ajuns tuturor. Nu era o laşitate, căci nu aveau încă puterea să se sacrifice şi s-o ia apoi din nou, de la început, cu alte vieţi, una după alta. Să lase în primul rând pe cei puternici să se sacrifice, iar ei, deocamdată, să lupte pentru libertatea lor, dar să nu mai stea în drumul cotropitorilor: să se retragă din viaţa şi din faţa celor hrăpăreţi şi intoleranţi. Lecţiile lumii aveau să fie grele şi ei aveau să înveţe această lecţie grea, aici, pe Pământuri...
Şi ei nu aveau să mai intre o vreme lungă în lumea astfel nouă şi haină; numai oamenii de acelaşi fel în vieţile lor, cu răutatea lor, îşi vor lua vieţile, unul altuia, pentru a vedea ce înseamnă să o facă: ce durere, ce oboseală poate să îndure un suflet pentru a se convinge cât de mult rău poate face şi poate îndura, în astfel de lumi pe care ei le crează din inconştienţă, şi cu indiferenţă...

Dar cea mai mare durere avea să le vină atlanţilor din necunoaşterea lor proprie, a trupurilor, a sufletelor şi a spiritelor lor. O asemenea necunoaştere trebuiau s-o trăiască fiecare în parte şi toţi deodată, ajutându-se reciproc, ori de câte ori era nevoie. Căci dacă numai i s-ar fi spus omului – nimic nu l-ar fi putut ajuta să-şi depăşească neputinţele mai bine decât să şi le vadă el însuşi. De aceea trebuia ajutat aici – nu prin a i se arăta neputinţele ca un fel de acuzare. Căci nu era (şi nu este) nimic de acuzat, când acuzarea nu devine altceva decât modalitate de corecţie a ceva ce acuzatul poartă cu sine, şi ştie că poartă – dar nu poate să-şi alunge greutatea, chiar dacă – şi oricât – s-ar strădui. Şi chiar trebuia ca fiecare om să-şi dea seamă lui însuşi de tot ceea ce poate face – şi nu poate face – corect; ce poate face şi nu se străduie să ducă până la capăt; ce nu face pentru că se străduie în altă parte şi străduinţa nu-i poartă roade bune, căci forţele lui îi sunt astfel palide. Ce nu face pentru că nu-i place; ce poartă pentru că are alte pofte; ce nu are pentru că nu i se dă de-a gata; ce nu înţelege pentru că nu-şi face din înţelepciune cuib...
Şi dacă omul nu-şi înţelege propriile neputinţe, nu şi le va putea crede nici pe cele care i-au fost cândva puteri. Căci aşa i s-a dat omului, în pământurile sale, sub cerurile pământurilor: să ştie mereu că poate să facă şi să se străduie să ajungă singur să poată să-şi cunoască în fiecare clipă şi în fiecare loc tot ceea ce poate şi tot ceea ce nu poate: face, gândi şi vorbi.
Iar pentru toate acestea avea nevoie să-şi cunoască în primul rând puterile trupului său, indiferent dacă-şi cunoaştea sau nu luminile trupului, sunetul său, gândurile care îl asaltau dinafară, din necunoscut sau formate din puterea sa proprie.
[ Pentru studiu, se va urmări, de asemenea ANEXA Nr. 2: SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV , la sfârşitul acestui studiu ]

Învăţătura moşilor a fost preluată toată, şi folosită mereu, în vremuri de restrişte, de năvăliri ale cotropitorilor; metoda retragerii, despre care ştiau bine atlanţii, în vremurile lor vechi, a fost folosită ori de câte ori a fost nevoie. Dar ea a cuprins şi aspecte exagerate, atunci când conducerile societăţilor nu au avut grijă să formeze întăriri la frontiere, preferând să folosească arderea câmpurilor şi otrăvirea fântânilor, pentru a tăia orice posibilitate de întreţinere a vieţii. Istoria locurilor însă nu face obiectul acestor studii, acum.
Pe peretele care străjuieşte cu o grindă de-asupra intrării la cascade este vizibil şi azi, aşa cum spuneam, capul de atlant. Nu este întâmplător acest lucru căci cel care va folosi urmele trupului de atlant în vremurile din urmă avea să fie capul. Nu mâinile şi nu picioarele, căci atlantul nu-şi folosea decât puterile care se concentrau în câmpul din jurul capului, pentru a-şi realiza creaţia sa materială. Capul avea să rămână în lume cu gândurile lui, adică cu planificarea pe care atlanţii şi-o făceau, în vremurile lor, înainte de a derula o acţiune. Oamenii aveau să folosească gândul în continuare, chiar dacă, în exagerea lor, gândurile vor ajunge să-şi subjuge total stăpânul.
Atlanţii învăţaseră lumea o sumedenie de lucruri utile şi folositoare, dar ce avea să facă lumea cu cele oferite de ei – era treaba ei. Fiecare om în parte avea să dea socoteală cândva de tot ce făcuse cu moştenirea sa. Atlanţii nu aveau să fie găsiţi vinovaţi la socoteala finală a sufletelor. Ştiau că vor fi blestemaţi, urâţi, vorbiţi de rău... dar asta era de multe ori urmarea oricăror învăţături pentru oamenii care numai aşa puteau să înveţe să nu mai folosească rău un bine primit...
Aşa era lăsat, cu greu, pe Pământ, pentru toţi oamenii buni, şi nimeni nu dădea înapoi de la ajutor oferit tuturor celor care învăţau aici să-şi folosească forţele în acest fel.
Pentru că sarcina atlanţilor era să ajute pe oricine, în vremea lor sau în viitor: pe cei care aveau să-i facă şi bine, şi rău. Iar ei trebuiau, în compensaţie, să facă cât de mult bine ştiau ei. Să muncească din greu pentru cei nepricepuţi, să trăiască la limita forţelor lor, pentru că şi ei fuseseră cândva ajutaţi în acelaşi fel, de către cei mai înălţaţi decât ei...
Pentru că aşa era legea înălţării pe Pământuri: să înveţe şi pe alţii cum să muncească şi cu mâna – după ce învăţase să muncească cu mintea... Să ştie că mereu trebuie cineva să se sacrifice, pentru ca altul să înveţe. Chiar ei aveau să îşi consolideze munca cu mâna, să ajungă să o facă cu plăcere, indiferent dacă lucrau pentru ei, pentru familia lor sau pentru străini... Ştiau că vor ajunge să lucreze chiar pentru a lăsa în urma lor o planetă mai frumoasă, chiar dacă nimeni nu avea să o locuiască după ei...
Iar această muncă pentru frumos, fără să-i ceară cineva, fără să-i mulţumească cineva şi fără să salveze pe cineva neapărat, aşadar creaţia pentru viaţa orizonturilor nesfârşite... era tot ceea ce putea să fie mai bun şi mai înălţător, pentru ei şi fraţii lor, în viitor...

Capul de atlant este imaginea cea mai clară care poate fi uşor văzută la intrarea în ultima încăpere de jos, aceea a cascadelor, a lacurilor. O altă denumire pentru acest loc este „La vrăjitoare”: ea numeşte modul de folosire a minţii umane în modul atlant, de facere cu mintea, de căutare, de vedere, de auz cu mintea. Dar care poate denatura în facere de rău, în lipsa discernământului cu care omul trebuie mereu să deosebească binele de rău, modul în care primeşte să facă bine sau să facă rău în orice conjunctură a vieţii sale...

ANEXA NR. 1
CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ
[Pentru studiu: Celule de stabilizare vibraţională, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/protectiii-1.html ]
Deosebirea între modul general de percepţie de azi şi acela pe care îl aveau constructorii unor astfel de locuri constă în dublarea acestei cunoaşteri cu o cunoaştere şi mai profundă a părţii eterice a planetei: a matricei naturale de formare a reliefului şi a energeticii unui astfel de peisaj, precum şi mişcarea energiilor în fluxuri cu densitate, vibraţie, luminiscenţă şi sunet, care le sunt particulare. Aşa cum azi deosebim caracteristicile de lumină, sunet, miros de la răsăritul soarelui până la răsăritul următor, tot aşa este şi partea eterică, însoţită însă şi de distribuţii materiale cu alte frecvenţe: pe care le numim astrale, mentale, cauzale. Adică de vibraţii din segmentele pe care le asociem câmpurilor propriilor noastre corpuri fluidice, cu aceeaşi denumire.
Fiecare câmp determină într-un peisaj structuri pământoase şi curgeri de ape specific-locale. Toate se regăsesc într-un peisaj local pe care îl privim cu ochii şi îi ascultăm sunetele, simţim parfumul suav al cetinei, ierburilor, florilor şi chiar pământului ca atare: cu senzorii trupului nostru. Înafară de modul în care diferitele elemente din peisaj se prezintă în diferite faze de lumină şi determină un anumit tip de zgomot rezultat din mişcările vântului, mişcările vegetaţiei, ale păsărilor, gâzelor şi vieţuitoarelor mai mari (animale, oameni) mai există şi altceva: lumina şi sunetul fundamental al tuturor vieţuitoatelor, la care se adaugă lumina + sunetul fundamental ale pământurilor, cu toate structurile lor lichide şi gazoase. Este bine să avem în veder chiar şi structura aerului, cu compoziţia lui specifică, chiar dacă particularităţile lui sunt ceva mai estompate.
Din cunoaşterile recente ştim acum, chiar dacă cu titlu general, despre elementele matriceale ale planetei; dintre ele am aflat despre împletirea acestor canale energetice care străbat fără întrerupere interiorul şi exteriorul planetei, a părţii fizice pe care o vedem în mod obişnuit acum, partea pământoasă. Astfel de canale au o distribuţie pe toate direcţiile, ocolind porţiuni din câmpul eteric al câmpurilor lor pentru a forma găoace necesare atragerii de material astral (adică material de vibraţie imediat suprioară celui eteric) care permite menţinerea unei stabilităţi vibraţionale mănunchiurilor de canale care se întretaie în peisajul local. În funcţie de distribuţiile din corpul planetar, formate în funcţie de formaţiunea spirituală a poporului care este întrupat în planetă, se formează distribuţii de materii şi energii cu specific local. Chiar dacă în timp asemenea distribuţii se modifică sub incidenţa ritmurilor planetare – popular spus: “respiraţie” a Pământului – şi sub influenţa ritmurilor (respiraţiilor) cosmice, structura fundamentală planetară rămâne aceeaşi; în timp, în perioade mari de timp, există perioade de modificare şi apoi întotdeauna tendinţa de revenire la forma iniţială a distribuţiilor planetare, după cum influenţele exterioare au şi ele o intensitate mai mare sau mai mică.
[Pentru studiu: Canale energetice transcontinentale, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2008/11/canale-energetice-transcontinentale.html ]
Aşadar, se formează din loc în loc câte o găoace, care se va umple cu material astral şi va permite o circulaţie energetică superior vibraţională în zonă, menţinând astfel vibraţia echilibrată în regiune. Acestea sunt celulele de stabilizare vibraţională: de la o porţiune de teren la alta, în funcţie de necesităţile matricei eterice planetare, are loc o stabilizare vibraţională în profunzime. O profunzime care se referă aici la toată porţiunea de sol şi subsol în care pot să-şi găsească loc de trai vieţuitoarele planetare: vegetaţia, animelele şi omul, incluzând aşadar aici reprezentanţii regnului vegetal şi animal (vieţuitoare mari şi mărunte – de la mamifere până la viruşi şi bacterii).
Celulele de stabilizare vibraţională cuprind această porţiune şi o depăşesc cu puţin – căci viaţa este radiantă şi, chiar dacă puterea de influenţare este mică/individ, volumul vieţuitoarelor formează o influenţă compactă şi permanentă asupra pământurilor. La începutul studiilor de acest fel se poate crede că ele au fost făcute în special pentru om, după care omul cercetător îşi extinde studiile, cunoaşterea, şi află că lucrurile nu stau chiar aşa. Află că el, şi orice om de fapt, are posibilitatea să-şi stabilizeze vibraţional corpurile într-o bandă – banda planetară de autostabilizare vibraţională proprie – cu acces automat la ea, ori de câte ori îi este necesar, prin somn: perioadă în care corpul astral se desprinde de restul sistemului corporal, atras de zona de autostabilizare proprie, în mod automat. Ajunge astfel la concluzia că celulele de stabilizare vibraţională sunt necesare mai curând vieţuitoarelor mari şi mărunte – decât omului, chiar dacă află apoi că şi celelalte vieţuitoare se autostabilizează vibraţional în zone proprii planetare, la fel ca şi oamenii, dormind şi ele. Cu toate acestea, vieţuitoarele aflate în mişcare au o nevoie mult mai mare de stabilizare vibraţională, datorită circulaţiei intense pe care o învaţă şi o consolidează ele în orice medii planetare: terestru (pe sol), subteran (pentru o parte mai restrânsă a vieţii vegetal-animale), aeriană şi acvatică – aşa cum ştim bine acum. Vegetaţia este fixă – dar este în mod egal supusă schimbărilor vibraţionale, datorită circulaţiei vieţuitoarelor în mijlocul ei: de la o porţiune de teren la alta, după cum duce hrănirea, sau de la o formă de incidenţă a radiaţiilor cosmice la alta, în parcursul unei perioade de timp (ore, zile).
[Pentru studiu: Zona de autostabilizare vibraţională, adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html
căutaţi şi alte referiri cu căsuţa de Căutare specializată pe blog, la sfârşitul paginii]
Celulele de stabilizare vibraţională, fiind de vibraţie superioară datorită materialului astral compactizat în interiorul lor, au multă stabilitate vibraţională în timp, mai multă putere de radiaţie în exterior, întreţinând astfel constant o valoare medie aproape uniformă. Această valoare medie este învinsă doar de schimbările în influenţele marilor forme de relief ale planetei, formate prin natura de întrupare: adică de formare fundamentală, spirituală a planetei. Este vorba despre o remodelare ciclică a matricei şi a planetei, ca urmare a supunerii lor unor puternice influenţe cosmice dinafară, exterioare, chiar dacă vibraţia generală a populaţiilor planetare rămâne proporţională cu vibraţia de întrupare a planetei. Adică, prin vibraţiile noi, nici planeta, şi nici vieţuitoarele de pe ea nu se transformă în altceva, în cazul în care vibraţia generală cosmică creşte sau scade: toate formele cosmice înconjurătoare trec prin acelaşi proces, astfel încât se păstrează toate proporţiile de existenţă a stelelor şi planetelor, fără ca ceva să se distrugă în acest amplu proces cosmic. Toate vibraţiile rămân astfel proporţionale cu liniile fundamentale de vibraţie care au format iniţial steaua şi planetele pe care ea le guvernează. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru toate stelele şi planetele lor din galaxia locală, precum şi cu toate galaxiile din zona locală a universului.

ANEXA NR. 2
SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV
Cu ajutorul creierului, a porţiunii care face şi azi legătura între cele două emisfere cerebrale – adică formaţiunea numită de noi corpul calos – mult mai dezvoltată pe axul capului între frunte şi ceafă – omul atlant se poziţiona în mod echilibrat în spaţiul său, de unde, cu puterea spiritului, prin intermediul corpului mental, şi cu multă flexibilitate, strângea material filamentar din aerul, din câmpul înconjurător şi îşi realiza obiectul dorit, necesitat.
În ultima perioadă atlantă, omul nu mai avea atâta putere ca şi la începutul ciclului lor spiritual de vieţi pe Pământ, cu milioane de ani în urmă. Şi cunoştea bine faptul că puterile aveau să scadă în continuare, în toată perioada care avea să vină. Echilibrat între dorinţa de a continua şi conştienţa puterilor sale din ce în ce mai reduse, de necesitatea conservării puţinelor forţe mentale pe care le mai avea, omul nu mai folosea decât remodelarea mentală a structurilor materiale deja existente: corpul planetar (pământuri, metale, cristale), corpurile unor vegetale (lemn, alt material vegetal) sau al animalelor deja decedate: lână, os.
Din activitatea mentală, populaţiile noi, de după ultima glaciaţiune, a rămas numai gândirea folosită de populaţiile atlante doar pentru planificarea acţiunilor curente. Corpurile vechi s-au transformat treptat – dar repede – sub imperiul modificărilor vibraţionale galactice, cosmice în general. I-a rămas omului numai gândirea, folosită de populaţiile atlante în vechime doar pentru planificarea acţiunilor curente.
Comunicarea mentală anterioară avea formă de lumină, creind imagini, iar sunetul emis-recepţionat reda fidel sunetul interior, fundamental, al locului sau obiectului care era subiectul comunicării.
După glaciaţiune, dezvoltarea vorbirii prin intermediul noilor structuri corporale a condus la dezvoltarea gândirii şi formarea fluxurilor electrice corespunzătoare, dar o gândire care nu se mai desfăşura în imagini interioare care să organizeze, să planifice acţiunile de creaţie materială, ci se desfăşura şi ea în cuvinte, la fel ca şi comunicarea. Dar comunicarea străveche era extrem de rară, formată numai din imagini care se refereau la probleme de învăţătură pentru creaţia materială şi schimb de experienţă.
Dezvoltarea ulterioară a vorbirii a condus la extinderea obişnuinţei de comunicare verbală. Oricum experienţa de creaţie materială manuală era mult mai redusă decât cea mentală, şi astfel omul avea mult mai multă nevoie de comunicare decât în trecut. S-a trecut repede de la prezentarea de imagine la redarea verbală a sunetelor fundamentale ale locurilor, ale lucrurilor, vieţuitoarelor aflate în staţionare sau în mişcare – adică ale căror sunete se modificau în funcţie de momentul schimbării poziţiei lor faţă de fundalul natural sau creat apoi de mâna omului.
Prin comunicare şi relaţionare, capul omenesc s-a modificat. Ceea ce este însă necesar să înţelegem este faptul că, prin corpurile spirituale, matrice pentru corpul eteric – care este la rândul său matrice pentru corpul nostru fizic, se pot realiza modificări de la o generaţie la alta, sau de la o generaţie – peste un grup foarte mic de generaţii care se modifică rapid: la a 3-a sau a 4-a generaţie se poate ajunge la modificări substanţiale, prin corpurile spirituale şi nu prin condiţii de mediu. Astfel de modificări pot fi realizate numai prin exterior, prin corpurile noastre spirituale, care sunt întotdeauna create de entităţile astrale ajutătoare ale fiecărui om în parte, de-asupra mamei, înainte de procreere, şi sunt recuperate de copil la o vârstă cuprinsă între 6 şi 8 ani.
Şi vom înţelege bine cum au loc astfel de modificări, cum se pot realiza aproape de la o generaţie la alta, căci şi schimbările noastre se petrec, practic, acum, în timpurile pe care le trăim.
Aşadar, asemenea modificări nu se datorează mediului înconjurător, ci sunt create tocmai pentru a se susţine modificările puternice de mediu, pentru ca oboseala să nu distrugă puterea de viaţă şi de acţiune a spiritului. Să poată să susţină în primul rând înţelegerea şi dezvoltarea rapidă a creaţiei manuale şi a uneltelor care să-i poată oferi omului ajutor de o complexitate deosebită.
Procesul a avut subtilităţi deosebite, pe care le vom detalia atunci când vom discuta pe larg despre populaţiile atlante ale perioadelor dinainte şi de după glaciaţiune.

Omul nu mai folosea nici deplasarea prin acţiune mentală: a obiectelor şi a sa personală, realizată prin intermediul unui cuplu de forţe astral-mentale. Şi pentru că oricum deplasarea mental-astrală era mult slăbită în preajma glaciaţiunii – comparativ cu perioadele anterioare, axul cranian a fost modificat prin restrângerea volumului cerebral – a corpului calos în special şi a creierului mic. S-au modificat mult fluxurile energetice legate de mişcare, de comunicare şi relaţionare. Noile fluxuri s-au reorientat prin schimbări celulare cerebrale către comunicare verbală şi apucare cu mâna – baza formării noului tip de viaţa curentă. Au luat amploare formaţiunile de gândire pentru situaţii legate de social: în familie, în societate, pentru ca oamenii să se sprijine reciproc.
Spiritele umane nu erau nici pe departe la primele lor manifestări de acest fel: toate manifestările erau rapid recuperate din memoriile spirituale, adaptate noilor lor forme planetare, locale, de trăire: forme care nu sunt niciodată foarte departe de cele trăite anterior, în cicluri de vieţi anterioare în aceeaşi subzonă a universului.

Tot capul nostru este acela care se va transforma cel mai mult în viitor, deşi omul nu va mai avea nevoie de o dezvoltare voluminoasă – aşa cum a necesitat în vremurile trecute. Dar omul contemporan are nevoie să ştie, să-şi aducă acum aminte cum a avut ajutor în trecut, prin conformaţia interioară a creierului său, prin conformaţia anterioară a cutiei sale craniene. Pentru ca, în viitorul apropiat, să ştie că, atunci când conformaţia creierului se va modifica (chiar dacă puţin, nu mult) să nu se sperie, ci să se gândească că acesta este un lucru bun, de mare ajutor pentru omenire.

Tot comunicarea şi relaţionarea vor schimba în viitor, treptat, viaţa noastră de acum. Căci treptat comunicarea se va reduce mult, locul ei fiind luat de translaţia imaginii din mintea unui om – în mintea interlocutorului său. Oamenii se vor înţelege telepatic – cum spunem noi azi, deşi nu este un fel de telepatie (tele – automat – empatie) ci este mai corect să se folosească expresia: translaţie a imaginii din mintea mea, în mintea partenerului de discuţie. Adică partenerii nu văd în acelaşi timp – acelaşi lucru, ci imaginea din mintea omului se proiectează în mintea celuilalt.
Noi povestim în mod curent despre o amintire şi interlocutorul nostru îşi imaginează în baza propriilor sale amintiri sau asocieri cu cele cunoscute de el însuşi. Folosim astăzi sunete, în timp ce viitorul comunicării va folosi o imagine: însoţită de tot ceea ce oferă acea imagine: lumină, sunet, miros, vibraţii.