Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

duminică, 28 ianuarie 2018

08. COMUNICAREA ÎNTRE DRUMEŢ ŞI CĂLĂUZA SA

I. IDEI PRINCIPALE
1. Chiar dacă trecuse destul de mult timp de când omul îşi trăia epoca fizică, el nu folosea încă decât rar vorbirea, obişnuit fiind cu comunicarea mentală: translaţie de imagini complexe de la emitent la primitor. Ştia bine cum să formeze înşiruiri logice de sunete naturale, dar această epocă de trecere a fost de consolidare a traducerii procedeelor mentale şi astrale în viaţa fizică; treptat omenirea şi-a format vorbirea pământeană, având experienţă bogată în folosirea comunicării fizice, dinainte de venirea pe Pământ. 
2. De-a lungul drumurilor spirituale, drumeţul nu comunica verbal cu călăuza sa, ci foloseau comunicarea mentală şi cea astrală înainte de adormire pe timpul nopţii. 

II. DETALII, DISCUŢII
Am mai amintit, în treacăt, despre faptul că pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau între ei, nu discutau nimic. Acest lucru ne pare azi incredibil la prima vedere dat fiind faptul că, pe de o parte, azi discutăm intens, chiar dacă în drumeţii cu caracter spiritual numai (sau majoritar) despre cele de discutat în cale, studiind tematica drumului şi elemente conexe, iar pe de altă parte, fiind atunci drum de învăţătură cu cel mai bun învăţător alături ni se pare aproape aberant să credem că ei nu ar fi discutat nimic... În acelaşi timp suntem încredinţaţi că dacă corporalitatea oamenilor era nouă şi adaptată trăirilor fizice în mod majoritar, omul ar fi trebuit să folosească la maximum toate manifestările de care îşi putea aminti. 
Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau de loc aşa. Oamenii foloseau vechi manifestări în măsura în care mai puteau, pentru a putea consolida astfel manifestările şi cunoaşterile lor obişnuite, din trăirile lor perfecte de odinioară, încă proaspete în amintirea lor. Şi despre care ştiau bine că aveau ca sarcină în continuare să-şi aducă manifestările la cele mai înalte standarde pe care puteau să şi le manifeste în fiecare moment: în orice condiţii, oriunde şi oricând ar fi trăit. 
Încă nu aveau un limbaj dezvoltat, asemănător celui de azi, pentru a comunica fizic, prin vorbire. Erau la începutul epocii fizice – dar lucrurile se petreceau în acest fel nu pentru că nu ar fi ştiut sau nu ar fi putut, ci pentru că aveau obişnuinţa comunicării rare, prin sinteza tuturor celor ce erau de comunicat – şi numai dacă era necesar; iar corpurile fluidice erau încă suficient dezvoltate pentru a comunica prin imagini, aşa cum era obişnuinţa străveche a omului. Azi spunem telepatic, dar nici pentru acum, şi nici pentru atunci nu este întrutotul corect să ne exprimăm în acest fel, căci nu este o activitate cerebrală – creierul doar facilitează transmiterea, la nivelul corpului fizic, a ceea ce realizează corpurile cu vibraţie superioară celui fizic: mental, astral şi cauzal. Practic fiecare om, cunoscând tot ceea ce era necesar vieţii, având clar în minte toate cunoaşterile de odinioară din amintirile pe care le avea, cât se poate de clare, precum şi o rapiditate de procesare a informaţiilor extrem de rapidă, nu avea nevoie încă să comunice verbal. Dar ceea ce ne este mai greu azi să acceptăm este faptul că nu era decât o chestiune de timp, având în experienţa totală, în memoriile lor, în sufletul lor, coerenţa logică a înşiruirii sunetelor naturale de pretutindeni, care urmau să aducă o comunicare verbală bogată, nuanţată în viaţa curentă a omenirii, cu sensuri bogate, descriptivă. Comunicarea fizică – prin vorbire şi cu transmiterea informaţiilor prin scris (şi multe alte modalităţi de transmitere) o cunoşteau, ca proces, dinaintea venirii pe Pământ. Comunicarea pământeană de până atunci fusese mentală – adică prin lucrarea corpului mental de translaţie de imagine de la emitent la primitor, imagine care avea o bogăţie de sunete, luminiscenţe (aure), curgeri fluide de vibraţii, sunete, parfumuri, înţelegeri complexe, o bogăţie de informaţii care era transferată la nevoie, din necesităţi speciale ale vieţii, de la un om la altul, de la entităţi astrale, dimensionale, interdimensionale – la oamenii care aveau nevoie de îndrumare din partea lor. Încă mai aveau oamenii şi în vremurile pe care le studiem un astfel de procedeu în mintea lor, imagini de acest fel îşi puteau transmite reciproc, dar cu conştienţa clară că asemenea imagini complexe se vor sărăci cu timpul, şi destul de rapid, rămânând la percepţie de imagine simplă şi rareori sunete, vibraţii. 
Aşadar nu a fost deodată lipsă de comunicare la trecerea vremurilor după ultima glaciaţiune, trecerea de la o formă de comunicare la alta a fost lentă, lină, special gradată pentru ca oamenii să se adapteze treptat, dar repede, cuprinzând o bogăţie nouă de elemente fizice pe care le ştiau în trecut – dar cu care nu operau, nu le foloseau decât prea puţin, activitatea mentală şi astrală fiind predominantă pentru omul din străvechimi. Totul pentru ca omul să trăiască toate cele care veneau în faţa lui pe Pământul pe care îl percepeau acum cu totul altfel, în acelaşi timp pentru a face faţă tuturor schimbărilor care veneau în continuare odată cu vibraţia planetară care devenea din ce în ce mai joasă. 
În concluzie, pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau de loc, toate forţele fiind îndreptate către deplasare şi informare mental-astrală. Dacă călăuza avea ceva de comunicat, de îndrumat, trasmitea drumeţului mental: în calitate de Călător al Moşilor el era nu numai un bun cunoscător al locurilor, al drumurilor de mers pentru fiecare om în parte, ci era unul dintre oamenii de legătură al Moşilor, dintre cei mai puternici mentali şi cercetători astrali ai vremurilor. Ei aveau:
1. O conştiinţă înaintată şi o conştienţă sferică – aşadar nu numai dezvoltată pe o anumită direcţie sau câteva direcţii ale acelor vremuri, ci ambele erau dezvoltate sferic, pe absolut orice direcţie, linie spaţială, temporală şi morală. 
2. O cunoaştere de asemenea sferică, cu referire la orice aspect al evoluţiilor care se dezvoltau pe Pământ (dar nu numai, şi ştim bine acum) – totul legat de evoluţiile spiritelor umane, şi mai ales de la începutul speciei umane, în plus cunoşteau în amănunt toate planificările viitorului pentru planetă şi galaxie, iar în calitate de foşti paznici (cu sarcini totale sau parţiale), cunoscând astfel toate aspectele legate de manifestările spiritelor care se aflau în acel moment pe Pământ (la întrupare fizică) sau în jurul Pământului (la întrupare astrală) sau în trecere, ca entităţi spirituale, prin câmpurile interioare şi exterioare ale galaxiei.
Da, nu vorbeau de loc, de când plecau din aşezare – iar pentru a se obişnui cât mai repede la început, omul ce urma să devină drumeţ, însoţit de un Călător al Moşilor, înceta comunicarea verbală şi mentală cu familia şi societatea din aşezare, fără însă să-şi înceteze activitatea şi atenţia pe care le-o acorda în continuare. 
De-a lungul drumului, observările şi conştientizările aveau loc clipă de clipă, indiferent de activităţile pe care le drumeţul le desfăşura: mers, lucrări în casele-adăpost pentru călători, hrănire, până la culcare, la somn profund: perioada până la somn profund fiind călătorie astrală deplin conştientă, pentru cercetări aprofundate.
În general toată viaţa oamenilor se desfăşura în linişte, oamenii ştiau bine ce trebuie să facă şi se înţelegeau mult din priviri – ceea ce intra de asemenea în comunicarea fizică, deşi non-verbală. Comunicarea cea mai intensă avea loc între mamă şi copil, iar transmisia era realizată prin gând şi transmitere de imagini. Vom discuta pe larg despre acest aspect când ne vom ocupa de megaliţi. 
Desigur, ştim acum că de multe ori echilibrarea câmpurilor planetare se face şi prin intermediul sunetelor. Oamenii cunoşteau bine cum o mare parte din echilibrările vibraţionale pe care le făceau Moşii şi Călătorii lor (deci a călăuzelor lor) echilibrau vibraţiile planetei, şi aveau s-o facă încă şi mai intens în vremurile ce vor veni, din necesitate, când războiul, durerea, apoi creşterea producţiei manufacturiere şi, treptat, a celei industriale va depăşi puterea de menţinere în viaţă a omenirii, a restului vieţuitoarelor planetare şi a planetei însăşi, din cauza vibraţiilor grele. 
Dar deocamdată chiar ei, oamenii din aşezări, puteau să diminueze volumul zgomotelor nenaturale pentru planetă, din activitatea lor în aşezare, acordând o atenţie deosebită evitării creşterii volumului de sunete fizice. Ştiau bine cum Călătorii din vremurile lor fuseseră pădureni, ajutători planetari în străvechimi, valuri după valuri de timp. Ştiau că pădurenii aveau grijă şi de oameni, dar şi de animale, de toată viaţa de pe planetă, la un loc – începând din străvechimi, lucru care le era oamenilor de pretutindeni foarte clar cunoscut, făcând şi ei, atât cât puteau, asemenea lucrări. Toată grija ajutătorilor pădureni, munteni şi insulari din străvechimi se îndrepta către următoarele direcţii:
– să nu ajungă vibraţiile joase din codrii apropiaţi la oamenii creatori din aşezări, mai ales când oamenii au început să creeze în faţa lor – dar şi înainte, când se lucra mental făcându-se studii şi luând învăţături de la ajutătorii lor astrali sus, pe mâneca densă, eterică, care protejează pământurile, apele şi aerul (azi o numim manşon eteric matriceal al planetei; se poate studia „Creaţie materială eşantionară”); vibraţiile joase deranjau echilibrul spaţiilor de trăire ale oamenilor din orice aşezare, de aceea pădurenii echilibrau astfel de vibraţii mai ales în momentele în care avea loc creaţia propriu-zisă: de jur-împrejurul creatorului. Necesităţile s-au accentuat cu atât mai mult atunci când toate studiile pe eşantioane s-au mutat în faţa creatorului, în spaţiul din jurul aşezării, într-o activitate permanentă, unde orice aşezare umană se afla în bătaia vibraţiilor venite din codri. Oamenii din aşezări erau protejaţi astfel mai ales în perioadele când aveau loc activităţi intime ale vieţuitoarelor, care puteau deturna atenţia oamenilor prin agresivitatea lor în bătălii de turmă, nu numai prin activitatea lor sexuală propriu-zisă;
– să nu ajungă vibraţiile foarte înalte ale activităţii umane în păduri, mai ales spre inima codrilor, unde trăiau majoritatea vieţuitoarelor planetare, căci şi oamenii, şi vieţuitoarele erau deopotrivă în grija ajutătorilor planetari. 
Pe parcursul călătoriei, omul ştia bine că vremea zgomotului generalizat făcut de om va veni negreşit, dar până când strigătul omului şi animalului, de furie ori de durere, ca şi scrâşnetul fierului lovit şi târşit pe un alt fier va răsuna cu putere, omul trebuia să-şi strângă linişte în suflet cât să-i fie de ajuns până la sfârşitul întrupărilor lui pământene. 

Niciun comentariu: