I. IDEI PRINCIPALE
1. Conştientizările drumeţilor erau multilaterale, spaţio-temporale, conducând astfel la cunoaşteri amănunţite privind viaţa prezentă, dar şi viitorul omenirii:
– spaţiale: simţirea directă a spaţiului străbătut;
– temporale: aducea amintiri, clar-intuiţii şi intuiţii din vieţile anterioare.
Toate conduceau la înţelegerea necesităţii de a perfecţiona activităţile curente şi de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare cunoaşterile trecutului şi prezentului lor, creând astfel premizele întemeierii tradiţiilor: prin creaţie materială (reprezentarea cunoaşterii printr-un suport material) şi prin gândire, vorbire – reprezentând astfel tradiţia orală.
În asemenea condiţii, chiar drumurile care relevau asemenea necesităţi aveau să devină moştenire, tradiţie.
2. În plus, nu numai reprezentările sau creaţiile ca atare au constituit moştenire, ci odată cu ele – aplicaţiile oamenilor în gospodărie şi societate, sentimentele lor puternice născute din cunoaştere şi iubire de toate şi de tot au creat amprente puternice, care acţionează încă asupra subconştientului uman.
3. Descrierea rutelor şi importanţa lor pentru fiecare drumeţ de odinioară.
II. DETALII, DISCUŢII
Şi pentru că am discutat despre natura metafizică a drumurilor, cunoaşterilor şi tradiţiilor noastre, să mai vedem câteva aspecte în plus, de aceeaşi natură.
Şi călătoriile în ţinuturile natale, şi călătoriile care duceau în lumea largă, pe acelaşi continent sau pe alte continente, erau drumuri de felul celor pe care azi le numim iniţiatice, iar călăuzele oamenilor erau cei mai buni cunoscători după Moşi: majoritatea fuseseră paznici în străvechimi, în timpul programelor atlante – programe pentru pregătirea omenirii în vederea trecerii de la manifestări preponderent mental-astrale la manifestări preponderent fizice. Adică pentru exact această perioadă a trăirilor pe care le derulăm noi, azi; şi a căror epocă este deja pe sfârşite.
Toate cunoaşterile oamenilor de odinioară s-au păstrat: şi cele pe care le cunoşteau pe cale mentală şi astrală, dar şi cele fizice pe care fiecare spirit uman le are în experienţa cu care a venit pe Pământ, urmând ca împletirea lor să ajute în timpurile vieţilor fizice, şi apoi în perioada următoare de trecere de la fizic la mental-astral: adică înapoi la vremurile trecute, dar având un potenţial mult mai înalt, mai profund decât îl aveau spiritele umane până în timpul ultimei glaciaţiuni.
Toate au rămas ca moştenire pentru generaţiile viitoare. Călăuzele erau în acelaşi timp şi Călătorii Moşilor, cunoscuţi bine acum de noi din studiile anterioare, care nu erau sihăstriţi din considerente religioase. Mai târziu, în milenii apropiate de viaţa noastră de azi, au existat şi aceştia, sihaştrii, şi vom discuta îndelung despre ei: cu tot respectul, căci îmbrăţişau cele mai profunde direcţii ale spiritualităţii chiar în firele ei religioase, dar care aveau să se piardă treptat, lăsând locul unei exploatări majoritar-nedemne de profunda rădăcină de credinţă a omului, de încredere în divinitate.
Timpurile despre care discutăm au fost conştientizate de către fiecare om de pe planetă – aşadar nu numai de către îndrumătorii popoarelor, care le călăuzeau spiritual spre cele mai înalte posibilităţi umane de activitate, de trăiri pe orice planuri.
Existau, şi s-au pus în practică, modalităţi concrete, fizice în majoritate sau folosind căi fizice, aşa cum vom vedea, pentru diversificarea activităţilor fizice pe direcţii ce ţineau de cunoaşterile şi aplicările lor cotidiene. Şi a existat incontestabil şi conştienţa de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare tot ceea ce urma ca în viitor să fie perceput foate rar, foarte puţin şi de foarte puţini oameni. Dar mulţi aveau intuiţii, iar intuiţiile urmau să fie întărite prin această moştenire, ceea ce conta şi atunci foarte mult, ca nădejde, speranţă, şi avea să conteze foarte mult şi pentru viitorime. Însăşi transmiterea a devenit astfel o tradiţie în sine, nu numai cele transmise pe diverse căi. Cele rar şi puţin percepute au format însă o încredinţare în sine că, în ciuda aparenţelor, toate cele “nevăzute” existau totuşi, ajutau, clădeau viaţa curentă, o susţineau. O încredinţare profundă despre meta-fizică – pe lângă aspectele fizice concret-percepute şi trăite în fiecare clipă, cu fiecare respiraţie a omului.
În felul ei, chiar tradiţia drumurilor a rămas la multe popoare până în zilele noastre – chiar dacă azi începem puţin câte puţin să conştientizăm, şi să transformăm turismul în drumuri de regăsire a conştienţei de sine, de ridicare a nivelului de conştiinţă, de regăsire a dorinţei de liniştire sufletească, de dezvoltare a unor capacităţi personale despre care aflăm azi că sunt în fond pur spirituale: senzoriale şi extrasenzoriale – despre care am învăţat să spunem la un loc: multisenzoriale.
COMPLEXITATEA DRUMURILOR SPIRITUALE DIN VECHIME
Multe dintre drumurile spirituale de acest fel duceau către locurile care aveau să devină în timp marcaje spirituale pentru vremurile viitoare: azi le numim megaliţi. Unele astfel de marcaje se vor situa în aşezări, altele în drumuri aflate departe de aşezări, devenite în zilele noastre obiective turistice şi, aşa cum spuneam, asemenea drumuri azi se transformă treptat din nou în drumuri spirituale.
Locurile care au fost alese drept amplasament devin amprentative, devin lucrătoare în sufletele oamenilor, pregătitoare pentru lucrările spirituale ale viitorului. Azi privim acţiunile noastre după priorităţi într-o mulţime de activităţi, de evenimente pe care le trăim – dar atunci toate activităţile oamenilor erau la acelaşi nivel înalt de importanţă: sferic, adică tot ceea ce intra în activităţile curente ale omului se situa pe acelaşi deosebit-de-important plan. Călătorii erau perfect conştienţi de acest lucru: că omul avea să privească lucrurile în mod diferit în viitor, prin priorităţi în funcţie de interese, puteri şi neputinţe, dar atunci oamenii căutau să privească totul cu toate subtilităţile pe care le puteau pătrunde în acel moment, drept compensare conştientă pentru cele ale viitorului. Dar – foarte important în acelaşi timp – fiind conştienţi că omul viitorului va avea alte forme de subtilitate de dezvoltat, de pătruns, legate de performanţe fizice cu totul deosebite în felul lor.
Chiar dacă pentru ei toate erau importante, iar toţi oamenii erau egal de importanţi, la fel toate evenimentele trecute, prezente ale lor şi viitoare din perspectiva lor, drumurile erau constituite (ca trasee) în funcţie de necesităţile fiecăruia şi de puterile spirituale (plus înclinaţiile, tendinţele fiecărui spirit în parte). Chiar punctul terminus al călătoriei era ales în funcţie de aceste considerente. Un punct terminus, un loc care urma să ajungă un model inspiraţional, lucrător şi pregătitor şi pentru viitor, dar şi pentru viaţa curentă până la următoarea călătorie proprie. Care determina călătorul să privească viitorul înţelegând necesitatea creării acestor megaliţi – chiar dacă mulţi aveau să fie distruşi în timp.
Pentru noi un asemenea drum de cunoaştere nu este încă un eveniment spaţio-temporal, de o maximă importanţă, alături de alte drumuri cu importanţă la fel de mare, ca oricare altul de altfel. Dar lucrurile se vor schimba în viitor, revenind la ceea ce au fost odinioară...
De asemenea, drumurile unui om erau privite ca fiind de aceeaşi importanţă maximă pentru orice om. În liniştea drumurilor apăreau detalii temporale, din alte vieţi anterioare – ale drumeţului şi ale întregii omeniri. Dar şi ale celor planificate pentru toate timpurile viitoare – tot ale sale şi ale lumii întregi. Toate se adăugau la cele cunoscute deja din viaţa de fiecare zi, formând o cunoaştere sferică – aşa cum am numit-o mai sus.
Călăuzele încurajau oamenii mereu să-şi revadă vieţile anterioare în amănunt, care le revelau viaţa întregii societăţi pământene, cu un impact spiritual extraordinar asupra omului căutător de cunoaştere, de dezvoltare spirituală. Şi, în mod egal, în cunoaşterea planificărilor timpurilor viitoare. Asemenea planificări erau mult mai corect înţelese decât azi, unde nimeni nu avea impresia că fusese planificat să existe crime, ci doar că se cunoşteau reperele vibraţionale ale timpurilor, modul în care diferite grupuri spirituale se comportau în diferite feluri după experienţa pe care o aveau – sau nu o aveau în trăirile lor curente.
De aceea, cel mai greu era de împletit cunoaşterea trecutului cu cunoaşterea viitorului – nu pentru că nu ar fi fost uşor de înţeles, ci pentru că emoţional drumeţii simţeau o milă sfâşietoare şi faţă de cei ce aveau să sufere, şi faţă de cei care aveau să provoace suferinţă în situaţiile pe care chiar ei înşişi aveau să le trăiască la un moment dat. Călăuza menţinea omul într-un echilibru vibraţional normal pentru acele vremuri, fără ca să-l priveze de sentimentele care veneau în sufletul celui călăuzit.
Şi locurile, şi sentimentele oamenilor de atunci creau la rândul lor amprente în spaţiile Pământului, în energia fundamentală a Pământului, se întăreau unele pe altele prin precizia, intensitatea lor, dorinţa lor de perfecţionare permanentă, de a-şi reaminti, în amănuntele cele mai profunde, vieţile lor anterioare, precum şi cunoaşterea, aprofundarea planificărilor viitoare pentru întreaga umanitate.
Azi aceste locuri ne atrag, în subconştientul nostru suntem îmbrăţişaţi de ele – dacă nu chiar în conştient. Dar de fapt din ce în ce mai mulţi suntem cei care începem să conştientizăm şi să ne păstrăm cu încredere intuiţiile proprii, în care credem în continuare. Suntem rezonanţi cu toate locurile pe care le vizităm azi, cu toate locurile pe care le-am trăit la propriu în asemenea perioade anterioare, în asemenea trăiri, acţiuni vechi de milenii!!!... Şi nu numai aici, ci oriunde în lume, pe orice continent, ca membri ai oricărui popor. Pentru că absolut toate popoarele lumii au trăit o asemenea perioadă, până în mileniul 5 sau 4 – în funcţie de necesităţile fiecărui popor în parte. În drumurile noastre de azi, chiar dacă încă nu ne amintim clar locuri, oameni sau evenimente, suntem în trecere prin lume şi ele devin amprentative asupra noastră, lucrătoare, transformatoare, accesând şi impulsionând chiar seturile noastre de raze pe care le foloseam atunci, purtătoare ale amintirilor noastre proprii în timpuri şi în locuri asemănătoare. În continuare, ele atrag altele de aceeaşi natură sau de natură asemănătoare, în cascadă, decopertând treptat tot ce ne-am dorit cândva să ştim şi să folosim în vremurile de azi.
Pentru fixarea tuturor în amintire, nu numai pentru împletirea tuturor celor decopertate, analizate, înţelese în vederea aplicării fluide în viaţa de zi cu zi a drumeţilor, drumurile făceau ocoluri mari, în spirale ample care se depărtau sau se apropiau de aşezări şi obiectivul principal al drumului – adică un loc unde urma să se fixeze părţi din cunoaşterea omului: cunoaşterea de până atunci şi cât mai avea să vină în continuare, în vremuri încă liniştite.
Traseul general al drumului spiritual
Legendă:
(1) = aşezarea din care pornea omul în călătorie împreună cu călăuza sa: la început se desfăşura un drum în spirală, pentru dezobişnuirea treptată de activităţile vieţii în familie şi aşezare; pentru obişnuire cu drumul, cu călăuza sa, cu ritmurile de trai în forma călătoriei care se deschidea în faţă;
(2) = punctul terminus al călătoriei, cu oprire pe termen mai lung sau mai scurt; în jurul lui se derula din nou o spirală largă, amplă, bogată în subtilităţi, sensuri profunde ale trăirilor, adaptări la vibraţiile locului, reamintiri, fixări, obişnuiri cu noutăţile: nu se realizau două călătorii în acelaşi loc pentru acelaşi om, dar omul le cunoştea din povestirile semenilor lui şi din cercetările mentale şi astrale care îl pregătiseră de călătorie;
(1a) = drumul de plecare era drumul de ajungere în punctul terminus, unde se desfăşura activitatea cu cea mai lungă durată, pe parcursul unor zile întregi. Nu se poate spune că era cel mai important moment al călătoriei – cum suntem azi tentaţi să spunem, conform normelor de gândire comparativă de azi. Cuprindea bucle în perioadele în care ritmurile personale ofereau condiţii de aprofundare a elementelor de cunoaştere spaţio-temporală, hotărâte de comun acord de drumeţ şi de călăuza sa;
(2.a) = drumul de întoarcere acasă cuprindea spirale de desprindere senzorială, mentală şi astrală de locurile în care desfăşuraseră studii, după care aveau să se deruleze spirale sau bucle pe drumul de întoarcere, asemănătoare cu spiralele şi buclele de pe drumul de ajungere în punctul terminus.
La revenire în regiunea aşezării proprii avea loc de asemenea o apropiere spiralată: pentru locarea experienţei noi în experienţa proprie totală a spiritului; pentru reobişnuirea cu locul aşezării, cu organizările familiale şi din aşezare, cu activităţile în sine care aveau să folosească cele ce fuseseră asimilate pe timpul călătoriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu