02. CĂLĂTORIILE ŞI CĂLĂTORII DE IERI ŞI DE AZI...

I. IDEI PRINCIPALE

1. Despre cum s-a format, în mod matriceal, relieful planetei; despre canalele eterice ale planetei şi portalurile cu celule de stabilizare vibraţională pentru planetă şi vieţuitoarele ei.

2. În vechime, călătoriile oamenilor erau destinate dezvoltării spirituale: dezvoltarea percepţiilor cu toate corpurile omeneşti (simţuri şi clar-simţuri), aprofundarea studiilor străvechimilor, istoria locurilor şi locuitorilor lor.

Călăuzele în astfel de călătorii erau Călătorii Moşilor, înafara perioadelor în care răspândeau cunoaşterile cele mai noi pe care le trimiteau Moşii. 

II. DETALII, DISCUŢII 

Am mai scris în anii trecuţi despre Platoul Munţilor Bucegi şi Peştera Ialomicioarei. Şi voi relua subiectul acesta – şi altele după acelaşi principiu – ori de câte ori cunoaşterile noastre vor mai face un pas înainte, aşa cum s-au derulat toate în ultimii 10 ani. Nu am de ce să schimb ceva în postările vechi, poate doar să caut o modalitate mai simplă de a posta fotografii, pentru că Blogger a scos aplicaţia prin care se puteau posta albume. Vă voi trimite linkuri imediat ce voi remedia acest lucru. 

Aşadar... Să mergem mai departe, la un nou nivel,cu noi cunoaşteri, cu noi aprofundări...

*

...Azi m-am hotărât să fac câţiva paşi pe drumul Jepilor. Pe drumul spre cascada Urlătoare nu este încă multă lume şi intru în pădure zâmbind telecabinei ce trece silenţios deasupra capului, cu câţiva aventurieri la prima oră. Când am mers ultima oară cu telecabina, conducătorul m-a abordat tranşant cu “Doamnă, noi ştim că dumneavoastră umblaţi singură la prima oră, e frumos – dar e periculos! Urşii urcă pe culmi în primele ore ale dimineţii de mănâncă rogoz, să se dreagă la burtă după ce mănâncă mizerii de la tomberoane...” Şi mi-a spus să nu umblu singură pe culmi 3 ore înainte de asfinţit şi 3 ore după răsărit... 

Am mulţumit omului – nu mă mai mir că mă cunoaşte din vedere personalul de acolo; şi salariaţii de pe trenul regio de 6,30 mă ştiu: ”Daa!... Toată lumea o ştie pe doamna care scrie!...” 

Rămân pe un buştean la “rădăcina” Jepilor Mici, dar gândul mă poartă din nou la înălţimile Platoului montan... Mă trezesc că zâmbesc amintirilor şi îmi vine în minte cum, la coborâre din telecabină, m-am aşezat pe o piatră la stânga – lumea o ia la dreapta întotdeauna, spre Babe şi Sfinx, spre Cerdac şi Omul...

În trecut lumea nu ştia de “Sfinx”, îi ziceau Moşul... Alţii, azi: Dacu’... daaa, dacul cu mustaţă şi cuşmă adusă (“Da’ce-i aia Sfinx? Ceee... nu vede tot omu’ că-i dac cu cuşma pe frunte??”...) Cineva, odată, mi-a spus privind în zarea înroşită de apus: “Eeee... dvs nu ştiţi ce Moşi am avut noi...” “Da’de sihaştri aţi auzit?!...” îi era vorba tristă, o scotea dintr-un suflet chinuit parcă de vagi amintiri pe care nu le putea numi... Îi zic un “Dăăă...” vorba veche şi-ntr-o dungă a românului... “De sihaştri ştie tot omul de la oraş că a auzit de Daniil Sihastru’a lu’Ştefan-Vodă...”

Dar eu ştiu ce a vrut să zică omul, însă eram curioasă ce are de zis mai departe... Dar nu a mai spus nimic, probabil fiind sigur că nu-l voi crede. Nici eu nu puteam să-i zic prea multe – căci cred că nici dânsul nu m-ar fi putut crede...

Oameni suntem... şi supuşi părerilor, greşelilor...

CUM S-AU FORMAT MUNŢII

Stau pe buşteanul meu şi mă uit spre creste, cum se iţesc ele pe deasupra coamelor bogate de frunziş ale fagilor bătrâni. Îmi aduc aminte cum am învăţat că se nasc formele de relief ale planetei, din formaţiunile eterice ale ei: undeva în adâncuri este un nod eteric de coardă stelară, iar formele materiale – fizice sau cu vibraţie mai mare decât cele fizice, cum sunt cele eterice – se formează după cum se împletesc în bogăţia lor buclele strânse ale coardei stelare care formează nodul: coarda se formează pe timpul respiraţiei în ritmuri diferite, rar ajunse la sincronicitate, a popoarelor de spirite care o formează, prin întruparea lor în steaua ce va forma la rândul ei planeta. Când respiraţia popoarelor de spirite ale stelei devine sincronă, coarda pe care se vor ancora planetele sale creşte repede – dar buclată din cauza puterii energetice diferite a fiecărui popor întrupat: se strâng, se împletesc şi formează un “nod” care va deveni suportul întrupării poporului spiritual al noii planete. Imediat ce respiraţia spiritelor începe să se desincronizeze, nodul creează condiţii de întrupare a poporului planetei ce se va forma astfel şi toate aceste forţe spirituale, radiante, la un loc încep să atragă fluxuri de materii şi energii care vor înfăşura strâns nodul de pe coarda stelară, formând nucleul planetar fix, stabil. Treptat nucleul cu nodul interior atrage alte fluxuri de materii şi energii, formând manşoane eterice cu structuri bogate, din materii de toate felurile de vibraţii: care vor susţine la rândul lor alte structuri necesare vieţii, întrupării spiritelor care vor forma biosistemul planetei. Manşoanele vor continua să atragă şi să formeze părţile: pământoasă, apoasă şi aeriană ale planetei, după forma buclelor nodului ce formează nucleul planetei, dar şi în conformitate cu matricea de destin a planetei, dată de un canal de întrupare şi menţinere în întrupare, protector şi hrănitor creat de marii ajutători de întrupare ai stelei şi planetei... protector pentru toate vieţuitoarele planetei: plante, gâze, păsări, animale... şi... fluturi care vin să-mi mângâie ochii închişi sau libelula care zboară nemişcată în faţa mâinii mele lenevite pe piatra încălzită de soare!!!... 

Ce frumoasă e cunoaşterea... 

Ce bucurie poate da sufletului...

Şi iar mă plimb printre învăţături şi viziuni de o rară frumuseţe, văzând canale şi portaluri cu largi lăcaşuri interioare, albastre ca seninul cerului curat de vară: strămoşii noştri le numeau “ochii” pământurilor sau ale apelor, depindea de locul unde le vedeau. Ei ştiau bine că pământul şi apele erau străbătute de ele şi că toate vieţuitoarele planetei îşi recuperează vibraţia slăbită în cursul trăirilor lor (zbor, alergat, mâncat, respirat sau din frici, azi putem adăuga pentru oameni: muncă, vorbire multă, plăceri, neplăceri, dispreţ, dar şi tot felul de alte sentimente, gânduri grele, negre, ură, mânie şi alte greutăţi care întinează sufletul nostru): adică se odihnesc din oboseala lor – iar acesta este modul planetei de a ne ajuta dincolo de toate cele ştiute de noi. Oamenii din vechime ştiau bine că acele portaluri sunt îngroşări ale canalelor din care este croit manşonul eteric al planetei, care ne înconjoară, ne protejează de razele cerurilor, ne hrănesc partea cea mai profundă a fiinţei noastre. 

Le privesc şi eu din nou, acum ca şi întotdeauna plină de încântare, concentrându-mi privirea mentală în interior şi în exterior totodată: canalele cu vibraţia mai apropriată de puterea mea, care ies din peisaj ca nişte vechi furnale de fabrică ale planetei, albe – acel alb-albăstriu strălucitor, cu şiruri întregi şi lungi de portaluri care se pierd uşor în zare. Acum puţini oameni pot să schimbe frecvenţele, aşa cum am fost şi eu învăţată de ajutătorii mei astrali, dar în trecut toată lumea putea s-o facă, în viitor toată lumea va reveni la a o face din nou. Îmi amintesc cum, în alţi ani, colindând culmile munţilor, puteam să le văd şi de acolo, înşiruindu-se în toate direcţiile. 

Toate erau de mult cunoscute de oameni – de fiecare om în parte, fără deosebire. Azi le numim celule de stabilizare vibraţională a vieţuitoarelor planetei, în trecut erau numite locuri de odihnire a vieţii. Aşadar despre aceste structuri este vorba când observatorii mentali de azi vorbesc despre portaluri, crezând că acolo s-ar putea deschide porţi, iar dincolo de ele drumuri către alte părţi din univers sau către alte universuri, crezând că ar fi locuri de “teleportare” pentru cunoscători, dar şi pentru neatenţi. Dar azi nu vedem decât întăritura eterică a canalului, iar “portalul” se formează pe acelaşi principiu al respiraţiei poporului spiritual întrupat ca planetă: o respiraţie sincronă a unui singur popor spiritual – în cazul stelei fiind un număr mai mare sau mai mic de popoare de spirite care se întrupează într-un corp comun, care formează o stea. De fapt există locuri de trecere dintr-un strat dimensional în altul, dar ele sunt foarte rare, sunt locuri pe care le folosesc DOAR cunoscătorii prin destinul lor, cei care circulă între diverse straturi (dimensiuni structurale paralele): care sunt numai entităţile dimensionale şi inter-dimensionale. Pentru dimensionali, doar un pas este nevoie să facă pentru a trece dintr-un strat în altul, oriunde, dar ei se folosesc în timpurile noastre numai de anumite canale (cu o anumită vibraţie, echilibrată comparativ cu vibraţia biosistemului, inclusiv a oamenilor). Şi, din mulţimea şirurilor de celule de stabilizare vibraţională, doar unele, din unele canale cu o anumită vibraţie, împlinesc astfel de condiţii speciale. Alegerea se face în funcţie de locurile mai retrase din calea animalelor, pentru ca acel călător dimensional să nu fie perceput de ele. Călătorul dimensional îşi poate schimba imediat vibraţia, de la o clipă la alta, ajungând să păşească în stratul, dimensiunea noastră structurală, sub forma unui om obişnuit, călător pe acele meleaguri: de fapt el este un călător special, venit să ne ajute în feluri pe care noi, oamenii micuţi ca putere spirituală, nu le putem încă face. Şi, pe ajutorul de acest fel, necunoscut, neştiut, în legi pe care cu greu le-am putea urmări, ne-am bazat toată evoluţia în vremurile acestea nespus de grele. 

...Şi iar clipesc alene... şi peisajul “de poveste” îmi scaldă privirea... sunt din nou în pădurea de la poalele muntelui, în fluierat de mierle, cu ierburi şi flori unduind în bătaia unui vânticel de dimineaţă...

*

...Drumurile sunt şi cele care conduc oamenii spre locurile cele mai frumoase, de odihnire – dar în vechime erau drumuri exclusiv pentru dezvoltarea cunoaşterilor, simţirilor fizice şi mai ales ale celor din alte câmpuri, cu o vibraţie mult mai înaltă decât cel fizic. Erau drumuri pentru dezvoltarea cunoaşterilor despre locuri străvechi, despre timpuri foarte îndepărtate, despre istoria nouă a locurilor şi a legăturilor lor cu alte locuri din lumea largă, dar şi a prezentului şi modullui în care toate cele care au fost, sunt şi vor fi se regăsesc în valurile de timp ale viitorului. 

Drumurile erau peste tot: către munţi trecând prin şesuri, dealuri, păduri care ascund viaţa atât de bogată a vieţuitoarelor, lacuri şi ape curgătoare, mări şi oceane ale lumii, ca şi insulele lor. 

Drumurile oamenilor erau atunci... cu 8000 de ani î.H., pentru adâncirea şi păstrarea cunoaşterilor, dezvoltarea intuiţiilor, cunoaşterea forţelor proprii spirituale, dar şi cunoaşterea profunzimii obiceiurilor fiecărui om din propriul popor şi fiecărui popor de pe întinsurile pământurilor şi apelor. Erau drumuri ale oamenilor din popor cu ajutători de o înaltă măiestrie a sufletului, a simţirilor, a cunoaşterilor din toate vremurile: cu care împărţeau drumurile, dar şi viaţa, atunci când era necesar. Drumurile erau pentru îmbogăţirea spiritului, după care urma împărtăşirea experienţei trăite propriei familii, când reîntoarcerea acasă încheia o etapă a vieţii şi deschidea poarta uneia noi.

Erau Drumuri Spirituale...

Fiecare om ştia şi se întărea în cunoaşterea fluviului timpului, cu bogăţia sa fără sfârşit, pornind de la oamenii din străvechimi care ajutau cutreierând pădurile, munţii, întinderile oceanelor şi insulele lor: cunoşteau de mult istoria paznicilor din străvechimi şi ajutorul iubitor şi altruist pe care îl dădeau oamenilor de pretutindeni, cutreierând Pământul şi alte locaşuri ce veneau de dincolo de ceruri, fără întârziere, la îmbrăţişarea cu lumile oamenilor, ajutându-i mereu să pătrundă cu sufletul văzător măruntaiele pământurilor, apelor, cerurilor. Erau ajutători puternici care aveau tăria şi înţelegerea de a se sfătui cu suflete încă mult mai înălţate, şi de la care primeau mereu învăţături. Ştiau de vremurile paznicilor din străvechimi şi că în vremurile lor se născuseră Moşii tuturor popoarelor lumii, care aveau să trăiască, să-i însoţească şi să-i îndrume până când Pământul – Vulturul cerurilor de ieri şi de azi – avea să se scuture de furnicarul oamenilor de pe el şi vremurile luminoase aveau să aducă celor rămaşi pe aripile lui alte înţelegeri, ale altor Moşi alături de cei străvechi de zile. Ştiau că până atunci Călătorii Moşilor lor, care le erau şi călăuze în drumurile lor spirituale, drumuri de adâncire în suflet şi în bună-cuviinţă, vor rămâne călăuzele lor până la plecarea multor Moşi în alte ceruri, şi apoi vor lăsa învăţătura lor de călăuze altor generaţii, călăuze care vor fi numite altfel, în fel şi chip, după obiceiurile altor locuri şi altor oameni...

... Azi numirile lor Călătorilor Moşilor au rămas după cum i-a numit istoria fiecărui timp: călăuze, sihaştri, călugări sihăstriţi, sihaştrii îndrumători ai voievozilor, solomonari după vorba şi obiceiul altor popoare. Dar toţi au rămas în ascuns, dar purtători, în sufletele lor, de Cuvânt etern, ferm, liniştitor şi înălţător...

*

Unii oameni – şi eu pe la început – spun că degeaba turiştii merg ca bezmeticii fără să se pătrundă de spiritul locurilor... chiuind în loc să asculte, tropăind pe pietre în loc să calce cu sufletul îmblânzit plecat asupra pietrelor neamului nostru... Şi încă multe altele. Dar ajutătorii mei astrali mi-au spus că nimic nu se pierde, şi fiecare pas făcut şi aici, şi pe alte meleaguri trimite în adâncurile sufletelor noastre crâmpeie din măreţia vremurilor apuse, care sunt raze puternice ce animă amintirile nicidecum pierdute... Că fiecare respiraţie, pe orice drumuri, aduce omul din ce în ce mai aproape de momentele reîntâlnirii sale cu tot ceea ce a trăit orice suflet întrupat, în orice vremuri, pe Pământ. Dar şi în lumea infinită a universurilor... 

Iar cei ce îşi amintesc au datoria de înaltă onoare spirituală să-şi încurajeze semenii, povestindu-le, împărtăşindu-le şi grăbindu-le tuturor reamintirile...