03. DRUMURILE CĂTRE MUNŢI

I. IDEI PRINCIPALE

Drumurile spirituale ale oamenilor spre Platoul Bucegilor curgeau din două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vf. Omul;

2. Din Valea Largă şi Comarnic cu alte două rute:

– Moroieni-Cuibul Dorului-Piatra Arsă-Babele-Vf. Omul;

– Moroieni-Cuibul Dorului-Bolboci-apa Horoabei-Padina-Vf.Omul. 

Drumurile dinspre Ţara Bârsei aveau capăt de întăritură energetică ceea ce azi numim Scutul energetic al Braşovului.

Drumurile dinspre Valea Largă aveau ca punct de întăritură energetică îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională sub formă piramidală care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Drumurile ocoleau prin rute largi, cu bucle numeroase, pregătind drumeţii pentru liniştire şi intrare în percepţii specifice lucrărilor lor. La întoarcere, rutele erau tot la fel de largi, pregătind drumeţii pentru reintrarea în societate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Merg pe un drumeag aflat chiar la ieşirea din Padina spre Cheile Tătarului şi Bolboci. Îi spune „La Lăptici” (este drumul spre rezervaţia naturală Turbăria Lăptici). Din drumul mare, cărarea trece podeţul peste apa Horoabei şi se pierde mergând drept o vreme printre ierburi şi flori, iar ici-colo pădurea ajunge chiar până în cărare, dar nu o însoţeşte mult, se depărtează imediat ca o femeie năzuroasă... Acum mă uit mai cu teamă în stânga şi în dreapta, căci pe mîna dreaptă, undeva unde pădurea este mai rară am dat cu ochii de primul urs acum câteva veri... mergeam încet fotografiind flori şi fluturi, fără să mai bag în seamă spinările negricioase de mai peste tot, ca în multe alte locuri de pe valea Horoabei: ai zice că-s urşi la odihnă, dar de fapt sunt pietroaie uriaşe acoperite cu muşchi des şi vechi şi dacă te obişnuieşti cu această perspectivă (ca şi mine!!!), nu mai ai nici o teamă - chiar dacă localnicii care mă cunosc spun că-s „stâni” pe versanţii ce coboară abrupt sau lin spre apa Horoabei şi urşii vin „ca pe moşia lor” (bieţii de ei, cândva într-adevăr era „moşia” lor). Şi să vă povestesc mai departe ce-am păţit atunci, fotografiam încântată, cu sufletul-curcubeu de magia ierburilor şi florilor, a fluturilor dându-mi ştrengăreşte peste nas... dau să mă întorc la drumul mare, pe stânga văd un pietroi din cele ştiute, mai spre adâncul pădurii, îmi dă prin cap o undă de gând: „Pietroi!” şi numai ce văd că „pietroiul” întoarce un cap spre mine, cu ochi sticlind în lumina dulce de sub cetini... Ştiţi ce se zice în asemenea clipe... dar mi-am ţinut răsuflarea şi fără să măresc pasul m-am îndepărtat tiptil... apoi am rupt-o la goană spre podeţ şi am zburat direct în curtea pensiunii Coteanu...

Povestea e şi cu continuare, dar o las pe altă dată !!!

După binecunoscuta zicală: nu se petrece acelaşi lucru în acelaşi loc de două ori, iată-mă din nou pe drumul Lăpticilor, la 2-3 paşi de apa învolburată ce clăbuceşte spre Cheile Tătarului. Şi mă gândesc la drumurile mele de odinioară, din vieţi trăite printre şiruri cuminţi de munţi şi văi sau dealuri pe la poalele lor, vălurind la fel ca pe culmile din zări cu soare-apune... Doamne, cum de nu aveam nici o frică atunci să le străbat aşa, când singur, când singură, colindând cu atât de mare încântare prin frumuseţile din jur, încât nici măcar o dată nu-mi amintesc să fi simţit teamă... 

Însă dinspre Chei spre Peştera Ialomicioarei veneau odinioară drumurile Călătorilor, venind de departe dinspre Moroienii de azi, căci pe atunci nu erau aşezări pe Valea Prohovei, ci de dincolo de Comarnic, cam spre Nistoreşti şi de acolo în sus, lin, spre munţi. Locurile din susul munţilor erau din vechimi drumurile Călătorilor Moşilor – dar nu numai ducând Cuvântul înţelept al Moşilor de două ori pe an, cum v-am mai povestit, ci şi în alte drumuri ale lor: când însoţeau din văi spre crestele munţilor oamenii din aşezări, pe drumuri line şi lungi, făcute ca să cunoască şi locurile mai puţin cutreierate de ei în mod obişnuit. 

Şi nu numai. Drumurile acestea erau drumuri de iniţiere, cum le numim noi azi, drumuri de învăţătură prin propriile trăiri ale oamenilor, prin propriile intuiţii: doar punctate ici-colo de călăuza lor – Călăuza-Călător, prin cunoaşterea tuturor treburilor umane. 

Drumurile oamenilor de atunci nu erau cele ale noastre de azi, cum ajungem de regulă din Sinaia pe serpentine sau cu telecabina din Buşteni până sus. Ele mergeau spre Platoul pe care azi îl numim al Babelor (sau al Sfinxului – după preferinţe) prin două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vârful Omul;

2. Din regiunea care începea cam din Valea Largă şi Comarnic cu alte două direcţii:

– Moroieni – Cuibul Dorului – Piatra Arsă – Babele – Vf. Omul;

– acelaşi drum până la Bolboci (care nu era atunci, fiind lac artificial creat în anii din urmă) – apa Horoabei – Padina – Vf. Omul.

Drumurile aveau câte un punct de întăritură energetică, pe care în cuprindeau spre binele drumeţului:

– în Ţara Bârsei: ceea ce oamenii numesc Scutul Braşovului (care este de fapt o întăritură naturală, densă, a manşonului eteric al planetei care cuprinde întreaga scoarţă terestră şi atmosfera planetei);

– între Valea Largă şi Sinaia cercetătorul mental poate percepe o asemenea întăritură formată însă altfel: din îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională, care dau în spaţiu o formă de piramidă care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Şi în alte locuri din ţară, care duc de la şes şi dealuri către vârfurile altor munţi, avem de asemenea puncte de întărire energetică şi le vom studia pe rând, la timpul potrivit. 

Aşa cum am mai amintit, drumurile de acest fel, drumurile spirituale ale oamenilor, nu urcau niciodată abrupt pe munte, cum stau lucrurile acum, căci motivul nu era scurtarea rutelor comerciale sau a drumurilor lungi de legătură între aşezări, ci drumurile, oricât de lungi erau ele, erau pentru cunoaştere personală aprofundată. Se stabileau întotdeauna de comun acord între călăuze şi oamenii din aşezări având în vedere: vârsta, necesităţile evolutive de cunoaştere, necesităţile personale de liniştire profundă faţă de viaţa în colectivitate, cele de apariţie a intuiţiilor şi clar-simţurilor necesare tuturor cunoaşterilor despre care subiecte oamenii ştiau bine, în linii mari. Rutele largi, alese în funcţie de criteriile de mai sus, şerpuiau mai aproape de munţi, sau mai direct, sau printre dealuri, cu ocoluri mai largi, sau alegând malurile apelor pentru cei care erau trăitori în preajma lor. Şi toate urcau blând, larg, până în vârful munţilor şi coborau tot blând, pe versanţii opuşi spre văile de dincolo de ei...

Mersul omului nu era grăbit, căci nu aveau pentru ce să se grăbească: nici călăuzele, nici cei călăuziţi. Fiecare moment al drumurilor era destinat observării, conştientizării percepţiilor, învăţăturilor pe care oamenii le primeau de la călăuzele lor: oameni cu cel mai înalt grad de cunoaştere a lunii, înafară de Moşi. 

Dar motivul principal era, de la bun început adaptarea la schimbarea vibraţiei pe măsura creşterii altitudinii. Drumurile duceau către locuri de studiu, de cercetare, situate pe versanţii munţilor, iar în interiorul muntelui erau valorificate deschieri naturale, lărgite uşor după necesităţi, formând case ale călătorilor. Erau sculptate în piatră, spre deosebire de cele din păduri, de la poalele munţilor, care erau construite din materialele locului (pământ, buşteni, pietre din râurile din apropiere). Toate însă erau atent îngrijite de Călătorii Moşilor şi de oamenii din aşezările din văi, întreţinute curat şi aprovizionate cu cele necesare adăpostului, hranei şi odihnei drumeţilor. 

Schimbarea lentă a vibraţiei de la şes la munte determina, în liniştea sufletelor călătorilor, venirea intuiţiilor privind trecutul locurilor străbătute (istoria locurilor), despre trecutul propriu al călătorilor, iar ajutătorii însoţitori de drum ofereau, în pauza analizelor proprii, cunoaşteri în plus omului care le necesita, despre timpuri şi locuri încă neuitate. 

Ajungerea pe platou însemna studiul personal pe versantul muntelui şi adăpostirea în casele de călători din interior. Aici, studiul personal se referea, în linii mari, la percepţia modificării vibraţiilor, comparativ cu vibraţiile din regiunile cunoscute deja de ei. Se studiau schimbările de vegetaţie, alte vieţuitoare, schimbările atmosferice, ale scoarţei planetare, comparativ cu locurile cunoscute din aşezarea proprie, dar a altor locuri parcurse în alte drumuri, la fel ca şi schimbările proprii în funcţie de vârstă, călătoriile de acest fel având loc cam de 2-3 ori de-a lungul vieţii. 

Viaţa omului în mod normal avea o durată medie:

– la început, în condiţii optime pentru corporalitatea umană în medii de vibraţie încă neobositoare, vârsta medie de trai uman era de cca. 500 de ani;

– treptat vieţile oamenilor şi-au modificat durata, la cca. 250 – 200 – 150 de ani, cam după jumătatea perioadei de la refacerea corporalităţii populaţiilor umane, după ultima glaciaţiune – şi primele mari migraţii de populaţii din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu; 

– vibraţia joasă, care influenţa din ce în ce mai puternic vitalitatea corporalităţii umane a determinat restrângerea şi intrarea în stare latentă a unor straturi interioare ale corpurilor fluidice, iar durata medie de viaţă s-a redus treptat până la valorile pe care le cunoaştem azi. 

Modificările traseelor în drumurile spirituale ţineau aşadar de vârsta oamenilor, de activităţile generale desfăşurate în mod curent (familiale, generale pentru aşezare, etc.), de schimbările de vibraţie de-a lungul vremurilor şi mai ales de influenţa evenimentelor de pe planetă: evenimentele răspândeau vibraţii ce contribuiau la schimbările vibraţionale generale în diverse momente pe planetă. 

Vom detalia în articolele următoare multe dintre activităţile oamenilor în astfel de călătorii, în teritoriile strămoşilor noştri. Deocamdată, ca introducere în tematică, să spunem că după terminarea studiilor personale, revenirea se realiza pe altă cale, pe alt drum, tot larg, şi iarăşi e bine de spus – nu pe versanţii abrupţi: pe asemenea drumuri largi avea loc asimilarea cunoaşterilor primite în sufletul călătorului, precum şi pregătiri ale integrării lor:

– în experienţa totală a spiritului;

– în experienţa curentă a omului ca spirit întrupat pe Pământ, a familiei şi a aşezării. 

Astfel de drumuri erau o experienţă profundă pentru viaţa omului, în întruparea ce ne este dată ea însăşi ca o călătorie, de o însemnătate uriaşă pentru orice spirit. Pe de altă parte, astfel de drumeţie era pregătirea pentru o altă călătorie, pe care fiecare om o avea de făcut în acele timpuri, în lume: în teritoriile altor popoare, pe acelaşi continent, sau pe continente diferite, sau pe insule diferite de pe întinsul oceanului planetar: în acele timpuri nu se considerau segmentate apele în oceane şi mări, ci se socotea întregul larg, de pretutindeni. 

O singură diferenţiere era valabilă atunci: „apele” Cerurilor – de apele Pământului. Cele mai apropiate, dense, strălucitoare, hrănitoare şi odihnitoare – cum le ştiau oamenii atunci, le numim acum manşoane matriceale ale planetei; cele mai depărtate, presărate cu valuri de stele şi cu alte pământuri, le numim azi cosmos. De la Moşi, şi de la Călătorii lor ştiau bine cum să-şi amintească multe dintre cele cunoscute din vremurile când vedeau totul cu mintea, în mare amănunt, ştiind bine încă şi în prezentul lor multe: încă mai puteau vedea, când făceau călătorii liniştite doar cu călăuzele lor, departe de tumultul vieţii din aşezări: văzând cu ochii minţii multe şi frumoase dintre toate cele ale Cerurilor şi Pământurilor... 

În acest fel fiecare om cunoştea bine şi viaţa de pe meleagurile natale, din vremuri încă neuitate – dar despre care ştiau bine că vor fi uitate, lăsând locul lor altor frumuseţi ale omului şi ale lumii. Dar prin alte drumeţii cunoşteau direct, pe viu, şi părţi din viaţa altor popoare, de pe alte meleaguri, putând învăţa unii de la alţii, din experienţa fiecăruia, dar şi împletindu-şi experienţa proprie pentru înţelegerea generală a vieţii pe Pământ.