07. MERGÂND PE DRUMURI...

I. IDEI PRINCIPALE

1. Drumurile spirituale se desfăşurau în tăcerea fizică totală a drumeţului şi călăuzei sale.

2. În acele vremuri, oamenii mai aveau încă capacităţi multisenzoriale, folosite conştient atunci când era cazul, precum şi capacitatea de combinare a două feluri de deplasare:

– mersul plutit deasupra solurilor şi apelor;

– mersul fizic, cu tălpile pe sol, în tangenţă directă cu solul şi vegetaţia. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am descris destul de puţin mersul omului în drumeţii spirituale în perioada pe care o studiem, pentru că am lăsat amănuntele pentru un studiu mai detaliat, pe care îl deschidem acum. 

Drumurile nu erau numai lungi, cu bucle şi spirale interioare cu o amploare mai mare sau mai mică în funcţie de necesităţi, dar şi mersul drumeţului era diferit de al nostru de azi: nu foarte mult – totuşi diferit şi de mersul astral pe care omul şi-l cunoştea în acele vremuri, din vieţile anterioare, dinainte de ultima glaciaţiune. Pe care de altfel îl ştiau chiar şi din timpul lor, folosit şi de călăuze când efectuau sarcinile de Călători ai Moşilor, pentru a duce ultimele cunoaşteri, cât mai repede, în aşezări. Dar îl foloseau chiar ei înşişi, atunci când făceau asemenea drumeţii. Mersul călăuzei, ca îndrumător spiritual, era tot timpul concordant cu mersul drumeţului pe care îl însoţea, şi îl încuraja să meargă la început extrem de lin, călcând pe pământ cu toată talpa protejată de încălţăminte comodă şi flexibilă. După ce obişnuirea cu drumul conducea drumeţul către începutul introspecţiilor şi percepţiilor spaţiale şi temporale, în liniştea interioară şi perfect exterioară – fără să folosească vorbirea de loc pe parcursul drumului – drumeţul ajungea în mod cu totul natural la folosirea unui mers mixt:

1. Mersul astral, plutind uşor la suprafaţa pământurilor, sprijinindu-se din când în când cu câte un deget, pentru a da mersului un mic impuls sau direcţionare. Omul ştia că în trecut mersul lui fusese numai mental-astral, plutit la o distanţă considerabilă (jumătate de metru sau un metru de la suprafaţa pământului acoperit de muşchi sau de ierburi înalte) sau a apelor în mod egal. Intrarea în stare latentă, după ultima glaciaţiune, a unei mari părţi a corporalităţii fluidice a omului (a straturilor interioare de la corpul astral, mental şi cauzal) obliga omul să nu mai poată folosi creaţia de tip mental, comunicarea de tip mental era redusă la minim fiind pe cale a se diminua complet pentru a da formă comunicării verbale, prin atitudine şi gestică; deplasarea avea loc fizic, pe pământ când omul îşi îndrepta toată atenţia, concentrarea, asupra treburilor fizice, gospodăreşti şi în aşezare; de aceea cu ultimele puteri din acele timpuri, omul folosea încă mersul astral pe distanţe scurte – fără direcţionări mentale pe verticală sau orizontală, pentru care se folosea de propria voinţă în înaintare şi schimbări de direcţie şi de viteză numai pe linie orizontală. 

2. Mersul fizic: când oboseala se instala, omul revenea cu tălpile pe pământ, în tangenţă cu pământul, folosind integral mersul fizic. Când obosea pe mersul fizic, folosea mersul astral, putând încă avea o orientare sferică – dar numai a simţurilor, nu şi a deplasărilor, pe care însă nu o pierdea încă nici o clipă, indiferent de locul şi activitatea pe care o desfăşura. 

Mersul fizic însă era extrem de lent; mersul lent era învăţat din străvechimi pentru a nu disloca volume mari de aer şi astfel a atrage atenţia şi teama vieţuitoarelor care îşi au şi ele învăţăturile şi consolidările lor. Mersul extrem de lent, studios din orice punct de vedere în timpul înaintării, era deprins din vremurile paznicilor din vechile programe atlante, chiar dacă nu era chiar atât de lent ca al paznicilor. Oricum omul nu mai avea puterea de a folosi integral, cum spuneam, mersul străvechi, astral (pentru că întreg corpul fizic era în străvechimi susţinut de o dezvoltare foarte mare a corpului şi câmpului astral, care întreţinea astfel şi un puternic corp dublu-eteric) şi nu mai putea direcţiona mental în orice sens, direcţie – pe verticală sau orizontală. Cu toate acestea drumeţul ştia bine propriile sale amintiri, aşa cum mergea fiecare om în trecut, şi se putea orienta foarte uşor – mult mai uşor decât o poate face azi orice om – atunci când putea să-şi folosească toată experienţa de acest fel. Da, mersul drumeţului nu era la fel cu mersul pe care şi-l amintea din străvechimi, însă experienţa de orientare atunci când era nevoie rămăsese, mai ales când omul avea toate amintirile întregi. Astfel îşi puteau oamenii consolida orientarea fizică pe drumuri – pe care omul nu o mai folosise, în acest fel, decât în străvechimi, în timpul pregătirilor prin programele atlante. 

În plus, drumeţul ştia bine şi obişnuinţele de mers ale pădurenilor din vremurile trecute: şi din amintirile proprii, şi din amintirile călăuzei sale care, oricine ar fi fost – fusese cândva şi pădurean, şi muntean, şi insular în străvechimi. Pădurenii desfăşuraseră în străvechimi întotdeauna din mers sarcinile lor, dintre care cea mai importantă fusese echilibrarea vibraţională în teritoriile lor, pe care încă o mai desfăşurau călăuzele, în perioadele din an când erau Călătorii Moşilor, înafară de drumurile pe care le desfăşurau cu oamenii din aşezări. Asemenea echilibrări vibraţionale presupuneau emisii de vibraţii compensatoare când recepţionau vibraţii ce ieşeau din normele naturale ale locurilor, mai ales ale vibraţiilor din aşezările omeneşti: în care munca fizică era generatoare de vibraţii depărtate de vibraţia naturală a locului, cu impact extrem de puternic asupra planetei. Dar în toate timpurile, vechi sau recente, mai erau de luat în considerare şi vibraţiile provenite de la vieţuitoarele pădurilor, mai ales ale mamiferelor, dar şi de la restul biosistemului planetar, cu mare influenţă asupra oamenilor. Această influenţă era redusă din partea unei vieţuitoare, dar se aduna extrem de puternică prin mulţimea vieţuitoarelor, uneori chiar covârşitoare asupra oamenilor: mai ales de natura hrănirii cu corpurile altor vieţuitoare, alături de activităţi sexuale de care omul nu avea încă nevoie în străvechimi, dar nici foarte multă în acea perioadă. 

În vremea acestor drumeţii spirituale, doar Moşii mai puteau să-şi folosească toate puterile spirituale – pe care însă nici ei nu le mai foloseau integral, ci foarte rar şi pe termen extrem de scurt – de ordinul a 2-3 secunde la capacităţi totale, pentru a nu consuma energiile cu vibraţie înaltă ale planetei. Nici pentru alte lucrări, cum vom vedea, decât în cazuri foarte rare şi absolut necesare, planificate concret cu mult înainte de ultima glaciaţiune. Nici Călătorii Moşilor nu mai aveau puteri decât de percepţie mentală, astrală: de primire mental-astrală de comunicări din partea entităţilor astrale, de învăţături de la Moşi – de foarte mare complexitate pentru că Moşii aveau putere mare de emisie şi de direcţionare atentă a emisiilor necesare comunicărilor exclusiv către călătorii lor. Mersul plutit, astral, era puţin consumator de fluxuri energo-materiale, de aceea şi oamenii mai puteau să-l folosească încă, în combinaţie cu mersul fizic. Dar cu toţii îşi aminteau cele pe care pădurenii, muntenii şi insularii puteau derula ca deplasare – din care însă toţi rămăseseră cu o puternică şi profundă experienţă de atenţie şi de orientare spaţio-temporală. Specificul mersului pădurenilor, aşadar în străvechimi, însemna de fapt – şi drumeţul îşi amintea corect şi complet:

1. Mers lent pentru observare – observare cu care începea de fapt viaţa lucrativă a omului. Obişnuinţa de percepţie prin observare începea la 1-2 zile de la intrarea în întrupare (de la naştere); mersul lent, dar foarte atent la variaţiile şi structurile manşonului eteric al planetei, la variaţiile de relief, de biosistem, de vibraţii, era specific pădurenilor chiar din ziua naşterii, având mult mai multă experienţă decât restul oamenilor din aşezări. În mod obişnuit pentru oameni, ceva mai târziu întrupatul intra în ritm alert cu funcţionarea sistemul său corporal, folosindu-l în lucrări cu variaţii de mers, după necesităţi.

2. Variaţiile de viteză urmăreau adaptarea acţiunilor nu numai la lucrările pe care omul le înfăptuia, ci şi la starea biosistemului din teritorii. Omul se obişnuia, se armoniza astfel cu lucrările necesare conform destinului său. Viteza se schimba în funcţie de natura, de intensitatea şi de direcţia vibraţiilor care proveneau din aşezări spre toate zările, care se depărtau mult de naturalul planetar şi care trebuiau echilibrate pentru derularea nestânjenită a vieţii înconjurătoare. Dar trebuia să ţină cont şi de vibraţiile care veneau de la biosistem către aşezări, din teritoriile virgine, pentru a nu influenţa în nici un fel mentalul şi astralul oamenilor extrem de sensibili în toiul activităţilor de creaţie materială. La fel se ţinea cont de vibraţiile care veneau din adâncurile oceanelor, din direcţia plăcilor tectonice, ca şi cele foarte puternice venite din cosmos. 

3. Variaţiile de deplasare, de mişcare: mişcare pe loc, precum şi oprire fără mişcare, atunci când erau necesare anumite observări mai profunde. Mişcarea pe verticală, când era necesar să nu deranjeze animalele sau să evite încâlceala vegetaţiei. Vom detalia spre o mai bună înţelegere.

Având memoriile foarte proaspete despre o astfel de experienţă atât de complexă – pe care toţi oamenii o aplicaseră înainte de penultima glaciaţiune, treptat, atunci când au ieşit din oraşe, în vremurile ulterioare pe care le descriem, oamenii se orientau rapid, încă de la primele lor călătorii după adaptarea lor la mediul nou de trai şi la noua lor corporalitate. Dar puterea de aplicare era atunci mult sub puterea celor cu care oamenii erau obişnuiţi din străvechimi. Iar în timpurile în care au început desfăşurările drumurilor spirituale această experienţă: şi veche, şi adaptată noutăţilor, devenea deosebit de importantă prin efectele ce puteau fi folosite şi adaptate mereu la noile manifestări care intrau în obişnuinţele omului. 

Să vedem câteva exemple: deplasările din trecutul lor aveau loc şi pe verticală, şi pe orizontală – pe verticală pentru a depăşi cu cât mai puţină mişcare viaţa intimă a animalelor, sau pentru a nu deranja o încâlceală de vegetaţie, aşa cum am scris mai sus. Oricum mersul omului în trecuturi îndepărtate era întotdeauna plutit de-asupra vegetaţiei mărunte a pământului pentru a o proteja, la fel şi animaţia măruntă. Nu folosea niciodată mersul fizic. Acum însă omul nu se mai putea ridica trupeşte de-asupra obstacolului, orientându-se mental 360grd, dar era deja obişnuit să sesizeze orice modificare din mediul înconjurător şi să ocolească din timp, deranjând cât mai puţin viaţa planetară. Însăşi simţirea teritoriilor care se desfăşurau în faţa drumeţilor se baza pe experienţa din trecut, evidentă pentru orice om. În trecut omul putea ajunge la o distanţă mică de obstacol, realizând lucrări, mişcări speciale – foarte interesante de altfel pentru cunoaşterea noastră de azi: o deschidere mică a “aerului” (a păturilor de aer) = a circulaţiei aeriene în faţa omului, apoi urma pasul pe orizontală, efectuând imediat închiderea câmpului în spatele omului. Se foloseau atunci doar mişcări obişnuite mentale, şi în înaintarea pe orizontală, şi în înălţarea pe verticală, după cum era cazul. Toate aveau loc cu variaţii cât mai mici şi scurte de viteză şi vibraţie, pentru a nu deranja biosistemul până la microorganismele din aer. Peste toate, procesul păstra amprentele provenite de la celelalte  vieţuitoare, dar le ştergea pe cele ale omului în deplasare. Astfel vieţuitoarele nu erau dezorientate privind fragmentarea câmpului şi a urmelor cu ajutorul cărora se orientau în viaţa lor curentă. Dar atunci când oamenii au intrat în păduri ca să se obişnuiască cu ele, pădurenii vechi ajutători ai lor nu au mai folosit absolut complet o asemenea dezamprentare proprie peste tot – ci numai în inima codrilor, unde oamenii nu circulau decât foarte rar, doar pentru studiu o dată în viaţa lor: suficient pentru ca experienţa lor să asimileze variaţii semnificative faţă de cele ştiute anterior. 

În acest fel drumeţul vremurilor pe care acum le studiem era în mod natural atent şi la cele pe care le percepea, învăţa şi analiza în drum, şi la derularea vieţii de orice fel, prin mijlocul căreia trecea.