Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

luni, 5 ianuarie 2009

ÎN AŞEZARE

Oamenii trăiau în comunităţi mici, răsfirate la poalele dealului sau muntelui, la adăpost. Mărirea comunităţii se făcea în exteriorul ei sau, dacă o familie avea destin de întemeietor, bătrânii învăţau oamenii – adulţi şi copii deopotrivă – cum să o facă şi cum să supravieţuiască singuri, până când alte familii noi veneau să li se alăture treptat. Lumea ştia că omenirea se va înmulţi şi va vedea cum, treptat, se nasc tot mai mulţi copii într-o familie. Bătrânii plecau târziu din viaţa lor – şi totuşi cu mult mai devreme decât Moşii, cu mult mai devreme decât se petrecuseră lucrurile în generaţiile trecute. Astfel încât aşezările creşteau şi oameni se bucurau de ele. Aveau cu toţii – tineri şi bătrâni – nevoie de curaj să înfrunte schimbările vieţilor lor, văzându-le cum treptat se împlinesc toate după spusele Moşilor.
Iar Moşii spuneau încă lucruri şi mai serioase, pe care le luau în seamă cu toţii în serile lungi de iarnă, când se întâlneau la vorbă mai mult decât oricând în timpul anului. Când primele ierni ale întemeietorilor de aşezări erau grele, ei se întorceau în vechea aşezare, în familia de care se despărţiseră, acolo unde – de la plecarea lor – satul construise imediat camere în plus la casa veche, primitoare pentru ei. Era o muncă a satului, aşa cum întreg satul contribuia la ridicarea gospodăriilor, în noua aşezare. Fiecare aşezare avea „puiul” ei, şi fiecare se înrudea îndeaproape, la începuturi, doar cu una singură, aceea din care provenea. Cu vremea însă, aşezările s-au înmulţit, dar şi greutăţile pe măsura vremurilor; ajutoare veneau însă din toate părţile care auzeau de întemeierea unei noi aşezări, şi se înrudeau astfel mai multe unele cu altele.
CĂLĂTORII
La ştirile astfel duse şi aduse contribuiau mult Călătorii – ajutători învăţaţi de Moşii străvechi cu toate tainele cunscute de ei din lunga lor experienţă. Călătorii care aveau misiune de învăţătură şi lucrătură de la Moşii din creierul munţilor plecau în satele din văi în Ziua Mijlocului de Vară şi îşi duceau din nou drumurile către Moşi, acolo unde învăţau din nou şi, în Ziua Mijlocului de Iarnă porneau din nou la drum – de la Moşi către oamenii din văi. Le duceau învăţătura, după cum le purtaseră cerinţa, la ultima lor călătorie. Aşa după cum curgeau vremurile, mai grele sau mai uşoare, chiar Moşii cutreierau lumea pentru a da ajutor după puterile lor. Călătorii care mergeau spre miazănoapte, unde iarna era mai grea şi viaţa oamenilor după vreme, erau mai des însoţiţi de Moşi. Cei care plecau spre Miazăzi erau mult mai rar însoţiţi de Moşi: numai dacă învăţătura proprie le dicta, sau dacă Moşii aveau şi ei misiuni către alţii, din alte locuri, sau dacă misiunile Moşului cu Călătorul le cerea neapărat acest lucru.
Călătorul ştia în sinea lui când venea vremea să fie însoţit de Moş. Fiecare Călător era sub învăţătura a cel puţin doi Moşi: unul de soartă şi unul de loc. Soarta Călătorului număra vieţile ca zilele: multe şi tocmite întotdeauna să ajute oamenii, indiferent unde se năştea şi numai acolo unde Moşii pământurilor îl conduceau, către nevoia oamenilor.
Moşul de soartă era unul străvechi întotdeauna, coborâtor din vremurile de dincolo de potop: din vremurile de mult uitate, de care numai ei îşi aduceau aminte. Moşul acesta avea mulţi Călători, din lumea largă, legaţi de soarta lui. Sau, altfel spus, mulţi Călători aveau soartă legată de un asemenea Moş. Nimeni nu prea ştia bine ce fac ei în viaţa lor retrasă, Moşii străvechi, doar Călătorii ştiau. Mulţi oameni din văi ştiau calea către Moşii pământurilor, dar numai până la un punct. Călătorii veneau din lume şi erau îndrumaţi de localnici către Moşi, considerându-i pe Călători ca fiind şi ei din rândul Moşilor. Dar numai pentru ca aveau învăţătură multă – Călătorii ştiau că nu este de ajuns să fie şi Moşi. Poate că soarta îi pregăteau să fie cândva, în eternitate, Moşi – aşa cum Moşii îi învăţau să ştie că fiecărui om, oricât de mulţi erau în lumea largă, şi încă şi mai mulţi în multe alte lumi – îi venea rândul să fie Moş. Nu era nimeni să scape de asta, şi nimeni nu voia nicidecum să scape. Dar Călătorii ajungeau să ştie cândva, în viaţa lor, cât de grea era viaţa Moşilor, cât de multă răspundere era purtată pe umerii lor – de multe ori destul de fragili – aşa cum fiecare vedea, la rândul lui. Fiecare Călător cunoştea viaţa Moşului său de soartă, şi nu numai din văzute, ci pentru că în mintea lui îşi vedea de mic copil şi Moşul de soartă, şi Moşii de loc: putea avea un Moş de loc – în locul unde avea să trăiască, sau mai mulţi Moşi de loc, dacă rostul vieţii sale era să meargă în mai multe locuri de-a lungul ei. Îşi vedea soarta treptat şi îşi cunoştea rostul în lume. Îşi cunoştea vieţile dinainte şi simţea bine cum i se vor aşeza oamenii şi drumurile ca să poată rostui toate sarcinile, aşa cum fuseseră rostuite ele de la facerea drumurilor întregii lumi. Pleca în lume de foarte tânăr, din familia sa, de pe meleagul natal, şi mergea fără greş acolo unde îl duceau firele inimii. Ştia cu ce oameni să se întâlnească, simţea cu cine să se îndemne la drum sau să îşi ia singur drumul în piept, dacă soarta îi era dată aşa.
Călătorii ajungeau în sate pe cărări numai de ei cunoscute. Unele părţi de drum le cunoşteau şi oamenii aşezărilor şi puneau în căile Călătorilor căsuţe speciale de călătorie, făcute după asemănarea caselor lor. Le umpleau cu lucruri trebuincioase lor, puneau provizii în locurile speciale lor, uscate şi răcoroase, întreţineau podeţe pe ape şi întărituri în munte, pentru păstrarea drumurilor bune.
Călătorii apreciau eforturile făcute în felul lor: Moşii îi învăţau în primul rând să primească darul de prietenie şi bună cuviinţă al oamenilor, căci Călătorii aveau în primul rând dorinţa să dea fără să primească nimic în schimb. Erau cei mai pricepuţi oameni după Moşii străvechi şi duceau învăţătura lor oamenilor, ajutându-i să înveţe la rândul lor să facă lucrurile perfecte.
De aceea Călătorii primeau darul celor din aşezări cu bucurie, dar nu plecau până ce nu curăţau căsuţa de praf şi de resturile şederii lor acolo. Tăiau lemne şi le rânduiau frumos după cum le găsiseră, la rândul lor; reparau acolo unde era cazul: acoperişuri, ziduri, garduri – mai cu seama primăvara, când multe erau stricate de viiturile din munţi, oricâtă grijă era pusă în alegerea locului, de către săteni. Culegeau poame şi puneau în locul celor mâncate de ei; coseau, ţeseau, împleteau, reparând şi obiectele aflate în căsuţă. Făceau oale şi ulcele pentru gătit şi mâncat, făceau linguri de lemn şi obiecte mărunte de trebuinţă în casă. Frământau şi coceau paine să aibă la drum şi lăsau pesmeti pentru cei care aveau să vină în urma lor.
Şi apoi plecau din nou la drum.
Ajungeau primăvara la oameni, atunci când Anul Nou începea cu primele lucrări pentru hrana oamenilor, pentru cursul lui. De multe ori rostul Călătorului era să ofere ajutor noilor aşezări, unde ajungeau luând în drum oameni din satul de căpătâi, să-i ducă acolo pentru o lucrare de ajutor: fierar, tâmplar, sau orice alt măiastru, de obicei bătrân al satului, căruia îi dădea învăţătură în plus, trimisă de Moş, pentru satul lui – dar mai ales pentru satul pe care îl năşteau sau întăreau cu toţii, atunci.
Călătorul ducea animale cu el, ducea lucruri făcute cu măiastrul satului, acela care putea să se ocupe în acel moment. Uneori Călătorul era însoţitor al unei noi familii, pe care o înzestra cu învăţătură înainte de plecare, o dăscălea pe drum şi o ajuta să se instaleze odată ajunsă la noua aşezare.
Munceau cu toţii cît de mult puteau, până la plecarea Călătorului. El ducea cu sine la Moş tot ceea ce fusese neclar pentru oamenii din calea anului aceluia: tot ceea ce nici oamenii nu pricepuseră şi nici el nu ştiuse a-i lumina pe loc. Aveau orientare, dar nu puteau face un lucru oricum: el trebuia făcut până ce fiecare om ce-l susţinea simţea că nu mai are ce îmbunătăţi acolo. Şi dacă ceva era simţit ca imperfect, dar nu aveau nici unul răspuns complet, Călătorul era dator să ducă Moşului nedumerirea şi aducă de la Moş, în anul ce avea să vină, răspunsul şi mânuirea de tot a lucrului neterminat din an.

2 comentarii:

elena spunea...

Am citit aceasta poveste dupa ce am venit de la un drum lung si cred ca o sa dorm ca un prunc la noapte.O sa-i visez oare pe mosii de demult ?,Poate imi dau si mie niste sfaturi ! Astept si alte povesti frumoase,aici pe blog!

Cristiana spunea...

Da, ei sunt cu noi tot timpul, Elena!
Sunt indrumatorii spirituali de popor. Despre ei voi scrie mult in continuare, am material mult de la Sarmisegetuza, din vara, dar tot materialul acesta este completare la toata istoria Mosilor din lumea intreaga, pe care il voi pune pe site.
Sa ai toata saptamana odihnitoare, draga mea!!