Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

duminică, 27 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (1): DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg cândva ce ştiau şi la ce le folosea tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!..

1. CE ŞTIAU GEŢII – SUB ÎNDRUMAREA, ŞI CU ÎNVĂŢĂTURA OFERITĂ DE MOŞII POPORULUI LOR:
DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?! Eeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri. Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut... Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul – în care ne aflăm noi, azi, dar şi acela care va veni, în continuarea noastră, geţii ştiau bine cum evolua lumea, din punct de vedere creaţionist. Şi ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume de calitate, cu lucruri făcute de calitate. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă în câmpul mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor;
– aveau nevoie de elemente subtile, pentru ca creaţia lor să se poată menţine în peisajul lumesc câtă vreme era nevoie, până când lumea avea să înţeleagă ceea ce au ştiut ei, şi apoi să mai înţeleagă că totul era ciclic: şi puterea, şi cunoaşterea care vor veni din nou în viaţa oricărui om.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să le ofere: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte şi sănătate. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum şi lumea lor pământurilor lor o aveau. Cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur care trăiau în jurul Focului din Mijlocul lor, căruia îi cunoşteau bine numele intim, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul focului numit de noi, acum, Soare.
Ştiau – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate. Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată. Din marginile lui, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi cum trebuia să înţeleagă, privind astfel, cele care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume. Ştiau că toate se schimbau până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: asemănătoare, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei; ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, căci şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Ştiau că unora nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra lor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni, mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi care protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii le aveau de dat. Apoi Bătrânii îi lăsau să se obişnuiască: când cu greu, când cu uşor, până ce devin capabili să-şi trăiască experienţa din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

3 comentarii:

loredana cojocaru spunea...

Multumesc pentru ceea ce scrieti.

Cristiana spunea...

Buna, Loredana!
Pentru toata lumea, ma numesc Cristiana si nu mai folosi formula de politete, te rog.
Iar referitor la mesajul tau, si eu multumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care il primesc. Si ma stradui in continuare sa explic cat mai multe lucruri, pentru ca toti sa intelegem si radacinile noastre, si devenirile a ceea ce avem acum, si catre ce fel de viitor ne croim drum in acest moment. Lucrurile nu sunt complicate, dar sunt complexe.
Iti doresc un sfarsit de saptamana agreabil si odihnitor!
Tuturor!!

loredana cojocaru spunea...

Buna, Cristiana!
Multumesc!!
Initial am intrat pe acest blog cautand informatii despre Pestera Ialomicioarei.Ceea ce am gasit a fost mai mult decat puteam cuprinde.De atunci revin,caut puncte de reper,raspunsuri la intrebari pe care mi le pun la un moment dat si invat.Si pentru aceasta bucurie, multumesc!