Mi-a atras atenţia un text citit într-un ziar, cu referire la ceva scris de Zacharia Sitchin. Locuri sacre şi locuri străvechi. În care spunea – şi chiar sunt parţial de acord, dar asta e altă poveste – că Ierusalimul nu mai este un loc sacru, ci rămâne un loc străvechi, vizitat de turişti.
O să scriu şi părerea mea despre Ierusalim – la fel ca şi despre Sarmisegetuza noastră. Puţintică răbdare.
Câteva considerente doar despre ceea ce cred că poate fi o deschidere de discuţie despre “străvechi” şi “sacru”. Doar câteva cuvinte.
Aş mai spune că, în altă parte, am sesizat că nu se face diferenţă între “străvechi” şi “antic”. Să luăm în considerare şi acest lucru, când ajungem să discutăm despre “sacru” şi “străvechi”. Să pornesc de aici.
Între sacru şi străvechi poate să nu fie o diferenţă notabilă, decât acolo unde, pe parcursul timpului, şi alţii şi-au pus amprenta, schimbând o parte din sensurile care au fost puse acolo din vechime. Pentru că tot ceea ce s-a păstrat cu titlu autentic din străvechimi, artefacte sau creaţii cu titlu de simbol, au un caracter sacru, unde acest caracter ar trebui privit doar dintr-un anumit punct de vedere: pe atunci oamenii nu comunicau decât lucruri deosebit de importante, ţinând cont de prezentarea învăţăturilor pe care trebuiau să le transmită mai departe. Astfel de învăţături priveau două aspecte: creaţia ca atare şi activarea unor forţe, manifestate prin intermediul unor părţi din sistemele corporale umane. Se oferea astfel un suport dublu de învăţătură: creaţie+activarea unor forţe suplimentare pentru a prelua învăţătura şi a susţine aplicaţia, în continuarea învăţăturilor.
Cu alte cuvinte crearea de condiţii optime pentru creator şi pentru realizarea creaţiei lui.
De aceea discutăm despre sacrul autentic – nu cel contemporan, religios sau laic – în moştenirea pe care o avem de la înaintaşi (fie ea ascunsă sau relevată). Şi tot de aceea discutăm despre departajarea dintre sacru şi religios a unora dintre cele care azi ni se prezintă cu caracter sacru. Intuiţia ne determină să simţim diferenţele, şi aşa pot apare neîncrederi în rădăcinile şi dezvoltările religiilor. Dar nu trebuie să generalizăm. Din nefericire, reprezentanţii religiilor nu ne oferă nici măcar elasticitatea de a analiza în mod echilibrat, moderat, cu bun simţ, cele care ni se prezintă astfel.
Vom învăţa cu toţii până la urmă cum să procedăm cu fiecare lucru din viaţa noastră. Toţi.
Dacă se consideră străvechi ceea ce este antic pentru istoria oficială, atunci multe nu sunt străvechi în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce este antic poate avea la bază informaţie străveche: adică acel tip de informaţie care a fost lăsat de către primele generaţii de oameni – încă mentali – după ultima glaciaţiune. Care străbat timpurile sub forma poveştilor, miturilor şi legendelor, chiar dacă de multe ori forma în care ajung la noi se distanţează de autentic, căci de la o generaţie la alta s-au deformat multe adevăruri. Dar ele rămân forme de orientare pentru cei care îşi cultivă constant intuiţia, caută sensurile ascunse ale multor elemente ale vieţii noastre obişnuite.
Când discutăm despre oamenii străvechi, ne referim la cei care au trăit mult timp după ultima glaciaţiune, păstrându-şi corpurile dinainte, sau cele asemănătoare, moştenite imediat după glaciaţiune. Ne referim la corpurile atlanţilor şi lemurienilor, nu ne referim la acei pe care îi numim oameni primitivi – forme de întrupare a altor spirite, nu cele pe care le numim umane, aduse de coordonatorii evoluţiilor în mentalul colectiv uman pentru a se obişnui cu folosirea trupului lor, în drumul către creaţie conştientă.
Ajutătorii străvechi ai populaţiilor spirituale umane au continuat să trăiască fără întrerupere, după sistemul vieţilor atlante, contribuind la reaşezarea lumii după coordonate vibraţionale mult mai joase. Ei au coordonat populaţiile noi, refăcute după glaciaţiune, până în contemporan, dar nu au încurajat creaţia mentală, ci pe aceea manuală, înveţând populaţiile să trăiască după semnele vremurilor lor: cum să se descurce intuitiv, cum să creeze manual, după repere de calitate mereu mai înălţate.
Au învăţat lumea să înţeleagă simbolurile vechi, să creeze altele noi, după cum vedeau ei realitatea, cu ochii lor. I-au învăţat să nu distrugă nimic vechi atunci când vor crea ceva nou, şi oamenii au înţeles bine acest lucru la început. Căci cu toţii ştiau atunci că roata se învârte şi că tot ceea ce a fost cândva – va reveni, în plus omul va fi mult mai puternic, cu mult mai multă experienţă de viaţă decât înainte.
Aşa s-au păstrat multe lucruri străvechi, dar tot aşa, în schimb, s-au denaturat multe lucruri. Vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, şi-au pierdut concentrarea şi chiar intuiţiile omeneşti. Cei care au încercat să ducă mai departe informaţia, în lipsa cunoaşterii persoanale, a înţelegerii rădăcinilor – dar în dorinţa vie, sinceră, de a da mai departe, nu au băgat de seamă că transmiterea a fost deformată. Aceasta este latura neintenţionată a transmiterii cunoaşterilor.
Cei care au ştiut multe lucruri şi au păstrat cunoaşterea doar pentru ei, au ştiut despre astfel de tendinţe şi le-au lăsat să circule în lume, învăţand la rândul lor, din experienţa celor de acelaşi fel cu ei, cum să speculeze o astfel de situaţie, în beneficiul personal. De multe ori însă şi ei au pierdut sensul celor vechi, iar mare parte din direcţiile pervertirii cunoaşterilor şi-au urmat cursul, acoperind mare parte din ceea ce a mai rămas din cunoaşterile autentice.
Fac o paranteză: iată de ce scribii în Egiptul antic erau oameni cu totul speciali, bine antrenaţi. La citirea unui text străvechi, aveau multă învăţătură înaintată, comparativ cu oamenii de rând, şi experienţă să intre mental în empatie cu textul respectiv, înţelegând clar cele pe care le preluau. Acelaşi lucru se petrecea cu vorbirea, îndrumarea verbală care li se oferea, după care înregistrau în felul lor special cele preluate astfel: în textele scrise de ei. Înţelegeri, emoţii, tot. Însă nu erau lucrători mentali, iar învăţătorii lor – preoţii templelor – aveau foarte multă grijă să nu lucreze cu ceva pe cont propriu. În caz contrar erau imediat omorâţi.
Revin. Alţi perverşi au făcut copii după original, apoi au distrus originalul, au păstrat copiile pe care şi-au pus propria semnătură. Să nu-i privim cu ură sau cu dispreţ, chiar dacă folosim cuvinte adecvate felului lor de a fi.
Alţii au păstrat cunoaşterea – dar au folosit numai în interes propriu ceea ce ar fi trebuit să ofere întregii lumi.
Astfel au ajuns în lume cele ce pot fi numite cu adevărat străvechi. Multe au rămas necunoscute, căci nu există biblioteci propriu zise de acest fel, ci locuri şi artefacte care activează subconştientul, scoţând din adâncurile subconştientului nostru cunoaşterile străvechi.
De-a lungul timpului, puţini au contribuit valoros la perpetuarea şi dezvoltarea acestei părţi deosebite a patrimoniului spiritual al omenirii. Multora nu li s-a permis să ajungă în lume, totul a fost triat şi apoi lăsat să circule numai ceea ce avea un anume scop pentru conducerile societăţilor: antice, apoi medievale, apoi contemporane.
Învăţăturile contemporane au circulat, şi circulă prin lume sub formă de sfaturi, gândiri, înţelegeri personale ale realităţii umane – parţiale şi generale. Dar ele nu mai au un caracter sacru propriu zis, căci nu creează condiţiile pentru înălţarea spirituală a omului, care să ajute o creaţie de calitate perfectă.
Se poate spune că societatea umană străveche a avut un caracter sacru, pierdut treptat în societatea contemporană, o societate desacralizată începând cu societatea egipteană veche, chiar dacă mult timp conducătorii egipteni au păstrat o oarecare formă de îngrijire a populaţiilor lucrătoare. Tot ceea ce a urmat a condus la adâncirea fracturii spirituale a societăţilor din bazinul mediteranean, la care facem în general referire când studiem istoriile apropiate.
Sacru a fost, şi poate rămâne tot ceea ce omul a simţit că îi face bine, îi oferă putere şi înţelegere în lumea în care trăieşte. Instalarea vieţii agresive a departajat sacrul de profan, în loc ca totul să fie şi să rămână profund, liniştit, calm, cercetător, aplicativ în orice moment şi loc la cote de calitate superioară. Toată viaţa omului ar fi trebuit să rămână sacră, aşa cum a fost în străvechimi. Dar străvechimile nu numeau ceva sacru – căci nu aveau ce să departajeze. Totul era, aşa cum am menţionat, la cotele cele mai ridicate ale calităţii umane.
Tot ceea ce numim sacru ne duce cu gândul la religie, la Dumnezeu. Putem să discutăm şi despre acest aspect. Dintre toate cele pe care azi le numim sacre, mare parte au fost percepute de oameni, de-a lungul tuturor timpurilor, prin forţe proprii, chiar dacă suntem într-adevăr ajutaţi, îndrumaţi de ceea ce numim Dumnezeu. Într-adevăr ni se creează condiţii pentru evoluţii din ce în ce mai înaintate. Mare parte din ceea ce omul spune că îi vine de la Dumnezeu este parte a unui volum de informaţii preluate prin subconştientul său foarte activ. Societatea, aşa cum a fost ea croită de conducerile sale agresive, a determinat ocuparea brutală a vieţii generale, numai cu preocupări excesiv concrete, pentru a nu oferi nici o clipă de răgaz, de gândire, de căutare a înţelegerilor de către populaţiile conduse. Cu muncă sau cu o cultură obligatorie, brutală, cu materialism aşa numit ştiinţific peste tot în lume (nu numai în societăţile aşa-zis comuniste), cu atragerea agresivă prin reclamă şi publicitate subliminală: totul a fost îndreptat către abaterea conştiinţei către altceva decât ceea ce poate găsi omul în puterea sa. Chiar şi textele care azi vorbesc despre deschidere către universuri, devin atât de agresive, încât oamenii nu mai au timp să se gândească decât la ceea li se oferă. Şi oamenii cer în continuare, obişnuiţi în acest fel: cu “Doamne ajută!!”, “Dă Doamne!!”… Puţini se întreabă: Doamne, ce îmi dai şi nu observ?! Ce folosesc eu, oare, din ceea ce îmi dai?? Oare ştiu ce trebuie să fac… şi nu fac??!!
Cultura generală, relaxarea sau religiile au aceeaşi rădăcină, de aceea nu se deosebesc foarte mult. Ni se cere în exces. Oferim şi noi totul, de frică sau din consideraţie către Dumnezeul care ne dă. Şi îi cerem tot mai mult, pentru care îi oferim ceea ce credem că este mult.
Este foarte drept că toate posibilităţile de preluare şi de folosire a informaţiilor sunt create de Dumnezeu, dar trebuie să departajăm elementele între ele, pentru ca întărirea noastră să prindă mereu curaj. Altfel vom sta fără să facem efort şi vom aştepta să ni se tot dea, ori din partea lui Dumnezeu, ori din partea societăţii – din acea parte a societăţii care învaţă singură să înţeleagă, să ia şi să folosească. Să avem încredere în mod egal şi în Dumnezeu, dar şi în fiecare formă de viaţă, în fiecare formă de manifestare spirituală, pornind de la noi înşine.
Fără să ocolim nici o idee, învăţând de peste tot.
O să scriu şi părerea mea despre Ierusalim – la fel ca şi despre Sarmisegetuza noastră. Puţintică răbdare.
Câteva considerente doar despre ceea ce cred că poate fi o deschidere de discuţie despre “străvechi” şi “sacru”. Doar câteva cuvinte.
Aş mai spune că, în altă parte, am sesizat că nu se face diferenţă între “străvechi” şi “antic”. Să luăm în considerare şi acest lucru, când ajungem să discutăm despre “sacru” şi “străvechi”. Să pornesc de aici.
Între sacru şi străvechi poate să nu fie o diferenţă notabilă, decât acolo unde, pe parcursul timpului, şi alţii şi-au pus amprenta, schimbând o parte din sensurile care au fost puse acolo din vechime. Pentru că tot ceea ce s-a păstrat cu titlu autentic din străvechimi, artefacte sau creaţii cu titlu de simbol, au un caracter sacru, unde acest caracter ar trebui privit doar dintr-un anumit punct de vedere: pe atunci oamenii nu comunicau decât lucruri deosebit de importante, ţinând cont de prezentarea învăţăturilor pe care trebuiau să le transmită mai departe. Astfel de învăţături priveau două aspecte: creaţia ca atare şi activarea unor forţe, manifestate prin intermediul unor părţi din sistemele corporale umane. Se oferea astfel un suport dublu de învăţătură: creaţie+activarea unor forţe suplimentare pentru a prelua învăţătura şi a susţine aplicaţia, în continuarea învăţăturilor.
Cu alte cuvinte crearea de condiţii optime pentru creator şi pentru realizarea creaţiei lui.
De aceea discutăm despre sacrul autentic – nu cel contemporan, religios sau laic – în moştenirea pe care o avem de la înaintaşi (fie ea ascunsă sau relevată). Şi tot de aceea discutăm despre departajarea dintre sacru şi religios a unora dintre cele care azi ni se prezintă cu caracter sacru. Intuiţia ne determină să simţim diferenţele, şi aşa pot apare neîncrederi în rădăcinile şi dezvoltările religiilor. Dar nu trebuie să generalizăm. Din nefericire, reprezentanţii religiilor nu ne oferă nici măcar elasticitatea de a analiza în mod echilibrat, moderat, cu bun simţ, cele care ni se prezintă astfel.
Vom învăţa cu toţii până la urmă cum să procedăm cu fiecare lucru din viaţa noastră. Toţi.
Dacă se consideră străvechi ceea ce este antic pentru istoria oficială, atunci multe nu sunt străvechi în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce este antic poate avea la bază informaţie străveche: adică acel tip de informaţie care a fost lăsat de către primele generaţii de oameni – încă mentali – după ultima glaciaţiune. Care străbat timpurile sub forma poveştilor, miturilor şi legendelor, chiar dacă de multe ori forma în care ajung la noi se distanţează de autentic, căci de la o generaţie la alta s-au deformat multe adevăruri. Dar ele rămân forme de orientare pentru cei care îşi cultivă constant intuiţia, caută sensurile ascunse ale multor elemente ale vieţii noastre obişnuite.
Când discutăm despre oamenii străvechi, ne referim la cei care au trăit mult timp după ultima glaciaţiune, păstrându-şi corpurile dinainte, sau cele asemănătoare, moştenite imediat după glaciaţiune. Ne referim la corpurile atlanţilor şi lemurienilor, nu ne referim la acei pe care îi numim oameni primitivi – forme de întrupare a altor spirite, nu cele pe care le numim umane, aduse de coordonatorii evoluţiilor în mentalul colectiv uman pentru a se obişnui cu folosirea trupului lor, în drumul către creaţie conştientă.
Ajutătorii străvechi ai populaţiilor spirituale umane au continuat să trăiască fără întrerupere, după sistemul vieţilor atlante, contribuind la reaşezarea lumii după coordonate vibraţionale mult mai joase. Ei au coordonat populaţiile noi, refăcute după glaciaţiune, până în contemporan, dar nu au încurajat creaţia mentală, ci pe aceea manuală, înveţând populaţiile să trăiască după semnele vremurilor lor: cum să se descurce intuitiv, cum să creeze manual, după repere de calitate mereu mai înălţate.
Au învăţat lumea să înţeleagă simbolurile vechi, să creeze altele noi, după cum vedeau ei realitatea, cu ochii lor. I-au învăţat să nu distrugă nimic vechi atunci când vor crea ceva nou, şi oamenii au înţeles bine acest lucru la început. Căci cu toţii ştiau atunci că roata se învârte şi că tot ceea ce a fost cândva – va reveni, în plus omul va fi mult mai puternic, cu mult mai multă experienţă de viaţă decât înainte.
Aşa s-au păstrat multe lucruri străvechi, dar tot aşa, în schimb, s-au denaturat multe lucruri. Vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, şi-au pierdut concentrarea şi chiar intuiţiile omeneşti. Cei care au încercat să ducă mai departe informaţia, în lipsa cunoaşterii persoanale, a înţelegerii rădăcinilor – dar în dorinţa vie, sinceră, de a da mai departe, nu au băgat de seamă că transmiterea a fost deformată. Aceasta este latura neintenţionată a transmiterii cunoaşterilor.
Cei care au ştiut multe lucruri şi au păstrat cunoaşterea doar pentru ei, au ştiut despre astfel de tendinţe şi le-au lăsat să circule în lume, învăţand la rândul lor, din experienţa celor de acelaşi fel cu ei, cum să speculeze o astfel de situaţie, în beneficiul personal. De multe ori însă şi ei au pierdut sensul celor vechi, iar mare parte din direcţiile pervertirii cunoaşterilor şi-au urmat cursul, acoperind mare parte din ceea ce a mai rămas din cunoaşterile autentice.
Fac o paranteză: iată de ce scribii în Egiptul antic erau oameni cu totul speciali, bine antrenaţi. La citirea unui text străvechi, aveau multă învăţătură înaintată, comparativ cu oamenii de rând, şi experienţă să intre mental în empatie cu textul respectiv, înţelegând clar cele pe care le preluau. Acelaşi lucru se petrecea cu vorbirea, îndrumarea verbală care li se oferea, după care înregistrau în felul lor special cele preluate astfel: în textele scrise de ei. Înţelegeri, emoţii, tot. Însă nu erau lucrători mentali, iar învăţătorii lor – preoţii templelor – aveau foarte multă grijă să nu lucreze cu ceva pe cont propriu. În caz contrar erau imediat omorâţi.
Revin. Alţi perverşi au făcut copii după original, apoi au distrus originalul, au păstrat copiile pe care şi-au pus propria semnătură. Să nu-i privim cu ură sau cu dispreţ, chiar dacă folosim cuvinte adecvate felului lor de a fi.
Alţii au păstrat cunoaşterea – dar au folosit numai în interes propriu ceea ce ar fi trebuit să ofere întregii lumi.
Astfel au ajuns în lume cele ce pot fi numite cu adevărat străvechi. Multe au rămas necunoscute, căci nu există biblioteci propriu zise de acest fel, ci locuri şi artefacte care activează subconştientul, scoţând din adâncurile subconştientului nostru cunoaşterile străvechi.
De-a lungul timpului, puţini au contribuit valoros la perpetuarea şi dezvoltarea acestei părţi deosebite a patrimoniului spiritual al omenirii. Multora nu li s-a permis să ajungă în lume, totul a fost triat şi apoi lăsat să circule numai ceea ce avea un anume scop pentru conducerile societăţilor: antice, apoi medievale, apoi contemporane.
Învăţăturile contemporane au circulat, şi circulă prin lume sub formă de sfaturi, gândiri, înţelegeri personale ale realităţii umane – parţiale şi generale. Dar ele nu mai au un caracter sacru propriu zis, căci nu creează condiţiile pentru înălţarea spirituală a omului, care să ajute o creaţie de calitate perfectă.
Se poate spune că societatea umană străveche a avut un caracter sacru, pierdut treptat în societatea contemporană, o societate desacralizată începând cu societatea egipteană veche, chiar dacă mult timp conducătorii egipteni au păstrat o oarecare formă de îngrijire a populaţiilor lucrătoare. Tot ceea ce a urmat a condus la adâncirea fracturii spirituale a societăţilor din bazinul mediteranean, la care facem în general referire când studiem istoriile apropiate.
Sacru a fost, şi poate rămâne tot ceea ce omul a simţit că îi face bine, îi oferă putere şi înţelegere în lumea în care trăieşte. Instalarea vieţii agresive a departajat sacrul de profan, în loc ca totul să fie şi să rămână profund, liniştit, calm, cercetător, aplicativ în orice moment şi loc la cote de calitate superioară. Toată viaţa omului ar fi trebuit să rămână sacră, aşa cum a fost în străvechimi. Dar străvechimile nu numeau ceva sacru – căci nu aveau ce să departajeze. Totul era, aşa cum am menţionat, la cotele cele mai ridicate ale calităţii umane.
Tot ceea ce numim sacru ne duce cu gândul la religie, la Dumnezeu. Putem să discutăm şi despre acest aspect. Dintre toate cele pe care azi le numim sacre, mare parte au fost percepute de oameni, de-a lungul tuturor timpurilor, prin forţe proprii, chiar dacă suntem într-adevăr ajutaţi, îndrumaţi de ceea ce numim Dumnezeu. Într-adevăr ni se creează condiţii pentru evoluţii din ce în ce mai înaintate. Mare parte din ceea ce omul spune că îi vine de la Dumnezeu este parte a unui volum de informaţii preluate prin subconştientul său foarte activ. Societatea, aşa cum a fost ea croită de conducerile sale agresive, a determinat ocuparea brutală a vieţii generale, numai cu preocupări excesiv concrete, pentru a nu oferi nici o clipă de răgaz, de gândire, de căutare a înţelegerilor de către populaţiile conduse. Cu muncă sau cu o cultură obligatorie, brutală, cu materialism aşa numit ştiinţific peste tot în lume (nu numai în societăţile aşa-zis comuniste), cu atragerea agresivă prin reclamă şi publicitate subliminală: totul a fost îndreptat către abaterea conştiinţei către altceva decât ceea ce poate găsi omul în puterea sa. Chiar şi textele care azi vorbesc despre deschidere către universuri, devin atât de agresive, încât oamenii nu mai au timp să se gândească decât la ceea li se oferă. Şi oamenii cer în continuare, obişnuiţi în acest fel: cu “Doamne ajută!!”, “Dă Doamne!!”… Puţini se întreabă: Doamne, ce îmi dai şi nu observ?! Ce folosesc eu, oare, din ceea ce îmi dai?? Oare ştiu ce trebuie să fac… şi nu fac??!!
Cultura generală, relaxarea sau religiile au aceeaşi rădăcină, de aceea nu se deosebesc foarte mult. Ni se cere în exces. Oferim şi noi totul, de frică sau din consideraţie către Dumnezeul care ne dă. Şi îi cerem tot mai mult, pentru care îi oferim ceea ce credem că este mult.
Este foarte drept că toate posibilităţile de preluare şi de folosire a informaţiilor sunt create de Dumnezeu, dar trebuie să departajăm elementele între ele, pentru ca întărirea noastră să prindă mereu curaj. Altfel vom sta fără să facem efort şi vom aştepta să ni se tot dea, ori din partea lui Dumnezeu, ori din partea societăţii – din acea parte a societăţii care învaţă singură să înţeleagă, să ia şi să folosească. Să avem încredere în mod egal şi în Dumnezeu, dar şi în fiecare formă de viaţă, în fiecare formă de manifestare spirituală, pornind de la noi înşine.
Fără să ocolim nici o idee, învăţând de peste tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu