EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg la Studii Istorice ce ştiau şi la ce le foloseau tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!…
Vom vedea treptat, vom înţelege negreşit absolut toate…
Ce ştiau geţii – sub îndrumarea, şi cu învăţătura oferită de moşii poporului lor:

1. DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?!… Eeeeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri… Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut… Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul privit din perspectiva lor – viitor în care ne aflăm noi, azi, dar chiar şi acel viitor care va veni pentru noi, oamenii de azi, în continuarea momentului planetar pe care îl trăim acum – geţii ştiau bine cum mergea lumea, din punct de vedere evolutiv, incluzând toate amănuntele punctului de vedere creaţionist.
Ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitorul lor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume simplă, dar de înaltă calitate, cu lucruri făcute înţelept şi pătrunzător. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă repede într-un câmp mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor; aşa cum ştim bine noi, oamenii de azi, trăind adevărul pe care geţii îl cunoşteau bine din cercetarea spaţio-temporală pe care o practicau cu măsură şi înţelepciune;
– lumea lor nu era o lume a războaielor încă, ci o lume a păcii, a libertăţii şi bucuriei de a trăi în mijlocul naturii care le oferea tot ceea ce necesitau.
În creaţia lor şi pentru culturile destinate vieţii şi hranei lor, dar şi a animalelor lor, aveau nevoie de anumite elemente subtile, pentru ca totul să se poată menţine în peisajul lumesc doar câtă vreme era nevoie: dar de bună calitate şi să poată fi refolosit măcar parţial materialul utilizat, fără perspectiva viciilor ascunse care să pericliteze viaţa oricui – om sau animal. Cunoaşterea şi experienţa astfel folosită era împărtăşită tuturor şi lăsată integral moştenire urmaşilor, care trebuiau, de asemenea, să ducă mai departe şi ideea că totul era ciclic: permanent totul creşte şi se diminuează, şi cunoaşterea şi puterea, dar rămân întuiţiile, simţirile omului asupra a tot ceea ce se poate folosi în fiecare moment al ciclurilor.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să-i ajute să-şi păstreze permanent echilibrul şi flexibilitatea: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte lăuntrică şi exterioară deopotrivă. Sănătatea – dacă ne întrebăm, era implicită şi regăsită rapid atunci când apăreau accidente inerente în viaţa lor; dar ştiau să vindece oamenii pe care îi întâlneau în cale, în lungile lor călătorii care le trebuiau câteodată. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum o aveau şi pământurile în lumea lor. Căci cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, la fel şi straturile planetelor, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur, care vieţuiau în jurul Focului din Mijlocul stelelor, Foc căruia îi cunoşteau bine numele intim: pentru fiecare stea, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul Focului Viu, numit de noi, acum: Soare.
Ştiau toate acestea – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar era nevoie să ştie şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate.
Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Şi invers. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată.
Ştiau că din marginile celelalte ale cerului, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi înţelegea cum trebuia să înţeleagă, privind astfel toate cele ale lumii, toate care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume.
Ştiau că toate firele de lumină, zburătoare prin ceruri, se schimbau mult până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: iar pământurile oamenilor erau asemănătoare cu multe altele, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei: din lumina foarte albă, mult mai albă decât neauă necălcată, şi nu din lumina grea şi întunecată din care ştiau bine că vor veni unele suflete, cândva.
Ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest bob de loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om în acele vremuri nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, însă ele şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Doar sufletul omului era vechi, de multe ori călător prin aceste locuri şi de aceea ştia multe lucruri despre sufletul său, al lumii şi al sufletelor din toată lumea. Şi tocmai de aceea trebuia să aibă doar el grijă de toate vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului – iar lor nimeni nu trebuia să le ceară ceva…
Ştiau că unora dintre oamenii din vechime nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele… Şi ştiau că vor veni oameni care le vor face şi lor zilele grele, dar îşi depuseseră cândva cerinţa de a-i proteja chiar pe acei răi ai lumii, fără însă să le dea chiar tot ce le vor cere: greu – dar totuşi aveau să treacă, generaţii de-a rândul, acea greutate care pentru alţii, mai puţin puternici şi mai mult neştiutori, ar fi imposibil de dus şi de ieşit din ea…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii care trăiau printre ei înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra tuturor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni: mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi cu toţii protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii dintre ei le aveau de dat. Bătrânii le dădeau învăţăturile, apoi îi lăsau să se obişnuiască cu ele: când cu greu, când cu uşor, până ce toţi oamenii deveneau capabili să-şi trăiască experienţa proprie, din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte rânduri de înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

2. DESPRE LUMEA OAMENILOR
În multe locuri, protectorii şi îndrumătorii poporului lor pe care geţii îi numeau Moşi – alte popoare îi numeau Bătrâni. Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră multe lucruri din vechimi, pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii bine pregătiţi de Moşi ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi cei înaintaţi în vârstă ai familiilor lor.
Cele noi le primeau de la învăţătorii Moşilor, şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau tot ceea ce vedeau. Tuturor oamenilor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, aşa se schimbau toţi oamenii din lumea largă. La fel se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care Moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea şi gura le vorbeau: în acelaşi fel sau foarte diferit una de alta. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu vorba în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de un fel şi vorbirea le era cu totul altfel: şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând de durerea altora sau îndurerând ei înşişi în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către neînţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau de mult că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului, şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini mari şi clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau geţii că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni fiecare popor se va forma din grupuri mici şi diferite de suflete, şi chiar în acelaşi grup nu vor mai fi suflete de acelaşi fel. Iar aceasta era orânduiala: pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţă în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, spre bine sau spre rău, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi, bătuţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum, în aşezările lor cuminţi, le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

POST SCRIPTUM:
Am scris cele de mai sus, aşa cum am mai scris şi probabil îmi va mai veni să scriu: într-un mod apropiat de sensurile percepţiilor generale ale geţilor, într-un limbaj apropiat de cel vechi – şi nu strict în limbajul nostru actual. De multe ori simt nevoia să folosesc un limbaj care să se apropie de atmosfera gândurilor simple, dar liniştite, şi totodată deosebit de precise, ale strămoşilor noştri…
Pentru a înţelege însă clar cele de mai sus, pe care viitorul apropiat ni le va dezvălui fiecăruia dintre noi, este necesar să fac câteva precizări:
Geţii cunoşteau lumea cerurilor şi pământurilor prin clarvedere şi clarauz, prin simţirea vibraţiilor pe care le descifrau aşa cum noi azi le putem măsura cu aparate de măsură, dar le şi putem simţi cu tot corpul nostru. Puteau să perceapă şi să descifreze astfel tainele universului, cu toate regiunile sale, cu dimensiunile sale structurale paralele, cu segmentele lor vibraţionale, diferit perceptibile prin lumina şi sunetul lor fundamental. Simţeau vibraţiile şi schimbările vibraţionale de foarte multe feluri, la care noi azi – din lipsă de timp şi poate chiar prea puţin interes – nu am ajuns să le percepem decât în linii mari, orientative, intuind de multe ori că acolo este ceva mult mai mult decât simţurile noastre ne pot conduce.
Prin clarvăz puteau să vadă luminile universului, de la Pământ până la liniile universice vibraţionale cele mai depărtate, acolo unde păturile de energii extrem de înalte despart universul nostru de alte universuri: şi la suprafaţa perceptibilă de noi, dar şi în profunzimile dimensionale pe care azi doar poate că le bănuim vag: de multe ori vorbind despre ele din auzite dar fără să le înţelegem adevăratele semnificaţii. Ştiau cum uneori acele linii îndepărtate ascundeau sau relevau activităţi ale unor uriaşe lucrări cosmice care îşi pot schimba forma după necesităţi doar bănuite direct – dar ştiute din povestirile Moşilor. Percepând asemenea lumini uriaşe, străluciri uluitoare, dar totuşi blânde şi nicidecum dureroase, geţii puteau înţelege, la antipod, diferenţa dintre lumina lor albă, măreaţă, care făcea sufletul să zboare – şi lumina „întunecată”: dar totuşi şi ea lumină, lumina din „măruntaiele” universului. Acolo, în acele „măruntaie”, lumina era grea şi dureroasă, istovitoare, în felul în care sufletul şi corpul cu respiraţia şi bătaia inimii deveneau ele înseşi doar din percepţie: suferinde sub vibraţia grea, dură. Unde fiecare vibraţie era piatră dură, greu de îndurat, unde sunetele erau lovituri grele în tot ce putea conştientiza sufletul astfel călător… Dincolo, în lumina albă şi blândă, erau sunetele prelungi… suave şi cristaline de la marginea cea mai luminoasă, care săltau sufletul în bucurie de nedescris – nicăieri pe Pământ întâlnită…
De ce Moşii îşi iniţiau în astfel de lucruri poporul?…pentru că numai cunoscând astfel de lucruri oamenii puteau să înţeleagă propriile timpuri şi propriile schimbări ale trupurilor lor şi ale purtărilor lor. Numai aşa puteau înţelege, comparativ – între o limită şi alta – prin propriile lor percepţii: trecerile vremurilor, ascuţirea timpurilor, îngreunarea sufletelor semenilor. Şi înţelegeau cum timpurile şi oamenii se schimbă, înţelegeau cât de repede sau cât de lent se făceau schimbările, niciodată în acelaşi ritm, întotdeauna după cum veneau „apele” cerurilor: ceea ce azi numim fluxuri, fuioare şi filamente energo-materiale. Apreciau timpul schimbărilor după cum zburau sufletele în somnul lor conştient – azi numim aşa ceva: călătorie astrală – căutat îndelung şi „ieri”, ca şi noi, „azi”, după învăţături clare şi îndelungi. Şi chiar dacă nu toţi oamenii puteau să-şi ducă sufletul în asemenea călătorii astrale, cei care nu le puteau face intuiau însă adevărul cu care veneau puternicii poporului şi le spuneau despre cele simţite de ei: despre timpurile şi ritmurile schimbărilor.
Ascultând apele pământurilor, dar şi „apele” cerurilor – „fluviile” energetice pe care azi le numim: canale energetice transcontinentale, învăţau să-şi asculte schimbările propriilor suflete, căci a sta în bătaia canalelor trebuie să-ţi ştii propria vibraţie care influenţează vibraţia fluxurilor care circulă prin astfel de canale…
Nimic nu era o şcoală de dragul şcolii, de dragul de a cunoaşte fără rostul întrebuinţării… sau orice altceva superficial, sau din mândrie, din dorinţe legate de ceea ce azi am numi intelectualism, putere, concurenţă… Toate acestea au existat întotdeauna, adânc ascunse şi nezămislite mult timp din străfundurile memoriilor spirituale – dar s-au dezvoltat manifest numai în timpurile noastre, ale istoriei care pentru oamenii Europei a început doar cu 1000-1500 ani înainte de Christos…
Asemenea fel de cunoaştere a existat peste tot. Urme ale lor se pot citi pe, şi printre pietrele lăsate moştenire: dar ca să le citeşti, trebuie să ştii dinainte ceva din amintirile propriului suflet, din cercetările cu propriul suflet, căci pietrele au fost lăsate spre întărire – şi nu spre cunoaştere desluşită… Acesta va fi următorul nostru subiect de dezbătut: urmele – incredibile pentru mulţi dintre noi – care au rămas până când ne vom întări şi
Unii le numesc superficiale… alţii le numesc subtile…
Eu le numesc necesare: şi mulţumesc străbunilor pentru toate cele prin care m-au întărit zi de zi în căutările mele…

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…
Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Dar lucrurile nu stau de loc aşa…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii, de îngeri-copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci Moşii nu-i lăsau să le uite: lumile ajutătorilor – îi numeau şi veghetori, şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că de-asupra lor erau Făuritorii Dintâi ai tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii deopotrivă.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului: ca termen distorsionat, răsucit, pervertit, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului oricăror oameni, neadevăruri pe care nimeni nu le credea a fi cumva, oricum, folosite. Şi totuşi asta făceau, până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele, fără ca cineva să dibuiască falsitatea lor: nimeni nu mai avea scăpare din minţile ascuţite ale unor astfel de oameni, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite pe care nu numai că nu le puneau în slujba unei munci frumoase, corecte, cinstite, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşoare pentru ei şi mai grele pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către înţelegere, care ar fi condus la revoltă şi nesupunere. Asta era munca cea „grea” a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni, tot pentru ucidere. Supuşii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă depusă doar pentru conducători, pe care însă ei, conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare „curaj” omenesc. Altfel de curaj nu apreciau. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, când plecau dintre cei vii în lumea celor fără trup: aflau că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea proprie şi comparând rezultatele cu tot sufletul. Sufletul care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut…
Şi durerile lor din cealaltă lume erau mari, neînchipuit de mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care îi slujiseră cândva, în lumea pe care nu o conduseseră după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor era adânc mişcat, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, înţelegerea lor era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Aceasta era desfăşurarea lumilor, cea de sub soare şi cea de dincolo de soare, pe care geţii o cunoşteau foarte bine.
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii deopotrivă.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze şi ei, apoi şi ei la rândul lor să-i înveţe pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii să distrugă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie: cum să muncească şi el, la rândul său.
Şi să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel.
Să lupte – dar să nu jefuiască.
Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.

Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.