ÎN ŢARA BUCEGILOR (2)

Drumurile Bucegilor încep de la poalele lor, natural fiind amplasate aceste „poale" mult mai sus, dar oamenii au nivelat mare parte a pământurilor din văi. Chiar a existat o reţea veche de căi de acces spre munte, care acum nu mai există; dar şi pe sub munte şi mulţi localnici ştiu acest lucru. De o parte şi de alta a versanţilor, oamenii au pătruns întotdeaunaîn munţi şi le-au cunoscut ascunzişurile. Vom vedea că, departe de a fi fost peşteră-ascunzătoare pentru Decebal, Peştera Ialomicioarei a fost sălaş vechi pentru localnici, cunoscători înaintaţi ai trecutului, prezentului şi viitorului poporului din Cuibul Carpaţilor.
Dacă vom avea în vedere primele teme dezbătute aici, dar nu le vom mai repeta, să amintim numai faptul că primii făuritori ai marilor construcţii de pe platoul munţilor de aici - cei mai accesibili acum turiştilor - nu au avut în vedere numai platoul montan, ci chiar piscurile care se ridică drepte, în mijlocul platoului. Numele actual aduce aminte de denumirea veche: buceag, denumire folosită şi azi pe arii largi din regiunea de pe o parte şi de pe alta a munţilor. Munţii au avut capetele sculptate, modelate cu chipuri de moşi şi au fost chiar opera moşilor care, împreună cu însoţitorii lor, au modelat tot platoul, păstrând specificul local, dar atrăgând astfel atenţia asupra locurilor care păstrau învăţătura neamului. Asemenea procedeu a fost realizat pretutindeni în lume, iar populaţiile ulterioare au păstrat şi au dus mai departe acest procedeu.
Munţii Bucegi au păstrat multă învăţătură. Locurile care pot fi vizitate acum au avut o configuraţie apropiată de ogradă; nu chiar aşa cum cunoaştem azi, ci aşa cum era ea în vechime: cu locuri specifice fiecărui fel de activitate şi cunoaştere a omului vechi, moştenire de la omul străvechi, dinainte de „potop", de "ploile cele mari de pe urmă" - aşa cum le ţin minte oamenii locului. Cunoaşterile biblice au înlocuit termenii, dar mai sunt încă locuri în Europa care poartă în memoria populaţiilor locale termenii străvechi, aşa cum lumea şi-a amintit ea însăşi evenimentele locale.
Omul vechi nu nivela pământurile, ci doar modela locul după trebuinţa sa. Piatra modelată aducea cu ceea ce se dorea a fi obiectul transmiterii, iar de multe ori obiectivul finalizat transmitea mai multă informaţie prin tot ceea ce trezea în conştiinţa omului călător. Locurile nu au fost niciodată aşezare propriu zisă pentru oameni, pentru grupuri de oameni - dar grupuri de oameni au făcut şcoală, cu învăţături profunde în împrejurimile locului, căci fiecare palmă a locului era o „clasă" de învăţătură de un anumit fel, de un anumit nivel.
Locurile au fost modelate astfel, fără însă ca ele să fie începute aici. Primul loc care a fost „lucrat" a fost vârful pe care azi îl numim „Omul": un loc cu o structură energetică naturală cu totul deosebită - dar nicidecum unică în lume. În partea laterală a stâncii unde azi se află şi cabana cu acelaşi nume, se află o structură energetică cu 7 locuri de ieşire din pământuri a unor fluxuri energetice reprocesate de planetă, la nivele vibraţionale înalte, aşa cum există locuri prin care planeta absoarbe fluxuri de energie care a fost „consumată" - procesată de corpurile vieţuitoarelor locului. Filamentele energetice şi materiale nu sunt complet consumate, „digerate" - adică descompuse de structurile corporale (planetare sau ale biosistemului planetar), ci doar prin circulaţia lor în jurul şi în interiorul corpurilor ele îşi lasă o parte infimă a patului filamentar în structurile corporale şi, după acestă cedare, ele se desprind (nemaifiind atrase puternic de structura pe care a ajutat-o astfel) şi circulă mai departe către alte structuri. Planeta ajută menţinerea filamentelor în fluxuri în ajutor pentru biosistemul său, încă o perioadă, facilitează o recirculare locală - sau chiar mai multe asemenea recirculări, în funcţie de multitudinea speciilor locale, de bogăţia şi de puterea spirituală a componentelor vegetale (fixe) şi animale (individuale, independente). Se crează în câmpul planetar o permanentă stabilizare vibraţională prin circulaţia energo-materială şi vibraţională prin sistemul matriceal despre care am discutat în diferite alte articole, pe ambele bloguri. Stabilizarea vibraţională crează o permanentă vibraţie medie în valori fără variaţii mari în profunzimea planetei, acolo unde se află o zonă compactă matriceal-eterică, care menţine planeta în valori interioare relativ constante de la o perioadă de timp mare - la alta. Prin recircularea fluxurilor filamentare în interiorul planetei, fluxurile păstrează şi la suprafaţa planetei, în mijlocul vieţuitoarelor, o vibraţie fără variaţii mari, şi de valoare relativ ridicată. Atunci când întreaga subzonă schimbă vibraţia, la nivelul întregii circulaţii locale (iar acest fenomen se petrece foarte rar la valori minime, care afectează însăşi steaua şi planetele guvernate de steua locală), atunci întrega planetă se stabilizează vibraţional la o valoare medie scăzută, pe termen îndelungat, până când întreaga zonă va schimba treptat vibraţia, prin circulaţia altor fluxuri filamentare, de vibraţie mai mare, ridicând astfel vibraţia medie locală.
Aşadar, există locuri care absorb fluxurile de filamente folosite de corpurile biosistemului local, şi alte locuri care, după ce fluxurile au fost recirculate (şi astfel stabilizate vibraţional la un nivel mediu planetar) sunt eliberate de planetă în mediul atmosferic, intrând din nou în circuitul corporal al vieţuitoarelor. Vieţuitoarele circulă - terestru sau aerian, dar tot apropiat de scoarţa terestră, pe când fluxurile eliberate pot să se depărteze rapid de planetă, nemaiavând vibraţia corespunzătoare vieţuitoarelor. Dar dacă sunt atrase prin aceste sorburi (plexuri locale) şi prind amprentarea vibraţională a locului (pe patul energetic compactizat, din care numai superficial a fost preluată puţină energie de corpurile vieţuitoarelor), ele mai pot oferi energie, dacă circulaţia a fost doar la prima sa „vizită" sau oricum într-o situaţie care să permită, fără primejdie de destructurare, circulaţia filamentelor prin corpul vieţuitoarelor planetare. Se crează locuri de expulzare a fluxurilor de filamente, de cele mai multe ori sub formă de canale filiforme prin care se eliberează energie sub formă de fuior şi, de regulă, canalele sunt independente - nu un grup de astfel de canale. Cu toate acestea, există zone planetare cu mai multe astfel de canale la un loc (un buchet) care eliberează fluxurile filamentare, creind locuri de circulaţie, de fluctuaţie energetică puternică.
În asemenea regiuni, nu vom regăsi aşezări umane obişnuite, căci circulaţia energetică puternică poate să creeze un disconfort spiritual profund, datorat variaţiilor, „vânturilor" energetice permanente. Dar ajutătorii puternici au profitat de astfel de locuri, nu pentru a locui acolo, ci pentru a ascunde activitatea lor mentală de alţi întrupaţi, extrem de abili, de perceptivi şi bine antrenaţi, care ar fi intuit activităţile lor mentale şi ar fi urmărit ori să întrerupă astfel de activităţi (îndreptate către ajutorarea şi îndrumarea populaţiilor), ori să folosească cunoaşterea iniţiaţilor, ajutătorilor înălţaţi, cunoscătorilor de acest fel, în detrimentul populaţiilor locale.
Experienţa ajutătorilor, dintr-o îndelungată perioadă de lucru chiar de-a lungul etapei mentale - nu numai a celei intuitive, la care ne referim acum - a condus la derularea unor astfel de activităţi mentale până relativ târziu, pe parcursul întregii perioade a cuceririlor romane, pe care cei de aici au intuit-o de la bun început ca fiind iminentă. Au lăsat locurile în forma lor modelată, fără nici o primejdie, căci în lume, peste tot existau astfel de modelări cu care romanii, în expansiunea lor, se întâlniseră de nenumărate ori; ştiau că locurile sunt inofensive şi ştiau că fuseseră create în vremuri străvechi, aşa cum fiecare colţ din lume avea sculpturi de acelaşi fel, din „epoca zeilor"sau „titanilor".
Dar locurile au fost permanent căutate de cunoscătorii moştenirilor străvechi, şi ajutători puternici lucrau în continuare în astfel de locuri, în care vânzoleala energetică era simţită şi ne-căutată subconştient de alţii, căci vânturile energetice sunt asociate deseori cu vânturile atmosferice. Astfel, activitatea de învăţătură perceptivă se derula în mod constant în asemenea locuri, în care activitatea mentală se împletea mereu cu activitatea manuală, meşteşugărească. Ajutătorii erau moşii, învăţătorii şi maeştrii (măiaştrii) populaţiilor din văile înconjurătoare. Lucrarea lor începuse din vârful asemănător omului, cu vârtejurile, sorburile de pe trupul cristalin care dădea viaţă trupului de ţărână. În rest, înafara celor 7 sorburi, erau canale, aşa cum canale erau şi în restul trupului de ţărână al pământului care îi primise la sânul lui pe toţi oamenii şi toate vieţuitoarele din lumea largă.
Principala aşezare a ajutătorilor se fixase în valea de la poalele vârfului numit după asemănarea omului, într-un loc în care şirurile de porţi (link) ale pământurilor lăsau un loc liber, unde astfel era cel mai liniştit loc din toate pământurile din jur. Situat în vale, el nu mai era perceput de nimeni, de nicăieri. De acolo ajutătorii "zburau" liniştiţi cu mintea sau cu sufletul lor în toată lumea, ţinând mereu legătura cu moşii şi învăţătorii din lumea largă. În fiecare zi dintre cele care se potriveau cu sinele cel înalt al fiecărui moş, învăţător sau maestru, urcau muntele la cele 7 Fire şi lucrau acolo, verificându-şi puterile minţii şi sufletului lor în condiţiile cele mai grele, în care nu se încumeta mai nimeni să lucreze. În popoarele care îşi fereau învăţătorii şi maeştrii de lume, aceştia lucrau în spatele unor ziduri groase, uriaşe, pentru ca nimeni din popor să nu simtă ceea ce făceau ei acolo. Erau conducători ucigaşi, care învăţau să ucidă, să distrugă, să macine viaţa celor din jur, numai pentru ca ei să poată supravieţui - ei şi slăbiciunile lor.
De ei se protejau, de ei îşi protejau lucrarea îndreptată spre binele poporului lor, încă liber de nedreptate. De aceea vom vedea rezultatele muncii lor pe vârfuri, departe de ochii lumii, sau pe insule cu junglă care să le acopere comorile pe care încă nu le înţelegem azi, chiar dacă ajungem să le descoperim cu greu...
Iniţierea celor care aveau putere şi destin de învăţători sau de lucrători-maeştrii în meseriile lor se făcea numai pentru protecţia oamenilor, atât cât încă se mai putea, cât încă mai era vremea să se poată. Sub protecţia lor, oamenii învăţau să lucreze, să se armonizeze cu natura în mijlocul căreia trăiau, s-o înţeleagă şi să se folosească în mod echilibrat de ea. Nu aveau nevoie de averi, de puteri, aveau nevoie să înveţe, să se pregătească de vremuri grele care vor veni. Cei puternici lucrau şi ei sub protecţiile naturii şi sub propriile lor protecţii, avute sau făcute, ajutate astfel de natura generoasă. Păstrau acolo cele mai importante învăţături, dar pe care atunci încă fiecare om din văi le cunoştea bine. Dacă nu putea fiecare om să ajungă la mari performanţe, măcar înţelegea performanţele altora, le accepta rezultatele, se încredea în ele şi lăsau moştenirea lor urmaşilor cărora le insuflau aceeaşi dragoste de înalt, de profund, de bun, de iubitor al adevărurilor şi virtuţilor lumii.
Dar oricum fiecare om, ştiind că intuiţia este simţirea cea mai profundă a sa, trăia, lucra, comunica şi coresponda în felul său, cu încredinţarea interioară că partea bună a omului va trimfa întotdeauna. Munţii purtau învăţătura lor pretuntindeni în interiorul şi în exteriorul lor, până dincolo de şesurile din marile depărtări. Moşii mergeau din munte în munte, zburând din creste în creste în felul lor vulturesc, pentru că nu mai era vremea să poată vorbi şi privi oamenii în ochi, de la distanţă. Ei erau singurii care mai puteau s-o facă - oamenii în lume nu mai puteau să privească astfel. De aceea moşii lăsau învăţătura pe creste, pe creştetul munţilor şi în văioagele dintre creste, acolo unde nimeni din depărtări nu mai avea puterea să privească. Oamenii cei răi se concentrau pe omorât cu mintea lor şi nu mai aveau puterea să se uite în zări cu mintea lor, şi astfel să le cuprindă tainele.
De aceea, grupuri mici, care urcau la Omul în zilele cu mare putere, au rămas la un moment dat acolo, făcându-şi astfel aşezare în vale, acolo unde pământurile erau liniştite, acolo unde se îmbinau şirurile lungi de porţi, lăsând un loc gol între unghiurile lor. Cu timpul şi-au făcut mari culcuşuri chiar în inima muntelui, după multe alte exemple din munţii din lume, acolo unde moşii trăiau ascunşi. Ştiau că în vremurile grele chiar oamenii din văi se vor retrage în munţi, dacă îşi vor lua inima în dinţi să trăiască acolo sus, după ce frica se va fi instalat de mult în inimile lor.
Până atunci, chiar călătorii şi învăţătorii trimişi de moşi aveau nevoie de ascunzişurile dintre munţi şi de sub munte. Pe urmă şi-au extins drumurile către toate locurile din jur, pe măsură ce mintea omului pierdea din putere. Învăţătura trebuia să dăinuie: şi pe vremea ce avea în curând să vină, grea - cum spuneau moşii, şi pentru vremea când lumea se va lumina din nou şi mintea omului va fi mai luminoasă ca oricând. Atunci omul va avea nevoie de întărire, să ştie că moşii şi învăţătorii neamului i-au lăsat bună întărire în lumea pe care o va vedea cu alţi ochi: şi nu cu ochi de minciună şi ne-har, ci cu ochi care să privească şi să vadă bine până în profunzimea bobului de grâu, acolo unde se ascunde sămânţa cea fertilă, şi inima din puiul de pom, şi din firul de iarbă: şi să crească împreună cu ele aşa cum trebuia, pentru a-şi susţine mai departe semenii. Lăsau pentru învăţătorii vremurilor ce aveau să vină, pentru călătorii-învăţători, pentru cei care aveau să schimbe privirea omului din zările vieţii pământurilor...
De aceea au trăit şi au muncit acolo, pe creştetul munţilor, departe de lume, şi totuşi în mijlocul ei...
Extinderea lor treptată, pentru a-şi lăsa întreaga învăţătură, s-a făcut în continuare pe crestele învecinate, acolo unde se putea ajunge uşor şi din văi, şi din locurile lor de muncă. Drumuri ferite duceau în sus, şi de o parte, şi de pe alta a munţilor. Moşii locuiau de mult sub munte, acolo unde ajungeau din văile de dincolo de munţii lor, dinspre rădăcina marilor rîuri din vale. Munceau şi traiau acolo, mergând spre alte locuri, dar venind des şi pe la Omul. La rândul lor, învăţătorii de aici ajungeau repede la moşii de sub munte, acolo unde dânşii lucrau, şi de la dânşii îşi luau învăţătură de lucru frumos, pe care îl duceau în munţii şi în văile lor, oamenilor. Învăţau să caute exact iarba sau felul de pământ care le trebuia pentru ca lutul să se modeleze mai frumos şi să fie mai rezistent la vremea rea, la fel şi fierul din care făceau cele trebuincioase în gospodăria lor. Puneau suflet şi cuvânt în fier, pe lângă bobul de un anumit fel de ţărână sau piatră fin măcinată, adusă din depărtări sau aşteptând ca apele să le aducă în văi, primăvara, când toate trebuiau aşteptate să vină şi să treacă, cu răbdare. Învăţau cum să coasă cuvinte pe brâu şi pe cămaşă, unde să le coasă pentru ca aerul să curgă mai frumos acolo, mai odihnitor pentru trupul omului, acolo unde omul are nevoie de lumină când trudeşte să-şi facă viaţa mai uşoară. Lăsau moştenire cunoaşterea lor pe ştergare, cele de mâini şi cele care ţin căldură la picioare. Modelau nu numai lutul pentru vase bune şi frumoase, bune pentru fiecare fel de mâncare pe care omul o poate păstra şi peste vară, şi peste iarnă; modelau lemnul din care îşi făceau cele de trebuinţă casei, fierul care lega părţile de lemn pentru a rezista vântului, şi ploilor de toamnă, şi tulburărilor de primăvară… Pietrele care mergeau să sprijine tot ceea ce clădeau în casa lor, în preajma ceselor lor, în drumurile lor.
Aduceau pietrele care schimbau lumina stâncilor, căci oamenii nu mai aveau putere să le mute cu mintea din loc, iar moşii îi învăţau să nu să facă treabă cu mintea - dintre cei care ar fi putut cu puţină opinteală, dacă nu ar fi muncit cu trupul lor atât de mult. Dacă treaba lor era să lucreze, să trăiască pentru lume - atunci să facă ceea ce ar fi putut să facă lumea. Lumea încă mai vedea cum curg luminile pietrelor, aşa după cum curg luminile oamenilor. Învăţătorii rugau călătorii trimişi de moşi să umble prin lume şi să găsească pietrele şi sâmburii fierului, al altor lucruri tari sau moi din lume, pe care ştiau să le pună meşteşugit la poalele stâncilor pe care aveau trebuinţă să le modeleze, pentru a face lumina lor să-şi schimbe cursul, puterea şi direcţia de curgere.
Aşa au construit Mama şi Copilul. Aşa au construit Păsările Cerului, Animalele Pădurii şi Animalele din Curtea Omului. Aşa au construit Şarpele care trăieşte şi în pădure, şi în curtea omului.
Aşa au construit Omul cu Cuşmă privitor în zări, şi Omul Fără de Privire, privitor la seamănul său. Omul care nu ştie a privi în interiorul său, dar ştie a privi în zări - şi omul care nu poate privi în zări, dar priveşte fără teamă în întunericul din sinea sa. Şi întunericul prinde a se lumina - tot aşa cum zările prind a se întuneca. Şi orbul priveşte în claritatea sa cum văzătorul nu mai vede în zarea sa, şi nu-i trebuie mult orbului să se întrebe cât îi va lua omului cu ochi să nu-şi mai chinuie vederea astfel, înceţoşată ca şi sufletu-i cuprins de frici şi de temeri nelămurite; stând unul în preajma celuilat, vorbindu-şi cu vorba şi cu sufletul, stând la sfat frăţeşte…
…Frăţeşte să-şi descopere unul altuia luminile şi întunecimile, să se accepte reciproc şi să se înalţe reciproc. Să ştie tot ceea ce poate face şi unul, şi altul, şi să ajungă să se învoiască reciproc…
Iar în vremurile în care vor fi Orbi şi Văzători, să nu-şi desconsidere puterile unii altora, căci toate sunt lăsate pe lume spre învăţătura tuturor: şi a celor care se cred învăţaţi, şi a celor care privesc mereu învăţătura vremurilor lor, şi a semenilor lor - deopotrivă.
Căci aşa îi este ursit neamului, să stea sub semnul Orbului şi al Văzătorului deopotrivă: oameni care văd şi oameni care nu văd, să muncească şi să trăiască împreună, dând povaţă înaltă celor care trebuie să le calce pragul; celor care aud despre ei - să audă de la ei de îndrumare, de povaţă: cum să se poarte ca şi ei, ca oameni buni unul cu altul, cum să se îngrijească de păsările cerului şi de animalele pământurilor, cum să stea sub vremuri şi sub lacătul lor, cum să trăiască numai în pământurile lor.
Şi pentru că multe neamuri vor veni, atrase fără să ştie nici ele de ce, să ştie omul de aici că misia lui este să poarte învăţăturile neamului în lume, primind şi numai puţin plecând să dea aşa - altora. Să stea omul - locului, ca pasărea în cuib şi ca animalul în curtea omului, ca un câine credincios să-şi apere avutul care numai învăţătură trebuie să-i fie. Căci casa de şi-o pierde, şi pământul de şi-ar pierde - învăţătura de bună cuviinţă să nu şi-o piardă în veci, indiferent cu cine ar avea de-a face.
Şi cel ce vine să îl schimbe să nu reuşească, ci omul pământului să-l schimbe, şi străinul să-şi amintească de unde i-a venit chemarea şi unde i-a fost plimbarea. Iar sufletul să i se-ncânte şi mintea să i se cufunde în bună-stare şi virtute.