Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

miercuri, 1 aprilie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (3)

Drumurile Bucegilor sunt drumuri prin văi şi pe culmi, iar eu nu vreau decât să deschid acum plăcerea de a vizita aceste locuri de mare învăţătură pentru oamenii din timpuri străvechi şi noi. Despre Omul, despre Zâne (sau Babe sau Ursitoare), despre Dacul (sau Moşul - omul înmoşit) şi Orbul, despre Mama şi Copilul, despre vietăţile muntelui şi din ograda omului, dacului.
Nu numai acestea sunt în regiune. Multe alte pietre prăvălite acum spun multe alte poveşti. Drumul spre culmi, şi dinspre culmi, era străjuit odată, de mult, cu stâlpi cu capetele sculptate, aşa cum se mai găsesc moşteniri mai noi în alte locuri din ţară, dar şi din alte părţi din lume. Drumul spre valea care conduce către Peştera Ialomicioarei (după cum o numim azi) era străjuit de puterea unui grup sculptat de mâna omului, cu expunerea celor mai importante lucruri de cunoscut pentru oamenii locurilor: de rămas în mintea oamenilor, pentru ca ei să ştie, să-şi aducă aminte că au ştiut cândva...
Dar nu numai pentru posteritate au fost ele puse acolo, să ştim azi, să ne aducem aminte de tot ceea ce a putut face omul şi ceea ce revine în puterea lui de acum să facă. Pentru posteritate - era ceva implicit.
Fiecare grup sculptat era cândva nu numai o capodoperă de artă a cunoaşterii felului în care ceva este reprezentativ în viaţa omului. Fiecare în parte arăta, prin tehnici deja descrise, nu numai specificul activităţii, necesităţii de urmat, ci şi specificul energetic, viu, al reprezentării, o energetică care mai „curge" şi azi în acelaşi fel, şi va curge şi în continuare, întărită astfel de izvoarele energetice ale locului, de vibraţia pământurilor şi cerurilor: din ce în ce mai înaltă, mai puternică. Fiecare în parte a fost creată prin ceea ce s-a numit cândva, în copilăria omenirii, creaţie de jur-împrejurul omului: omul creator mental se poziţiona în centrul spaţiului unde avea să fie creat obiectivul său - casa, de cele mai multe ori, dar şi dispozitive de călătorit aeriene - şi, prin creaţie mentală, crea de jur împrejurul său. Casa astfel creată avea avantajul deosebit de a fi o cuprindere a întregului sistem corporal al omului creator. Când era vorba despre un cuplu - ceea ce numim azi soţ-soţie - amândoi creau simultan o imagine în oglindă, care cuprindea podeaua, acoperişul şi trei pereţi pentru fiecare partener, care se cuplau şi ofereau un spaţiu de adăpostire, creat pe specificul corporal şi energetic al fiecărui partener. Fiecare beneficia de spaţiul său personal, chiar dacă această casă simplă (aparent simplă, căci vom vedea cât de complexe erau detaliile sale) avea rostul de a adăposti activităţile mentale extrem de complexe ale amândorura: unele activităţi, trăiri, erau individuale, şi se realizau în fiecare parte personală a casei, în timp ce activităţile comune se desfăşurau acolo unde se îmbinau cele două jumătăţi personale ale casei.
Am detaliat puţin acest fel de creaţie, pentru a înţelege că asemenea construcţii de învăţătură, care mai străjuiesc şi azi culmile, au fost create pe principii asemănătoare, căci materialul brut care a fost prelucrat nu a permis o asemenea avansată formă de creaţie. Dar cele de aici - şi din alte părţi ale lumii - au fost create pornind de la asemenea principii, nu de ei uitate... Creatorul alegea locul dorit pentru amplasare, materialul dorit pentru creaţie, apoi el însuşi se amplasa de-asupra blocului material care urma a fi modelat. În astfel de modelare prin sculptare, un coordonator de lucrare, extrem de perceptibil la enegetica locului şi bun cunoscător al derulărilor vitale ale celui care era reprezentat astfel (om sau orice altă vieţuitoare) era acela care simţea permanent şi urmărea transpunerea în practică a celor simţite - el însuşi fiind şi unul dintre lucrători. Pietrele aflate la baza construcţiei aveau rolul de a îndrepta fluxul energetic teluric în direcţiile dorite, după cum aveau loc şi în natură (în corpul viu) şi vom vedea că în alte locuri din ţară (ca şi din întreaga lume) aceeaşi practică era folosită pentru modelarea radiaţiei după energetica celui ce folosea un loc fix - ca loc special-personal de-a lungul întregii sale vieţi: de regulă o viaţă extrem de lungă, de moş, de om străvechi de zile.
Coordonatorul de lucrare percepea şi drumul parcurs de la bloc-de-stâncă la lucrarea finalizată, făcea şi corecţiile pentru realizarea cu deosebită corectitudine a creaţiei. În planul energetic, fiecare construcţie avea exact acel fel de energetică radiantă şi aceeaşi mişcare, curgere, exact pe direcţia necesară, pentru că omul care trebuia să lucreze după exemplul creaţiei de acest fel trebuia să-şi cunoască curgerea energiilor după cum se poziţiona şi cum îi influenţa gândirea şi simţirea întreaga energetică trupească. Străjerul care privea spre vale, pentru a putea susţine acţiunea de strajă - de cunoaştere a tuturor celor care se petreceau în locul străjuit, trebuia să ajungă să-şi simtă energiile trupului său exact după cum arătau energiile văzute la construcţia-învăţătură. Omul nu avea astfel permanent nevoie de învăţător lângă el. Cunoaşterea sa îl orienta imediat către înţelegerea celor pe care le avea de făcut, pentru a ajunge la perfecţiunea pe care i-o indica statuia.
Un om care locuia pe munte, care îşi ducea mare parte din viaţă pe munte, avea nevoie să cunoască multe lucruri pentru desfăşurarea activităţilor sale. Asemenea statui - căci putem să le numim statui - îl orientau să ajungă exact la ceea ce avea nevoie, în condiţiile în care el avea nevoie să cunoască toată desfăşurarea vieţii în aceste locuri, în orice locuri în care avea nevoie să trăiască şi să muncească: era străjer atâta timp cât avea nevoie să cerceteze locurile, să cuprindă orice anomalie, toate anomaliile; să realizeze lucrarea de corecţie a acestora sau de adaptare. Vom vedea că există locuri în care fluxurile, canalele energetice transcontinentale (link), erau bine marcate, iar dacă ele nu mai corespundeau cu cele bine-cunoscute, însemna că undeva este o anomalie, o modificare care putea sau nu să fie corectată. Sau era necesar să se ţină cont de ea pentru derulările ulterioare ale activităţilor umane. Schimbarea cursurilor de apă era activitatea cea mai frecvent percepută de străjeri, conform căror percepţii ei ştiau imediat că există puhoaie sau că sunt albii secate în multe locuri. Mai târziu, în funcţie de amplasarea oamenilor - trecătoare, sezonieră sau permanentă, ştiau acest lucru prin schimbarea fluxurilor percepute de ei, de modificarea sunetului şi luminiscenţei canalelor energetice care străbăteau - şi străbat şi azi, bunînţeles - pământurile, apele, aerul văilor de pe întreg pământul.
Alte acţiuni pe care le cunoştea şi le adapta profund cunoscător omul munţilor era chiar curtea casei sale, după cum era energia animalelor din ograda sa. Nu degeaba sunt reprezentate numai anumite vietăţi, căci cele reprezentate au întotdeauna semnale pentru om: că sunt bine întreţinute pentru a-i oferi produsele de care omul are nevoie. Animalele care nu-i sunt bine întreţinute nu-i vor da produse de înaltă calitate, iar sănătatea sa şi a urmaşilor săi este în pericol, periclitând definitiv puterea neamului său.
Există multe lucruri care atestă exact lucrarea de o deosebită profunzime a oamenilor specializaţi în asemenea percepţii şi lucrări, chiar în aceste locuri: şi aici - sus pe culmi, şi în valea dinspre apa curgătoare a Horoabei, acolo unde locul numit azi Padina descoperă călătorului Peştera Ialomicioarei. Vom vedea că aceste două locuri fac parte dintr-un complex uriaş de învăţătură pe care lumea începe să-l descifreze azi. Fiecare loc în parte este specific unei lucrări şi putem înţelege azi multe dintre ele, când avem deja suficientă învăţătură pentru a înţelege câte ceva din tainele lor.
Amplasarea locului de trai al muntenilor înălţaţi - învăţători şi călători deopotrivă, în locul liber din îmbinarea creştetului şirurilor de porţi locale, era special realizată acolo, pentru ca oamenii să simtă locurile neînfluenţaţi de puterea celulelor de stabilizare vibraţională (porţilor, popular spus). În acel loc, omul simţea bine energetica locului, şi tot acolo putea să simtă bine cum merg fluxurile, cum se prezintă canalele fluxurilor energetice - ca sunet şi lumină. Întotdeauna au fost căutate asemenea locuri de către ştiutorii neamurilor. Întotdeauna ei au căutat să simtă locurile fără ca portalurile să-i influenţeze, căci ele oferă odihnă omului, însă omul care doreşte să cunoască locurile în miezul trăirilor lor, lasă stabilizarea proprie să se facă după autostabilizarea sa vibraţională, personală, în zona cerească proprie, propice destinului său. (Să nu uităm faptul că celulele de stabilizare vibraţională, porţile, stabilizează vibraţia vieţuitoarelor la un nivel mediu planetar, situat pe scara valorilor planetare la un nivel scăzut faţă de vibraţia medie umană). După stabilizarea la nivelul propriu de destin, el poate simţi cel mai bine, cu forţele lui spirituale, cum se prezintă lumea înconjurătoare şi ce trebuie să facă, cum trebuie să procedeze pentru a ajunge să corecteze, lucrând pentru ajutorarea celor mulţi, aflaţi în grija sa. În asemenea condiţii, omul care nu-şi mai simţea energetica corporală aşa cum îi aminteau statuile mereu, se reîntorcea acasă, în locul din capul şirurilor de porţi, din valea muntelui Omului, unde se culca, dormea, găsindu-şi astfel vibraţia personală. Apoi, pe drumul care era ştiut de el, mergând pe la "poalele" şirurilor de porţi eterice locale, pentru a nu fi influenţat de ele, mergea în locul său de strajă, acolo unde ştia că se simt cel mai bine fluxurile energetice care veneau de pretutitndeni, traversând întinderile uriaşe ale pământurilor şi apelor, ocolind întreg bulgărele de Pământ dintre ceruri, ajungând din nou de unde au plecat: şi omul ştia că nimic nu le opreşte calea, dar totul poate schimba felul în care ele pot fi percepute. Munteanul cunoştea cu precizie toate cele care se intersectau cu drumul lor, de unde veneau, cu care altele se mai întâlneau în drumurile lor, pe unde traversau munţii şi văile lor. Fiecare zi, fiecare ciclu de zile, mai lung sau mai scurt, dădea specificul său energiilor canalelor. Munteanul ştia bine cum influenţau ele locurile, fiecare în parte şi mănunchiuri cu mănunchiuri împreunate, cum ieşeau din pământ şi se ridicau în aer, mlădiindu-se, unduindu-se cu graţie nesfârşită, împletindu-se între ele, înfrăţindu-şi sunetele şi luminile odihnitoare pentru trupul, sufletul şi mintea omului. Dacă animalele din ograda omului căutau anumite locuri de odihnă - căci de mâncat, mâncau aproape de peste tot, omul acolo le făcea loc de stat, mai cu seamă atunci când era vorba de iernat. În vremurile străvechi, cunoaşterile omului, socoteala după sufletul animalului în tot cursul anului, ca nimic să nu-I obosească traiul zilnic, ducea la uşurinţa de viaţă în orice anotimp, în creierul munţilor. În iernile grele, animalele erau duse în inima muntelui, acolo unde şi oamenii şedeau, cuminţi, până ce le creştea încrederea în luminile trupului lor, ajungând să le fie bune de drum. În restul anului, oameni şi animale şedeau pe plaiurile dintre culmi, acolo unde le era bine - fiecăruia după traiul şi puterea lui.
Ceea ce avea nevoie omul neapărat pentru a sta acolo şi pentru a-şi face treburile atât de importante, se lega de lucrurile create pentru gospodărirea lui zilnică, după care ofereau mereu învăţătură oamenilor din văi. Vremurile se mişcau, se schimbau mereu, însă pic cu pic, şi de aceea perioade mari de timp muntenii înălţaţi puteau să facă aceleaşi lucruri, să se folosească de aceleaşi fenomene pe care le respectau strict, aşa cum învăţau permanent de la moşi.
Toate obiectele mărunte sau mari ale gospodăriei aveau o deosebită importanţă pentru oameni şi creatorii ţineau cont de felul lor de prezentare, de felul de folosire - toate având aceeaşi uriaşă importanţă pentru menţinerea sănătăţii: de fapt pentru menţinerea stării de odihnă, chiar şi în timpul în care munceau din greu. Fiecare lucru folosit în parte poate aduce un surplus de odihnă trupului, simţurilor şi minţii ordonate a omului. Ceea ce ei numeau odihnă - era odihna din fiecare clipă, iar la lăsarea serii, un alt fel de odihnă se folosea - nu pentru trup, ci pentru sufletul omului, sufletul însuşi călător: călătoria în vis, prin care omul cunoştea locurile pe care le simţise în schimbarea treptată în zilele pe care le socotea atent, pentru a prinde toate mişcările, după toate semnele pământului, aerului şi trupului omenesc.
Toate lucrurile de mai sus erau moştenide de demult, când toţi oamenii, de pretutindeni, trăiau numai în acest fel de simţire. Şi ceea ce rămăsese pentru constructorii trăitori aici era umbra palidă a tuturor felurilor de simţire ale omului, ale întregii omeniri străvechi. Omul străvechi care mai trăia şi azi era o umbră palidă a acelor ajutători puternici, îndelung trăitori, perfect cunoscători ai tuturor celor care le necesitau fiecare om în parte, din fiecare bucată de pământ de pe întregul nesfârşit al apelor: Pământului şi cerurilor deopotrivă. În lumea largă, oamenii nu mai ştiau ceea ce au fost, nu mai ştiau cine sunt, şi avea să treacă multă vreme până ce îşi vor fi dat seama cât au trăit fără să ştie. Oamenii de aici, din văile munţilor lor, atâta timp cât aveau să mai poată, aveau ştiinţă de toate, de la moşi venire, din strămoşi pornire… Şi încă mai era timp de trăire omenească, până când străinii vor schimba complet faţa lumii.
Pentru această bucată de vreme-încă, meritau tot efortul unui trai mai bun şi mai liniştit. Şi oamenii, şi pământurile-de-sufletele-lor-bogate…

Niciun comentariu: