Multe scrieri, sau alte mărturii legate de activităţi trecute, sunt demne de luat în considerare pentru analiza manifestărilor spirituale în diferite etape de evoluţie. Este necesar să fie luate în considerare toate modalităţile de transmitere a cunoaşterilor, pentru observarea felului în care omul s-a folosit de căile, mijloacele sale de comunicare de la un grup social la altul, dar şi de la o generaţie la alta. În general, în trecut, fiecare generaţie s-a gândit să lase ceva moştenire numai generaţiei imediat următoare, cu care venea în tangenţă, mai cu seamă prin pregătirea urmaşilor imediaţi, în mijlocul cărora chiar transmiţătorii trăiau, creau şi învăţau până la sfârşitul vieţii lor. În necesitatea păstrarii obişnuinţelor de manifestare curentă, asemenea transmisii nu se făceau, în societăţile deschise, cu dorinţa de a lăsa posterităţii cunoaşterea lor, şi nici în dorinţa de a avea un anumit renume prin transmiterea operei lor în timpuri cât mai cuprinzătoare. Supravieţuirea momentană a avut o putere mult mai mare decât ceea ce putem azi să ne închipuim. În plus, mobilurile activităţii lor, a celor care conduceau, se situau în cercul încredinţărilor sistemului de reîntrupare: reîntrupările erau urmărite asiduu de către conducători. Conform unor astfel de încredinţări, toate creaţiile care erau lăsate moştenire puteau ajunge să fie avere de folosit pentru propriile reîntrupări. Vom reveni cu asemenea explicaţii în special când vom studia viaţa şi opera civilizaţiilor mediteraneene şi asiatice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.
2 comentarii:
Si sa mai spuna cineva ca doar chinezii au feng-shui-ul lor.E,uite ca si "mosii"nostri aveau grija ca locurile in care isi cladeau asezarile sa fie benefice din punct de vedere energetic.
Elena, scumpa mea, aveau o stiinta extraordinara!! Nu+ti poti imagina cat am putut sa scriu, cu lux de amanunte, despre viata lor.. mii de pagini!! Ceea ce scriu acum este rezumatul rezumatului!!!
De altfel, cand vom putea sa ne vedem, sa te duc la Muzeul Satului sa-ti explic macar si cateva lucruri mostenite ramase pana la noi... Dar orice asezare era gandita dupa o stiinta deosebita. Pe mine ma doare faptul ca se tot studiaza amplasarea marilor citadele ale dacilor... dar TOATE ASEZARILE LOR ERAU RODUL ACESTEI STIINTE EXTRAORDINARE.. Se spune ca cutare era templu... nu aveau "temple", ci lacasuri de cunoastere, de studiu aprofundat, si asa erau toate cele de pe tot intinsul intregii Europe.. in toate regiunile neatinse de migratiile mari; unele au ramas pana tarziu intacte, vom vedea...
O sa fac analize, de altfel, chiar aici, in curand. Acum lucrez pe amandoua blogurile cu cat mai multe explicatii posibile, pentru a intra in drumuri propriu zis; daca lumea nu are cunoastere despre anumite lucruri, nu poti explica de ce nu cred in.. extraterestri, serpilieni, vulturieni s.a.m.d. E usor sa spui NU CRED - trebuie sa explici si de ce nu crezi... Sau sa spui ca nu crezi ca preotii egipteni erau ingeri pe Pamant... erau oameni neputinciosi din multe puncte de vedere, si tocmai aceste lucruri sunt greu de explicat, fara o orientare prealabila.
Imi pare rau ca nu pot avea mai mult timp sa scriu mai mult, sa introduc datele in PC mai repede... de aceea doream sa ies la pensie anticipat, in plus mai am multe studii de facut, si nu ma refer la cele neterminate...
Asa ca... ne continuam drumurile!!
Trimiteți un comentariu