ÎN ŢARA BUCEGILOR (1)

Toate cele descrise până acum au avut ţelul deschiderii unor discuţii asupra celor care le putem vedea cu ochii noştri în diferite locuri din lume, în calitate de turişti cercetători ai locurilor pe care le vizităm. În locurile vizitate, istoria poate să fie vizibil expusă în înţelegerile ei – deşi cu subtilităţi spirituale pe care abia acum începem să le înţelegem, şi apoi să le studiem în detaliu. În alte locuri, detaliile au fost şterse de furtunile vremurilor, fie ele naturale, fie spiritual-normale: omeneşti. Sau sunt detalii aproape şterse de intemperii, pe care le putem ghici numai dacă cunoaştem fenomenologia care a stat la baza consemnăriilor desfăşurate în locul vizitat, şi putem contribui la formarea unui curent de opinie publică pentru conservarea locurilor. Sunt multe locuri în lume cunoscute ca aparţinând întregii lumi, dar gestionate local fără răspunderea necesară şi cu arogarea unor drepturi nelegale, numai pentru faptul că altcineva nu se preocupă. Şi ţara noastră se află într-o asemenea situaţie, după o lungă perioadă de timp în care atenţia oamenilor s-a îndreptat către cu totul alte ţeluri.
Cele dintâi locuri pe care le vom vizita în călătoriile noastre vor fi locuri din ţara noastră, dar în acelaşi timp, fără nici un fel de alte probleme, ne vom îndrepta atenţia şi către obiective din alte ţări, vizitate de multă lume în ultimul timp. Vom detalia pe loc elemente de cunoaştere, având în vedere faptul că deja s-a făcut o deschidere mare prin activitatea depusă în aceste două bloguri. Vom continua să desfăşurăm lucrările cu caracter spiritual pe Blogul unui om cuminte, precum şi studii detaliate privind elemente de cunoaştere legate de vizitele, de drumurile noastre spirituale.

MUNŢII BUCEGI: BUŞTENI: PLATOUL BABELOR ŞI PEŞTERA IALOMICIOAREI

Drumul nostru porneşte din locul numit Babele, unanim cunoscut acum, un loc a cărui prezentare a fost făcută indirect în prima expunere a blogului. Locurile au fost străbătute de oameni încă din timpurile foarte vechi, cu mult timp înainte de ultima glaciaţiune: dar nu pentru a fi de la bun început locuite, ci cu un alt scop, de o înaltă ţinută spirituală: pregătirea biosistemului planetar pentru locuirea împrejurimilor, apoi chiar locuirea lor, de către grupuri spirituale aflate atunci în drum către Pământ. Erau grupuri spirituale aflate în călătorie prin univers, pentru a-şi consolida multe manifestări mai vechi şi pentru a învăţa încă mult mai multe manifestări noi, în compania multor alte grupuri spirituale aflate în călătorii cu scopuri asemănătoare. Deşi ele cunoşteau bine necesitatea trăirii în linişte, în pace cu toate vieţuitoarele planetei, până la adaptarea lor completă (complexă, de asemenea, este un lucru care este necesar să fie luat în considerare), nu aveau cum să cunoască în amănunt desfăşurările totale de biosistem şi modul în care acesta este întotdeauna particular-sensibil la schimbările care au loc în câmpurile planetare: cel fizic, cel astral şi cel mental deopotrivă.
Căci, dacă noi cunoaştem, în linii mari, biosistemul planetar (pământean), nu cunoaştem în detaliu biosistemul astral – adică vieţuitoarele întrupate în corp astral, trăitoare şi ele, de asemenea, în mediul în care trăim şi noi. Desfăşurarea biosistemului astral este deosebit de importantă pentru orice vieţuitoare, conştientă la nivelul său personal de viaţă pe care o duce şi de aceea desfăşurată la nivelul său de percepţie. De aceea, orice schimbare planetară – cu atât mai mult la nivelul câmpului oamenilor deosebit de activi în plan astral (emoţional)-mental, conduce la schimbări de percepţie în planul de manifestare a acestor spirite micuţe, întrupate în corp astral. De altfel, este necesară o astfel de bogăţie permanentă de biosistem astral în jurul nostru – al vieţuitoarelor întrupate în corp fizic: ele sunt de o importanţă cu adevărat vitală pentru spirite fără multă experienţă de întrupare. În momentul terminării vieţii lor în corp fizic, chiar dacă ele se reîntrupează repede, mult mai repede decât mamiferele şi oamenii, tot petrec un timp în corp astral – conform aceloraşi forme de existenţă descrise pentru oameni (doar mult mai simple, cu sarcini simple de trăire) aşa cum au fost discutate în articolul pe care îl regăsiţi aici:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

Dacă biosistemul astral este sărac reprezentat sau alungat de o activitate intensă umană, entităţile proaspăt destrupate ar sesiza imediat diferenţa: adică singurătatea lor, simţind o frică teribilă de ea. Mult mai apropiate de evoluţii obişnuite în companii extrem de numeroase, întrupate în tot felul de structuri de grup (stol, cârd, banc (de vieţuitoare marine), turmă, etc), dacă se trezesc singure în mediul lor astral, după pierderea corpului lor fizic, frica se instalează într-o fracţiune de secundă, şi următoarea întrupare nu ar mai putea avea repede loc. Căci o întrupare trebuie să se facă liniştit, drept pentru care, cu cât vietăţile sunt mai mici, cu atât ele nu simt de loc sau simt extrem de puţin pierderea trupului lor (atunci când mai capătă exprienţă de întrupat şi se pregătesc pentru învăţătura de destrupare). Pentru cele care învaţă să lupte pentru viaţa lor, ca sarcină personală de destin, încep să simtă, prin corpuşoarele lor micuţe, dar dotate cu senzori specializaţi treptat pentru a simţi durerea, moduri diferite de simţire a necesităţii de a lupta pentru viaţa lor, adică pentru supravieţuire. Pe măsura creşterii lor spirituale, vor cunoaşte treptat şi singurătatea: în întrupare şi în despărţire de întruparea în corp fizic, adică ceea ce numim viaţa dintre două vieţi, dintre două întrupări în corp fizic. Dar nu este cazul tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, care se obişnuiesc, dimpotrivă, să trăiască în medii bogat reprezentate în întrupări de tot felul (aşa cum ştim că este compus biosistemul pământean); într-un asemenea mod de trăire, ele se sprijină pe obişnuinţa cu aglomeraţia de semeni pentru a învăţa diverse manifestări: cum să se hrănească (abundenţă de feluri de aceeaşi natură, pe care le cunosc astfel şi pot alege în orice fel de situaţie de întrupare, după cum le va fi mediul de trai), cum să se înmulţească, cum să se apere, cum să sălăşluiască împreună, etc.
Iată aşadar cât de important este pentru biosistemul mărunt, să trăiască într-un mediu bogat reprezentat – atât în corp fizic, cât şi în corp astral. Şi cum biosistemul astral se sperie mult mai uşor de vibraţiile din mediul de trai obişmuit, era necesar în asemenea străvechimi (cîteva zeci de milioane de ani) ca întreg biosistemul de mărime medie să fie îndepărtat treptat sau obişnuit cu activitatea astral-mentală umană – ale cărei vibraţii se transmit rapid în mediul planetar.
Ajutători planetari – pe care, în acel moment, nu-i mai putem numi cu uşurinţă nici lemurieni, şi nici atlanţi (şi vom vedea de ce) au avut ca sarcină parcurgerea prin propriile forţe (adică cu piciorul) a multor ţinuturi din continentul uriaş, format atunci de: America de Nord, Europa şi Asia. Aveau ca sarcină folosirea comunicării între indivizi aflaţi în mers, fiecare pe un parcurs bine stabilit şi binecunoscut de membrii întregii misiuni.
Munţi şi văi, lunci, şesuri, ţărmuri şi chiar ape au fost astfel străbătute de ajutătorii secundari, ajutătorii planetari: cu sarcini cuprinzând în acelaşi timp şi ajutor pentru populaţiile spirituale planetare mai mici (biosistem vegetal şi animal deopotrivă), şi ajutor oferit în egală măsură populaţiilor umane – existente deja pe planetă (cei pe care azi îi numim lemurieni) şi ale celor care aveau să vină, în curând: cei pe care i-am numit atlanţi. Vom reveni cu precizări privind aceşti ajutători secundari.
Atlanţii nu s-au numit pe ei înşişi în acest fel venind cu numele lor pe Pământ, ci au fost grupuri mari de spirite întrupate pe locurile marelui continent pe care ei l-au locuit în majoritatea vieţilor dinaintea ultimei glaciaţiuni: continent numit – după sunetul generat de structurile sale interioare şi exterioare deopotrivă: A Tlan, situat între Oceanul Pacific şi munţii Urali de azi. Dincolo de care sunetul pământurilor se schimbă total, format de pământurile pe care le numim Cian (numit de noi Asia, azi).
Dacă “plimbarea” acestor ajutători era o lucrare puternic ancorată în realitatea planurilor locale de evoluţii, să vedem şi felul în care se desfăşurau fazele acestei lucrări, pe scurt: pornirea lor avea loc dintr-un spaţiu asemănător scopului sarcinii grupului de lucrători, dar din cu totul alte motive – în principal datorită structurilor interioare ale pământurilor, cu compoziţii particulare ale solului şi subsolului. Principala formă de depistare a unor asemenea locaţii era sunetul, perceput mental. Sunetul avea pentru acest fel de lucrători cea mai mare importanţă, mai mare decât luminiscenţa locurilor, căci compunerea lui este o radiaţie ce poate fi descompusă şi perfect înţeleasă în lucrări de multe feluri, nu numai de felul celor pe care le descriem aici. Comparativ cu marginea locurilor lăsate în urmă, lucrătorii trebuiau să facă o uniformizare de sunet, prin sunetul emis de ei înşişi, uşor şi constant între teritoriile parcurse de fiecare membru al grupului, şi apoi pierdut treptat pe margini pentru a mlădia diferenţele între teritoriile parcurse de ei şi restul teritoriilor învecinate. Urmând scopul descris, ei porneau aşadar de la locuri cunoscute de vieţuitoare ca fiind improprii vieţii lor şi creau un spaţiu larg de câmp emoţional-mental propriu oamenilor vremurilor lor: cei care aveau să reprezinte grupurile de spirite venite din alte părţi ale universului, pe Pământ. Era o amprentare mentală a spaţiilor în direcţia pregătirii acestora pentru sosirea celor care, pe Pământ, îi vom denumi atlanţi.
Este de precizat că astfel de lucrări nu erau cele dintâi realizate de acest fel de ajutători. Chiar unii dintre ei participaseră în trecut la formatarea pământurilor altor continente pământene, căci după plecarea fiecărui popor spiritual principal care împânzeşte câmpurile planetare cu alte feluri de vibraţie decât cele ale poporului care va veni ulterior, este necesara o astfel de formatare. Înaintea oamenilor, pe fundalul unui biosistem mărunt şi în condiţiile în care mamiferele nu erau forma reprezentativă de răspândire în mentalul colectiv planetar, saurienii fost poporul principal cu mentalul şi emoţionalul cel mai puternic, şi distinct, în câmpuri. Părăsirea evoluţiilor lor pământene a necesitat formatarea câmpurilor astral-mental, de către ajutători comuni pentru cele două feluri de populaţii spirituale, în vederea primirii şi realizării confortului spiritual al oamenilor. Spirite evoluate comparativ cu saurienii, creatoare conştiente cu multă experienţă în creaţia materială, ele aveau nevoie de evoluţii pe Pământ pentru învăţături de extindere a cunoaşterii lor în acest domeniu (al creaţiei materiale conştiente), în condiţiile energo-materiale ale acestei planete. Ei au au numit-o, în timp, Pământ, cuvânt cu o vibraţie aparte, pentru a o deosebi de dimensiunea paralelă de o frecvenţă superioară a locurilor de aici, numite astfel pământuri, delimitându-se de dimensiunea creatoare arhetipală care a creat locurile pământene mult mai potrivite evoluţiilor lor de început.
Formatarea pământurilor s-a realizat blând, în mare linişte, treptat, cu grijă pentru toate vieţuitoarele planetare, nu numai cele locale. O astfel de lucrare a presupus nu numai formatarea iniţială a locurilor, necesară primirii liniştite a populaţiilor spirituale umane, ci şi faze intermediare, pentru tot felul de populaţii spirituale care au tot venit, treptat, pe Pământ, indiferent dacă unele grupuri au stat aici mult mai puţin timp decât altele.
O asemenea sarcină a avut şi un alt scop, urmărit în timp, de asemenea, pentru primirea multor grupuri spirituale pe Pământ: formarea unui volum de informaţii ajutătoare pentru chiar grupurile care veneau, rând pe rând, şi evoluau în corp astral pentru o adaptare de început, în preajma Pământului. Ajutau astfel la orientarea spiritelor în planul creaţiei materiale cu specific pământean (aşa cum am mai spus: în condiţii particulare, energo-materiale locale), în cel al comunicării şi în cel al creării de relaţii în procesele de trăire locală. Oricât de multe ar cunoaşte spiritele pe scara evoluţiilor lor, la începutul trăirilor lor pe o planetă au neapărată nevoie de o acomodare şi de exemplificare de folosire a corpurilor locale pe care le vor folosi, o expunere de exemplu privind cele trei ramuri principale de activităţi umane (în cazul nostru), de mai sus. Când spiritele ajung să se orienteze singure în orice fel de condiţii, pe toate meleagurile universului, adică spunem că încheie o primă fază de evoluţie – aceea numită primară – ele pot să se descurce perfect în ramurile de activitate binecunoscută de ele – cele de mai sus. Dar ele tot au nevoie de acomodare şi de exemplu primit rapid în alte ramuri, feluri de învăţături, pe care le vom numi secundare, spiritele aflate în asemenea evoluţii numidu-se pe ele înseşi “secundare”, căci îşi pun semenii mai tineri pe primul loc în cursul învăţăturilor pe care ei le vor primi în continuare: de ajutor oferit primarilor. Dar ei urmăresc şi ajutorul primit de la coordonatorii tuturor evoluţiilor simultane desfăşurate în univers (şi, normal – local, pe Pământ), numiţi de către secundari: Centrali – adică aflaţi în centrul atenţiei proprii de învăţătură pentru a-i ajuta pe primari. Pentru trecerea de la o etapă de evoluţie la alta, coordonatorii evoluţiilor umane – şi, de fapt, generale din univers – se servesc de evenimente planetare, stelare şi univesic-zonale (adică caracteristice unei zone bine delimitate din univers). Aşadar, omenirea nu a traversat perioadele sale de evoluţie decât folosindu-se de armoniile universale; oamenii au înţeles din vremurile străvechi acest lucru. Nu se poate spune că, dacă în etapa mentală omul se folosea intens şi conştient de ritmurile care dau fenomenologia planetară, nu face acelaşi lucru şi astăzi, în linii mult mai generale este drept. Chiar dacă nu conştientizăm totul perfect, sau chiar dacă numim acest lucru altfel, tot ţinem mult seama de această ciclicitate, ritmicitate cu care, ca o respiraţie regulată, universul ne vorbeşte. Şi noi respirăm cu el odată, clipele noastre se adună în ore, zile, săptămâni, ani şi grupări de ani în care se petrec evenimentele planetare şi cosmice, în funcţie de care ne potrivim vieţile şi activităţile.
Cu atât mai mult omul mental se putea raporta la evenimentele cu care se confrunta în lumea lui, cunoscându-le bine şi extrapolând cunoaşterea sa la înţelegerea altor ritmuri, mai ample, care le cuprind pe toate celelalte. În acest context, oamenii au cunoscut întotdeauna şi ritmurile planetare, şi felul în care organizările uriaşe de evoluţii îi cuprind şi pe ei: iar ei trebuie să le ia în considerare, folosindu-le permanent. Pe Pământ, spiritele venite în evoluţii parţial regresive învaţă, aprofundează şi îşi îmbogăţesc experienţa observării celor mai multe asemenea schimbări, pentru care acasă – în locurile în care îşi desfăşoară evoluţiile progresive – nu au putere, la începuturile treptelor lor de evoluţie, să stea cu răbdare – într-un singur loc, o perioadă îndelungată, pentru a observa esenţa desfăşurărilor ritmurilor locale. Pentru a le înţelege rădăcinile, dezvoltările, pierderea lor subtilă în noianul altora mai puternice sau mai lungi, mai slabe, mai scurte, de vibraţii diferite, cu efecte diferite în acelaşi plan, în planuri diferite sau asupra unor populaţii spirituale evoluante în astfel de medii, la a căror trăire sunt astfel participanţi şi, uneori, prea-puţin-înţelegători.
Pe o planetă cum este Pământul, într-un sistem planetar cu obiecte stelare rare, într-o galaxie în care stelele sunt şi ele relativ rare, desparţite de distanţe uriaşe, disponibilităţile de mişcare galactică sunt practic nule din perspectiva sistemului corporal local, neputincios pentru părăsirea planetei pe timp îndelungat. Astfel spiritele învaţă să stea la punct fix, să se adapteze unor asemenea şederi, să studieze fiecare moment al existenţei locale – din condiţiile corporale şi de biosistem planetar local.
Cu atât mai mult la trecerea între două etape, trecere pe care omenirea a conştientizat-o complet, total, de la primul până la ultimul om, de la cel mai fin până la cel mai grosier eveniment, de la cea mai superficială – la cea mai profundă nuanţă existenţială.
Au ştiut şi au lucrat, aşa cum se lucrează formatările întotdeauna, de care fuseseră conştienţi toţi oamenii clipă de clipă: conştienţi de toată munca secundarilor şi de tot avantajul unei asemenea munci, pentru toate vieţuitoarele pământene. Au avut cu toţii parte de programe de adaptări, permanent actualizate de aceiaşi secundari-ajutători-lucrători răspândiţi în întreaga lume, făcând parte din asemenea programe de pregătire a întregii umanităţi: a tuturor spiritelor umane pentru perioada care avea să vină.
În toată lumea, perioada ultimei glaciaţiuni, precum şi perioada care I-a urmat, a fost trecută de astfel de secundari rămaşi în enclave de lucru, în timp ce majoritatea oamenilor au părăsit benevol întrupările în corp fizic, urmărind evenimentele din corp astral. Rostul acestor enclave era păstrarea de exemple de desfăşurare a muncii manuale, depusă aici de către aceiaşi secundari, coordonaţi de Centralii şi proprii lor ajutători astrali şi dimensionali. Întrucât corpurile lor erau cele vechi, fine ca structură, ca textură a ţesuturilor, munca lor a fost o lucrare complexă, ajutându-se de multe elemente mentale, deşi munca de bază a fost aceea manuală. S-a pus atunci bazele industriei – manufacturiere în astfel de începuturi – conform necesităţilor de creare manuală a unor obiecte după felul celor care oamenii le avuseseră în perioada anterioară – dar executate mental. Putem face o asemănare între felul de a se crea actual (deşi foarte grosier spus) tehnologic, computerizat – şi munca exclusiv manuală aşa cum o cunoaştem azi. Vom detalia şi acest lucru, la vremea exemplificărilor.
Asemenea enclave au fost realizate în munţi, între munţi apropiaţi, pe înălţimile cele mai mari ale continentelor. Pe tot timpul retragerilor lor, printre multele lor sarcini, cei retraşi au modelat locul lor momentan de trai în felul în care aveau să poată trăi oamenii în vremurile care aveau să vină: arta cu toate formele ei de prezentare de azi îşi găseşte astfel rădăcinile în asemenea locuri de retragere. Vom detalia pe parcursul studiilor multe segmente ale acestei munci-lucrare de o uriaşă complexitate în lume.
Vremurile, apoi şi oamenii care le-au trăit s-au petrecut unele după altele, cu generaţie umană după generaţie, refăcându-se local structurile lumii, după felul şi asemănarea celor petrecute în vremurile străvechi. Primele generaţii au fost copiii celor din enclavele lucrate cu toată măiestria cunoaşterilor lumii: cele mai frumoase, cele mai măiestrit-create lucruri care s-au făcut vreodată în piatră, lemn, os, textile. Lucruri care descriau viaţa, cunoaşterea şi puterea de pătrundere a celor care au dat din nou viaţă lumii şi creaţiei ei.
Urmaşii lor au preluat toată cunoaşterea, deşi vremurile nu le-au mai permis să facă lucrurile la fel: vremurile şi corpurile lor, pe care le schimbaseră cu altele mai dense, mai grele – dar mai mici, pentru a nu le fi greu să se descurce în lumea lor, lăsând naturii să-i ajute prin toate materialele pe care învăţau să le modeleze. Înca mai era modelarea făcută cu mintea în participaţie cu trupul, unde mintea = mentalul remanent, care nu mai modela, dar care putea căuta cele mai bune materiale pentru fiecare obiect în parte, cele mai bune locuri de locuit, cele mai calitative lucruri de creat – după puternice percepţii, încă nu de tot pierdute. Încă mai erau puternici, iar urmaşii lor aveau să-i vadă realmente aşa cum încă mai erau: încă mai erau luminoşi, încă emiţând un sunet melodios împrejurul lor, încă văzând în inima cerurilor sau în inima unui fir de pământ. O „artă” care avea să se piardă curând, căci nici vremurile nu mai puteau fi folosite – nici măcar pentru atâta lucru cât mai puteau face acum. Venise vremea să trăiască în noutatea aşteptată, pentru care se pregătiseră atât de mult.
Arta străvechilor nu era însă pierdută. Mai întâi ea a coborât din munţi – în văi. Lumea din văi ştia că cele măiestrit lucrate sus, sau pe insulele depărtate, fuseseră de fapt exemplu de făcut, pentru ei, oamenii-urmaşi: cum să-şi facă casele, prinzând lumina în modul cel mai bun pentru toată ziua, dar protejându-i în fel şi chip împotriva intemperiilor, împotriva apelor vijelioase, ţinând seama de păduri, de câmpuri, de munţi, de locuri bune şi de locuri greu de îndurat; departe sau aproape de ele, folosindu-le sau nu, ori folosindu-le numai când anumite clipe din ani le erau bune. Şi multe altele la fel.
Nimic nu era pierdut, apoi, pentru că mulţi (şi totuşi, atât de puţini!) dintre străvechi erau în continuare printre oamenii care trăiau acum oriunde în lume. Oamenii obişnuiţi uitau – dar îşi puteau aduce aminte multe lucruri, doar privind acolo unde li se spunea, povestindu-şi apoi unii altora, în familie, din generaţie în generaţie. Munca de zi cu zi le lua mult timp, nu mai aveau timp să se concentreze în toate părţile: erau învăţaţi să se concentreze la ceea ce aveau de făcut, pentru a face cu îngrijire, cu înaltă preţuire, de o foarte avansată calitate. Aveau însă învăţăturile lor pretutindeni, existau oameni de legătură cu ei, aveau exemplele lor vii pretutindeni. Oriunde se duceau, găseau asemenea locuri care le aminteau mereu ce trebuie să privească, ce trebuie să facă şi cum trebuie să primească lumea în care trăiau.
Oamenii de acum era poporul cel nou. Omul – era omul cel nou. Îndemânarea se forma greu, dar totuşi uşor, pentru că doar trebuiau să şi-o reamintească. Să aibe încredere şi să-şi reamintească ceea ce ştiau; şi ştiau că, cu cât vor avea mai multă răbdare să-şi amintească mai multe lucruri din propriul trecut, cu atât aveau să nu uite mai multe lucruri în viitor. Viitorul era al uitării de sine, de multe – uneori de tot. Dar intuiţia, părerea, înţelegerea aveu să-i ajute mult, şi ei ştiau bine acest lucru.
Străvechii lucrau în continuare pentru acelaşi scop, dar privit din perspectiva celor care ştiu bine cum vor decurge vremurile, cum se vor schimba oamenii. Dacă ei cunoşteau bine toate cele care fuseseră, fără să uite absolut nimic, şi ştiau bine sensurile celor care urmau să vină, tot ceea ce făceau ei era îndreptat către realizarea a două linii importante de creaţie:
– crearea unui sistem de perpetuare a cunoşterii care putea fi folosită în viaţa de toate zilele, chiar şi inconştient în partea sa profundă – dar utilizabilă prin intuiţia omului că „îi face bine”. Folosind astfel o asemenea moştenire, omul se încredinţa că tot ceea ce prelua era bun, la început cu neştiinţă profundă, dar cu respect pentru strămăşii săi, de la care ajungea învăţătura până la el, urmaşul. „Binele” se oglindea în eficienţa lucrărilor, fiabilitatea=rezistenţa în timp, cu păstrarea îndelungată a calităţii funcţionărilor, precum şi cu posibilităţi de aplicare la o gamă largă de alte lucruri şi evenimente din viaţa curentă a omului.
– crearea unor elemente constructive de mare profunzime, cu aparenţă de normalitate pentru etapa intuitivă, dar care să permită celor care aveau sarcini de mare profunzime, subtilitate, să se orienteze după ele, iar pentru momentele în care întreaga populaţie a locurilor avea să-şi recapete în timp, abilităţile de percepţie extinsă mentală, să fie tuturor o întărire, prin mesajul oferit, pe calea înţelegerii că lumea nu a fost aşa cum se prezintă în greaua încercare a etapei intuitiv-manuale, şi nici viitorul ei nu este tot atât tot atât de dur aşa cum i-a fost recentul trecut. Să înţeleagă omul că ceea ce vede, aude, simte, şi intuieşte încă şi mai mult, este o normalitate care se dezvoltă şi va ajunge încă şi mai mult perceptibil, şi mai puternic şi profund lucrativ decât a fost până acum.
Adică – din perspectiva lor, dar şi a noastră, a celor care ajungem să trăim aceste vremuri – este exact ceea ce trăim acum, în această perioadă de trecere, rapidă, dezorientantă pentru mulţi oameni, dar deosebit de întăritoare pentru cei care ajung să înţeleagă toate acestea ca fiind cale de dezvoltare, de perpetuare a omenirii, azi.
Cu alte cuvinte, înţelegând din ce în ce mai profund azi cele rămase de la strămoşii noştri, în lume:
– pietre uriaşe (greu de distrus de „mâna” timpului) cioplite în anumite feluri, astfel încât ele să imite energetica umană; să povestească, să tălmăcească, după ajutorul legendelor locului şi înţelegerilor intuitive ale încă multora, care este calea şi cum se ajunge la recuperarea încrederii totale a omului în forţele sale proprii; care să spună cum erau pământurile şi cum se înnoadă şi deznoadă marile canale energetice transcontinentale, marile rifturi energetice, marile structuri care ţin fiinţele, toată viaţa pământurilor şi tuturor vieţuitoarelor lor din lumea pe care ajunge astfel omul să o cunoască cu alţi ochi, şi s-o audă cu alte urechi;
– obiecte casnice de toate felurile, realizate pentru o funcţionalitate strictă, purtând pe ele, cu ele, inscripţii formatoare de manifestări sau aducătoare-aminte de puteri pe care omul le putea uita pe moment, însă de care încă îşi mai putea aduce aminte în semnificaţia lor, urmându-le „sfaturile”; dar şi bune pentru vremurile când nici amintirea nu va mai fi, aducătoare din subconştient de multe lucruri uitate, adică stimulând intuiţia; apoi chiar cunoscând omul că dacă face ceea ce îi vine în minte ca o boare, ca o părere, ca un vis frumos şi bun, îi va purta un mare bine pentru viaţa sa şi a celor din jurul sau. Obiecte care să atragă înţelegerea celor nevăzute şi neauzite, dar care să conducă la păstrarea în continuare a încredinţării că ceea ce face sufletul, simţirea omului să vibreze puternic este exact ceea ce există, dar omul a pierdut treptat – insă nu şi pentru o veşnicie – din cunoaşterea sa cotidiană. Instrumente de cantat care să-i mlădieze sinţirea către armoniile universale pe care omul să le simtă, să le perpetueze în viaţa sa, să le ofere urmaşilor, căci ele cântă despre armoniile de sunete care se împletesc şi vorbesc omului în sinea lui cea necunoscută, purtându-l către, însoţindu-l către clipele în care va putea să le cuprindă din nou pe toate: infinitul si eternitatea...
Obiecte mărunte de purtat pe corp, care să-l întărească şi să-l protejeze, care să-i aducă trupului mlădierea minţii prin curăţirea inimii; obiecte care să-i aducă în suflet, apoi şi în minte – când s-o putea aşa – înţelegerea tuturor celor pe care le-a folosit fără să ştie profunzimea fiinţării lor, dar a simţit bine această nuanţă fină „că-i face bine” şi care, în final, îl va conduce la cunoaşterea felului în care toate acestea i-au perpetuat viaţa, sănătatea, comportamentul frumos, bunătatea faţă de semeni şi toate vieţuitoarele pământurilor, aerului şi apelor... De la care au învăţat astfel oamenii, în continuare, din ce în ce mai multe lucruri, şi mai bune, şi mai frumoase...
– obiceiuri de purtare, de hrănire, de ajutor primit şi oferit, care menţin sănătatea omului, cu puteri nevăzute, nici măcar bănuite, dar care se relevă a fi bune, generaţie după generaţie: pentru om şi pentru familia sa, pentru comunitatea sa, pentru animalele sale, pentru toate vieţuitoarele care însoţesc omul în viaţa sa, în periplul său pe meleagurile şi în timpurile mereu în schimbare; care conduc treptat, din „floare” în „floare”, către timpuri noi, din ce în ce mai înălţate, ajutând omul să se ridice din greu şi din jale; şi arătând fiecărui om în parte cum să se aplece în ajutor oferit fiecărui seamăn al său, fie el cuvântător sau necuvântător. Trăirea sublimă a omului mereu cercetător, mereu ridicat de-asupra greului şi răului din lumea pe care o petrece privind-o mereu, în zări sau în bobul său de viaţă-cu-viaţă-alăturându-se-mereu, lipindu-se cu drag-de-viaţă de misiunea fiecărui fir de praf şi fiecărui strop de rouă: pieritoare, şi totuşi făuritoare de eternitate.