Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

sâmbătă, 1 mai 2010

2. A FOST ZALMOXIANISMUL CU ADEVĂRAT O RELIGIE? AVEAU STRĂVECHII O RELIGIE?


(Continuarea articolului cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-diverse-intrebari.html )

2/Ce a fost preluat si pastrat in zamolxianism din vechile credinte si obiceiuri si ce anume a fost abandonat? Era zamolxianismul o religie monoteista sau politeista? Pe fondul acestui raspuns corect, vom sti daca paradigma convertirii "fara dificultati" la crestinism a populatiei protoromane s-a facut firesc inlocuind un zeu total cu altul, sau convulsiv.

Din când în când trebuie să reamintesc că tot ceea ce scriu face parte din încredinţările mele, ca urmare a studiului îndelungat al multor aspecte ale evoluţiei omenirii, dintre care deocamdată nu pot detalia foarte multe. Dar sunt pe calea realizării acestei expuneri a detaliilor din care decurg astfel de încredinţări. De altfel, multe cunoaşteri se ştiu deja, eu doar le detaliez şi explic lucruri care aparent, şi în formă de generalitate, sunt înţelese, analizate după cum merg înţelegerile. Iar concluziile trase sunt deseori că multe dintre scrieri sunt doar frumoase, visătoare sau la momente în care lumea, neavând ce altceva face seara înainte de culcare sau iarna, când activitatea este mult redusă, şi-a pus experienţa obişnuită în forme emoţionante, frumoase, pline de speranţe de mai bine: în versuri, proză populară, cântece…
Se ştie însă azi că multe dintre cele astfel cunoscute la noi şi prin alte părţi sunt de fapt elemente de cunoaştere revelată, pe care povestitorul, integratorul sau purtătorul (şi, implicit, cel care a răspândit, răspândeşte) le-a înţeles bine, chiar le-a studiat personal şi le-a oferit lumii, mai departe.
Mai mult sau mai puţin, mulţi facem acest lucru, chiar dacă deocamdată voalat, de frică la adresa imaginii noastre în lume, sau de frică de opinia publică încă aşezată pe tiparele vechi, sau de frica oficialităţilor mai mult sau mai puţin conspirative. Însă este de comentat cândva faptul că din ce în ce mai mulţi oameni îşi depăşesc această frică.

Aş dori să citiţi, dacă cumva nu aţi făcut acest lucru până acum, câteva cuvinte despre moşi, pe Blogul unui om cuminte, la adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-intrebarile-dvs-cateva.html
Chiar dacă articolul este un răspuns la un comentariu pe acel blog, cele scrise se leagă de existenţa moşilor, despre care am scris, şi voi scrie aici, în continuare.

Conform încredinţărilor mele, expuse pe larg pe întreg blogul Drumuri spirituale, eu nu pot numi manifestările spirituale ale geţilor “zamolxianism”, adică religie propriu zisă. Nici măcar zalmoxianism. Voi folosi permanent termenii: Zalmoxis şi eventual “zalmoxianism”, derivat din numele Zalmoxis.
Înclin mai curând către termenul “moşism”. De altfel acest termen a făcut carieră în literatura de specialitate, creatorul său incontestabil fiind dl. profesor şi cercetător Gheorghe Şeitan.
Voi răspunde mai întâi pe scurt, sintetic, textului prezentat, apoi voi dezvolta ideile expuse astfel, conform încredinţărilor mele.
Zalmoxianismul nu a fost o religie propriu zisă, după felul consacrat în care punem o serie de manifestări umane în tipare pe care le numim azi: religioase. Nu a fost o religie – nici monoteistă, nici politeistă: se fac mereu contestări de o parte şi de alta a acestei întrebări, care poate îndepărta mult discuţiile de esenţa problemei în sine. Ceea ce se cunoaşte de regulă în acest moment, în mod oficial, sunt particularităţi ale prezentărilor diferitelor încredinţări ale geţilor, comparativ cu manifestările celor care au prezentat: erau manifestări de veneraţie, respect, consideraţie absolută faţă de coordonatorul principal al răspândirii, păstrării, remodelării cunoaşterilor tuturor celor din poporul lor, în funcţie de necesităţile timpurilor pe care le trăiau.
Nu cred că se poate numi religie ceea ce trăiau geţii, datorită tuturor particularităţilor fenomenului studiat. În linii mari, poate fi vorba despre:
– nu exista termenul de “mister”, “zeu”, “adevăr suprem şi de neatins”, “propovăduire”, “temple”, “preot”. De altfel, principala formă de manifestare religioasă – misterul – era de fapt la geţi un adevăr în totalitate revelat, descoperit, analizat, detaliat, aplicat; era aşteptat până la capăt fiecare individ al poporului să înţeleagă şi să aplice după puterile sale. Chiar mari gânditori ai lumii antice au făcut observaţii pertinente asupra cunoaşterii profunde la nivel de popor în rândul geţilor (dacilor, cum ne numeau ei). Astronomi, vindecători, cunoscători ai pământurilor, apelor, cerurilor şi pământurilor, conducătorii geţi nu păstrau nimic în mod special pentru ei. Aveau de asemenea răbdare să construiască şi să întreţină structuri socio-profesionale, care să ducă învăţătura cea mai nouă la nivelul fiecărei aşezări umane din teritoriile în care oamenii se potriveau cu pământurile: în cazul poporului lor fiind vorba despre oamenii din regiunea cuibului muntos, denumit ulterior carpatic. Înainte de primul val al grupurilor migratoare, populaţiile se întindeau, într-adevăr, pe teritorii care ajungeau către centru Europei (Munţii Alpi), în sud până la Marea Mediterană, în răsărit până la Nipru, în nord – până la poalele versanţilor nordici ai Carpaţilor Păduroşi.
Un alte termen consacrat este acela de “zeu” – entităţi necunoscute decât prin modul de impunere relatat de către preoţi, cu impunere de dări materiale, sacrificii, acordarea întregii atenţii lor şi reprezentanţilor lor. Consacrarea învăţăturilor moşilor de factură concret-personală, pentru fiecare om, a venit tocmai pe linia dezvoltării personale a fiecărui om, fără ca vreo parte a activităţii sale să fie închinată cuiva anume, doar într-ajutorării la nivel de familie şi aşezare. Moşul, Bătrânul, Cel Vechi de Zile, era coordonatorul spiritual, făcea parte dintr-o categorie retrasă de oameni cu o viaţă deosebit de lungă, având în sarcină toate particularităţile desfăşurării vieţii în teritorii care intrau în sarcina personală şi de grup: creaţie materială, deplasare în teritorii, comunicare proporţional dezvoltată cu sarcinile poporului şi cu puterea umană momentană, relaţii directe cu populaţiile de acelaşi fel din întreaga lume; cunoaşteri legate de folosirea forţelor spirituale în strictă conformitate cu necesităţile timpului, percepţii legate de ritmurile planetare locale (zonă temperată, anotimpuri, planşeu montan, de deal sau de şes); elemente particulare de biosistem local – comparativ cu cel din alte locuri; astronomie, medicină fizică, eterică şi emoţională; metalurgie, prelucrarea înaintată a materialelor, construcţii de gospodărie şi de drumuri de lungime mică, medie şi lungă, gospodărire individuală şi comună, etc.
În asemenea condiţii, noţiunea de “adevăr suprem de neatins” se stinge de la sine, căci toţi oamenii ştiau pe ce lume trăiau, ştiau bine rolul moşilor, al persoanelor ajutătoare pe care ei le pregăteau pentru întreaga populaţie; cunoşteau existenţa şi rolul entităţilor astrale la adevăratele lor valenţe, în directă legătură cu activităţile pe care ei, moşii, călătorii şi învăţătorii le desfăşurau după forţele lor. Forţe care erau mult mai mici comparativ cu cele ale entităţilor astrale, dimensionale şi cu Făuritorii cerurilor şi pământurilor deopotrivă. Adică cei pe care azi noi îi numim Creatori – geţii îi numeau Făuritori.
– nu a existat o religie impusă, nu au existat cerinţe deosebite, ci doar exercitarea plină de altruism, toleranţă, bunăvoinţă din partea moşilor, învăţătorilor, călătorilor şi maeştrilor creatori formaţi la şcoala moşilor. Nu au existat cerinţe de întreţinere a unei caste anume, formată din persoane ne-muncitoare: principala formă de învăţătură a fost întotdeauna după exemplul personal, oricât de multe şi deosebit de complexe erau sarcinile tuturor celor implicaţi în cercetare, înţelegere, învăţătură, răspândire, aplicaţie, relaţii în interiorul poporului şi în exteriorul lui.
Într-o astfel de situaţie, dispare complet sensul pe care îl oferim azi cuvintelor: templu, preot, propovăduire. Ceea ce credem a fi fost temple vechi ale dacilor erau de fapt construcţii deosebit de complexe – chiar în simplitatea lor, chiar în sihăstria lor, necunoscute decât de popor, folosite strict pentru activităţi de cercetare şi învăţătură, aplicaţii locale, crearea unor forme de perpetuare intuitivă, sugerată, a elementelor de cunoaştere pe care le aveau cu toţii în acel moment. Ştiau foarte bine ceea ce azi numim istorie – dar o istorie cu direcţionare către vechi, străvechi, cu tot ceea ce se putea prelua de la vremurile astfel de mult trecute şi, mai ales, tot ceea ce se putea extrapola spre înţelegere în viitorul apropiat sau doar ceva mai îndepărtat, pe care îl cunoşteau în liniile devenirii sale, dincolo de istoria care o trăim noi, acum, urmaşii lor. Ne-au inclus în cunoaşterile lor, dar astfel de cunoaşteri mergeau mult mai departe în înţelegerile speciale necesare tuturor, nu numai populaţiilor locale din timpuri relativ apropiate.
Ceea ce numim preoţi nu are nici un fel de regăsire în istoria geţilor. Preoţia propovăduitoare după preceptele religiilor contemporane funcţionează pe temelia pusă de egipteni pe de o parte şi de elini, pe de altă parte. Funcţionarea de tip egiptean îşi trage rădăcinile, la rândul său, din practica străveche babiloneană, care folosea şi ea cunoaşterea înaintată, dar încuraja masiv intuiţia practică a poporului propriu. Căile de impunere şi metodele punitive, pedepsitoare nu au existat nici la babilonieni, în primele lor stadii de dezvoltare, deşi vom vedea cum modul de impunere totuşi şi-a format rădăcinile în sânul cunoaşterilor babilonienilor.
Să ne oprim totuşi aici, deocamdată, căci vom mai avea prilej pentru discuţii, mai departe.
Sigur că, dacă vrem noi, putem să numim fenomenul zamolxianist o religie. Dar eu aş numi-o mai curând o şcoală a vieţii, condusă, susţinută, lăsată să evolueze în funcţie de trăirile naturale optime ale oamenilor. Acesta a fost de fapt fenomenul social care a generat religia. Căci au generat-o, prin intuiţiile pe care le aveau, şi pe de-asupra cunoaşterilor normale ale epocii lor, chiar cei care au născut totul după interesele lor de moment. În mod artificial, cu siguranţă.
Şi nu aş numi că a fost o conspiraţie împotriva umanităţii, ci doar o trăire concurenţială a unor spirite neadaptate realităţii vieţii lor. Ele au existat întotdeauna, generaţie după generaţie, şi vor mai exista un scurt timp de acum încolo. Căci sunt multe blocuri spirituale piramidale venite pe Pământ pentru a-şi cunoaşte limitele la nivele joase de vibraţie planetară. Toate trebuie să trăiască, în conjuncturi legate de forma spiritualităţii lor proprii, în conjuncturile pe care această planetă le poate oferi, în variaţia ritmurilor sale normale. Ar trebui să le respectăm şi astfel să le învăţăm să respecte şi ele, la rândul lor.
Despre trecerea la creştinism trebuie să fac un articol separat, căci m-am întins destul de mult cu acesta!!!

7 comentarii:

intrededouaoriafiodata spunea...

trebuie ca e un sentiment permanent ”m-am intins”, si, desi pare ca va incomodeaza, n-ati reusit sa inlaturati ori sentimentul ori ce-l provoaca.
e foarte descurajator sa citesti asa ”polologhie” pentru un tinar in alerta sa invete in 2 cuvinte tot.

doar ca remarca. in primul paragraf, (si desigur o sa fiti atenta/constienta dvoastra cum cand unde cat)
emiteti judecati si justificari. de ce? ele sunt tot una. ceea ce judecati cu ceea ce justificati, numai ca optica dvoastra face o disjunctie. de judecata. prin? ceea ce etalati! asta sunt. un raport intre ceea ce judec si cum justific.

inteleg ca va afecteaza ”criticile”. pentru ca v-ati concentrat toata energia in ceea ce sunteti si faceti. si ar fi un afront la ele. as vrea sa le vedeti ceea ce sunt: iubire. sunteti batrana? putin imi pasa. urmariti trenul vietii fara sa v-ameteasca.

pentru istorie, avem ADN-ul. nu ne trebuie, nu accesam. e greu sa accepti ca la inceputuri, si spun inceputuri nu ieri-alaltaieri, am fost canibali si incestuosi. asta ca pastea gheorghe o capra si sambata se ducea la biserica ,,
as fi multumit sa nu publicati comentul.

si nu o sa va zic sarutmana si ce bine si ce rau imi pare si toate ale bune si vai pe ici si pe colea. cand va vad cu politeturi destea imi vine rau. ne stim dintotdeauna, (ne iubim) fara introducere si la revedere. chiar nu puteti sa va desprindeti de deprinderi?

Cristiana spunea...

Pentru M. C._I:

In situatia ta (caci si eu am avut 20 ani candva!! si ma simt chiar perfect si la 55 ani!!) eu m-am gandit ca nu sunt pregatita, personal, sa inteleg anumite lucruri... si m-am pus la invatatura, nu am tras, nicidecum de urechi!! - pe cel care a scris sau o vorbit. Si oricum la 14 ani ii puneam intrebari cu respect, vorbind cat pot eu mai frumos (caci cuvintele frumoase fac armonia universului!) unor oameni de mare cultura, care atunci erau la varsta mea de acum. Si au apreciat tocmai felul in care voiam sa stiu, chiar daca eram mucea-mucea in fata lor... Nu zic de altul - zic evident doar de mine.
Dar desigur! fiecare gandeste cum ii vine si actioneaza cum poate.
Totusi, indiferent de situatie, data viitoare iti public comentariul si iti raspund pe masura. Normal ca "pe masura" - dar cu respect, fara sa te rusinez si fara sa fac pe grozava cu tine !! Oricine poate face asa, este foarte usor... mai greu este sa fii echilibrat. Eu am invatat asta la 21 ani, in compania unor profesori de inalta clasa.. pe care nu-i intelegeam mai de loc. Chiar daca erau de cu totul alta meserie decat vadeau inclinatiile mele: doream sa-i inteleg!! Si mi-am spus ca nu sunt ei de vina, ci eu. Ei insa m-au incurajat sa merg mai departe.
Tot asa te incurajez si eu. Sa mergi mai departe, insa cu rabdare, cu aplecare spre patrundere din ce in ce mai mare. Caci niciodata nu poti ajunge la "suficient". Intotdeauna este un "mai departe", "mai bine, "mai sus".
Toate cele bune! Sarbatori fericite!

intrededouaoriafiodata spunea...

si cand nu mai e un ”intotdeauna”? mai departe, mai sus..unde se duc?
cu rabdarea nu treci marea, ramai (in) pamant. nu e loc de grozavenii. nu am cum sa ma rusinez orice ai face si ai spune. ai gresit crezand (fara sa stii). nu exista ”cuvinte frumoase”. ci cuvinte. si cele urate sunt tot frumoase. frumosul si uratul sunt subiectivul tau.
si vorbesti de varste de parca ar insemna ceva. parca 2 persoane la aceeasi varsta ar reprezenta acelasi lucru.
nu e greu sa fii echilibrat intr-o nemarginire. si orice existenta este nemarginire. echilibratul cum il intelegi tu s-ar putea sa existe intr-o mare marginire.
nu exista meserie. asta e o condamnare si nu ceva de admirat.sa fii mucea mucea in fata unei meserii. si sa te si admire. admirandu-se defapt.

Cristiana spunea...

Am inteles.
Sarbatori Feicite!

Anonim spunea...

nu ne este benefic nici sa gandim prea mult si nici sa stim....totul....fiti mai buni si mai plini de iubire...chiar daca nu va cunoasteti...iubiind sincer si din tot sufletul....traiesti mai liber tu insuti !!
Multumesc...

Anonim spunea...

Minti, nu ai studiat nimic esoteric, nu ai nicio practica spirituale A TA, doar informatii cantitative si niste cursuri neaprofundate... Norocul tau e ca INFORMATIA in sine te sustine, prin Cei care se afla indaratul ei. E nevoie de tine ca raspandac, si, cu prilejul asta, ti se ofera sansa sa afli si tu cine esti, de unde vii etc,etc. Dar nu mai sugera o anumita initiere, pe care de fapt NU o ai!!!
PS. Evident, nu ai cojones sa publici asta...
Valdemar, vrilus@gmail./com

Cristiana spunea...

Desigur că nu am înţeles cuvântul "cojones" decât deschizând Google, dar chiar curaj am cu astfel de oameni - moderez comentariile când devin prea insolente. Adică, dacă îmi vei răspunde cu acelaşi ton, mă mai gândesc dacă public sau nu.
Dar meriţi un răspuns, sincer: meriţi. Nu pentru că ar fi ceva interesant în comentariu - mi-ar fi plăcut - ci pentru că respect părerile tuturor, chiar şi a unor comentatori care se prezintă în felul tău.
Desigur, nu am nici o "iniţiere" - chiar îmi repugnă aşa ceva - şi nici nu am sugerat vreodată că aş avea. Nici "cursuri" nu am făcut. Pentru ceea ce scriu, nu este nevoie să fac aşa ceva, pentru multe motive, iar cei care apreciază ce scriu ştiu bine acest lucru. Nici nu copiez pe cineva ci, dimpotrivă, am văzut mulţi care au preluat cele scrise de mine, dar i-am lăsat în pace, căci pe de o parte informaţia trebuie să circule, nu am orgolii deşarte şi pe de altă parte ei au crezut că le-am luat de undeva - aşa că nu aduc nici ei vreun ultragiu cuiva dacă o fac la rândul lor! Textele însă îmi aparţin - şi lumea ştie asta, aşa că un comentariu tendenţios de acest fel nu mă doare decât că te fac de ruşine, publicându-l. Poate că, dacă se dovedeşte că mai ai o urmă de bun simţ, voi şterge comentariul, ca să nu las şi pe alţii să te trateze cu spatele.