Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

marți, 7 aprilie 2009

ÎNŢELEGERI (5)

Multe scrieri, sau alte mărturii legate de activităţi trecute, sunt demne de luat în considerare pentru analiza manifestărilor spirituale în diferite etape de evoluţie. Este necesar să fie luate în considerare toate modalităţile de transmitere a cunoaşterilor, pentru observarea felului în care omul s-a folosit de căile, mijloacele sale de comunicare de la un grup social la altul, dar şi de la o generaţie la alta. În general, în trecut, fiecare generaţie s-a gândit să lase ceva moştenire numai generaţiei imediat următoare, cu care venea în tangenţă, mai cu seamă prin pregătirea urmaşilor imediaţi, în mijlocul cărora chiar transmiţătorii trăiau, creau şi învăţau până la sfârşitul vieţii lor. În necesitatea păstrarii obişnuinţelor de manifestare curentă, asemenea transmisii nu se făceau, în societăţile deschise, cu dorinţa de a lăsa posterităţii cunoaşterea lor, şi nici în dorinţa de a avea un anumit renume prin transmiterea operei lor în timpuri cât mai cuprinzătoare. Supravieţuirea momentană a avut o putere mult mai mare decât ceea ce putem azi să ne închipuim. În plus, mobilurile activităţii lor, a celor care conduceau, se situau în cercul încredinţărilor sistemului de reîntrupare: reîntrupările erau urmărite asiduu de către conducători. Conform unor astfel de încredinţări, toate creaţiile care erau lăsate moştenire puteau ajunge să fie avere de folosit pentru propriile reîntrupări. Vom reveni cu asemenea explicaţii în special când vom studia viaţa şi opera civilizaţiilor mediteraneene şi asiatice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.

miercuri, 1 aprilie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (3)

Drumurile Bucegilor sunt drumuri prin văi şi pe culmi, iar eu nu vreau decât să deschid acum plăcerea de a vizita aceste locuri de mare învăţătură pentru oamenii din timpuri străvechi şi noi. Despre Omul, despre Zâne (sau Babe sau Ursitoare), despre Dacul (sau Moşul - omul înmoşit) şi Orbul, despre Mama şi Copilul, despre vietăţile muntelui şi din ograda omului, dacului.
Nu numai acestea sunt în regiune. Multe alte pietre prăvălite acum spun multe alte poveşti. Drumul spre culmi, şi dinspre culmi, era străjuit odată, de mult, cu stâlpi cu capetele sculptate, aşa cum se mai găsesc moşteniri mai noi în alte locuri din ţară, dar şi din alte părţi din lume. Drumul spre valea care conduce către Peştera Ialomicioarei (după cum o numim azi) era străjuit de puterea unui grup sculptat de mâna omului, cu expunerea celor mai importante lucruri de cunoscut pentru oamenii locurilor: de rămas în mintea oamenilor, pentru ca ei să ştie, să-şi aducă aminte că au ştiut cândva...
Dar nu numai pentru posteritate au fost ele puse acolo, să ştim azi, să ne aducem aminte de tot ceea ce a putut face omul şi ceea ce revine în puterea lui de acum să facă. Pentru posteritate - era ceva implicit.
Fiecare grup sculptat era cândva nu numai o capodoperă de artă a cunoaşterii felului în care ceva este reprezentativ în viaţa omului. Fiecare în parte arăta, prin tehnici deja descrise, nu numai specificul activităţii, necesităţii de urmat, ci şi specificul energetic, viu, al reprezentării, o energetică care mai „curge" şi azi în acelaşi fel, şi va curge şi în continuare, întărită astfel de izvoarele energetice ale locului, de vibraţia pământurilor şi cerurilor: din ce în ce mai înaltă, mai puternică. Fiecare în parte a fost creată prin ceea ce s-a numit cândva, în copilăria omenirii, creaţie de jur-împrejurul omului: omul creator mental se poziţiona în centrul spaţiului unde avea să fie creat obiectivul său - casa, de cele mai multe ori, dar şi dispozitive de călătorit aeriene - şi, prin creaţie mentală, crea de jur împrejurul său. Casa astfel creată avea avantajul deosebit de a fi o cuprindere a întregului sistem corporal al omului creator. Când era vorba despre un cuplu - ceea ce numim azi soţ-soţie - amândoi creau simultan o imagine în oglindă, care cuprindea podeaua, acoperişul şi trei pereţi pentru fiecare partener, care se cuplau şi ofereau un spaţiu de adăpostire, creat pe specificul corporal şi energetic al fiecărui partener. Fiecare beneficia de spaţiul său personal, chiar dacă această casă simplă (aparent simplă, căci vom vedea cât de complexe erau detaliile sale) avea rostul de a adăposti activităţile mentale extrem de complexe ale amândorura: unele activităţi, trăiri, erau individuale, şi se realizau în fiecare parte personală a casei, în timp ce activităţile comune se desfăşurau acolo unde se îmbinau cele două jumătăţi personale ale casei.
Am detaliat puţin acest fel de creaţie, pentru a înţelege că asemenea construcţii de învăţătură, care mai străjuiesc şi azi culmile, au fost create pe principii asemănătoare, căci materialul brut care a fost prelucrat nu a permis o asemenea avansată formă de creaţie. Dar cele de aici - şi din alte părţi ale lumii - au fost create pornind de la asemenea principii, nu de ei uitate... Creatorul alegea locul dorit pentru amplasare, materialul dorit pentru creaţie, apoi el însuşi se amplasa de-asupra blocului material care urma a fi modelat. În astfel de modelare prin sculptare, un coordonator de lucrare, extrem de perceptibil la enegetica locului şi bun cunoscător al derulărilor vitale ale celui care era reprezentat astfel (om sau orice altă vieţuitoare) era acela care simţea permanent şi urmărea transpunerea în practică a celor simţite - el însuşi fiind şi unul dintre lucrători. Pietrele aflate la baza construcţiei aveau rolul de a îndrepta fluxul energetic teluric în direcţiile dorite, după cum aveau loc şi în natură (în corpul viu) şi vom vedea că în alte locuri din ţară (ca şi din întreaga lume) aceeaşi practică era folosită pentru modelarea radiaţiei după energetica celui ce folosea un loc fix - ca loc special-personal de-a lungul întregii sale vieţi: de regulă o viaţă extrem de lungă, de moş, de om străvechi de zile.
Coordonatorul de lucrare percepea şi drumul parcurs de la bloc-de-stâncă la lucrarea finalizată, făcea şi corecţiile pentru realizarea cu deosebită corectitudine a creaţiei. În planul energetic, fiecare construcţie avea exact acel fel de energetică radiantă şi aceeaşi mişcare, curgere, exact pe direcţia necesară, pentru că omul care trebuia să lucreze după exemplul creaţiei de acest fel trebuia să-şi cunoască curgerea energiilor după cum se poziţiona şi cum îi influenţa gândirea şi simţirea întreaga energetică trupească. Străjerul care privea spre vale, pentru a putea susţine acţiunea de strajă - de cunoaştere a tuturor celor care se petreceau în locul străjuit, trebuia să ajungă să-şi simtă energiile trupului său exact după cum arătau energiile văzute la construcţia-învăţătură. Omul nu avea astfel permanent nevoie de învăţător lângă el. Cunoaşterea sa îl orienta imediat către înţelegerea celor pe care le avea de făcut, pentru a ajunge la perfecţiunea pe care i-o indica statuia.
Un om care locuia pe munte, care îşi ducea mare parte din viaţă pe munte, avea nevoie să cunoască multe lucruri pentru desfăşurarea activităţilor sale. Asemenea statui - căci putem să le numim statui - îl orientau să ajungă exact la ceea ce avea nevoie, în condiţiile în care el avea nevoie să cunoască toată desfăşurarea vieţii în aceste locuri, în orice locuri în care avea nevoie să trăiască şi să muncească: era străjer atâta timp cât avea nevoie să cerceteze locurile, să cuprindă orice anomalie, toate anomaliile; să realizeze lucrarea de corecţie a acestora sau de adaptare. Vom vedea că există locuri în care fluxurile, canalele energetice transcontinentale (link), erau bine marcate, iar dacă ele nu mai corespundeau cu cele bine-cunoscute, însemna că undeva este o anomalie, o modificare care putea sau nu să fie corectată. Sau era necesar să se ţină cont de ea pentru derulările ulterioare ale activităţilor umane. Schimbarea cursurilor de apă era activitatea cea mai frecvent percepută de străjeri, conform căror percepţii ei ştiau imediat că există puhoaie sau că sunt albii secate în multe locuri. Mai târziu, în funcţie de amplasarea oamenilor - trecătoare, sezonieră sau permanentă, ştiau acest lucru prin schimbarea fluxurilor percepute de ei, de modificarea sunetului şi luminiscenţei canalelor energetice care străbăteau - şi străbat şi azi, bunînţeles - pământurile, apele, aerul văilor de pe întreg pământul.
Alte acţiuni pe care le cunoştea şi le adapta profund cunoscător omul munţilor era chiar curtea casei sale, după cum era energia animalelor din ograda sa. Nu degeaba sunt reprezentate numai anumite vietăţi, căci cele reprezentate au întotdeauna semnale pentru om: că sunt bine întreţinute pentru a-i oferi produsele de care omul are nevoie. Animalele care nu-i sunt bine întreţinute nu-i vor da produse de înaltă calitate, iar sănătatea sa şi a urmaşilor săi este în pericol, periclitând definitiv puterea neamului său.
Există multe lucruri care atestă exact lucrarea de o deosebită profunzime a oamenilor specializaţi în asemenea percepţii şi lucrări, chiar în aceste locuri: şi aici - sus pe culmi, şi în valea dinspre apa curgătoare a Horoabei, acolo unde locul numit azi Padina descoperă călătorului Peştera Ialomicioarei. Vom vedea că aceste două locuri fac parte dintr-un complex uriaş de învăţătură pe care lumea începe să-l descifreze azi. Fiecare loc în parte este specific unei lucrări şi putem înţelege azi multe dintre ele, când avem deja suficientă învăţătură pentru a înţelege câte ceva din tainele lor.
Amplasarea locului de trai al muntenilor înălţaţi - învăţători şi călători deopotrivă, în locul liber din îmbinarea creştetului şirurilor de porţi locale, era special realizată acolo, pentru ca oamenii să simtă locurile neînfluenţaţi de puterea celulelor de stabilizare vibraţională (porţilor, popular spus). În acel loc, omul simţea bine energetica locului, şi tot acolo putea să simtă bine cum merg fluxurile, cum se prezintă canalele fluxurilor energetice - ca sunet şi lumină. Întotdeauna au fost căutate asemenea locuri de către ştiutorii neamurilor. Întotdeauna ei au căutat să simtă locurile fără ca portalurile să-i influenţeze, căci ele oferă odihnă omului, însă omul care doreşte să cunoască locurile în miezul trăirilor lor, lasă stabilizarea proprie să se facă după autostabilizarea sa vibraţională, personală, în zona cerească proprie, propice destinului său. (Să nu uităm faptul că celulele de stabilizare vibraţională, porţile, stabilizează vibraţia vieţuitoarelor la un nivel mediu planetar, situat pe scara valorilor planetare la un nivel scăzut faţă de vibraţia medie umană). După stabilizarea la nivelul propriu de destin, el poate simţi cel mai bine, cu forţele lui spirituale, cum se prezintă lumea înconjurătoare şi ce trebuie să facă, cum trebuie să procedeze pentru a ajunge să corecteze, lucrând pentru ajutorarea celor mulţi, aflaţi în grija sa. În asemenea condiţii, omul care nu-şi mai simţea energetica corporală aşa cum îi aminteau statuile mereu, se reîntorcea acasă, în locul din capul şirurilor de porţi, din valea muntelui Omului, unde se culca, dormea, găsindu-şi astfel vibraţia personală. Apoi, pe drumul care era ştiut de el, mergând pe la "poalele" şirurilor de porţi eterice locale, pentru a nu fi influenţat de ele, mergea în locul său de strajă, acolo unde ştia că se simt cel mai bine fluxurile energetice care veneau de pretutitndeni, traversând întinderile uriaşe ale pământurilor şi apelor, ocolind întreg bulgărele de Pământ dintre ceruri, ajungând din nou de unde au plecat: şi omul ştia că nimic nu le opreşte calea, dar totul poate schimba felul în care ele pot fi percepute. Munteanul cunoştea cu precizie toate cele care se intersectau cu drumul lor, de unde veneau, cu care altele se mai întâlneau în drumurile lor, pe unde traversau munţii şi văile lor. Fiecare zi, fiecare ciclu de zile, mai lung sau mai scurt, dădea specificul său energiilor canalelor. Munteanul ştia bine cum influenţau ele locurile, fiecare în parte şi mănunchiuri cu mănunchiuri împreunate, cum ieşeau din pământ şi se ridicau în aer, mlădiindu-se, unduindu-se cu graţie nesfârşită, împletindu-se între ele, înfrăţindu-şi sunetele şi luminile odihnitoare pentru trupul, sufletul şi mintea omului. Dacă animalele din ograda omului căutau anumite locuri de odihnă - căci de mâncat, mâncau aproape de peste tot, omul acolo le făcea loc de stat, mai cu seamă atunci când era vorba de iernat. În vremurile străvechi, cunoaşterile omului, socoteala după sufletul animalului în tot cursul anului, ca nimic să nu-I obosească traiul zilnic, ducea la uşurinţa de viaţă în orice anotimp, în creierul munţilor. În iernile grele, animalele erau duse în inima muntelui, acolo unde şi oamenii şedeau, cuminţi, până ce le creştea încrederea în luminile trupului lor, ajungând să le fie bune de drum. În restul anului, oameni şi animale şedeau pe plaiurile dintre culmi, acolo unde le era bine - fiecăruia după traiul şi puterea lui.
Ceea ce avea nevoie omul neapărat pentru a sta acolo şi pentru a-şi face treburile atât de importante, se lega de lucrurile create pentru gospodărirea lui zilnică, după care ofereau mereu învăţătură oamenilor din văi. Vremurile se mişcau, se schimbau mereu, însă pic cu pic, şi de aceea perioade mari de timp muntenii înălţaţi puteau să facă aceleaşi lucruri, să se folosească de aceleaşi fenomene pe care le respectau strict, aşa cum învăţau permanent de la moşi.
Toate obiectele mărunte sau mari ale gospodăriei aveau o deosebită importanţă pentru oameni şi creatorii ţineau cont de felul lor de prezentare, de felul de folosire - toate având aceeaşi uriaşă importanţă pentru menţinerea sănătăţii: de fapt pentru menţinerea stării de odihnă, chiar şi în timpul în care munceau din greu. Fiecare lucru folosit în parte poate aduce un surplus de odihnă trupului, simţurilor şi minţii ordonate a omului. Ceea ce ei numeau odihnă - era odihna din fiecare clipă, iar la lăsarea serii, un alt fel de odihnă se folosea - nu pentru trup, ci pentru sufletul omului, sufletul însuşi călător: călătoria în vis, prin care omul cunoştea locurile pe care le simţise în schimbarea treptată în zilele pe care le socotea atent, pentru a prinde toate mişcările, după toate semnele pământului, aerului şi trupului omenesc.
Toate lucrurile de mai sus erau moştenide de demult, când toţi oamenii, de pretutindeni, trăiau numai în acest fel de simţire. Şi ceea ce rămăsese pentru constructorii trăitori aici era umbra palidă a tuturor felurilor de simţire ale omului, ale întregii omeniri străvechi. Omul străvechi care mai trăia şi azi era o umbră palidă a acelor ajutători puternici, îndelung trăitori, perfect cunoscători ai tuturor celor care le necesitau fiecare om în parte, din fiecare bucată de pământ de pe întregul nesfârşit al apelor: Pământului şi cerurilor deopotrivă. În lumea largă, oamenii nu mai ştiau ceea ce au fost, nu mai ştiau cine sunt, şi avea să treacă multă vreme până ce îşi vor fi dat seama cât au trăit fără să ştie. Oamenii de aici, din văile munţilor lor, atâta timp cât aveau să mai poată, aveau ştiinţă de toate, de la moşi venire, din strămoşi pornire… Şi încă mai era timp de trăire omenească, până când străinii vor schimba complet faţa lumii.
Pentru această bucată de vreme-încă, meritau tot efortul unui trai mai bun şi mai liniştit. Şi oamenii, şi pământurile-de-sufletele-lor-bogate…