Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

marți, 24 martie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (2)

Drumurile Bucegilor încep de la poalele lor, natural fiind amplasate aceste „poale" mult mai sus, dar oamenii au nivelat mare parte a pământurilor din văi. Chiar a existat o reţea veche de căi de acces spre munte, care acum nu mai există; dar şi pe sub munte şi mulţi localnici ştiu acest lucru. De o parte şi de alta a versanţilor, oamenii au pătruns întotdeaunaîn munţi şi le-au cunoscut ascunzişurile. Vom vedea că, departe de a fi fost peşteră-ascunzătoare pentru Decebal, Peştera Ialomicioarei a fost sălaş vechi pentru localnici, cunoscători înaintaţi ai trecutului, prezentului şi viitorului poporului din Cuibul Carpaţilor.
Dacă vom avea în vedere primele teme dezbătute aici, dar nu le vom mai repeta, să amintim numai faptul că primii făuritori ai marilor construcţii de pe platoul munţilor de aici - cei mai accesibili acum turiştilor - nu au avut în vedere numai platoul montan, ci chiar piscurile care se ridică drepte, în mijlocul platoului. Numele actual aduce aminte de denumirea veche: buceag, denumire folosită şi azi pe arii largi din regiunea de pe o parte şi de pe alta a munţilor. Munţii au avut capetele sculptate, modelate cu chipuri de moşi şi au fost chiar opera moşilor care, împreună cu însoţitorii lor, au modelat tot platoul, păstrând specificul local, dar atrăgând astfel atenţia asupra locurilor care păstrau învăţătura neamului. Asemenea procedeu a fost realizat pretutindeni în lume, iar populaţiile ulterioare au păstrat şi au dus mai departe acest procedeu.
Munţii Bucegi au păstrat multă învăţătură. Locurile care pot fi vizitate acum au avut o configuraţie apropiată de ogradă; nu chiar aşa cum cunoaştem azi, ci aşa cum era ea în vechime: cu locuri specifice fiecărui fel de activitate şi cunoaştere a omului vechi, moştenire de la omul străvechi, dinainte de „potop", de "ploile cele mari de pe urmă" - aşa cum le ţin minte oamenii locului. Cunoaşterile biblice au înlocuit termenii, dar mai sunt încă locuri în Europa care poartă în memoria populaţiilor locale termenii străvechi, aşa cum lumea şi-a amintit ea însăşi evenimentele locale.
Omul vechi nu nivela pământurile, ci doar modela locul după trebuinţa sa. Piatra modelată aducea cu ceea ce se dorea a fi obiectul transmiterii, iar de multe ori obiectivul finalizat transmitea mai multă informaţie prin tot ceea ce trezea în conştiinţa omului călător. Locurile nu au fost niciodată aşezare propriu zisă pentru oameni, pentru grupuri de oameni - dar grupuri de oameni au făcut şcoală, cu învăţături profunde în împrejurimile locului, căci fiecare palmă a locului era o „clasă" de învăţătură de un anumit fel, de un anumit nivel.
Locurile au fost modelate astfel, fără însă ca ele să fie începute aici. Primul loc care a fost „lucrat" a fost vârful pe care azi îl numim „Omul": un loc cu o structură energetică naturală cu totul deosebită - dar nicidecum unică în lume. În partea laterală a stâncii unde azi se află şi cabana cu acelaşi nume, se află o structură energetică cu 7 locuri de ieşire din pământuri a unor fluxuri energetice reprocesate de planetă, la nivele vibraţionale înalte, aşa cum există locuri prin care planeta absoarbe fluxuri de energie care a fost „consumată" - procesată de corpurile vieţuitoarelor locului. Filamentele energetice şi materiale nu sunt complet consumate, „digerate" - adică descompuse de structurile corporale (planetare sau ale biosistemului planetar), ci doar prin circulaţia lor în jurul şi în interiorul corpurilor ele îşi lasă o parte infimă a patului filamentar în structurile corporale şi, după acestă cedare, ele se desprind (nemaifiind atrase puternic de structura pe care a ajutat-o astfel) şi circulă mai departe către alte structuri. Planeta ajută menţinerea filamentelor în fluxuri în ajutor pentru biosistemul său, încă o perioadă, facilitează o recirculare locală - sau chiar mai multe asemenea recirculări, în funcţie de multitudinea speciilor locale, de bogăţia şi de puterea spirituală a componentelor vegetale (fixe) şi animale (individuale, independente). Se crează în câmpul planetar o permanentă stabilizare vibraţională prin circulaţia energo-materială şi vibraţională prin sistemul matriceal despre care am discutat în diferite alte articole, pe ambele bloguri. Stabilizarea vibraţională crează o permanentă vibraţie medie în valori fără variaţii mari în profunzimea planetei, acolo unde se află o zonă compactă matriceal-eterică, care menţine planeta în valori interioare relativ constante de la o perioadă de timp mare - la alta. Prin recircularea fluxurilor filamentare în interiorul planetei, fluxurile păstrează şi la suprafaţa planetei, în mijlocul vieţuitoarelor, o vibraţie fără variaţii mari, şi de valoare relativ ridicată. Atunci când întreaga subzonă schimbă vibraţia, la nivelul întregii circulaţii locale (iar acest fenomen se petrece foarte rar la valori minime, care afectează însăşi steaua şi planetele guvernate de steua locală), atunci întrega planetă se stabilizează vibraţional la o valoare medie scăzută, pe termen îndelungat, până când întreaga zonă va schimba treptat vibraţia, prin circulaţia altor fluxuri filamentare, de vibraţie mai mare, ridicând astfel vibraţia medie locală.
Aşadar, există locuri care absorb fluxurile de filamente folosite de corpurile biosistemului local, şi alte locuri care, după ce fluxurile au fost recirculate (şi astfel stabilizate vibraţional la un nivel mediu planetar) sunt eliberate de planetă în mediul atmosferic, intrând din nou în circuitul corporal al vieţuitoarelor. Vieţuitoarele circulă - terestru sau aerian, dar tot apropiat de scoarţa terestră, pe când fluxurile eliberate pot să se depărteze rapid de planetă, nemaiavând vibraţia corespunzătoare vieţuitoarelor. Dar dacă sunt atrase prin aceste sorburi (plexuri locale) şi prind amprentarea vibraţională a locului (pe patul energetic compactizat, din care numai superficial a fost preluată puţină energie de corpurile vieţuitoarelor), ele mai pot oferi energie, dacă circulaţia a fost doar la prima sa „vizită" sau oricum într-o situaţie care să permită, fără primejdie de destructurare, circulaţia filamentelor prin corpul vieţuitoarelor planetare. Se crează locuri de expulzare a fluxurilor de filamente, de cele mai multe ori sub formă de canale filiforme prin care se eliberează energie sub formă de fuior şi, de regulă, canalele sunt independente - nu un grup de astfel de canale. Cu toate acestea, există zone planetare cu mai multe astfel de canale la un loc (un buchet) care eliberează fluxurile filamentare, creind locuri de circulaţie, de fluctuaţie energetică puternică.
În asemenea regiuni, nu vom regăsi aşezări umane obişnuite, căci circulaţia energetică puternică poate să creeze un disconfort spiritual profund, datorat variaţiilor, „vânturilor" energetice permanente. Dar ajutătorii puternici au profitat de astfel de locuri, nu pentru a locui acolo, ci pentru a ascunde activitatea lor mentală de alţi întrupaţi, extrem de abili, de perceptivi şi bine antrenaţi, care ar fi intuit activităţile lor mentale şi ar fi urmărit ori să întrerupă astfel de activităţi (îndreptate către ajutorarea şi îndrumarea populaţiilor), ori să folosească cunoaşterea iniţiaţilor, ajutătorilor înălţaţi, cunoscătorilor de acest fel, în detrimentul populaţiilor locale.
Experienţa ajutătorilor, dintr-o îndelungată perioadă de lucru chiar de-a lungul etapei mentale - nu numai a celei intuitive, la care ne referim acum - a condus la derularea unor astfel de activităţi mentale până relativ târziu, pe parcursul întregii perioade a cuceririlor romane, pe care cei de aici au intuit-o de la bun început ca fiind iminentă. Au lăsat locurile în forma lor modelată, fără nici o primejdie, căci în lume, peste tot existau astfel de modelări cu care romanii, în expansiunea lor, se întâlniseră de nenumărate ori; ştiau că locurile sunt inofensive şi ştiau că fuseseră create în vremuri străvechi, aşa cum fiecare colţ din lume avea sculpturi de acelaşi fel, din „epoca zeilor"sau „titanilor".
Dar locurile au fost permanent căutate de cunoscătorii moştenirilor străvechi, şi ajutători puternici lucrau în continuare în astfel de locuri, în care vânzoleala energetică era simţită şi ne-căutată subconştient de alţii, căci vânturile energetice sunt asociate deseori cu vânturile atmosferice. Astfel, activitatea de învăţătură perceptivă se derula în mod constant în asemenea locuri, în care activitatea mentală se împletea mereu cu activitatea manuală, meşteşugărească. Ajutătorii erau moşii, învăţătorii şi maeştrii (măiaştrii) populaţiilor din văile înconjurătoare. Lucrarea lor începuse din vârful asemănător omului, cu vârtejurile, sorburile de pe trupul cristalin care dădea viaţă trupului de ţărână. În rest, înafara celor 7 sorburi, erau canale, aşa cum canale erau şi în restul trupului de ţărână al pământului care îi primise la sânul lui pe toţi oamenii şi toate vieţuitoarele din lumea largă.
Principala aşezare a ajutătorilor se fixase în valea de la poalele vârfului numit după asemănarea omului, într-un loc în care şirurile de porţi (link) ale pământurilor lăsau un loc liber, unde astfel era cel mai liniştit loc din toate pământurile din jur. Situat în vale, el nu mai era perceput de nimeni, de nicăieri. De acolo ajutătorii "zburau" liniştiţi cu mintea sau cu sufletul lor în toată lumea, ţinând mereu legătura cu moşii şi învăţătorii din lumea largă. În fiecare zi dintre cele care se potriveau cu sinele cel înalt al fiecărui moş, învăţător sau maestru, urcau muntele la cele 7 Fire şi lucrau acolo, verificându-şi puterile minţii şi sufletului lor în condiţiile cele mai grele, în care nu se încumeta mai nimeni să lucreze. În popoarele care îşi fereau învăţătorii şi maeştrii de lume, aceştia lucrau în spatele unor ziduri groase, uriaşe, pentru ca nimeni din popor să nu simtă ceea ce făceau ei acolo. Erau conducători ucigaşi, care învăţau să ucidă, să distrugă, să macine viaţa celor din jur, numai pentru ca ei să poată supravieţui - ei şi slăbiciunile lor.
De ei se protejau, de ei îşi protejau lucrarea îndreptată spre binele poporului lor, încă liber de nedreptate. De aceea vom vedea rezultatele muncii lor pe vârfuri, departe de ochii lumii, sau pe insule cu junglă care să le acopere comorile pe care încă nu le înţelegem azi, chiar dacă ajungem să le descoperim cu greu...
Iniţierea celor care aveau putere şi destin de învăţători sau de lucrători-maeştrii în meseriile lor se făcea numai pentru protecţia oamenilor, atât cât încă se mai putea, cât încă mai era vremea să se poată. Sub protecţia lor, oamenii învăţau să lucreze, să se armonizeze cu natura în mijlocul căreia trăiau, s-o înţeleagă şi să se folosească în mod echilibrat de ea. Nu aveau nevoie de averi, de puteri, aveau nevoie să înveţe, să se pregătească de vremuri grele care vor veni. Cei puternici lucrau şi ei sub protecţiile naturii şi sub propriile lor protecţii, avute sau făcute, ajutate astfel de natura generoasă. Păstrau acolo cele mai importante învăţături, dar pe care atunci încă fiecare om din văi le cunoştea bine. Dacă nu putea fiecare om să ajungă la mari performanţe, măcar înţelegea performanţele altora, le accepta rezultatele, se încredea în ele şi lăsau moştenirea lor urmaşilor cărora le insuflau aceeaşi dragoste de înalt, de profund, de bun, de iubitor al adevărurilor şi virtuţilor lumii.
Dar oricum fiecare om, ştiind că intuiţia este simţirea cea mai profundă a sa, trăia, lucra, comunica şi coresponda în felul său, cu încredinţarea interioară că partea bună a omului va trimfa întotdeauna. Munţii purtau învăţătura lor pretuntindeni în interiorul şi în exteriorul lor, până dincolo de şesurile din marile depărtări. Moşii mergeau din munte în munte, zburând din creste în creste în felul lor vulturesc, pentru că nu mai era vremea să poată vorbi şi privi oamenii în ochi, de la distanţă. Ei erau singurii care mai puteau s-o facă - oamenii în lume nu mai puteau să privească astfel. De aceea moşii lăsau învăţătura pe creste, pe creştetul munţilor şi în văioagele dintre creste, acolo unde nimeni din depărtări nu mai avea puterea să privească. Oamenii cei răi se concentrau pe omorât cu mintea lor şi nu mai aveau puterea să se uite în zări cu mintea lor, şi astfel să le cuprindă tainele.
De aceea, grupuri mici, care urcau la Omul în zilele cu mare putere, au rămas la un moment dat acolo, făcându-şi astfel aşezare în vale, acolo unde pământurile erau liniştite, acolo unde se îmbinau şirurile lungi de porţi, lăsând un loc gol între unghiurile lor. Cu timpul şi-au făcut mari culcuşuri chiar în inima muntelui, după multe alte exemple din munţii din lume, acolo unde moşii trăiau ascunşi. Ştiau că în vremurile grele chiar oamenii din văi se vor retrage în munţi, dacă îşi vor lua inima în dinţi să trăiască acolo sus, după ce frica se va fi instalat de mult în inimile lor.
Până atunci, chiar călătorii şi învăţătorii trimişi de moşi aveau nevoie de ascunzişurile dintre munţi şi de sub munte. Pe urmă şi-au extins drumurile către toate locurile din jur, pe măsură ce mintea omului pierdea din putere. Învăţătura trebuia să dăinuie: şi pe vremea ce avea în curând să vină, grea - cum spuneau moşii, şi pentru vremea când lumea se va lumina din nou şi mintea omului va fi mai luminoasă ca oricând. Atunci omul va avea nevoie de întărire, să ştie că moşii şi învăţătorii neamului i-au lăsat bună întărire în lumea pe care o va vedea cu alţi ochi: şi nu cu ochi de minciună şi ne-har, ci cu ochi care să privească şi să vadă bine până în profunzimea bobului de grâu, acolo unde se ascunde sămânţa cea fertilă, şi inima din puiul de pom, şi din firul de iarbă: şi să crească împreună cu ele aşa cum trebuia, pentru a-şi susţine mai departe semenii. Lăsau pentru învăţătorii vremurilor ce aveau să vină, pentru călătorii-învăţători, pentru cei care aveau să schimbe privirea omului din zările vieţii pământurilor...
De aceea au trăit şi au muncit acolo, pe creştetul munţilor, departe de lume, şi totuşi în mijlocul ei...
Extinderea lor treptată, pentru a-şi lăsa întreaga învăţătură, s-a făcut în continuare pe crestele învecinate, acolo unde se putea ajunge uşor şi din văi, şi din locurile lor de muncă. Drumuri ferite duceau în sus, şi de o parte, şi de pe alta a munţilor. Moşii locuiau de mult sub munte, acolo unde ajungeau din văile de dincolo de munţii lor, dinspre rădăcina marilor rîuri din vale. Munceau şi traiau acolo, mergând spre alte locuri, dar venind des şi pe la Omul. La rândul lor, învăţătorii de aici ajungeau repede la moşii de sub munte, acolo unde dânşii lucrau, şi de la dânşii îşi luau învăţătură de lucru frumos, pe care îl duceau în munţii şi în văile lor, oamenilor. Învăţau să caute exact iarba sau felul de pământ care le trebuia pentru ca lutul să se modeleze mai frumos şi să fie mai rezistent la vremea rea, la fel şi fierul din care făceau cele trebuincioase în gospodăria lor. Puneau suflet şi cuvânt în fier, pe lângă bobul de un anumit fel de ţărână sau piatră fin măcinată, adusă din depărtări sau aşteptând ca apele să le aducă în văi, primăvara, când toate trebuiau aşteptate să vină şi să treacă, cu răbdare. Învăţau cum să coasă cuvinte pe brâu şi pe cămaşă, unde să le coasă pentru ca aerul să curgă mai frumos acolo, mai odihnitor pentru trupul omului, acolo unde omul are nevoie de lumină când trudeşte să-şi facă viaţa mai uşoară. Lăsau moştenire cunoaşterea lor pe ştergare, cele de mâini şi cele care ţin căldură la picioare. Modelau nu numai lutul pentru vase bune şi frumoase, bune pentru fiecare fel de mâncare pe care omul o poate păstra şi peste vară, şi peste iarnă; modelau lemnul din care îşi făceau cele de trebuinţă casei, fierul care lega părţile de lemn pentru a rezista vântului, şi ploilor de toamnă, şi tulburărilor de primăvară… Pietrele care mergeau să sprijine tot ceea ce clădeau în casa lor, în preajma ceselor lor, în drumurile lor.
Aduceau pietrele care schimbau lumina stâncilor, căci oamenii nu mai aveau putere să le mute cu mintea din loc, iar moşii îi învăţau să nu să facă treabă cu mintea - dintre cei care ar fi putut cu puţină opinteală, dacă nu ar fi muncit cu trupul lor atât de mult. Dacă treaba lor era să lucreze, să trăiască pentru lume - atunci să facă ceea ce ar fi putut să facă lumea. Lumea încă mai vedea cum curg luminile pietrelor, aşa după cum curg luminile oamenilor. Învăţătorii rugau călătorii trimişi de moşi să umble prin lume şi să găsească pietrele şi sâmburii fierului, al altor lucruri tari sau moi din lume, pe care ştiau să le pună meşteşugit la poalele stâncilor pe care aveau trebuinţă să le modeleze, pentru a face lumina lor să-şi schimbe cursul, puterea şi direcţia de curgere.
Aşa au construit Mama şi Copilul. Aşa au construit Păsările Cerului, Animalele Pădurii şi Animalele din Curtea Omului. Aşa au construit Şarpele care trăieşte şi în pădure, şi în curtea omului.
Aşa au construit Omul cu Cuşmă privitor în zări, şi Omul Fără de Privire, privitor la seamănul său. Omul care nu ştie a privi în interiorul său, dar ştie a privi în zări - şi omul care nu poate privi în zări, dar priveşte fără teamă în întunericul din sinea sa. Şi întunericul prinde a se lumina - tot aşa cum zările prind a se întuneca. Şi orbul priveşte în claritatea sa cum văzătorul nu mai vede în zarea sa, şi nu-i trebuie mult orbului să se întrebe cât îi va lua omului cu ochi să nu-şi mai chinuie vederea astfel, înceţoşată ca şi sufletu-i cuprins de frici şi de temeri nelămurite; stând unul în preajma celuilat, vorbindu-şi cu vorba şi cu sufletul, stând la sfat frăţeşte…
…Frăţeşte să-şi descopere unul altuia luminile şi întunecimile, să se accepte reciproc şi să se înalţe reciproc. Să ştie tot ceea ce poate face şi unul, şi altul, şi să ajungă să se învoiască reciproc…
Iar în vremurile în care vor fi Orbi şi Văzători, să nu-şi desconsidere puterile unii altora, căci toate sunt lăsate pe lume spre învăţătura tuturor: şi a celor care se cred învăţaţi, şi a celor care privesc mereu învăţătura vremurilor lor, şi a semenilor lor - deopotrivă.
Căci aşa îi este ursit neamului, să stea sub semnul Orbului şi al Văzătorului deopotrivă: oameni care văd şi oameni care nu văd, să muncească şi să trăiască împreună, dând povaţă înaltă celor care trebuie să le calce pragul; celor care aud despre ei - să audă de la ei de îndrumare, de povaţă: cum să se poarte ca şi ei, ca oameni buni unul cu altul, cum să se îngrijească de păsările cerului şi de animalele pământurilor, cum să stea sub vremuri şi sub lacătul lor, cum să trăiască numai în pământurile lor.
Şi pentru că multe neamuri vor veni, atrase fără să ştie nici ele de ce, să ştie omul de aici că misia lui este să poarte învăţăturile neamului în lume, primind şi numai puţin plecând să dea aşa - altora. Să stea omul - locului, ca pasărea în cuib şi ca animalul în curtea omului, ca un câine credincios să-şi apere avutul care numai învăţătură trebuie să-i fie. Căci casa de şi-o pierde, şi pământul de şi-ar pierde - învăţătura de bună cuviinţă să nu şi-o piardă în veci, indiferent cu cine ar avea de-a face.
Şi cel ce vine să îl schimbe să nu reuşească, ci omul pământului să-l schimbe, şi străinul să-şi amintească de unde i-a venit chemarea şi unde i-a fost plimbarea. Iar sufletul să i se-ncânte şi mintea să i se cufunde în bună-stare şi virtute.

sâmbătă, 14 martie 2009

ÎN ŢARA BUCEGILOR (1)

Toate cele descrise până acum au avut ţelul deschiderii unor discuţii asupra celor care le putem vedea cu ochii noştri în diferite locuri din lume, în calitate de turişti cercetători ai locurilor pe care le vizităm. În locurile vizitate, istoria poate să fie vizibil expusă în înţelegerile ei – deşi cu subtilităţi spirituale pe care abia acum începem să le înţelegem, şi apoi să le studiem în detaliu. În alte locuri, detaliile au fost şterse de furtunile vremurilor, fie ele naturale, fie spiritual-normale: omeneşti. Sau sunt detalii aproape şterse de intemperii, pe care le putem ghici numai dacă cunoaştem fenomenologia care a stat la baza consemnăriilor desfăşurate în locul vizitat, şi putem contribui la formarea unui curent de opinie publică pentru conservarea locurilor. Sunt multe locuri în lume cunoscute ca aparţinând întregii lumi, dar gestionate local fără răspunderea necesară şi cu arogarea unor drepturi nelegale, numai pentru faptul că altcineva nu se preocupă. Şi ţara noastră se află într-o asemenea situaţie, după o lungă perioadă de timp în care atenţia oamenilor s-a îndreptat către cu totul alte ţeluri.
Cele dintâi locuri pe care le vom vizita în călătoriile noastre vor fi locuri din ţara noastră, dar în acelaşi timp, fără nici un fel de alte probleme, ne vom îndrepta atenţia şi către obiective din alte ţări, vizitate de multă lume în ultimul timp. Vom detalia pe loc elemente de cunoaştere, având în vedere faptul că deja s-a făcut o deschidere mare prin activitatea depusă în aceste două bloguri. Vom continua să desfăşurăm lucrările cu caracter spiritual pe Blogul unui om cuminte, precum şi studii detaliate privind elemente de cunoaştere legate de vizitele, de drumurile noastre spirituale.

MUNŢII BUCEGI: BUŞTENI: PLATOUL BABELOR ŞI PEŞTERA IALOMICIOAREI
Drumul nostru porneşte din locul numit Babele, unanim cunoscut acum, un loc a cărui prezentare a fost făcută indirect în prima expunere a blogului. Locurile au fost străbătute de oameni încă din timpurile foarte vechi, cu mult timp înainte de ultima glaciaţiune: dar nu pentru a fi de la bun început locuite, ci cu un alt scop, de o înaltă ţinută spirituală: pregătirea biosistemului planetar pentru locuirea împrejurimilor, apoi chiar locuirea lor, de către grupuri spirituale aflate atunci în drum către Pământ. Erau grupuri spirituale aflate în călătorie prin univers, pentru a-şi consolida multe manifestări mai vechi şi pentru a învăţa încă mult mai multe manifestări noi, în compania multor alte grupuri spirituale aflate în călătorii cu scopuri asemănătoare. Deşi ele cunoşteau bine necesitatea trăirii în linişte, în pace cu toate vieţuitoarele planetei, până la adaptarea lor completă (complexă, de asemenea, este un lucru care este necesar să fie luat în considerare), nu aveau cum să cunoască în amănunt desfăşurările totale de biosistem şi modul în care acesta este întotdeauna particular-sensibil la schimbările care au loc în câmpurile planetare: cel fizic, cel astral şi cel mental deopotrivă.
Căci, dacă noi cunoaştem, în linii mari, biosistemul planetar (pământean), nu cunoaştem în detaliu biosistemul astral – adică vieţuitoarele întrupate în corp astral, trăitoare şi ele, de asemenea, în mediul în care trăim şi noi. Desfăşurarea biosistemului astral este deosebit de importantă pentru orice vieţuitoare, conştientă la nivelul său personal de viaţă pe care o duce şi de aceea desfăşurată la nivelul său de percepţie. De aceea, orice schimbare planetară – cu atât mai mult la nivelul câmpului oamenilor deosebit de activi în plan astral (emoţional)-mental, conduce la schimbări de percepţie în planul de manifestare a acestor spirite micuţe, întrupate în corp astral. De altfel, este necesară o astfel de bogăţie permanentă de biosistem astral în jurul nostru – al vieţuitoarelor întrupate în corp fizic: ele sunt de o importanţă cu adevărat vitală pentru spirite fără multă experienţă de întrupare. În momentul terminării vieţii lor în corp fizic, chiar dacă ele se reîntrupează repede, mult mai repede decât mamiferele şi oamenii, tot petrec un timp în corp astral – conform aceloraşi forme de existenţă descrise pentru oameni (doar mult mai simple, cu sarcini simple de trăire) aşa cum au fost discutate în articolul pe care îl regăsiţi aici:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

Dacă biosistemul astral este sărac reprezentat sau alungat de o activitate intensă umană, entităţile proaspăt destrupate ar sesiza imediat diferenţa: adică singurătatea lor, simţind o frică teribilă de ea. Mult mai apropiate de evoluţii obişnuite în companii extrem de numeroase, întrupate în tot felul de structuri de grup (stol, cârd, banc (de vieţuitoare marine), turmă, etc), dacă se trezesc singure în mediul lor astral, după pierderea corpului lor fizic, frica se instalează într-o fracţiune de secundă, şi următoarea întrupare nu ar mai putea avea repede loc. Căci o întrupare trebuie să se facă liniştit, drept pentru care, cu cât vietăţile sunt mai mici, cu atât ele nu simt de loc sau simt extrem de puţin pierderea trupului lor (atunci când mai capătă exprienţă de întrupat şi se pregătesc pentru învăţătura de destrupare). Pentru cele care învaţă să lupte pentru viaţa lor, ca sarcină personală de destin, încep să simtă, prin corpuşoarele lor micuţe, dar dotate cu senzori specializaţi treptat pentru a simţi durerea, moduri diferite de simţire a necesităţii de a lupta pentru viaţa lor, adică pentru supravieţuire. Pe măsura creşterii lor spirituale, vor cunoaşte treptat şi singurătatea: în întrupare şi în despărţire de întruparea în corp fizic, adică ceea ce numim viaţa dintre două vieţi, dintre două întrupări în corp fizic. Dar nu este cazul tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, care se obişnuiesc, dimpotrivă, să trăiască în medii bogat reprezentate în întrupări de tot felul (aşa cum ştim că este compus biosistemul pământean); într-un asemenea mod de trăire, ele se sprijină pe obişnuinţa cu aglomeraţia de semeni pentru a învăţa diverse manifestări: cum să se hrănească (abundenţă de feluri de aceeaşi natură, pe care le cunosc astfel şi pot alege în orice fel de situaţie de întrupare, după cum le va fi mediul de trai), cum să se înmulţească, cum să se apere, cum să sălăşluiască împreună, etc.
Iată aşadar cât de important este pentru biosistemul mărunt, să trăiască într-un mediu bogat reprezentat – atât în corp fizic, cât şi în corp astral. Şi cum biosistemul astral se sperie mult mai uşor de vibraţiile din mediul de trai obişmuit, era necesar în asemenea străvechimi (cîteva zeci de milioane de ani) ca întreg biosistemul de mărime medie să fie îndepărtat treptat sau obişnuit cu activitatea astral-mentală umană – ale cărei vibraţii se transmit rapid în mediul planetar.
Ajutători planetari – pe care, în acel moment, nu-i mai putem numi cu uşurinţă nici lemurieni, şi nici atlanţi (şi vom vedea de ce) au avut ca sarcină parcurgerea prin propriile forţe (adică cu piciorul) a multor ţinuturi din continentul uriaş, format atunci de: America de Nord, Europa şi Asia. Aveau ca sarcină folosirea comunicării între indivizi aflaţi în mers, fiecare pe un parcurs bine stabilit şi binecunoscut de membrii întregii misiuni.
Munţi şi văi, lunci, şesuri, ţărmuri şi chiar ape au fost astfel străbătute de ajutătorii secundari, ajutătorii planetari: cu sarcini cuprinzând în acelaşi timp şi ajutor pentru populaţiile spirituale planetare mai mici (biosistem vegetal şi animal deopotrivă), şi ajutor oferit în egală măsură populaţiilor umane – existente deja pe planetă (cei pe care azi îi numim lemurieni) şi ale celor care aveau să vină, în curând: cei pe care i-am numit atlanţi. Vom reveni cu precizări privind aceşti ajutători secundari.
Atlanţii nu s-au numit pe ei înşişi în acest fel venind cu numele lor pe Pământ, ci au fost grupuri mari de spirite întrupate pe locurile marelui continent pe care ei l-au locuit în majoritatea vieţilor dinaintea ultimei glaciaţiuni: continent numit – după sunetul generat de structurile sale interioare şi exterioare deopotrivă: A Tlan, situat între Oceanul Pacific şi munţii Urali de azi. Dincolo de care sunetul pământurilor se schimbă total, format de pământurile pe care le numim Cian (numit de noi Asia, azi).
Dacă “plimbarea” acestor ajutători era o lucrare puternic ancorată în realitatea planurilor locale de evoluţii, să vedem şi felul în care se desfăşurau fazele acestei lucrări, pe scurt: pornirea lor avea loc dintr-un spaţiu asemănător scopului sarcinii grupului de lucrători, dar din cu totul alte motive – în principal datorită structurilor interioare ale pământurilor, cu compoziţii particulare ale solului şi subsolului. Principala formă de depistare a unor asemenea locaţii era sunetul, perceput mental. Sunetul avea pentru acest fel de lucrători cea mai mare importanţă, mai mare decât luminiscenţa locurilor, căci compunerea lui este o radiaţie ce poate fi descompusă şi perfect înţeleasă în lucrări de multe feluri, nu numai de felul celor pe care le descriem aici. Comparativ cu marginea locurilor lăsate în urmă, lucrătorii trebuiau să facă o uniformizare de sunet, prin sunetul emis de ei înşişi, uşor şi constant între teritoriile parcurse de fiecare membru al grupului, şi apoi pierdut treptat pe margini pentru a mlădia diferenţele între teritoriile parcurse de ei şi restul teritoriilor învecinate. Urmând scopul descris, ei porneau aşadar de la locuri cunoscute de vieţuitoare ca fiind improprii vieţii lor şi creau un spaţiu larg de câmp emoţional-mental propriu oamenilor vremurilor lor: cei care aveau să reprezinte grupurile de spirite venite din alte părţi ale universului, pe Pământ. Era o amprentare mentală a spaţiilor în direcţia pregătirii acestora pentru sosirea celor care, pe Pământ, îi vom denumi atlanţi.
Este de precizat că astfel de lucrări nu erau cele dintâi realizate de acest fel de ajutători. Chiar unii dintre ei participaseră în trecut la formatarea pământurilor altor continente pământene, căci după plecarea fiecărui popor spiritual principal care împânzeşte câmpurile planetare cu alte feluri de vibraţie decât cele ale poporului care va veni ulterior, este necesara o astfel de formatare. Înaintea oamenilor, pe fundalul unui biosistem mărunt şi în condiţiile în care mamiferele nu erau forma reprezentativă de răspândire în mentalul colectiv planetar, saurienii fost poporul principal cu mentalul şi emoţionalul cel mai puternic, şi distinct, în câmpuri. Părăsirea evoluţiilor lor pământene a necesitat formatarea câmpurilor astral-mental, de către ajutători comuni pentru cele două feluri de populaţii spirituale, în vederea primirii şi realizării confortului spiritual al oamenilor. Spirite evoluate comparativ cu saurienii, creatoare conştiente cu multă experienţă în creaţia materială, ele aveau nevoie de evoluţii pe Pământ pentru învăţături de extindere a cunoaşterii lor în acest domeniu (al creaţiei materiale conştiente), în condiţiile energo-materiale ale acestei planete. Ei au au numit-o, în timp, Pământ, cuvânt cu o vibraţie aparte, pentru a o deosebi de dimensiunea paralelă de o frecvenţă superioară a locurilor de aici, numite astfel pământuri, delimitându-se de dimensiunea creatoare arhetipală care a creat locurile pământene mult mai potrivite evoluţiilor lor de început.
Formatarea pământurilor s-a realizat blând, în mare linişte, treptat, cu grijă pentru toate vieţuitoarele planetare, nu numai cele locale. O astfel de lucrare a presupus nu numai formatarea iniţială a locurilor, necesară primirii liniştite a populaţiilor spirituale umane, ci şi faze intermediare, pentru tot felul de populaţii spirituale care au tot venit, treptat, pe Pământ, indiferent dacă unele grupuri au stat aici mult mai puţin timp decât altele.
O asemenea sarcină a avut şi un alt scop, urmărit în timp, de asemenea, pentru primirea multor grupuri spirituale pe Pământ: formarea unui volum de informaţii ajutătoare pentru chiar grupurile care veneau, rând pe rând, şi evoluau în corp astral pentru o adaptare de început, în preajma Pământului. Ajutau astfel la orientarea spiritelor în planul creaţiei materiale cu specific pământean (aşa cum am mai spus: în condiţii particulare, energo-materiale locale), în cel al comunicării şi în cel al creării de relaţii în procesele de trăire locală. Oricât de multe ar cunoaşte spiritele pe scara evoluţiilor lor, la începutul trăirilor lor pe o planetă au neapărată nevoie de o acomodare şi de exemplificare de folosire a corpurilor locale pe care le vor folosi, o expunere de exemplu privind cele trei ramuri principale de activităţi umane (în cazul nostru), de mai sus. Când spiritele ajung să se orienteze singure în orice fel de condiţii, pe toate meleagurile universului, adică spunem că încheie o primă fază de evoluţie – aceea numită primară – ele pot să se descurce perfect în ramurile de activitate binecunoscută de ele – cele de mai sus. Dar ele tot au nevoie de acomodare şi de exemplu primit rapid în alte ramuri, feluri de învăţături, pe care le vom numi secundare, spiritele aflate în asemenea evoluţii numidu-se pe ele înseşi “secundare”, căci îşi pun semenii mai tineri pe primul loc în cursul învăţăturilor pe care ei le vor primi în continuare: de ajutor oferit primarilor. Dar ei urmăresc şi ajutorul primit de la coordonatorii tuturor evoluţiilor simultane desfăşurate în univers (şi, normal – local, pe Pământ), numiţi de către secundari: Centrali – adică aflaţi în centrul atenţiei proprii de învăţătură pentru a-i ajuta pe primari. Pentru trecerea de la o etapă de evoluţie la alta, coordonatorii evoluţiilor umane – şi, de fapt, generale din univers – se servesc de evenimente planetare, stelare şi univesic-zonale (adică caracteristice unei zone bine delimitate din univers). Aşadar, omenirea nu a traversat perioadele sale de evoluţie decât folosindu-se de armoniile universale; oamenii au înţeles din vremurile străvechi acest lucru. Nu se poate spune că, dacă în etapa mentală omul se folosea intens şi conştient de ritmurile care dau fenomenologia planetară, nu face acelaşi lucru şi astăzi, în linii mult mai generale este drept. Chiar dacă nu conştientizăm totul perfect, sau chiar dacă numim acest lucru altfel, tot ţinem mult seama de această ciclicitate, ritmicitate cu care, ca o respiraţie regulată, universul ne vorbeşte. Şi noi respirăm cu el odată, clipele noastre se adună în ore, zile, săptămâni, ani şi grupări de ani în care se petrec evenimentele planetare şi cosmice, în funcţie de care ne potrivim vieţile şi activităţile.
Cu atât mai mult omul mental se putea raporta la evenimentele cu care se confrunta în lumea lui, cunoscându-le bine şi extrapolând cunoaşterea sa la înţelegerea altor ritmuri, mai ample, care le cuprind pe toate celelalte. În acest context, oamenii au cunoscut întotdeauna şi ritmurile planetare, şi felul în care organizările uriaşe de evoluţii îi cuprind şi pe ei: iar ei trebuie să le ia în considerare, folosindu-le permanent. Pe Pământ, spiritele venite în evoluţii parţial regresive învaţă, aprofundează şi îşi îmbogăţesc experienţa observării celor mai multe asemenea schimbări, pentru care acasă – în locurile în care îşi desfăşoară evoluţiile progresive – nu au putere, la începuturile treptelor lor de evoluţie, să stea cu răbdare – într-un singur loc, o perioadă îndelungată, pentru a observa esenţa desfăşurărilor ritmurilor locale. Pentru a le înţelege rădăcinile, dezvoltările, pierderea lor subtilă în noianul altora mai puternice sau mai lungi, mai slabe, mai scurte, de vibraţii diferite, cu efecte diferite în acelaşi plan, în planuri diferite sau asupra unor populaţii spirituale evoluante în astfel de medii, la a căror trăire sunt astfel participanţi şi, uneori, prea-puţin-înţelegători.
Pe o planetă cum este Pământul, într-un sistem planetar cu obiecte stelare rare, într-o galaxie în care stelele sunt şi ele relativ rare, desparţite de distanţe uriaşe, disponibilităţile de mişcare galactică sunt practic nule din perspectiva sistemului corporal local, neputincios pentru părăsirea planetei pe timp îndelungat. Astfel spiritele învaţă să stea la punct fix, să se adapteze unor asemenea şederi, să studieze fiecare moment al existenţei locale – din condiţiile corporale şi de biosistem planetar local.
Cu atât mai mult la trecerea între două etape, trecere pe care omenirea a conştientizat-o complet, total, de la primul până la ultimul om, de la cel mai fin până la cel mai grosier eveniment, de la cea mai superficială – la cea mai profundă nuanţă existenţială.
Au ştiut şi au lucrat, aşa cum se lucrează formatările întotdeauna, de care fuseseră conştienţi toţi oamenii clipă de clipă: conştienţi de toată munca secundarilor şi de tot avantajul unei asemenea munci, pentru toate vieţuitoarele pământene. Au avut cu toţii parte de programe de adaptări, permanent actualizate de aceiaşi secundari-ajutători-lucrători răspândiţi în întreaga lume, făcând parte din asemenea programe de pregătire a întregii umanităţi: a tuturor spiritelor umane pentru perioada care avea să vină.
În toată lumea, perioada ultimei glaciaţiuni, precum şi perioada care I-a urmat, a fost trecută de astfel de secundari rămaşi în enclave de lucru, în timp ce majoritatea oamenilor au părăsit benevol întrupările în corp fizic, urmărind evenimentele din corp astral. Rostul acestor enclave era păstrarea de exemple de desfăşurare a muncii manuale, depusă aici de către aceiaşi secundari, coordonaţi de Centralii şi proprii lor ajutători astrali şi dimensionali. Întrucât corpurile lor erau cele vechi, fine ca structură, ca textură a ţesuturilor, munca lor a fost o lucrare complexă, ajutându-se de multe elemente mentale, deşi munca de bază a fost aceea manuală. S-a pus atunci bazele industriei – manufacturiere în astfel de începuturi – conform necesităţilor de creare manuală a unor obiecte după felul celor care oamenii le avuseseră în perioada anterioară – dar executate mental. Putem face o asemănare între felul de a se crea actual (deşi foarte grosier spus) tehnologic, computerizat – şi munca exclusiv manuală aşa cum o cunoaştem azi. Vom detalia şi acest lucru, la vremea exemplificărilor.
Asemenea enclave au fost realizate în munţi, între munţi apropiaţi, pe înălţimile cele mai mari ale continentelor. Pe tot timpul retragerilor lor, printre multele lor sarcini, cei retraşi au modelat locul lor momentan de trai în felul în care aveau să poată trăi oamenii în vremurile care aveau să vină: arta cu toate formele ei de prezentare de azi îşi găseşte astfel rădăcinile în asemenea locuri de retragere. Vom detalia pe parcursul studiilor multe segmente ale acestei munci-lucrare de o uriaşă complexitate în lume.
Vremurile, apoi şi oamenii care le-au trăit s-au petrecut unele după altele, cu generaţie umană după generaţie, refăcându-se local structurile lumii, după felul şi asemănarea celor petrecute în vremurile străvechi. Primele generaţii au fost copiii celor din enclavele lucrate cu toată măiestria cunoaşterilor lumii: cele mai frumoase, cele mai măiestrit-create lucruri care s-au făcut vreodată în piatră, lemn, os, textile. Lucruri care descriau viaţa, cunoaşterea şi puterea de pătrundere a celor care au dat din nou viaţă lumii şi creaţiei ei.
Urmaşii lor au preluat toată cunoaşterea, deşi vremurile nu le-au mai permis să facă lucrurile la fel: vremurile şi corpurile lor, pe care le schimbaseră cu altele mai dense, mai grele – dar mai mici, pentru a nu le fi greu să se descurce în lumea lor, lăsând naturii să-i ajute prin toate materialele pe care învăţau să le modeleze. Înca mai era modelarea făcută cu mintea în participaţie cu trupul, unde mintea = mentalul remanent, care nu mai modela, dar care putea căuta cele mai bune materiale pentru fiecare obiect în parte, cele mai bune locuri de locuit, cele mai calitative lucruri de creat – după puternice percepţii, încă nu de tot pierdute. Încă mai erau puternici, iar urmaşii lor aveau să-i vadă realmente aşa cum încă mai erau: încă mai erau luminoşi, încă emiţând un sunet melodios împrejurul lor, încă văzând în inima cerurilor sau în inima unui fir de pământ. O „artă” care avea să se piardă curând, căci nici vremurile nu mai puteau fi folosite – nici măcar pentru atâta lucru cât mai puteau face acum. Venise vremea să trăiască în noutatea aşteptată, pentru care se pregătiseră atât de mult.
Arta străvechilor nu era însă pierdută. Mai întâi ea a coborât din munţi – în văi. Lumea din văi ştia că cele măiestrit lucrate sus, sau pe insulele depărtate, fuseseră de fapt exemplu de făcut, pentru ei, oamenii-urmaşi: cum să-şi facă casele, prinzând lumina în modul cel mai bun pentru toată ziua, dar protejându-i în fel şi chip împotriva intemperiilor, împotriva apelor vijelioase, ţinând seama de păduri, de câmpuri, de munţi, de locuri bune şi de locuri greu de îndurat; departe sau aproape de ele, folosindu-le sau nu, ori folosindu-le numai când anumite clipe din ani le erau bune. Şi multe altele la fel.
Nimic nu era pierdut, apoi, pentru că mulţi (şi totuşi, atât de puţini!) dintre străvechi erau în continuare printre oamenii care trăiau acum oriunde în lume. Oamenii obişnuiţi uitau – dar îşi puteau aduce aminte multe lucruri, doar privind acolo unde li se spunea, povestindu-şi apoi unii altora, în familie, din generaţie în generaţie. Munca de zi cu zi le lua mult timp, nu mai aveau timp să se concentreze în toate părţile: erau învăţaţi să se concentreze la ceea ce aveau de făcut, pentru a face cu îngrijire, cu înaltă preţuire, de o foarte avansată calitate. Aveau însă învăţăturile lor pretutindeni, existau oameni de legătură cu ei, aveau exemplele lor vii pretutindeni. Oriunde se duceau, găseau asemenea locuri care le aminteau mereu ce trebuie să privească, ce trebuie să facă şi cum trebuie să primească lumea în care trăiau.
Oamenii de acum era poporul cel nou. Omul – era omul cel nou. Îndemânarea se forma greu, dar totuşi uşor, pentru că doar trebuiau să şi-o reamintească. Să aibe încredere şi să-şi reamintească ceea ce ştiau; şi ştiau că, cu cât vor avea mai multă răbdare să-şi amintească mai multe lucruri din propriul trecut, cu atât aveau să nu uite mai multe lucruri în viitor. Viitorul era al uitării de sine, de multe – uneori de tot. Dar intuiţia, părerea, înţelegerea aveu să-i ajute mult, şi ei ştiau bine acest lucru.
Străvechii lucrau în continuare pentru acelaşi scop, dar privit din perspectiva celor care ştiu bine cum vor decurge vremurile, cum se vor schimba oamenii. Dacă ei cunoşteau bine toate cele care fuseseră, fără să uite absolut nimic, şi ştiau bine sensurile celor care urmau să vină, tot ceea ce făceau ei era îndreptat către realizarea a două linii importante de creaţie:
– crearea unui sistem de perpetuare a cunoşterii care putea fi folosită în viaţa de toate zilele, chiar şi inconştient în partea sa profundă – dar utilizabilă prin intuiţia omului că „îi face bine”. Folosind astfel o asemenea moştenire, omul se încredinţa că tot ceea ce prelua era bun, la început cu neştiinţă profundă, dar cu respect pentru strămăşii săi, de la care ajungea învăţătura până la el, urmaşul. „Binele” se oglindea în eficienţa lucrărilor, fiabilitatea=rezistenţa în timp, cu păstrarea îndelungată a calităţii funcţionărilor, precum şi cu posibilităţi de aplicare la o gamă largă de alte lucruri şi evenimente din viaţa curentă a omului.
– crearea unor elemente constructive de mare profunzime, cu aparenţă de normalitate pentru etapa intuitivă, dar care să permită celor care aveau sarcini de mare profunzime, subtilitate, să se orienteze după ele, iar pentru momentele în care întreaga populaţie a locurilor avea să-şi recapete în timp, abilităţile de percepţie extinsă mentală, să fie tuturor o întărire, prin mesajul oferit, pe calea înţelegerii că lumea nu a fost aşa cum se prezintă în greaua încercare a etapei intuitiv-manuale, şi nici viitorul ei nu este tot atât tot atât de dur aşa cum i-a fost recentul trecut. Să înţeleagă omul că ceea ce vede, aude, simte, şi intuieşte încă şi mai mult, este o normalitate care se dezvoltă şi va ajunge încă şi mai mult perceptibil, şi mai puternic şi profund lucrativ decât a fost până acum.
Adică – din perspectiva lor, dar şi a noastră, a celor care ajungem să trăim aceste vremuri – este exact ceea ce trăim acum, în această perioadă de trecere, rapidă, dezorientantă pentru mulţi oameni, dar deosebit de întăritoare pentru cei care ajung să înţeleagă toate acestea ca fiind cale de dezvoltare, de perpetuare a omenirii, azi.
Cu alte cuvinte, înţelegând din ce în ce mai profund azi cele rămase de la strămoşii noştri, în lume:
– pietre uriaşe (greu de distrus de „mâna” timpului) cioplite în anumite feluri, astfel încât ele să imite energetica umană; să povestească, să tălmăcească, după ajutorul legendelor locului şi înţelegerilor intuitive ale încă multora, care este calea şi cum se ajunge la recuperarea încrederii totale a omului în forţele sale proprii; care să spună cum erau pământurile şi cum se înnoadă şi deznoadă marile canale energetice transcontinentale, marile rifturi energetice, marile structuri care ţin fiinţele, toată viaţa pământurilor şi tuturor vieţuitoarelor lor din lumea pe care ajunge astfel omul să o cunoască cu alţi ochi, şi s-o audă cu alte urechi;
– obiecte casnice de toate felurile, realizate pentru o funcţionalitate strictă, purtând pe ele, cu ele, inscripţii formatoare de manifestări sau aducătoare-aminte de puteri pe care omul le putea uita pe moment, însă de care încă îşi mai putea aduce aminte în semnificaţia lor, urmându-le „sfaturile”; dar şi bune pentru vremurile când nici amintirea nu va mai fi, aducătoare din subconştient de multe lucruri uitate, adică stimulând intuiţia; apoi chiar cunoscând omul că dacă face ceea ce îi vine în minte ca o boare, ca o părere, ca un vis frumos şi bun, îi va purta un mare bine pentru viaţa sa şi a celor din jurul sau. Obiecte care să atragă înţelegerea celor nevăzute şi neauzite, dar care să conducă la păstrarea în continuare a încredinţării că ceea ce face sufletul, simţirea omului să vibreze puternic este exact ceea ce există, dar omul a pierdut treptat – insă nu şi pentru o veşnicie – din cunoaşterea sa cotidiană. Instrumente de cantat care să-i mlădieze sinţirea către armoniile universale pe care omul să le simtă, să le perpetueze în viaţa sa, să le ofere urmaşilor, căci ele cântă despre armoniile de sunete care se împletesc şi vorbesc omului în sinea lui cea necunoscută, purtându-l către, însoţindu-l către clipele în care va putea să le cuprindă din nou pe toate: infinitul si eternitatea...
Obiecte mărunte de purtat pe corp, care să-l întărească şi să-l protejeze, care să-i aducă trupului mlădierea minţii prin curăţirea inimii; obiecte care să-i aducă în suflet, apoi şi în minte – când s-o putea aşa – înţelegerea tuturor celor pe care le-a folosit fără să ştie profunzimea fiinţării lor, dar a simţit bine această nuanţă fină „că-i face bine” şi care, în final, îl va conduce la cunoaşterea felului în care toate acestea i-au perpetuat viaţa, sănătatea, comportamentul frumos, bunătatea faţă de semeni şi toate vieţuitoarele pământurilor, aerului şi apelor... De la care au învăţat astfel oamenii, în continuare, din ce în ce mai multe lucruri, şi mai bune, şi mai frumoase...
obiceiuri de purtare, de hrănire, de ajutor primit şi oferit, care menţin sănătatea omului, cu puteri nevăzute, nici măcar bănuite, dar care se relevă a fi bune, generaţie după generaţie: pentru om şi pentru familia sa, pentru comunitatea sa, pentru animalele sale, pentru toate vieţuitoarele care însoţesc omul în viaţa sa, în periplul său pe meleagurile şi în timpurile mereu în schimbare; care conduc treptat, din „floare” în „floare”, către timpuri noi, din ce în ce mai înălţate, ajutând omul să se ridice din greu şi din jale; şi arătând fiecărui om în parte cum să se aplece în ajutor oferit fiecărui seamăn al său, fie el cuvântător sau necuvântător. Trăirea sublimă a omului mereu cercetător, mereu ridicat de-asupra greului şi răului din lumea pe care o petrece privind-o mereu, în zări sau în bobul său de viaţă-cu-viaţă-alăturându-se-mereu, lipindu-se cu drag-de-viaţă de misiunea fiecărui fir de praf şi fiecărui strop de rouă: pieritoare, şi totuşi făuritoare de eternitate.

duminică, 8 martie 2009

DENUMIRI SAU CODURI DE VIBRAŢIE

Pentru a putea ajunge să discutăm despre denumirile localităţilor, este necesar să ne întoarcem la cunoaşterea faptului că fiecare structură planetară emite lumină şi sunet. Să avem în vedere, de asemenea, faptul că este bine să gândim la scară lărgită, universică, pentru a putea înţelege în mod extins lucrurile pe care suntem pe cale să le studiem fără teamă, fără ruşine în faţa celor care ne pot tăia aripile avântului pe care trebuie să-l păstrăm, chiar şi atunci când ne poziţionăm la nivelul unor cunoaşteri din imediata noastră apropiere.
Asemenea emisii se suprapun permanent şi niciodată nu vom avea, nicăieri, o singură emisie pură, independentă de a altor structuri. Putem să facem referire la înţelegerea faptului că fiecare structură emite astfel şi că spaţiul care ne înconjoară este un complex al emisiilor de acest fel. Putem astfel să înţelegem faptul că trăim într-o mare, într-un ocean de emisii ale structurilor care ne înconjoară şi ale structurilor corpurilor pe care le avem, de care ne folosim să ne manifestăm ca spirite întrupate. Suntem astfel în stare să le departajăm şi să studiem fiecare asemenea emisie: şi felul în care recepţionăm fluxurile radiante ca fiind astfel de emisii, precum şi efectele lor în diferite planuri: personale şi ale structurilor din mediul de trai.
Se pot studia astfel seturi întregi de emisii şi efecte care, la incidenţe de tot felul, crează la rândul lor, alte emisii, alte efecte. Universul este astfel, privit prin prisma unor asemenea emisii, recepţii şi efecte ale celor două fenomene – exact acest ocean de radiaţii pe care întrupaţii de pretutindeni le studiază şi le folosesc în cunoaşterile specifice tuturor treptelor de evoluţie.
Modul în care astfel de emisii, apoi reflectări, susţineri ale acestor incidenţe prin prisma propriilor emisii corporale, se pot înţelege şi folosi în evoluţii, face parte din seturi de receptii pe care se bazează seturi de recepţii pe care se bazează comunicarea între spiritele întrupate. Este o comunicare care, la rândul ei, ajută la dezvoltarea formelor de relaţionare între spirite şi, mai târziu, pe scara evoluţiilor, între grupuri mai mari sau mai mici de semeni cu care vin în tangenţă. În corespondenţă – zicem, mai cuprinzător.
Ceea ce trăim azi nu este nicidecum – după cum m-am străduit până acum să fie arătat – efectul unor evoluţii de la animal la om pe aceeaşi planetă, care să fie mai departe efectul unei dezvoltări omeneşti pe baza muncii manuale, care să fi condus la dezvoltarea creierului exclusiv în direcţia creaţiei materiale: chiar dacă lumea mai mult despre ea vorbeşte azi. Moştenim foarte multe cunoaşteri din epoca mentală anterioară, desfăşurată de toate spiritele întrupate în baza unui volum impresionant de cunoaştere anterioară: rod al unor trepte de evoluţii deja parcurse, de la treptele anterioare de necreator – la creator inconştient (conjunctural) şi la creator conştient, care înaintează în formarea experienţei sale multiple pe două căi :
– prin creaţie cu corpuri de vibraţie foarte înaltă (pe Pământ corpurile mentale), în condiţiile în care mediul de trai (stelar, planetar) este la rândul său de vibraţie foarte înaltă. În acest context, înaintarea pe calea creaţiei conştiente este rapidă, cuprinzând cu uşurinţă seturi adiacente de modalităţi de creaţie (adică: asemănătoare, aflate în tangenţă, înlănţuindu-se una în funcţie de alta, chiar dacă sunt urmarite direcţii diferite – de aceea folosesc cuvântul „adiacent”);
– prin creaţie cu corpuri de vibraţie mai joasă (pe Pământ corpurile fizice), în condiţii în care mediul de trai (stelar, planetar) devine şi el, treptat, de vibraţie din ce în ce mai joasă: nu însă chiar atât de joasă încât să pericliteze evoluţiile spiritelor care se ajută de astfel de corpuri în timpul parcurgerii propriilor lor evoluţii.
Asemenea evoluţii se sprijină permanent pe necesitatea formării de obişnuinţă de manifestare, în funcţie de necesităţile proprii de învăţătură. Astfel de învăţături se desfăşoară rapid şi eficient prin ajutorul primit de la spirite cu evoluţie înaintată, făuritoare ale marilor structuri universice şi coordonatoare ale evoluţiilor spiritelor de pretutindeni.
Şi pentru că asemenea coordonatori nu-şi doresc niciodată însingurarea prin întâietate, ei procedează la organizarea, în paralel cu evoluţiile progresive – adică evoluţii îndreptate către progresul exclusiv personal – a unor seturi de evoluţii care le întrerup pe cele progresive, pentru ca spiritele ajutatea astfel să înveţe la rândul lor cum să devină ajutători tot atât de pricepuţi ca şi cele care le ajută şi pe ele. Asemenea evoluţii sunt parţial
regresive (şi acest lucru nu trebuie luat drept o involuţie), adică: pentru a învăţa să ofere ajutor celor mai tinere spirite intrate în evoluţii, vibraţia medie personală este ecranată prin sisteme corporale complexe, care obligă radiaţia spirituală să se împartă pe susţinerea unor structuri materiale (numite de noi corpuri) de o mare complexitate. Acest lucru este însă bun pentru spiritele astfel ajutătoare căci, în asemenea situaţii, ele reuşesc să-şi înţeleagă separat fiecare forţă interioară pe care a ajuns să o dezvolte prin evoluţiile lor anterioare. Astfel de evoluţii regresive, desfăşurate însă puţin timp, la intervale mari de timp petrecut în evoluţii progresive, nu ştirbesc cu nimic dezvoltarea forţelor interioare, ci ajută la conştientizarea particularităţilor lor, în conjuncturi de vibraţii joase, pe care spiritele nu le mai pot întâlni în evoluţiile lor progresive în acest univers. În universuri de vibraţie mai înaltă, evoluţii momentane se pot desfăşura simultan la nivele diferite de vibraţie, dar în Universul Fizic Solid – universul de evoluţie a spiritelor primare, aflate la început de drum evolutiv – nu se folosesc astfel de metode, tocmai pentru că spiritele mai tinere nu le înţeleg şi nu le pot desfăşura cu forţele lor: ori nu le au, ori nu şi le pot încă conştientiza. Dar sunt ajutate să şi le conştientizeze, treptat: prin intermediul corpurilor pe care le au pentru manifestare şi prin manifestare ajutătorilor care vin în viaţa lor, oferindu-le exemplu şi sprijin de desfăşurare.
Astfel ajung grupuri mari (şi grupuri mai mici) de spirite să evolueze împreună pe aceeaşi planetă, un timp mediu pentru fiecare grup în parte, în funcţie de puterea de susţinere a unor activităţi (trăiri, manifestări) în condiţii de:
– vibraţie planetară joasă, care le limitează manifestările cu care s-au obişnuit anterior, la nivele înalte de vibraţie;
– biosistem planetar foarte bogat, care crează o masă uriaşă de emisii de toate nivelele vibraţionale, într-un mediu la rândul său foarte activ în emisii şi recepţii de tot felul;
– sisteme sociale complexe (aşa cum sunt cele umane, în cazul nostru), care reflectă formele de evoluţie desfăşurate de grupuri de spirite aflate pe planetă: şi mai vechi, şi mai noi, şi grupuri aflate în tranzit către planete cu vibraţie mai înaltă sau către planete de vibraţie mai scăzută. Grupurile aflate în tranzit se pregătesc intens aici, pe Pământ, pentru a face faţă unor medii sociale încă şi mai activ-agresive decât cele cu care ne confruntăm pe Pământ (de aici şi dezvoltarea multor şcoli de arte marţiale, academii militare, etc.)
În astfel de conjuncturi, comunicarea umană în etapa mentală, anterioară acestei etape intuitive pe care o traversăm acum, la finalul ei, s-a format prin preluarea sunetelor emise de structurile planetare locale, adică din locurile unde era omul obişnuit să trăiască. Asemenea structuri planetare pot fi asemănătoare în diverse locuri de pe planetă, însă incidenţa lor cu alte radiaţii (cosmice, local-planetare, climaterice, de încărcare cu biosistem şi cu construcţii create de oameni) le face să poarte o încărcătură deosebită, specială, particulară. Această încărcătură era percepută menatal (cu senzorii corpului mental) de către populaţiile umane străvechi şi folosită ca modalitate de comunicare atunci când era cazul. Dar fiecare om în parte ştia bine din ce se compunea o astfel de sferă de sunet, compunere de o mare complexitate, şi fiecare sunet în parte putea fi redat corect de către oameni, în orice conjunctură de trai.
Comunicarea, pe scurt, era o translaţie de sunet şi lumină, de la emitent la receptor – adică de la un om la altul. Acest lucru însemna un cumul de informaţie care descria într-o clipă, simultan, următoarele:
– informaţii despre emitent: se deschidea un flash de lumină de o anumită culoare, reprezentând radiaţia luminiscentă particulară a emitentului. Acest flash era simultan însoţit de un sunet – radiaţia de sunet a emitentului (sau codul personal al emitentului). Aceste elemente particulare desemnau particularităţile de vibraţie ale emitentului, pe care le primea receptorul (persoana căruia i se adresa translaţia): o vibraţie medie personală, formată din suma particularităţilor de radiaţie a spiritului + cele de vibraţie a sistemului corporal prin care el se manifestă;
– informaţii privind (spre exemplu, referindu-ne la subiectul pe care acest articol îl are în vedere) locul despre care se dorea a fi transmisă informaţia: un loc care avea, în acel moment al comunicării, compunerea de lumină, aşa cum vedem imaginea unui peisaj, cu ochii noştri, azi, însoţită de sunetul global, format din suprapunerea sunetelor emise de structurile aflate în acel moment în jurul emitentului.
În acest fel, referindu-ne acum numai la sunet, se forma un sunet complex, reprezentând întreg peisajul în mijlocul căruia se afla omul, din care el putea să delimiteze, secvenţă după secvenţă, sunetul complex al structurii pământoase: mai cuprinzător spus – al secţiunii verticalei structurilor interioare ale planetei în acel loc (sau chiar punct din acel loc), care formează un sunet specific. Sau descrierea biosistemului local, sau descrierea unei aşezări umane, sau a unui lucru (construcţie, obiect) creat de om.
În acest context, fiecare loc (şi se poate spune, pe scurt, aici: şi fiecare fiinţă, fiecare spirit întrupat) era cunoscut prin numele său – printr-un cod de vibraţie descris astfel. În condiţiile în care vibraţia medie planetară este înaltă, corpurile umane – cu o vibraţie şi ea foarte ridicată – pot surprinde bogăţia de sunete şi particularităţile lor de distribuţie. Spre exemplu, o structură pământoasă cu bogate zăcăminte interne de metale sau depozite masive de cristale va avea un sunet de fond foarte puternic, o radiaţie foarte puternică faţă de desfăşurarea unui anumit segment de biosistem – adică influenţat şi el în trăirile sale, în distribuţiile sale, de structurile pământurilor, de asemenea structuri interioare deosebit de puternic radiante. Existenţa, şi astfel emisia unui asemenea biosistem va fi mai slabă, iar dacă locul nu cuprinde şi distribuţii de societate umană extinse (căci şi mentalul uman este influenţat în timp de pământuri), sunetul pământului va fi cel mai puternic reprezenta în plan local.
Asemenea locuri nu vor fi căutate de oameni pentru aşezările lor, iar oamenii le vor numi des pentru a-şi fixa în minte, în memorii, asemenea situaţii. Ele rămân astfel în moştenirea umanităţii, chiar dacă spiritele se întrupează dintr-un loc în altul. În situaţiile în care intuitivul înlocuieşte cunoaşterea concretă, în asemenea regiuni, denumirile capătă influenţe din memoriile coprurilor, activate subconştient de vibraţia locului. Asemenea locuri vor fi cercetate în felul în care se dezvoltă viaţa – vegetale şi animale – în jur, se vor descoperi zăcăminte care formează structurile interioare, iar informaţiile vor fi transmise şi de la o aşezare la alta, şi din generaţie în generaţie.
Denumirile se formează în timpurile noastre prin transformarea sunetului fundamental al locului în pronunţări de vorbe şi ajung în acest fel să fie cunoscute din generaţie în generaţie. Unele dintre ele apar cu asemănări evidente de pronunţie, având la bază o structură asemănătoare interioară pământoasă sau de biosistem, mai ales când este vorba despre continente cu vibraţie asemănătoare, de ţinuturi de vibraţie asemănătoare de pe acelaşi continent, sau când se desfăşoară falii sau denivelări de orice fel în structura eterică (matriceală) a planetei.
De asemenea, incidenţele unor formaţiuni stelare asupra unor regiuni planetare, în tangenţă cu unele distribuţii vegetale + animale mărunte, pot oferi asemănări de vibraţie – şi pe linia de sunet, şi pe linia de luminiscenţă. Sunt multe lucruri numite în funcţie de constelaţii – dar în plan local. Şi fiecare populaţie şi-a denumit în felul propriu stelele pe care le vedea pe cer. Denumirile locurilor pot avea asemănări, fără să fie vorba despre preluarea lor din alte părţi, şi nici ducerea lor de aici, în alte părţi, decât dacă au fost denumite în mod special după numele unor localităţi din ţara de origine a celor care le-au „descoperit” – aşa cum spunem noi. Spre exemplu, vom găsi denumiri româneşti de locuri în sudul extrem al Americii de Sud, pentru că au fost în mod special denumite astfel; sau, pe plan local, aceeaşi denumire în locuri diferite, pentru că grupuri de oameni au migrat dintr-un loc în altul, numindu-şi locurile cele noi după denumiri de acasă. Sunt şi denumiri împrumutate de la un popor la altul, dar asemenea lucruri nu sunt valabile decât pentru denumirile de dată foarte recentă, nu denumirile originare.
Multe confuzii se fac în acest fel. Spre exemplu, majoritatea oamenilor cred că egiptenii s-au numit întotdeauna egipteni – în timp ce ei înşişi îşi spuneau în antichitate „poporul lui Kem” (la origine Kern, deformat în timp). Am întâlnit multe confuzii de felul acesta, în timp, dar nu am stocat informaţiile, pe măsură ce voi mai întâlni, vi le voi prezenta.
Multi oameni cred că întotdeauna toată lumea a numit Sirius o planetă de unde vin nişte spirite în evoluţie momentană pe Pământ. Dar Sirius este o stea – nu o planetă – şi de acolo nu vin spirite: legende populare ale dogonilor fac parte din cunoaşterea străveche, adevărată, păstrată în forme suficient de bune pentru ca actualmente să poată fi comparată cu cercetările astronomice. Dar alte amănunte nu au fost reţinute: în direcţia pe care se află steaua Sirius se află o poartă matriceală, într-o structură de barieră subzonală, pe unde au intrat grupuri de spirite în evoluţie pe care am numit-o regresivă, călătorind până pe Pământ.
Se pot oferi tot timpul astfel de exemple, aşa cum şi teoriile noastre mai recente nu sunt studiate suficient: s-au purtat informaţii privind faptul că sfinxul din Bucegi ar fi fost prima formă de sculptură, după care s-ar fi creat sfinxul egiptean, lucru care nu are nici o legătură cu realitatea. Este reprezentrea unui dac, cu căciula specifică pe cap, şi la timpul potrivit vom discuta detaliat despre el...
Este necesar să înţelegem că denumirile aşezărilor noastre sunt locale, sunt influenţate de desfăşurarea străveche şi nouă a vieţii locale, a poporului care a trăit cu continuitate aici, şi nu sunt denumiri împrumutate de la alte popoare, care nici ele nu folosesc decât numirile în limba lor proprie. Există similarităţi de rezonanţe între regiuni, pe care le putem studia în viitor, dar ele trebuiesc căutate în bogăţia de înţelegeri ale graiurilor – nu aceea forţat-latinizată de-a lungul ultimelor secole, din raţiuni politice de multe ori de foarte bună credinţă, ci din graiul popular, local, neaoş – cum am zice: care exprima obiceiuri locale, structuri locale, fenomene locale mai mult sau mai puţin cunoscute.

luni, 2 martie 2009

AJUTĂTORI

Subiectul întrupărilor spiritelor pe Pământ este vast, şi va fi dezvoltat pe multe nivele în curând. Deocamdată, foarte pe scurt (!) se poate spune că, la început, grupuri întregi de populaţii spirituale, venite la evoluţie de învăţătură şi consolidare pe Pământ, se întrupau formând popoare distincte: un grup - un popor. Într-un asemenea popor însă se cuprindeau şi ajutători ai grupului de călătorie universică: spirite mai experimentate, însoţitoare ale grupului de-a lungul întregii lor călătorii: spre Pământ şi - la sfârşitul evoluţiilor pământene - înapoi spre locurile de unde au venit. Cum nimeni nu este atât de înălţat pentru a nu necesita ajutor, alături de astfel de compuneri spirituale se întrupează alte spirite ajutătoare, aflate pe nivele intermediare de evoluţie, între ajutătorii-însoţitori de grupuri şi entităţile ajutătoare + coordonatoare ale evoluţiilor populaţiilor planetare locale. Alături de ele, sunt ajutători ai multor astfel de grupuri, cu alţi ajutători proprii - mediatori între grupurile proprii şi populaţiile spirituale locale.
Grupurile sunt, la rândul lor, de multe feluri, adică aflate pe trepte diferite de evoluţie spirituală: sunt grupuri desfăşurate în sistem piramidal, după nivele de evoluţie sau, în cadrul aceluiaşi nivel evolutiv - în sistem piramidal al unor forme de manifestare de înclinaţie proprie, specifică poporului spiritual din care vin pe Pământ: adică, având manifestări mai mult sau mai puţin echilibrate în planul aceluiaşi tip (grade diferite de rău, de bine comportamental, priceperi în planul creaţiei materiale conştiente mai mult sau mai puţin aprofundate, în funcţie de atenţia pe care o oferă creaţiei în sine, etc.).
Pe lângă grupurile piramidale, cuprinzând majoritatea celor care se află acum pe Pământ, multe alte grupuri vin din alte regiuni ale universului. Sunt spirite mai puternice decât piramidalii, consolidând diverse forme de creaţie materială, de comunicare şi de relaţionare - individuală sau inter-grupuri: proprii evoluţiilor lor sau mediind relaţii de acelaşi fel între mai multe grupuri spirituale.
Astfel de ajutători mai experimentaţi, care au trecut prin toate formele de evoluţie ale celorlalte grupuri, fac evoluţii speciale de ajutători pe planetă, mai ales în perioade grele de evoluţie pentru cei pe care învaţă să-i ajute, în condiţii grele de apropiere spirituală (sufletească, de înţelegere) de ajutaţii lor: spirite ajutate care nu acceptă uşor ajutor, la nivele de vibraţii în care nu au consolidat încă subtilitatea de a înţelege că se poate învăţa de la oricine, din oricare împrejurare, în orice condiţii. Numai în acest fel învaţă toată lumea, treptat, să ofere şi să primească ajutor.
Unii folosesc expresia de „servitor": un servitor este un om care oferă: aceasta este o învăţătură pe care o primesc mulţi oameni azi, dar puţini dintre ei o şi înţeleg. Noţiunea de a servi, ideea de „servitor" poate avea o tentă de ofensă, la nivelul de vibraţie pe care îl trăim acum, pe Pământ: nu în altă parte, acolo unde vibraţia este foarte înaltă, iar spiritul poate desfăşura mult mai multă experienţă decât la nivele joase, cum este nivelul de frecvenţă a vibraţiei pe Pământ. Noţiunea aceasta a fost bine primită la nivele foarte înalte de vibraţie medie planetară chiar şi aici, pe Pământ - înainte de ultima glaciaţiune (sau „potop", pe înţelesul tuturor), dar ea a virat în condiţiile diminuării vibraţiei medii planetare, ulterior potopului, către alte feluri de înţelegere, de vibraţie joasă, către un caracter ofensator. Azi, în condiţiile în care vibraţia medie planetară se reîntoarce către valori din ce în ce mai mari, o asemenea înţelegere - a servirii pe care o oferă unii ajutători - se reînalţă, pornind însă de la simţirea (conştientizarea) de desfăşurare curentă (aceea cu titlu general de ofensă), pe care o înglobează şi cu care astfel păşeşte mai departe. Se ajunge astfel treptat - dar repede - la aceeaşi formă ca şi în epoca de vibraţie înaltă: trebuie să ne pregătim chiar de vibraţii şi mai mari. Experienţa va fi însă mai multă, căci ea va cuprinde şi experienţa globală a epocii de vibraţie joasă, care se sublimează la nivele crescute de vibraţie. Această sublimare înseamnă că omul conştientizează direct negativitatea manifestărilor proprii şi profunzimea manifestărilor proprii, pe care în perioada anterioară experienţa nu le îngloba; şi ea devine mai mare şi, ceea ce este foarte important, poate fi extinsă la o gamă mult mai voluminoasă de manifestări proprii, prin conştientizarea modului propriu de manifestare în aceste orice fel de condiţii. Chiar gama acestor manifestări nu era conştientizată de spirite la venirea lor pe Pământ, astfel încât toate grupurile spirituale se vor întoarce acasă la ele, acolo de unde vin, cu o bogată încărcătură spirituală de conştientizări. Lucru pentru care ele chiar au venit - printre altele - pe Pământ. Şi tot printre asemenea motivaţii - dar în acest caz în plan local, pământean, de vibraţii - se numără şi depăşirea dispreţului, înlocuirea unui asemena mod de a privi realitatea, cu preţuirea ca atare: a unor modalităţi de lucru, a unor lucruri ca atare, a oricăror sentimente, fapte, semeni, orice vieţuitoare în compania cărora se poate trăi pe o planetă.
Noţiunea de ajutător cuprinde astfel nivele joase şi nivele înalte de acceptare, chiar prin reprezentarea - prin întrupare - a unor spirite cu puţină evoluţie şi a altora cu multă evoluţie. Căci o singură noţiune se bazează, în înţelegera ei, pe diferite trepte - nuanţe - de înţelegere, care se cuprind, se conştientizează treptat, în experienţa totală (chiar dacă ea este momentană, căci învăţăturile nu se opresc aici).
Cu toate acestea, acum încă, este bine să folosim expresia „ajutător": şi la adresa entităţilor astrale, dimensionale şi coordonatoare de evoluţii, şi pentru întrupaţii din rândurile oamenilor (şi, de altfel, chiar din rândurile altor specii de vieţuitoare planetare).
Pe fundalul acestor explicaţii, să revenim la componenţa spirituală a popoarelor - aşa cum s-au delimitat ele în prezent.
Sunt popoare care cuprind azi spirite din diferite grupuri despre care am discutat mai sus, după ce ele s-au adaptat la diverse trăiri planetare, de-a lungul etapelor de variaţie vibraţională din trecut. Asemenea spirite au multă experienţă individuală de ajutători şi se pot pune pe ele înseşi pe plan secundar, lăsând totală prioritate celor pe care îi ajută. Secundarii au trecut prin toate evoluţiile celorlalte grupuri spirituale şi îi pot ajuta pe toţi ceilalţi deopotrivă, păstrând simultan legătura cu grupurile proprii şi celelalte grupuri, chiar dacă evoluează individual. Ei învaţă şi consolidează participarea individuală în structurile sociale de mare complexitate în mijlocul cărora s-au întrupat.
Poporul român face parte dintre popoarele cu mulţi ajutători secundari, care fac legătura între grupuri mici de evoluanţi piramidali, aflaţi în evoluţii de obişnuire a acceptării altor grupuri, în compania cărora trăiesc. O asemenea structură spirituală se leagă de lucrări de foarte mare amploare şi de mare profunzime spirituală, ale căror efecte s-au şi văzut, de altfel, de-a lungul istoriei - chiar dacă unele nu au fost apreciate, altele au fost chiar desconsiderate. Se pot urmări pe You Tube filme care prezintă unicitatea multor lucrări realizate de români, de-a lungul timpului, între - şi peste hotarele ţării. Nu numai că - în istoria cunoscută - românii au reuşit să facă astfel de lucrări de mare anvergură (la care nimeni însă nu adaugă, din raţiuni oarecum de înţeles azi, industrilizarea extinsă pe care nici un alt popor european - dar şi din restul lumii - nu a reuşit s-o realizeze exclusiv prin forţe proprii, şi în condiţii deosebit de vitrege de trai); în plus, profunzimea şi stabilitatea simţirilor şi gândirilor românilor au fot întotdeauna deosebite.
Dar tocmai pentru numărul mare al secundarilor şi al diferitelor grupuri mici de evoluanţi în sânul acestui popor este de remarcat şi lipsa de coeziune între membrii societăţii: grupuri mici crează interese mărunte şi vremelnice, care se reliefează în perioade mai relaxate, în timp ce, în perioade de necesitate acută, întreg poporul se mobilizează pentru ducerea la bun sfârşit a sarcinii conştientizate. Lumea aceasta aparent fără coeziune poate reuşi în direcţia necesităţii de popor, depăşind meschinăriile de grup mărunt.
Structurile spirituale s-au derulat în întrupări de mare anvergură, după cum au fost prezentate lucrurile în articolele anterioare: cu continuare, fără întrerupere, din perioadele pre-atlante, atlante, până în zilele noastre. Lucrarea de bază, pe care numai o asemenea structură spirituală puternică o putea duce la bun sfârşit, a constat în adăpostirea populaţiilor spirituale aflate la odihnă spirituală, după destine obositoare, aici, în cuibul munţilor Carpaţi. Nu a fost singurul astfel de popor, şi nu a fost singura sarcină pe care el a avut-o. Dar în calitate de susţinător al evoluţiilor unor grupuri spirituale obosite sau mai puţin experimentate, precum şi a unor grupuri spirituale aflate în tranzit planetar (în drum către alte locuri din univers), în interiorul poporului român au acţionat, şi acţionează şi în prezent o pătură voluminoasă de secundari, puternici susţinători din umbră ai celorlalte grupuri. Este bine să ştim că astfel de grupuri vin din regiuni foarte îndepărtate ale universului, iar secundarii vin dintr-un univers separat, dar majoritatea timpurilor lor de evoluţii se desfăşoară în mijlocul popoulaţiilor care nu au parcurs evoluţiile primare în totalitate. Evoluţiile primare constituie primul moment şi prima formă de cunoaştere generală a universurilor; cu toate acestea, spiritele care vin pe Pământ pentru a evolua în calitate de oameni (creatori conştienţi foarte avansaţi) sunt foarte înaintaţi în cunoaşterile lor generale - chiar dacă mai puţin în aplicaţii în condiţii grele de trai planetar, la nivele foarte joase de vibraţie planetară. Mare parte dintre ele dispreţuiesc traiul auster şi greutăţile - căci au învăţat să folosească tot ceea ce au la îndemână pe o planetă în folos propriu. Aici, pe Pământ, ele învaţă cum să se universalizeze treptat, folosind - şi învăţand şi pe alţii treptat - toate resursele planetare şi umane în folosul comunităţilor în mijlocul cărora se întrupează. Indiferent de unde vin, şi încotro se îndreaptă plecând de pe Pământ, important este ca ele să ajungă la înţelegerea conlucrării după puterea fiecăruia de a desfăşura activităţi şi comportamente echilibrate, chiar dacă condiţiile nu sunt pe măsura obişnuinţelor lor. Ceea ce este de creat aici, ca nouă obişnuire, este puterea de a face faţă oricăror condiţii, de a se descurca în orice condiţii şi de a oferi roadele activităţilor lor - comunităţii în care trăiesc, învăţând să ajute şi pe alţii să facă la fel.
Comunicări astrale care, cu titlu general, atrag atenţia asupra diverselor locuri de provenienţă (adică de evoluţie curentă) a spiritelor venite pe Pământ, urmăresc pe de o parte re-obişnuirea noastră cu ideea că facem parte din rândul populaţiilor stelare răspândite pe toate meleagurile universului, iar pe de altă parte constituie moduri de conştientizare a tangenţelor spiritelor umane cu populaţii astrale sau fizic-solide din alte părţi ale galaxiei, cu a căror forme de evoluţie este necesar să se obişnuiască ele, să nu respingă şi să ajute la răspândirea cunoaşterilor de acelaşi fel în comunitatea de reşedinţă pământeană. În funcţie de componenţa spirituală a poporului de reşedinţă, învăţăturile de acest fel au grade diferite de pătrundere în cunoaşterile universului şi ale structurilor generale ale întregului Centru de evoluţie în sânul căruia ne aflăm, Centru coordonat de un complex uriaş de entităţi fondatoare care, cu puterea lor universalizată, mobilizaţi în perfecţionarea permanentă de iubirea pe care o poartă "copiilor" lor, formează un singur gând şi o singură voinţă pătrunzătoare, permanent creatoare, permanent înălţătoare spre culmi spirituale uriaşe: o numim Dumnezeu.
P.S.: Se va întocmi un material separat privind codificarea (numirea) locurilor şi aşezămintelor umane de pe diferite teritorii din lume, inclusiv din Romania.