PEŞTERA IALOMICIOAREI (4)

Întrucât îmi este greu deocamdată să introduc poziţie cu poziţie fotografiile în text, vă invit să vizionaţi albumul de fotografii PEŞTERA IALOMICIOAREI – 2009
Dati click pe album si il veti putea viziona dupa cum doriti

Ieşirea din drumurile de azi – adică scările care se află azi în ajutorul vizitatorului – nu poate reformula energetica drumurilor iniţiale. Însă drumurile prin lăcaş, şi astfel fluxurile energetice interioare, s-au orientat prin croirea încăperilor, sălilor, astfel încât trecerea dintr-o sală în alta, din orice direcţie, şi mergând pe oricare parte a sălilor – pe margini sau pe centru – să susţină energetica echilibrată despre care vorbeam. O energetică interioară care să odihnească, să ofere acel punct de percepţie crescută de la o sală la alta. Din nefericire, condiţiile precare ale drumului de azi obligă călătorul să meargă atent la fiecare pas pe care îl face, în loc să privească atent în jurul său, să simtă şi el acest lucru, fără mare greutate.
În trecut însă, drumurile mergeau pe marginile sălilor, lăsând în interior loc pentru sculptură. Mare parte din cele sculptate aveau un dublu rol: de decorare a interiorului – dar cu rol decorativ-tematic, cu învăţătură, pentru chiar generaţiile noi de moşi, de învăţători, de călători, de maeştrii ai meseriilor aşezărilor umane. Cele care au rămas încă în săli au fost parţial reconstituite de generaţiile următoare de oameni buni, care au ştiut toate cele care au fost odată în aceste locuri, lăsate moştenire din generaţie în geneţie. Unele sunt chiar rămase din vechime, altele, care au fost distruse între timp, au fost reconstituite sau accentuate, reliefate, ulterior.
Sculpturile originale le vom descrie noi, precum şi unele dintre cele care au fost însemnate local, iar acest lucru se vede bine.
Multe dintre cele care au fost lucrate astfel au o logică clară în expunere, din sală în sală. În schimb, unele reconstituiri au fost făcute în apropierea locurilor care nu se mai pot descifra azi.
Începem cu sala centrală, acolo unde vom urmări legenda sacrificiului ajutătorului, luminătorului poporului. Popor care este împărţit în două grupuri, după cum îi merg înţelegerile: un grup situat de partea binelui şi altul de partea răului. Se numeşte Sala Marelui Preot. Este prezentată în fotografiile expuse mai jos.
Anterior am discutat despre drumurile în jos, către încăperea numită La Lacuri sau, popular, La Cascade, iar cunoscătorilor: La vrăjitoare. Între culoarul de adaptare, de la începutul lăcaşului, şi scările care duc în jos, La Lacuri, şi de acolo, către Sala Marelui Preot, se află un şir de încăperi care au fost cândva folosite de locuitorii lăcaşului ca trepte largi şi drumuri de dezvoltare a puterilor proprii. Din aceste locuri au rămas doar culoarele şi nişele de retragere proprie, cu vibraţii echilibrate, simţite azi la valori medii. Iniţial energetica – cum spunem azi – era simţită ca vibraţie a aerului, ca forme de lumină şi de sunet pe care le percepeau fiecare locuitor în parte. Era creată pentru grupuri distincte, de vibraţie asemănătoare – dar distinctă la diverse nivele ale sensibilităţii umane din trecut. Cerinţele etapei de mai târziu, mai apropiate de vremurile noastre, nu cuprindeau precizia celor anterioare: nu pentru că nu ar mai fi putut lumea să înţeleagă asemenea cerinţe, şi să le folosească mai departe, ci pentru că epoca de evoluţie a oamenilor a virat treptat către amestecarea populaţiilor spirituale; şi în astfel de situaţie, adaptarea oamenilor se face prin încercarea, necesară tuturor, de a se situa la înălţimea cerută de ceilalţi semeni. Orientarea ajunge astfel la o înălţime medie mai joasă decât aceea din care s-a făcut pornirea. Vibraţia generală mai joasă determină pe unii să facă eforturi să-şi păstreze comportamentele anterioare, luptând/muncind din greu, depunând eforturi mari, iar pe alţii să se situeze la un nivel mai scăzut, din cauza lipsei de experienţă în trăiri la asemenea nivele joase de vibraţie. Dar cu toţii au nevoie unul de altul, spre primirea de ajutor şi, de partea cealaltă, prin intuirea necesităţii de a se pleca în faţă celor care îl necesită. A avut loc amestecarea populaţiilor de provenienţe stelare, clar în general constituite pentru ca, până la un moment dat, oamenii să se ajute reciproc, înţelegându-se chiar şi fără să-şi ştie apartenenţa la grupul spiritual propriu sau la cele asemănătoare, din blocuri spirituale de acelaşi fel. De aceea spiritele vin pe Pământ în blocuri piramidale, cu nivele apropiate de evoluţie, unde experienţa le este crescută în funcţie de numărul anterior de călătorii în această subzonă a universului. Şi toţi cei care au mai venit măcar o dată în această subzonă a universului ajută pe cei care nu au mai fost niciodată pe aici, ca spirite în deplinătatea sarcinilor de evoluţie. Ceea ce este greu pentru toţi lolaltă, şi pentru fiecare om în parte.
Asemenea locuri nu erau însă locuri de retragere pentru odihnă. Puterea acestor locuri era mare, în sensul accentuării impulsurilor energetice locale cele mai fine, care astfel ar fi putut să treacă neobservate, chiar şi de către astfel de oameni, deosebit de perceptivi. Locurile erau sculptate în mod special pentru oameni, pe direcţii de radiaţie puternică, astfel încât orice animal care ar fi dorit în timp să se adăpostească prin colţuri să nu se simtă confortabil şi să-şi găsească alt loc de adăpost. Căci s-a ţinut cont de faptul că, în timp, oamenii care vor şti toate aceste lucruri, din împrejurimi sau chiar din locuri mai îndepărtate, le vor folosi sporadic, făr să locuiască chiar permanent aici. În acest fel s-au evitat accidente normale, lăcaşul nefiind vizitat de animalele sălbatice din împrejurimi şi oamenii care aveau să se adăpostească aici să nu fie în primejdie. Frica de interior, din acest punct de vedere, nu-şi are nici azi rostul; oricum în contemporan, în anii din urmă, schitul a fost închis complet, cu construcţii solide, cuprinzând şi intrarea în Peştera Ialomicioarei.
Ceea ce atrage atenţia pe aceste drumuri – capetele sculptate de locuitori ai lăcaşului pe grinzile tavanelor – nu se observă venind de afară către interior, de aceea le vom discuta la întoarcere, pe firul drumului către ieşire.
Aşa cum spuneam, Sala Marelui Preot (numită de unii localnici şi Ursoaica, datorită stâncii masive din interiorul ei) este prima mare sală din lăcaş. Se prezintă în fotografii pe bucăţi, căci locul nu permite o fotografiere panoramică (o cameră de luat vederi, în viitor, îmi va rezolva problema prezentării!!)
Legenda este expusă pe înălţimi – mitul sacrificiului suprem al ajutătorului din orice timpuri şi locuri: Prometeu, Iisus, etc. În cazul nostru, este ajutătorul trac, cu destin de intrare în lume plecând din lumea cunoscătorilor şi purtând cu sine un bob din cunoaşterea care se mai poate cuprinde de înţelegerea lumii, poporului. Susţinându-şi astfel lucrarea de oferire poporului a luminii cunoaşterii.
Blocul central prezintă, chiar în fruntea sa, chipul Marelui Preot, cel care dă sentinţa de chin sau chiar moarte celui care a încălcat regulile „sacre” ale preoţimii: oferirea cunoaşterii către popor. Un popor care, după părerea preoţimii, nu ar fi ştiut să folosească o astfel de cunoaştere, în sensul pe care îl folosea ea: care ar fi deconspirat – de fapt – cele pe care le înfiera în mod oficial, explicându-le rudimentar şi fals: vrăjitoria – activitatea mentală prin care ţinea în frâu poporul încă neştiutor. Şi la care proceda aşa, în secret, din vremuri de mult uitate, preoţimea fiind, de fapt, unicul utilizator a acestor căi de cunoaştere, ţinute departe de conştienţa poporului.
Şi astfel călăuzind poporul către damnarea curajoşilor care ar fi îndrăznit să discute în public, să ajute în public, să se revolte în public, ajutând şi altora să se revolte, schimbând astfel orânduielile stabilite şi ţinute cu grijă de conducătorii religioşi.
Spate în spate, şi chiar orientaţi astfel puţin unul către celălalt, se detaşează figura lui Satan, în negru, rânjind cu dinţi ascuţiţi de fiară şi privind animalic către condamnatul nevinovat. În faţă-jos faţă de poziţia Marelui Preot se vede mama condamnatului venind să ceară îndurare pentru fiul său. Deoparte şi de alta a blocului central, se vede o parte de popor care susţine condamnatul, privind cu compasiune şi recunoştinţă catre el, iar în partea cealaltă – restul poporului, detaşat de tragedia care se consumă, inconştient în indiferenţa lui faţă de probleme prea subtile pentru ca el să le dea importanţă, văzându-şi de propia sa viaţă...
Se condamnă înţelepciunea şi oferta de înţelepciune către poporul care cuprinde chiar şi pe aceia care îl conduc, prin forţă şi minciună.
Drumul către înţelepciune – care este pe laturi, arătând astfel drumul pe dinafara societăţii, pe care ajutătorul ajunge astfel, este presărat cu cobrele înţelepciunii. În lăcaş a rămas foarte clară sculptura – prezentată în fotografie, iar în spate mai sunt câteva, prăvălite printre pietrele de pe marginea dinspre parete, departe de scări. Ajutătorul trebuie să ştie permanent să se ferească de drumul susţinut prin mijlocul societăţii, mergând şerpuit când prin marginea ei, când prin mijlocul ei, dar fără să-şi arate prea mult faţa. Doar cei mai puternici pot să-şi ridice capul, pentru a oferi chiar şi experienţa sacrificiului suprem, pentru toţi cei care îi urmează: ajutători sau ajutaţi deopotrivă. Este drumul uman care răzbate cu curaj, dar nu şi cu inconştienţă. Tocmai acest drum este bine marcat de cobrele înţelepciunii.
Drumul urcă: la origine – în pantă lină şi spiralată pe alocuri în funcţie de necesarul de rotiri al locuitorului pentru a prinde toate „apele” sau „aerele” venite de pretutindeni – nu de „ape” sau „aere” în sensul comun pe care îl dăm azi scurgerilor de ape sau curenţilor de aer circulând peste tot – ci, aşa cum am spus şi trebuie să se înţeleagă bine – toate felurile de energii, de canale energetice care străbat întreaga suprafaţă a pământurilor şi apelor planetare – întreg corpul planetar, de fapt.
Acesta este şi motivul pentru care vârfurile blocurilor din interior au fost sculptate cu scene deschise, oferite generaţiilor următoare, motivul pentru care scenele nu sunt monumentale, aşa cum ar fi de aşteptat. În primul rând locurile la nivelul călătorului-locuitor din vremurile de demult sunt protejate pentru a nu pierde direcţia circulaţiei libere a fluxurilor dătătoare de echilibru şi, implicit sănătate, în al doilea rând locurile fiind specifice traiului uman, interiorul este clădit urmărind şi această schemă de trai normal.
Sus, în sala mare despre care discutăm acum, interiorul a avut rol de cameră de sfat: nu erau acolo oameni antrenaţi în politici globale sau mai curând continentale – deşi harta de la intrare ar putea indica acest lucru. Harta aceea trebuie înţeleasă ca un indicator al drumurilor de contact spiritual al moşilor, învăţătorilor şi călătorilor din Euro-Asia. Sfatul, consiliul, se întrunea şi se referea la curgerea obişnuinţelor vremurilor privind dezvoltarea activităţilor mentale şi manuale ale oamenilor. Se urmărea modul în care, într-un perfect echilbru stabil, era necesar să nu se întărească latura războinică (chiar dacă de apăarre) a locuitorilor, în detrimentul laturii lor creative. O astfel de experienţă (latura războinică) era obişnuinţă – şi avea să dureze, iar moşii ştiau bine acest lucru – ca dezvoltare unilaterală a populaţiilor migratoare, pe care nimeni nu le constrângea la echilibrarea laturilor lor constructiv-distructivă a dezvoltărilor. Căci oamenii au reacţii puternice împotriva lucrurilor cu care nu sunt obişnuiţi. Astfel de populaţii războinice, pornind de la latura lor de călător agresiv, trebuiau lăsate să-şi urmeze drumul, pentru ca fiecare om în parte să se convingă singur asupra cărei laturi ale puterilor şi priceperilor lor se vor apleca, la un moment dat sau altul al înţelegerilor şi trăirilor lor curente.
Populaţiile dacice stabile, aflate aici de-a lungul timpului din dezvoltările populaţionale de după glaciaţiune, constituiau încă – şi o vor constitui în mare parte în continuare – populaţii spirituale într-un mozaic de evoluţii de la mediu- până la înaintat-evoluate. Adică spirite individuale şi grupuri doar familiale de acelaşi fel evolutiv: doar ca să se susţină reciproc în familie, în manifestările curente personale. Alegerea întrupărilor de tip mozaicat are rolul de a forma valuri de forţă; tot aşa se petrec lucrurile cu grupuri mari de acelaşi tip evolutiv sau tipuri foarte asemănătoare. Asemenea tipuri de populaţii locale, restrânse, formează astfel de valuri de forţă, dar de putere mai mică, specifică populaţiilor de pe teritorii restrânse, dar cu sarcini foarte puternice.
Este bine să nu se uite acest aspect, al derulării unor evoluţii spirituale în spatele popoarelor de oameni care învaţă astfel universalizarea. Întruparea unui spirit în locuri şi popoare diferite are darul de a forma conştiinţa luptei şi muncii pentru dezvoltarea fiecărei populaţii în parte, specificului şi formelor mai mărunte de existenţă, moştenite şi îmbogăţite treptat de la o generaţie la alta: prin aportul de creaţie şi comportament din experienţa totală a fiecărui spirit. De aceea nu este de loc valabilă expresia de „popor ales”, ci este corect să folosim exprimări care să conducă la valorificarea moştenirii primite în modul de realizare a sarcinilor contemporane. Să valorificăm ceea ce primim la naşterea în fiecare popor, punându-i la dispoziţie, în fiecare zi a vieţii noastre, tot ceea ce avem mai bun şi mai calitativ, cu atenţie şi concentrare, în faţa lumii. În acest fel se echilibrează şi acel fel de moştenire care, la un moment dat, poate să accentueze o latură, un aspect, în detrimentul altora: dezechilibre care sunt inerente în cursul istoriei spirituale greu trăite în ultimele milenii, oriunde în lumea omului.
Aşadar, populaţiile dacice – tracice, de fapt – au cuprins, şi vor cuprinde în continuare întrupări ale unor spirite de evoluţie diferită, în general de la o familie la alta, în plan local, spaţial. În timp, perpetuarea unei astfel de poziţii conduce la o înţelegere cu adevărat de tip mozaicat pe toate laturile sale, căci nu sunt fire de înaintare stabilite o dată pentru întotdeauna, ci fiecare generaţie a avut alţi reprezentanţi, ale altor grupuri spirituale, într-o rotaţie permanentă. Este necesar pentru toate grupurile spirituale care vor rămâne pe Pământ să înţeleagă necesitatea de a evolua singur sau în grup restrâns, căci aşa se vor derula în continuare lucrurile pe Pământ, în viitor.

Aceasta este sarcina de bază a poporului român, formată din sarcina fiecărui individ şi fiecărei familii în parte: de a trăi în acest sfârşit de epocă exact aşa cum se va trăi în viitoarea etapă a umnaităţii: independent, liber, cu sarcini proprii individuale în teritorii, cel mult familiale.

Echilibrul în fondul spiritual de manifestare pe aceste locuri a fost purtat însă de spirite mai evoluate decât indivizii şi familiile = grupurile restrânse de ajutor reciproc. Adică, dacă într-o regiune, o aşezare cu câteva zeci de familii de grupuri mici spirituale, cu evoluţie diferită de la o familie la alta, a format fondul general de trăire locală, printre ei (în anumite familii, sau chiar în trăire singuratică) s-au aflat ajutători de evoluţie mai înaltă decât restul familiilor din aşezare. De regulă, nu au fost foarte mulţi în perioadele mai vechi, pentru a nu forma un front reactiv foarte puternic, căci evoluanţii mai înaintaţi nu suportă impunerile şi ei devin la un moment dat motoarele schimbărilor în societate, ajutaţi de cei care sunt mai activi în grupuri, pe post de lideri locali în acţiuni diverse, în jurul cărora se adună ceilalţi membrii ai comunităţilor.
(Se va studia ANEXA Nr. 1: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE”, de la sfârşitul acestui studiu)
Toate populaţiile locale vechi europene şi tibetane au fost formate din astfel de evoluanţi. Au fost populaţii paşnice, muncitoare, s-au lăsat uşor îndrumate de către moşii popoarelor, răspândiţi peste tot în număr mare, căci era nevoie aici de formarea unui fond spiritual echilibrat pentru a duce sarcinile lor până la capăt.
Generaţii de-a rândul eu fost învăţate de către moşi, de fapt nu numai în teritoriile pe care le studiem acum, ci peste tot, pe toate continentele Pământului. Atunci când rotaţia tuturor grupurilor a fost completă (adică toate grupurile spirituale au trecut prin aşezările retrase, coordonate de către moşi şi îndrumate de către ajutătorii numiţi învăţătorii moşilor, călătorii şi maeştrii meseriaşi îndrumaţi de către cei dintâi), când toate spiritele au trecut prin învăţătura lor înaintată, societăţile retrase au fost desfiinţate. Nu distruse sau lăsate în paragină, aşa cum ne-am putea închipui, ci prin întruparea în continuare a tuturor spiritelor umane, însă fără conducătorii vechi, consacraţi, cu expereinţă multă de conducere echilibrată a popoarelor. A fost lăsat la ordonarea lucrurilor după priceperile lor şi după intuiţiile manifestate în domeniile învăţăturilor care li se oferiseră în vieţile anterioare. Căci lumea trebuia să probeze învăţătura pe care o avea, trebuie să-şi dovedească că putea învăţa repede sau nu.
Spiritele cu puţină experienţă cred că este suficient cât au învăţat pentru a face ceva şi mai bun decât moşii popoarelor... Conştienţi, la nivele înalte de vibraţie planetară – ei nu dispreţuiesc, de felul lor: sunt buni, pricepuţi şi ajutători cuminţi, conştiincioşi şi concentraţi. Fără ajutor prin vibraţie ridicată, prin corpurile bine energizate prin materiile şi energiile de înaltă vibraţie, ele nu-şi conştientizează însă propriile neputinţe şi se situează de-asupra tuturor celor care şi le intuiesc, cu experienţa pe care o au din alte călătorii spirituale asemănătoare. Este o evoluţie a conştienţei de sine, de modul în care fiecare om poate să fie conştient, şi să rămână conştient de puterile şi neputinţele sale. Cu cât experienţa de trăire în condiţiile pe care le cunoaştem azi este mai îndelungată, cu atât evoluantul conştientizează mai multe aspecte ale nepriceperii sale, ale unor aspecte – şi din ce în ce mai multor aspecte – ale perfecţionărilor posibile pe toate laturile sale de trăire.
De aceea, moşii – coordonatori spirituali ai lumii – au rămas întrupaţi în continuare în exteriorul societăţilor umane, dar nu departe de ele şi fără să urmărească cele petrecute în lume, pentru a se amesteca în sarcinile ei evolutive. În unele locuri, ei s-au apropiat, şi chiar au intrat în societăţile lumii, dar numai sub titlu necunoscut (adică fără să se cunoască adevărata lor origine, de moş, de străvechi), fără să-şi aroge nici un fel de drepturi. Au fost puţine cazuri, şi numai acolo unde se dovedea absolut necesară prezenţa lor în mijlocul lumii, în care nu-şi expuneau toate puterile, ci numai manifestări legate de alte persoane, de legătură cu societatea: ca sclavi sau chiar conducători, ei au desfăşurat sarcini pe termen foarte scurt şi apoi s-au retras, fără să cunoască nimeni, cu adevărat, nici sarcina lor, şi nici de unde veneau sau încotro se îndreptau.
Două cazuri cunoscute azi de noi au fost: Zalmoxis aici, în Europa, şi Nefertiti, în Egipt (numită atunci Ţara lui Kem).
Dacă nu participă direct la derularea activităţilor sau dacă nu conduc politic lumea, se poate crea impresia că ar fi rupţi de lume, că ar trăi în sânul unor micro-comunităţi umane protejându-se de lume, sau sfidând-o, lepădându-se de ea...
De fapt, noi nu vrem să ştim de ei, iar ei ne lasă să-i descoperim treptat, timp în care continuă să echilibreze energiile planetei, ajutându-ne în acelaşi timp şi pe noi, oamenii, şi toate vieţuitoarele Pământului. Mai curând aceste alte vieţuitoare ale planetei îi cunosc – decât noi, oamenii, dar ei lasă timpurile să se scurgă şi să vină acele vremuri în care va exista o conlucrare din ce în ce mai largă a tuturor oamenilor pe Pământ.
Treptat, populaţiile spirituale s-au amestecat, şi-au făcut întrupările, istoriile, şi-au înţeles învăţăturile. Ne aflăm, într-adevăr, la sfârşitul acestor vremuri grele: vremuri care nu ar trebui să fie nicidecum percepute drept pedeapsă, ci vremuri de cunoaştere de un anume fel şi de întărire spirituală. O întărire care conduce – cu o graţie nerecunoscută, la înţelepciune de tip uman. Nu este acea înţelepciune totală care ni s-a oferit drept exemplu, dar fiecare grup şi fiecare individ şi-a făcut porţia sa de înţelegere, după timpurile pe care le-a trăit.
Moşii au ştiut bine derularea timpurilor, şi aşteaptă în continuare ca şi ultimele grupuri să-şi facă cunoaşterea puterilor şi neputinţelor lor deopotrivă.
(Se va studia ANEXA Nr. 2: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ”, de la sfârşitul acestui studiu)
Sala de Consiliu – este mai corect s-o numim azi aşa, decât Sala Marelui Preot – urcă aşadar în pantă lină, chiar dacă azi această urcare se află sub, şi în spatele stâncilor care coboară adânc în interiorul Pământului: formează o parte puţin înţeleasă, puţin credibil a fi fost construită de mâna omului. Dar chipurile cioplite fin pe o efigie aflată chiar în faţa mesei, locului de consiliu, dar pe peretele opus, până la care se află o prăpastie adâncă, arată că acel loc a fost clădit astfel cu multă migală, de mâna omului.
Mai este un asemenea loc, lăsat în mod special ca acest lucru să fie cunoscut – înainte chiar de a se ajunge la Sala de Consiliu. Este o lespede aflată chiar de-asupra drumului de scări care urcă oarecum în spirală, pe care sunt sculptate diverse tipuri de atitudini umane: de la disperare la înţelepciune, trecand prin ceartă sau dezolare.
Astfel de lucruri au fost în mod cu totul special lăsate pentru a se cunoaşte bine trecutul şi puterile umane care au realizat o asemenea operă, de o asemenea anvergură. Aceste două locuri – pe care le-am studiat împreună – nu ar fi putut să fie distruse de ape, ci doar estompate de scurgerile calcaroase, dar nu atât de mult încât să le şi distrugă complet, până la epoca în care oamenii aveau să le înţeleagă şi să le accepte. Cei care coordonează evoluţiile în universuri ştiu foarte bine acest lucru, oriunde şi în orice vremuri.
De la Sala de Consiliu drumul urcă mai departe în altă sală, unde alte semne sunt lăsate pentru poporul acestor locuri: este harta locului unde acest popor îşi poate desfăşura în mod optim viaţa, ca un răspuns la durerea cea mai mare legată de nesiguranţa vremurilor: este profeţie pentru unii, îndemn la înţelepciune pentru alţii. Realitatea care este clară până azi, în prezentarea graniţelor sale.
Deşi în vremuri îndepărtate nu exista o împărţire a teritoriilor între vechii locuitori, ei trăiau într-o bună vecinătate, într-o profundă frăţie, cu totul spirituală. Nu se cucereau, ci comunicau. Nu se luptau, ci conlucrau. Însă conducătorii spirituali, îndrumătorii spirituali, moşii popoarelor, toţi locuitorii pământurilor, ştiau foarte bine că oamenii din vremurile cele târzii ale epocii îşi vor disputa pământurile şi chiar imensităţile apelor de pretutindeni. Au lăsat această profeţie pentru locuitori, să lupte pentru teritoriul care le va menţine mereu suflul vital, indiferent cât de grea le va fi vremea.
Aşadar, în partea dreaptă, pe sensul de înaintare, se află Sala Hărţilor – deşi mai curând ar fi un loc al Înţelegerii, al Înţelepciunii popoarelor care îşi reunesc viaţa în aceste locuri. Este o invitaţie la înţelepciunea de a nu răpi nici un locşor din Cuibul Munţilor şi împrejurimilor sale imadiate, care întăreşte forţa românilor de a ţine piept cu putere, până la capăt, tuturor greutăţilor sarcinilor lor pe care şi le-a asumat în faţa lumii. Nici un alt popor spiritual nu are putere să ducă asemenea sarcini în locul său, dintre cele care au venit şi s-au lăsat şi ele ajutate, cândva – chiar şi acum!!! – de spiritualitatea celor de aici, găsiţi aici. Care au avut bunăvoinţa să-i primească, să-i suporte şi astfel să-i ajute...
Dar este, de asemenea, şi o invitaţie pentru oamenii vechi ai locurilor să lupte cu orice forţe pentru a-şi menţine acest Cuib de Forţă oferit numai lor: trupurile lor sunt aici puternice şi chiar dacă vremurile grele le-au deteriorat, ele pot fi, cu bunăvoinţa unui trai decent, reparate şi întreţinute mai departe. Pentru ca toate să le fie românilor spre învăţătură, spre echilibru în putere şi spre decenţă. Spiritualitatea înseamnă de fapt echilibru, iar echillibrul trebuie căutat. Rezultatele acestor căutări nu se vor lăsa mult timp aşteptate.

***

Locurile de vizitat ale Peşterii Ialomicioarei nu se termină aici, cu această sală. Traseul continuă, urcă, fără însă multă informaţie în plus, aşa cum se prezintă locurile descrise mai sus. Sunt drumuri care conduceau candva către celălalt versant al muntelui: din ceea ce se numeşte Fundul Peşterii izvorăsc apele care ies pe celălalt versant al muntelui, formând Izvoarele Ialomicioarei. Apele care trec prin faţa Peşterii formează de fapt apa Horoabei, care curge spre vale.
Drumul de întoarcere, către ieşire, era un drum de odihnă pentru călătorul din vechime, chiar dacă el este greu de parcurs pentru cel de azi, din cauza condiţiilor precare.
Ceea ce este însă de adăugat în finalul acestei expuneri succinte a locurilor vizibile azi, care pot fi observate cu uşurinţă de turiştii cu sufletul deja deschis către cunoaşterea puterilor acestui popor, este faptul că avem o sarcină spirituală, la fel ca şi oricare alt popor, şi toate laolaltă în faţa fiecărei fiinţe de pe Pământ. Pe lângă cele deja expuse mai sus, această sarcină se leagă de înţelegerea simplităţii cu care românul înţelege să-şi trăiască viaţa şi să arate cum oferă ajutor tuturor celor care i-l cer. Vom înţelege că am dat, şi dăm în continuare ajutor spiritual maghiarilor, ruşilor, dar şi ţiganilor, turcilor şi grecilor deopotrivă.
Puţini au înţeles acest lucru de-a lungul timpurilor, dar le-a venit clipa în care au reuşit să înţeleagă suficient de multe lucruri pentru a ajunge şi ei, fiecare om în parte, bun ajutător. Nu contează că nu i se oferă românilor nici un popor spre slavă prin îngenunchiere: nu are nevoie de aşa ceva, este prea puternic. Aşa a dorit el de la începuturi, să stea sub semnul cerurilor şi nu al oamenilor. Revolta altora pentru neînfrângerea acestui neam a rămas întotdeauna un simplu fapt fără urmare, iar românii au ştiut şi vor şti în continuare să-şi apere cuibul de viaţă. Şi nimeni nu va reuşi să schimbe acest lucru. Este avertizat acest lucru în Peştera Ialomicioarei, dar nu ca o ameninţare, ci doar aşa – ca o avertizare.
Dar şi românului i se taie elanul – dacă i se urcă la cap că el ar fi alesul lumii: căci tot ceea ce face cu modestie, cuminţenie şi bunătate este ştiut şi apreciat în lume – iar ceea ce face cu lipsă de cuminţenie se răspândeşte imediat în lume şi i se ruşinează calea.
Nimeni nu va putea trăi cu adevărat pe aceste pământuri, căci pământurile nu vorbesc pe limba altor oameni. Cu forţa sau cu interesul, dur sau blând, nimeni nu va reuşi să rămână stăpân pe această părticică a lumii. Şi astfel românii vor vedea cum această putere a lor se va înălţa doar în ţara lor. Şi modestia care ne lipseşte unora dintre noi, azi, ne va întoarce cândva – dar nu departe în timp – să ne fie jenă că ne-am dorit cândva să ne ridicăm fie chiar spiritual şi doar cu gândul, de-asupra altor popoare. Vom cere altora să tacă, să le amuţească laudele în gură, în timp ce noi ne vom strădui mereu, intens, conştiincioşi şi harnici, să ne urmăm viaţa aşa cum ştim noi: o viaţă de ajutători cu adevărat drepţi, harnici, cuminţi, credincioşi. În adevăratul şi completul sens al cuvântului.

ANEXA NR. 1

CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE

Aşa cum am mai discutat şi în alte studii, una dintre sarcinile populaţiilor locale din teritoriile europene şi tibetane, între mileniile 3 şi 1 î.Ch. a fost aceea de a face loc populaţiilor migratoare, venite din răsăritul şi centrul continentului asiatic, formând culoare largi de trecere pentru ele, până la Oceanul Atlantic. Este drept că acest lucru a condus la încredinţarea multor asemenea grupuri migratoare că teritoriile pe care le străbăteau erau goale, că locurile pe care le găseau nu aveau o spiritualitate proprie, care să formeze aşezări stabile. Nici migratorii nu le doreau, căci voiau să aibă cale liberă, dar ştiau foarte bine ce se întâmplă în teritoriile pe unde călătoreau şi se bazaseră pe urmele formaţiunilor sociale existente, în care să poată să se odihnească. Să aibe unde s-o facă, să găsească pământuri cultivate sau măcar desţelenite. Însă în astfel de teritorii, rarele ocazii nu erau de loc suficiente pentru ca, în odihna lor, să apuce să vadă din depărtare cum oamenii existau la marginea teritoriilor pe care le străbăteau, retraşi de mult din calea năvalei lor. Treptat, migratorii aveau să conştientizeze faptul că nu fusese vorba de o fugă dezordonată din calea lor, disperată, ci despre o retragere organizată din timp, pentru vremuri despre care localnicii ştiuseră bine. Migratorii aveau şi ei bătrânii lor, chiar dacă erau la fel cu ei, dar bătrânii lor ştiau bine că se puteau cunoaşte mişcările lumii din timp, şi că erau oameni în această lume care puteau face astfel de lucruri mult mai bine decât ei înşişi.
Când astfel de migratori s-au aşezat în culoarele lor şi au început să se acomodeze şi să se împânzească în teritorii, au înţeles că populaţiile active din aceste locuri aveau organizări superioare, o cultură superioară – adică, pe vorba lor: experienţă mai înaintată, datorită multor cauze, dintre care au înţeles foarte repede mai ales una: că localnicii puteau trăi în teritorii extrem de friguroase, pe care ei nu le puteau suporta. De aceea nici nu înţelegeau puterile nordului, şi nici nu înţelegeeau cum puteau oamenii obişnuiţi să trăiască înfruntând astfel de puteri grozave: frig, îngheţ, animale puternice. Aşa ceva nu era pentru ei şi au rămas în locurile pe care le cunoscuseră, învăţând de la oamenii nordului doar să nu se amestece acolo unde nu înţelegeau, căci oamenii nordului întotdeauna câştigau orice dispută.
Valurile cele dintâi erau şi cele mai înţelepte. Şi-au format teritoriile căutând prietenia localnicilor. Au învăţat de la ei tot ceea ce ei au dorit să le ofere, dar oamenii nordului nu doreau să le ofere decât ceea ce le-ar fi ajutat noilor veniţi să-şi adapteze din cunoaşterile lor – la ceea ce găseau în teritoriile noi pentru ei. Dacă nu ar fi procedat în acest fel, ar fi devenit dependenţi de învăţătorii lor şi li s-ar fi dezvoltat mai curând latura războinică – în detrimentul total al celei creatoare. În acest fel, străduindu-se cu ceea ce era necesar de găsit şi de lucrat, şi-au echilibrat mult pornirile agresive şi au creat linii de cultură cu totul deosebită în popoarele pe care astfel migratorii le-au dezvoltat, treptat.
Valurile ulterioare au fost cele mai agresive – din orice punct de vedere: şi de cuceritori, şi de creatori. Moşii ştiau bine cu cine au de-a face şi se bizuiau pe faptul că populaţiile formate deja, din cele dintâi valuri de migratori, aveau să se lupte cu fraţii lor, învăţând astfel unii de la alţii, chiar prin puterea oboselii lor, în timp. Treptat s-au creat familii de spirite întrupate din acelaşi bloc spiritual şi în popoarele europene formate de către primii migratori, mai paşnici, mai aşezaţi, şi în cele noi, care nu se puteau abţine de la caracterul lor predominant războinic. Membrii aceloraşi mari blocuri spirituale venite pe Pământ se întrupau astfel în toate populaţiile venite din răsărit; puţina lor experienţă spirituală la nivele joase de vibraţie nu-i ajutau să-şi simtă fraţii, sub imperiul agresivităţii cu care priveau viaţa. Dar chiar dacă nu se acceptau reciproc de la început, pe parcurs trebuiau s-o facă, împinşi de necesităţi. S-au atras astfel unii pe alţii, chiar dacă doar întuitiv, şi agresiv, generaţie după generaţie: căci asemenea popoare sunt pe de o parte foarte consecvente în activităţile lor, pe toate laturile lor de manifestare.
Pe de altă parte, cei echilibraţi, din primul val, aveau toate şansele să reuşească în politica lor de atragere în mod echilibrat (adică trăind între felul de a fi creator şi cel de distrugător deopotrivă), spre înţelegere şi convieţuire împreună: chiar mai mult decât localnicii, autohtonii. Acest lucru este foarte important, căci cu cât experienţa spiritelor este mai mică la începutul evoluţiilor lor, cu atât ele sunt mai ascultătoare de grupuri mai apropiate de felul lor de evoluţie, pe care îi înţeleg ca fiind egali în drepturi unii cu alţii. De aceea se formează mari grupări, mari blocuri piramidale de călătorie a spiritelor primare în evoluţii, în funcţie de puterea de acceptare a fiecărui grup de spirite în parte: ele acceptă învăţătură, ca schimb de experienţă, de regulă de la cele mai apropiate grupuri de evoluţia lor proprie.
Treptat însă ele vor înţelege că există şi mari îndrumători, dar numai ca formă de conducători aflaţi de-asupra celor lumeşti: ordonatori şi coordonatori ai tuturor celor care sunt ale cerurilor şi ale pământurilor. Vor înţelege şi vor accepta treptat că ei sunt peste tot, în lumea înconjurătoare; tocmai pentru că nu suportă superioritatea altorîntrupaţi de acelaşi fel cu ei, considerându-se ei înşişi superiori tuturor, până la un punct: până la coordonatorii cereşti.
De aceea ajutătorii cei mai puternici se întrupează chiar în rândurile lor şi în rândul populaţiilor celor mai apropiate de ei înşişi. Le vor oferi astfel, chiar din rândul celor mai echilibrate dintre grupurile de acelasi fel cu ei (adică cele mai puţin evoluate) orientări şi învăţături concrete. Este etapa în care epoca zeilor se dezvoltă şi apune, şi apare epoca luminătorului din mijlocul poporului, care se va dezvolta înafara conducerii – nu ca şi conducător. Nu ca un conducător luminat. Locul conducătorului străvechi, luminat, înţelept va fi luat de reprezentantul cel mai apropiat de grupul spiritual neexperimentat. Nu este un lucru rău, căci orice experienţă se formează numai încercând şi greşind, conştientizând nepriceperea, greşeala sau orice alte nedreptăţi făcute de ei, care au condus în şir neîntrerupt la o conducere haotică, dezordonată. Şi mai clar – la un lot reprezentativ de greşeli de conducere. Pentru ca, ulterior, să fie înţeles pe de o parte drumul către estomparea unor asemenea greşeli: în bloc, privind întregul lot de greşeli – şi apoi pe fiecare greşeală în parte, deci individual/pe fiecare fel de greşeală în parte, până la estomparea definitivă.
Pe de altă parte, învăţând lucrurile în acest fel, din greşelile proprii, vor avea treptat o înţelegere din ce în ce mai complexă a tuturor celor care vor mai greşi, asemănător, în eterna viaţă şi evoluţie a generaţiilor evolutive viitoare.
Iata aşadar cele care creau sfatul, consiliul celor care locuiau în astfel de lăcaşuri, cum este Peştera Ialomicioarei. Fiecare aspect trebuia înţeles şi dezvoltat de către îndrumătorii locului – fie ei moşi, învăţători şi călătorii care duceau cu ei învăţături privind diferite aspecte ale vieţii ce trebuia înţeleasă corect.

ANEXA Nr. 2

CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ

Trăim azi perioada în care se întrupează cei mai mulţi ajutători pe care, în aceste studii, îi numim secundari. Prezenţa lor masivă este necesară acum, căci au rămas la urmă, în această perioadă de trecere, cele mai receptive grupuri spirituale primare care au venit la întrupări pe Pământ, în blocuri piramidale de grupuri legate spiritual între ele.
De aceea, secundarii care au multă experienţă de viaţă în acest punct al universului se întrupează masiv în mijlocul unei lumi care poate învăţa de la ei multe lucruri, şi mai ales învăţături echilibrate, în planul tuturor activităţilor umane. Sunt învăţătorii, călătorii şi măiaştrii (maeştrii) de altă dată ai lumilor, generaţiilor anterioare, călătorind prin lume din generaţie în generaţie, mult mai des întrupaţi decât ceilalţi evoluanţi. În mod eronat se crede că toate spiritele se întrupează des, din sută în sută de ani, este o confuzie pornită din frăţia de spirit: într-o generaţie se întrupează câte unul dintre fraţii de spirit, maximum 2, foarte rar 3 – unde spiritul este format de 2 – 10 monade care se întrupează (în cazul spiritelor umane) în mod individual, separat, monadă cu monadă. Citirile de destin, pe care azi le fac cei specializaţi în aşa ceva, se fac de obicei în grup; este mult mai uşor în cazul în care un clarvăzător face cel puţin 2 – 4 citiri de destin pe zi sau chiar mai ponderat, o citire la 2 zile. În mod eronat nu se face citire de destin (sau vieţi anterioare) pe fiecare monadă în parte, căci se consideră că spiritul este cea mai mică formaţiune de întrupare, deşi nu este aşa. Este ca şi cum am spune, aşa cum se spunea cândva, că atomul este cea mai mică particulă materială a lumii – ceea ce se dovedeşte azi a fi total neadevărat.
Fiecare monadă se întrupează cam la 3 generaţii, ceea ce înseamnă în medie cam 400 de ani. Cu excepţia secundarilor, singurii care au puterea să se întrupeze aproape la 200 de ani. Cei pe care i-am numit Călători, care au sarcini foarte complexe de întrupare în fiecare viaţă de întrupat, se pot întrupa cam la 200-300 ani, chiar dacă pot face întrupări şi una după alta, la intervale scurte: dar numai dacă o viaţă nu ajunge la 6 – 8 ani, adică fără să se ajungă la preluarea corpurilor lor spirituale de către copil de la mama sa, fără să intre aşadar în sarcini omeneşti propriu zise.
Este necesar să se petreacă lucrurile în acest fel, căci secundarii sunt mari purtători de cunoaştere, de informaţie cum ne place să spunem azi. Iar la nivelul de vârstă a copiilor – cei mai receptivi ai comunităţilor umane – secundarii ajută mult copiii de vârsta pe care o au ei înşişi până la plecarea din această lume: un ajutor pe care ei îl oferă celor care au mult mai puţină experienţă de trai pământean – dar învaţă repede, ca şi copii. Rata copiilor cu evoluţie spirituală de tip secundar, plecaţi dintre noi până la 6-8 ani este foarte mare la fiecare generaţie în parte, oferind un ajutor bogat pentru orientarea celor care rămân mai departe să-şi urmeze cursul vieţilor.
Secundarii rămân în destin complet (şi foarte complex din punct de vedere al sarcinilor pe care le oferă drept ajutor întregii comunităţi umane) cam o dată la 350 – 400 ani, după puterile de întrupare pe care şi le cunosc foarte bine.
Dar despre rolul secundarilor în comunităţile umane vom vorbi pe parcursul multor alte studii, astfel încât să ne oprim deocamdată aici.