Drumurile care duc către Peştera Ialomicioarei azi nu sunt, aşadar, şi cele care au condus în aceste locuri în vremurile îndepărtate. De regulă, drumurile care conduceau către lăcaşuri de învăţătură pentru cei care aveau să trăiască, să lucreze în astfel de lăcaş, aveau o curgere, o continuare cu drumurile prin interiorul lăcaşului. De altfel, este necesar să fie spus, ca o paranteză, că un astfel de lăcaş are azi o prezentare asemănătoare cu o peşteră naturală, datorită nefolosirii sale ca atare, de mai bine de două milenii, ajungând să semene cu o peşteră naturală, săpată de ape, erodată, deteriorată prin prăbuşiri interioare. Chiar dacă astfel de lăcaşuri au fost la origine drumuri săpate de apă în munte, lărgirea a fost făcută de mâna omului, apoi continuată pregătirea pentru locuire şi prelucrarea ei culturală de către locuitorii ei.
Un drum era format pe o linie specială, simţită şi socotită în funcţie de energetica pământurilor. Se determina linia optimă de echilibrare a puterilor omeneşti în funcţie de fluxurile canalelor energetice transcontinentale, pe care oamenii le percepeau ca simţire în trup, ca imagine de lumină şi ca sunet constant în perioade destul de lungi de timp, în regiunile pe care le străbăteau. Nicidată nu se socoteau drumurile astfel încât să treacă prin celulele de stabilizare vibraţională – adică portalurile energetice, cum sunt denumite acum. Se socoteau canalele – şuvoaiele numite popular, care treceau pe lângă şirurile de portaluri; doar omul obosit se odihnea într-un asemenea portal şi mergea echilibrat mai departe.
Drumul până la intrarea în lăcaşul de sub munte se continua fluid cu drumul care străbătea lăcaşul, pe toată lungimea lui. Gura, intrarea, era construită (săpată) după cum canalul pătrundea în perete muntelui sau după cum o ramificaţie a canalului pătrundea în munte, în mod natural.
Nu orice loc devenea un astfel de lăcaş. Puteau să fie amenajate astfel de locuri de adăpost, dar fără să devină un lăcaş de cunoaştere. Vom vedea că un astfel de lăcaş nu era de prezentare – pur şi simplu: un lăcaş de prezentare peste timpuri era cu totul altceva decât un lăcaş în care se creau – prin alegere şi amenajare interioară – condiţii de învăţătură, de cunoaştere, cu ajutorul simţurilor şi cu ajutorul minţii, cu ajutorul sufletului mereu zburător. Învăţătura era aici un zbor conştient al sufletului, ordonat, îndreptat către a cunoaşte, a învăţa apoi şi pe alţii să cunoască şi să transmită mai departe sfaturi privind modul de comportament şi de acţiune în vremurile care aveau să vină. Vremuri care, din perspectiva constructorilor acestor lăcaşuri, aveau să se schimbe treptat, total, comparativ cu timpurile trăite de ei.
Iată de ce locurile din interior, pe care am început să le descriem deja, nu erau folosite pentru acomodarea constructorilor, aşa cum este necesară azi – pentru acomodarea călătorilor, aşa cum am descris în studiul Peştera Ialomicioarei (2). Astăzi este necesară o astfel de acomodare, căci omul este obişnuit cu alte lucruri, cu alte gânduri, cu alte fapte decât încărcătura lăcaşului care este astfel vizitat. Pentru mulţi oameni, această încărcătură are o valoare emoţională uriaşă, astfel încât nici nu au puterea să intre în interior din cauza emoţiei puternice sau a fricii puternice: şi nu îşi înţeleg o astfel de stare. Dacă nu există o acomodare pentru acest fel de oameni, o asemenea liniştire, este greu – până la imposibil de parcurs integral întregul drum interior.
Este un drum pe care azi îl numim iniţiatic, cu mare valoare subconştientă, chiar şi pentru cei care nu cercetează direct însemnările lăsate aici. Sau un drum cu valoare bine conştientizată pentru cei care ştiu unde să se uite, şi în general caută să cerceteze, să descopere cele aflate aici, şi oriunde în calea vieţii lor.
Este bine de cunoscut, în linii mari pentru început, viaţa oamenilor care au creat şi au locuit efectiv aici, la începuturi, fără să se refugieze din faţa unor năvălitori – într-o vreme în care aceştia nici nu existau prin aceste locuri. Locurile au fost alese şi create în urmă cu multe mii de ani, folosite însă – în cazul lăcaşului Ialomicioarei, până după retragerea romană din Dacia.
Decebal nu s-a refugiat niciodată aici (aşa cum scrie la intrarea în Peştera Ialomicioarei), dar oamenii din vechimi au lăsat în memoria locurilor ideea de a fi fost folosite până în vremurile trăite de Decebal. De fapt cu puţin timp după istoria lui Decebal, dar acest amănunt nu este deosebit de important.
Cei care au construit locul l-au ales în felul descris mai sus. Intrarea în lăcaş este creată având în vedere două ramificaţii din drumurile cele mai des folosite de călătorii învăţaţi. De aceea spuneam că se putea ajunge pe crestele de sus urmând alte drumuri decât cele folosite acum: drumuri care urmau traseele acestor canale energetice transcontinentale sau ramificaţii ale lor. Ramificaţii – pentru că ele sunt conductoare de energii aceeaşi vibraţie: schimbarea vibraţională bruscă a călătorului conduce întotdeauna la oboseală puternică, chiar de la un moment dat la altul. Fără a ţine cont de acest lucru, omul oboseşte cronic, acesta fiind unul dintre cei mai puternici factori de degradare a întregului sistem corporal: de îmbătrânire – mai corect spus.
Cu atât mai mult era necesar să se ţină cont de astfel de subtilităţi, având în vedere faptul că astfel de oameni erau foarte sensibili din punct de vedere energetic, vibraţional, comparativ cu cele pe care le simţim în ziua de azi. Pentru noi, astfel de lucruri sunt considerate subtilităţi – pentru ei erau cele mai importante, mai reale, creatoare forţe din viaţa lor. Înţelegem acum de ce se ţinea cont de curgerea lină, fără schimbare, fără modificare, a suflului pe care călătoreau: şi până la intrare, şi de la intrare, în continuare, pe drumurile interioare ale lăcaşului.
Drumurile exterioare şi interioare au fost numite pe rând: sufluri, aere, ape – în aspectul lor fluid perceput de-a lungul timpurilor de oamenii sensibili, învăţaţi, mai mult ori mai puţin cunoscători – dar buni simţitori ai locurilor şi timpurilor. Au fost construite încăperi care ţineau cont de distribuţiile aerelor din interior, păstrând o canalizare pentru desfăşurarea curată a vieţii în interior, formată din firişoare de apă, distribuite astfel încât: să împrospăteze aerul din interior, să ajute la gospodărire şi la menţinerea curăţeniei permanente a locurilor, în interior.
Spre deosebire de felul în care se prezintă azi interiorul, în trecut totul era neted şi curat. Întreg locul era luminat, iar sistemul de aerisire cuprindea şi un transfer de aer cald către locurile de trăire efectivă. Mare parte din croiala lăcaşului se mai păstreaza şi azi, iar călătorul cunoscător poate să observe pe rând locurile, chiar dacă de multe ori scările scurtează drumurile. Aspectul actual este neînţeles din cauza acestor construcţii actuale (scări de lemn şi de piatră), normale de altfel – pe de-asupra prăbuşirilor interioare ale multor părţi din interior, oferind chiar un aspect sălbatic, de formaţiune naturală. Ochiul cunoscător însă recunoaşte repede încă şi acum multe vestigii rămase după locuirile trecute.
Croiala drumurilor în interior se baza pe drumul lin al pantelor naturale de munte sau de deal, imitând modul de influenţare naturală prin biosistem a structurilor pământoase dinafara intrării. Drumul apelor, creşterea arborilor, a ierburilor, muşuroaiele, toate elementele care se dezvoltă şi se structurează în mod natural, au la bază diferenţele de vibraţie, formele de curgere a energiilor, structurarea formelor de relief – influenţată de formele matricei vitale (eterice) a locurilor. Toate se înşiruie din străfundurile pământurilor către înaltul cerului, de la o linie a orizontului la alta, către toate punctele pe care azi le numim cardinale. Nu le aşează aşa o mână, desfăşurarea şi creşterea lor este spontană, dar având la bază necesitatea de energii şi dispuse în şuvoaie care străbat sau ocolesc, se înalţă sau se îngroapă, într-o permanentă mişcare naturală.
Acelaşi lucru a fost urmărit în interiorul unor astfel de lăcaşuri. În funcţie de perceperea multilaterală a locului, au fost create mini-reliefuri interioare, care urmăreau energetica locală, după care oamenii aveau să trăiască, să-şi adapteze treptat traiul: să-şi orienteze locurile cele mai bune pentru lucru, hrănire, odihnă, comunicare, desfăşurarea unor activităţi generale lucrative.
Aşadar, ei nu au trăit de-a valma cu desfăşurarea lucrărilor lor, ci s-au orientat la fiecare pas după structurile energetice ale locului: aerele, apele, felul în care toate se nasc şi cresc împletindu-şi existenţele. În acest fel omul se adapta şi trăia mereu în simbioză ce mediul său de trai. În felul acesta îşi trăia îndelung şi liniştit viaţa.
Oamenii cunoşteau tot atât de bine toate elementele nevăzute şi neauzite cu simţurile trupului, dintr-un peisaj, tot aşa după cum îl cunoaştem azi după simţurile noastre, ale trupului: configuraţia muntelui, desfăşurările de lumină şi sunet, vegetaţia şi animalele mărunte şi mari – toate formând fondul de cunoaştere, şi recunoaştere a unui peisaj. În plus cunoşteau valurile de vibraţii care vin din lume, cele care vin din partea oamenilor, cele care vin din cerurile oamenilor şi din cele ale fiinţelor de clinchet şi lumină. Toate la un loc (şi încă multe pe care azi încă nu le putem percepe în întregime) formau un altfel de peisaj – asemănător doar cu ceea ce vedem azi în lumea ochilor şi urechilor noastre...
[ Detalierea acestor lucruri se va putea citi deocamdată la sfârşitul acestei prezentări, în ANEXA NR.1, CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ, la finalul acestui articol. Vor urma şi alte studii, de asemenea. ]
Iar cunoscătorii timpurilor trecute nu puteau face altceva decât să lase ajutoare de cunoaştere pentru urmaşii lor: oamenii care aveau să-şi conştientizeze aceste toate puteri şi neputinţe, aflate pe rând în diminuare permanentă. Mai întâi puterile – intrând în neputinţe, apoi chiar neputinţele, recuperându-şi apoi, din nou, puterile pierdute din vechime.
Nu trebuia neapărat să le spună cineva că timpurile aveau să se întoarcă, căci oamenii aveau să ştie, prin intuiţiile lor puternice, că bucuria de a trăi din nou clinchetul şi lumina proprie a tuturor fiinţelor şi lucrurilor din lume avea să revină din nou, atunci când vor avea nevoie, cândva.
Astfel, orice lăcaş trebuia să ofere învăţătură omului, pentru a-şi recunoaşte puterile. Construcţia interioară trebuia să creeze amplificarea celor care nu-i erau prea bine, ori chiar de loc, cunoscute. Aşa cum toate locurile pe care moşii le alegeau pentru viaţa comunităţilor de pretutindeni, tot aşa şi interiorul lăcaşului trebuia să ţină cont de dezvoltarea:
– ori a unui tip de putere care, în timp, ar fi ajuns să creeze dezvoltarea celorlalte, în cascadă,
– ori puţin câte puţin din fiecare putere a omului, care să se dezvolte în timp, până la conştientizarea complexă a fiecărei puteri în parte şi a tuturora deodată.
Lăcaşul Ialomicioarei face parte dintre construcţiile din cea de-a doua categorie. Este singurul astfel de lăcaş din Europa de Răsărit, celelalte rămase dezvoltând doar câte o forţă a omului (adică din prima categorie).
Dezvoltarea tuturor forţelor omului nu înseamnă că locurile, teritoriile din împrejurimi nu activează în mod natural astfel de forţe ci, în mod cu totul deosebit acest lăcaş dezvoltă toate forţele umane, aşa cum şi teritoriile din jur favorizează echilibrarea energetică a corpurilor umane, ajutând la regenerarea lor.
Şi nu orice forţă, ruptă din contextul teritorial, căci acest teritoriu pe care trăieşte omul îi dezvoltă – prin complexul de energii telurice şi stelare – tot felul de forţe, dar nu toate cele pe care le are, şi trebuie să şi le dezvolte armonios fiecare om în parte. Poate să fie doar una singură lipsă din acest complex al forţelor spirituale umane, la a cărei conştientizare s-ar ajunge în timp, pe cale intuitivă, dacă s-ar porni în învăţăturile de viaţă de la conştiinţa căutărilor şi înţelegerea necunoaşterilor proprii.
Dar cei care le-au construit au ştiut clar că vremurile şi oamenii nu vor dezvolta buna-ştiinţă, ci reaua-credinţă. Iar dacă vreun om va deveni conştient de o putere, o va fura pentru sine şi nu va învăţa pe cei din jurul său. Atunci, pentru adevărat ajutor oferit tuturor, fie ei de bună-credinţă sau de rea-credinţă deopotrivă – căci orice om este ajutat în lume astfel – s-au creat lăcaşuri speciale pentru o anumită dezvoltare, pe care cei din lume nu ar fi putut-o conştientiza altfel, chiar în timp. Ar fi putut: în vremuri în care fiecare om ar fi fost de bună-credinţă, dar se ştia bine că vremurile care aveau să vină nu erau pentru aşa ceva, şi nici oamenii nu aveau putere să îndure totul, oricum.
De aceea lumea trebuia să fie ajutată.
Fiecare om trebuia să-şi dea seama de ceea ce are. Să-şi cunoască fricile şi disperările, liniştirile şi bucuriile odihnitoare. Indiferent de era sărac sau bogat, stăpân sau stăpânit. Orice stăpân trebuia să-şi dea seama că era stăpânit la rândul lui şi orice sărman de sub stăpânire trebuia să-şi dea seama ce putere şi ce libertate avea: puterea de a se elibera de stăpân, libertatea de a fi propriul lui stăpân.
Omul are luminile sale proprii şi puterile lui vorbesc prin luminile sale. Fiecare putere a sa îi vorbeşte cu vorba sa, cu sunetul specific felului său de a fi ajuns să se exprime astfel. Fiecare putere se dezvoltă în funcţie de toate celelalte şi toate împreună pot fi trase în jos doar de una singură, rămasă în urmă; sau pot fi trase în sus de zvâcnirea uneia dintre ele. Omul doar trebuie să îşi folosească toate aceste puteri. Să-şi dea seama de ele şi să le pună la muncă, o muncă pe care învaţă treptat să o desfăşoare el însuşi, pentru familia sa, pentru întreaga lui comunitate.
Dacă este un pm care se simte puternic şi din trupul său ies fără greutate fapte multe, gânduri bune şi vorbe alese, el trebuie să-şi ofere semenilor puterile sale. Dacă le are pe toate în mod natural, dar nu are cunoaştere când să dea şi cum să dea, astfel încât să nu deranjeze darurile naturale ale altora – trebuie să-şi cunoască bine puterea de a înţelege fiecare moment al comunicării sale.
Şi pentru că lăcaşul este, în primul rând, şi la prima vedere, exact bun pentru comunicare, să pornim în descrierea locurilor, de la acest fel de învăţătură.
Căci chiar învăţătorii – nemaivorbind de moşii pământurilor – erau asemenea oameni care puteau, din naşterea lor, să le facă pe toate. Şi învăţau de la moşi mai întâi cum şi când să ajute; apoi învăţau să-şi dezvolte mai departe, mereu, fiecare putere în parte, pentru a o pune la dispoziţia oamenilor, până la sfârşitul vieţii lor în pământurile lumii.
Până la locul pe care orice călător îl sesizează ca fiind răscrucea între coborâre şi urcare, drumul este de acomodare, pas cu pas, cu lumea interioară a omului. Chiar dacă lăcaşul este azi degradat, el mai păstrează încă puterea de a deschide omului multe dintre căile sale normale de conştientizare. Pentru cei care trec o singură dată pe acolo, el face pornirea conştientizărilor lor: şi pornind de la puţin, căci nu orice om suportă multul – deodată.
Cei care se simt atraşi tot timpul de interior, nefiind afectaţi de distribuţiile interioare, trebuie să înţeleagă că au sarcini de destin care, şi prin care ei vorbesc lumii de multele taine ale locului, nedescifrate încă. Fiecare trecere consolidează câte ceva sau oferă putere călătorului astfel îmbogăţit să ducă orice fel de sarcină mai departe.
Cei care nu ajung niciodată în astfel de locuri nu înseamnă că au pierdut ceva sau că nu au astfel de sarcini: ei au alte locuri sau în alt destin realizarea altor lucrări, care ele înseşi dezvoltă o formă sau alta de putere. Căci sunt în lume spirite întrupate care vor trăi în alte locuri, fără specificul natural al Pământului, în care toate lucrările vieţilor lor sunt exclusiv mentale, pierzând treptat abilitatea muncii manuale, care însă le va rămâne clar întipărită în memoriile lor spirituale. Şi când va fi nevoie de ele, de amintirile de acest fel, ele vor ieşi la iveală fără nici o greutate, dezvoltarea lor continuând încet – la acest început de viaţă eternă a spiritului. Munca fizică şi comunicarea aferentă ei poate lua avânt treptat, fără să provoace rupturi în plăcerea lucrului şi a comunicării spirituale: un fond spiritual pe care acum, pe Pământ, îl numim mental.
Ceilalţi vor trăi în mijlocul naturii – aici sau în alte părţi şi au nevoie de avântul lor întreg pentru a se descurca în mijlocul unei lumi bogate, divers formate din lucrările şi din cunoaşterile tuturor celor care îi înconjoară, indiferent dacă lucrul făcut de ei este produs al trupului sau al mentalului lor. Au puterea de a-şi descoperi puterile şi neputinţele lor spirituale, şi astfel îmbogăţiţi, vor pleca sau vor sta în continuare pe Pământ, după cum le este sarcina. Aici sau oriunde. Şi despre asta nu este acum locul a fi discutat.
Ajunşi la răscrucea drumurilor din lăcaşul vremurilor şi puterilor, omul este atras imediat să coboare. Căci nevoia de a face faţă lumii îl conduce către întărirea puterii corespunzătoare a trupului său, în locul special din lăcaş. Coborârea până la capătul plin de cascade de ape este un drum de acomodare cu energiile lumii, o lume care munceşte cu trupul, vorbeşte cu gura şi gândeşte logic cu mintea. Este bine să se cunoască acest lucru, să se viziteze pe rând locurile în această ordine.
Dar dacă omul nu bagă de seamă şi merge mereu în sus pe drumurile lăcaşului, nu este o problemă de acordare nereuşită a puterilor. După terminarea circuitului de sus, activările finale închid un circuit energetic, care activează în trupul călătorului toate puterile: astfel, luminile omului sunt mai vizibile de regulă, decât structurile care le generează, şi sunt de asemenea mai repede percepute decât sunetul emis de corpuri, căci omul este obişnuit să tragă cu urechea mai curând în exterior decât în interior.
Drumul către cascade este un drum către pregătirea pentru societate. O parte din drumuri se continuă sus, în prima treaptă de urcare de la răspântie, căci drumul către îndumnezeire se sprijină întotdeauna pe drumul lumii. Căci ceea ce crede omenirea a fi Dumnezeu nu este ceva singular, rupt de lume, ci este lumea însăşi cu toate extensiile sale liberatoare în eternitatea spiritului. Un Dumnezeu care va fi întotdeauna în lume, antrenând fiecare spirit în parte să fie tot aşa, oricât de departe ar ajunge în evoluţiile sale.
Omul a pornit din mijlocul lumii de mijloc, pentru a coborâ în lumea de jos, pentru ca de acolo să poată parcurge un drum care să-l ducă mult mai sus decât în lumea în care a fost. Acesta este circuitul sarcinilor de destin pe un ciclu complex al umanităţii.
Lumea atlantă, care apare expusă şi în drumul de jos, şi în drumul de sus, este lumea de mijloc: adică lumea omlui care le ştie pe toate ale lumii sale, nu le descoperă acum; le ştie le foloseşte – dar nu ştie să se orienteze cu toate în orice loc şi în orice timpuri.
O parte din omenire ştie tot ceea ce îi trebuie, trebuie doar să consolideze.
O altă parte nu ştie, daor subconştientul adună informaţie multă, pe care va începe să o conştientizeze treptat.
O parte – cea mai mare parte a omenirii – ştie destul de multe, însă nu ajunge să o recunoască deocamdată direct, conştientizează multe, dar nu recunoaşte că înţelege şi că ar putea accepta. Nu este o formă de minciună, ci de frică pe care încearcă să şi-o ascundă.
De-asupra intrării la cascade (denumirea pusă acolo este „La lacuri”) este încă vizibil un cap de atlant: capul omului cu toate părţile bine dezvoltate, în mod armonios, la maximul omenesc. Prin intermediul unui astfel de corp. o mică parte a timpului pământean oamenii au folosit în mod egal toate forţele lor mentale şi trupeşti pentru a înţelege perfect lumina în care trăiau. De aceea o putem numi lumea de mijloc: nu lumea care a străbătut mijlocul liniei de evoluţie, mijlocul – căldarea timpului afectat evoluţiei pământene, aşa cum mulţi au fost tentaţi să spună, în timp.
Lumea de mijloc este aceea care are întreaga experienţă a înţelegerilor dintr-un punct al evoluţiei: din care se înţelege întreg trecutul, se lucrează prezentul cu toate forţele corpurilor la maximum dezvoltate şi se înţeleg coborârile şi urcările viitoare. Se înţelege universul care îşi trimite toate săgeţile în acest punct – în oricare punct, de altfel – din care fiecare întrupat îşi descoperă şi îşi înţelege drumurile pe care le-a făcut până aici şi cele care vor urma, cu toate cele câştigate aici, pe Pământ.
Lumea atlantă era lumea care nu se putea sprijini decât pe mental – dar folosea în mod egal tot ceea ce avea să folosească omenirea în viitor (adică în viitorul lor, în perspectiva de atunci: contemporanul nostru, acum, istoria pe care o cunoaştem noi). Şi ştiau bine că numai puţini oameni vor avea în viitor puterea să străbată lumea folosindu-şi asemenea puteri: acei oameni care au rămas în conştiinţa maselor ca vraci, solomonari, învăţători mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai popoarelor. Şi pe care însă nu trebuie să-i confundăm cu moşii popoarelor. Retraşi din societate, dar trăind în preajma ei, neştiuţi de cele mai multe ori, învăţătorii cu puterile lor au ajutat lumea să trăiască decent în vremurile ei grele, chiar dacă ei înşişi au ştiu prea puţin de unde le vin puterile şi cum le folosesc. Voiau şi le aveau. Vremurile au scos la iveală oameni care au ştiut să-şi folosească puterile în bine – sau în rău. Şi restul poveştilor din lăcaşul Ialomicioarei ne spun tocmai acest lucru.
Simţământul călătorului în preajma cascadelor este unul de uşurare, de revigorare. Chiar dacă sunt vibraţiile cele mai joase ale lăcaşului şi ale corpului omenesc, omul învaţă că niciodată nu este rea o frecvenţă joasă. Dacă ştie s-o folosească, s-o canalizeze echilibrat, atent, în lumea supusă influenţelor din mijlocul naturii, rezultanta este frumoasă şi mai ales bogat reprezentată. Omul va ajunge să iubească natura, chiar dacă o poate percepe şi primejdioasă, şi va învăţa să-şi folosească puterile cu ajutorul ei chiar: folosind pământul, piatra, metalul, lemnul şi osul pentru obiectivele sale; pentru a se hrăni – folosind vegetale şi produse rezultate din creşterea cu măsură a animalelor domesticite; pentru a trăi echilibrându-şi mereu puterile alături, şi prin intermediul semenilor săi. Şi atunci se va simţi mereu curat, mereu revigorat, mereu vioi şi apt să ducă mai departe toate lucrările pe care le poate face, în fiecare clipă a vieţii sale.
Fiecare astfel de putere însă poate deveni un dezechilibru care să le rupă pe toate celelalte. Iar atlanţii ştiau bine acest lucru. Ştiau că sunt din ce în ce mai mulţi oameni veniţi pe pământuri, şi vor veni şi mai mulţi – care în vremuri şi mai grele vor face mai grea, aproape insuportabilă, viaţa pe care vor ajunge s-o dispreţuiască: a lor şi a semenilor lor. Ştiau însă că au venit pe Pământuri chiar pentru a vedea până unde poate să meargă netrebnicia lor (care îşi spuneau atlanţi) şi a celor veniţi după ei (noi o să-i numim, în studiile noastre: post-atlanţi).
Da, da... şi chiar a lor, a bunilor atlanţi – antrenaţi însă de răii... inconştienţii, de fapt, din jurul lor...
Ştiau însă atlanţii că ei sunt aici, pe Pământuri (aşa cum numeau ei planeta aceasta dintre apele cerurilor), pentru a-şi sacrifica chiar vieţile lor în mâinile celor mai răi decât ei, pentru ca orice om să ştie că ei se pot sacrifica pentru a oferi învăţătura lor. Dar lecţia pe care o vor avea ei de învăţat va fi aceea de a nu mai accepta apoi să-şi dea ei viaţa, ci să şi-o protejeze pe orice cale, în veci. O lecţie era de ajuns tuturor. Nu era o laşitate, căci nu aveau încă puterea să se sacrifice şi s-o ia apoi din nou, de la început, cu alte vieţi, una după alta. Să lase în primul rând pe cei puternici să se sacrifice, iar ei, deocamdată, să lupte pentru libertatea lor, dar să nu mai stea în drumul cotropitorilor: să se retragă din viaţa şi din faţa celor hrăpăreţi şi intoleranţi. Lecţiile lumii aveau să fie grele şi ei aveau să înveţe această lecţie grea, aici, pe Pământuri...
Şi ei nu aveau să mai intre o vreme lungă în lumea astfel nouă şi haină; numai oamenii de acelaşi fel în vieţile lor, cu răutatea lor, îşi vor lua vieţile, unul altuia, pentru a vedea ce înseamnă să o facă: ce durere, ce oboseală poate să îndure un suflet pentru a se convinge cât de mult rău poate face şi poate îndura, în astfel de lumi pe care ei le crează din inconştienţă, şi cu indiferenţă...
Dar cea mai mare durere avea să le vină atlanţilor din necunoaşterea lor proprie, a trupurilor, a sufletelor şi a spiritelor lor. O asemenea necunoaştere trebuiau s-o trăiască fiecare în parte şi toţi deodată, ajutându-se reciproc, ori de câte ori era nevoie. Căci dacă numai i s-ar fi spus omului – nimic nu l-ar fi putut ajuta să-şi depăşească neputinţele mai bine decât să şi le vadă el însuşi. De aceea trebuia ajutat aici – nu prin a i se arăta neputinţele ca un fel de acuzare. Căci nu era (şi nu este) nimic de acuzat, când acuzarea nu devine altceva decât modalitate de corecţie a ceva ce acuzatul poartă cu sine, şi ştie că poartă – dar nu poate să-şi alunge greutatea, chiar dacă – şi oricât – s-ar strădui. Şi chiar trebuia ca fiecare om să-şi dea seamă lui însuşi de tot ceea ce poate face – şi nu poate face – corect; ce poate face şi nu se străduie să ducă până la capăt; ce nu face pentru că se străduie în altă parte şi străduinţa nu-i poartă roade bune, căci forţele lui îi sunt astfel palide. Ce nu face pentru că nu-i place; ce poartă pentru că are alte pofte; ce nu are pentru că nu i se dă de-a gata; ce nu înţelege pentru că nu-şi face din înţelepciune cuib...
Şi dacă omul nu-şi înţelege propriile neputinţe, nu şi le va putea crede nici pe cele care i-au fost cândva puteri. Căci aşa i s-a dat omului, în pământurile sale, sub cerurile pământurilor: să ştie mereu că poate să facă şi să se străduie să ajungă singur să poată să-şi cunoască în fiecare clipă şi în fiecare loc tot ceea ce poate şi tot ceea ce nu poate: face, gândi şi vorbi.
Iar pentru toate acestea avea nevoie să-şi cunoască în primul rând puterile trupului său, indiferent dacă-şi cunoaştea sau nu luminile trupului, sunetul său, gândurile care îl asaltau dinafară, din necunoscut sau formate din puterea sa proprie.
[ Pentru studiu, se va urmări, de asemenea ANEXA Nr. 2: SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV , la sfârşitul acestui studiu ]
Învăţătura moşilor a fost preluată toată, şi folosită mereu, în vremuri de restrişte, de năvăliri ale cotropitorilor; metoda retragerii, despre care ştiau bine atlanţii, în vremurile lor vechi, a fost folosită ori de câte ori a fost nevoie. Dar ea a cuprins şi aspecte exagerate, atunci când conducerile societăţilor nu au avut grijă să formeze întăriri la frontiere, preferând să folosească arderea câmpurilor şi otrăvirea fântânilor, pentru a tăia orice posibilitate de întreţinere a vieţii. Istoria locurilor însă nu face obiectul acestor studii, acum.
Pe peretele care străjuieşte cu o grindă de-asupra intrării la cascade este vizibil şi azi, aşa cum spuneam, capul de atlant. Nu este întâmplător acest lucru căci cel care va folosi urmele trupului de atlant în vremurile din urmă avea să fie capul. Nu mâinile şi nu picioarele, căci atlantul nu-şi folosea decât puterile care se concentrau în câmpul din jurul capului, pentru a-şi realiza creaţia sa materială. Capul avea să rămână în lume cu gândurile lui, adică cu planificarea pe care atlanţii şi-o făceau, în vremurile lor, înainte de a derula o acţiune. Oamenii aveau să folosească gândul în continuare, chiar dacă, în exagerea lor, gândurile vor ajunge să-şi subjuge total stăpânul.
Atlanţii învăţaseră lumea o sumedenie de lucruri utile şi folositoare, dar ce avea să facă lumea cu cele oferite de ei – era treaba ei. Fiecare om în parte avea să dea socoteală cândva de tot ce făcuse cu moştenirea sa. Atlanţii nu aveau să fie găsiţi vinovaţi la socoteala finală a sufletelor. Ştiau că vor fi blestemaţi, urâţi, vorbiţi de rău... dar asta era de multe ori urmarea oricăror învăţături pentru oamenii care numai aşa puteau să înveţe să nu mai folosească rău un bine primit...
Aşa era lăsat, cu greu, pe Pământ, pentru toţi oamenii buni, şi nimeni nu dădea înapoi de la ajutor oferit tuturor celor care învăţau aici să-şi folosească forţele în acest fel.
Pentru că sarcina atlanţilor era să ajute pe oricine, în vremea lor sau în viitor: pe cei care aveau să-i facă şi bine, şi rău. Iar ei trebuiau, în compensaţie, să facă cât de mult bine ştiau ei. Să muncească din greu pentru cei nepricepuţi, să trăiască la limita forţelor lor, pentru că şi ei fuseseră cândva ajutaţi în acelaşi fel, de către cei mai înălţaţi decât ei...
Pentru că aşa era legea înălţării pe Pământuri: să înveţe şi pe alţii cum să muncească şi cu mâna – după ce învăţase să muncească cu mintea... Să ştie că mereu trebuie cineva să se sacrifice, pentru ca altul să înveţe. Chiar ei aveau să îşi consolideze munca cu mâna, să ajungă să o facă cu plăcere, indiferent dacă lucrau pentru ei, pentru familia lor sau pentru străini... Ştiau că vor ajunge să lucreze chiar pentru a lăsa în urma lor o planetă mai frumoasă, chiar dacă nimeni nu avea să o locuiască după ei...
Iar această muncă pentru frumos, fără să-i ceară cineva, fără să-i mulţumească cineva şi fără să salveze pe cineva neapărat, aşadar creaţia pentru viaţa orizonturilor nesfârşite... era tot ceea ce putea să fie mai bun şi mai înălţător, pentru ei şi fraţii lor, în viitor...
Capul de atlant este imaginea cea mai clară care poate fi uşor văzută la intrarea în ultima încăpere de jos, aceea a cascadelor, a lacurilor. O altă denumire pentru acest loc este „La vrăjitoare”: ea numeşte modul de folosire a minţii umane în modul atlant, de facere cu mintea, de căutare, de vedere, de auz cu mintea. Dar care poate denatura în facere de rău, în lipsa discernământului cu care omul trebuie mereu să deosebească binele de rău, modul în care primeşte să facă bine sau să facă rău în orice conjunctură a vieţii sale...
Un drum era format pe o linie specială, simţită şi socotită în funcţie de energetica pământurilor. Se determina linia optimă de echilibrare a puterilor omeneşti în funcţie de fluxurile canalelor energetice transcontinentale, pe care oamenii le percepeau ca simţire în trup, ca imagine de lumină şi ca sunet constant în perioade destul de lungi de timp, în regiunile pe care le străbăteau. Nicidată nu se socoteau drumurile astfel încât să treacă prin celulele de stabilizare vibraţională – adică portalurile energetice, cum sunt denumite acum. Se socoteau canalele – şuvoaiele numite popular, care treceau pe lângă şirurile de portaluri; doar omul obosit se odihnea într-un asemenea portal şi mergea echilibrat mai departe.
Drumul până la intrarea în lăcaşul de sub munte se continua fluid cu drumul care străbătea lăcaşul, pe toată lungimea lui. Gura, intrarea, era construită (săpată) după cum canalul pătrundea în perete muntelui sau după cum o ramificaţie a canalului pătrundea în munte, în mod natural.
Nu orice loc devenea un astfel de lăcaş. Puteau să fie amenajate astfel de locuri de adăpost, dar fără să devină un lăcaş de cunoaştere. Vom vedea că un astfel de lăcaş nu era de prezentare – pur şi simplu: un lăcaş de prezentare peste timpuri era cu totul altceva decât un lăcaş în care se creau – prin alegere şi amenajare interioară – condiţii de învăţătură, de cunoaştere, cu ajutorul simţurilor şi cu ajutorul minţii, cu ajutorul sufletului mereu zburător. Învăţătura era aici un zbor conştient al sufletului, ordonat, îndreptat către a cunoaşte, a învăţa apoi şi pe alţii să cunoască şi să transmită mai departe sfaturi privind modul de comportament şi de acţiune în vremurile care aveau să vină. Vremuri care, din perspectiva constructorilor acestor lăcaşuri, aveau să se schimbe treptat, total, comparativ cu timpurile trăite de ei.
Iată de ce locurile din interior, pe care am început să le descriem deja, nu erau folosite pentru acomodarea constructorilor, aşa cum este necesară azi – pentru acomodarea călătorilor, aşa cum am descris în studiul Peştera Ialomicioarei (2). Astăzi este necesară o astfel de acomodare, căci omul este obişnuit cu alte lucruri, cu alte gânduri, cu alte fapte decât încărcătura lăcaşului care este astfel vizitat. Pentru mulţi oameni, această încărcătură are o valoare emoţională uriaşă, astfel încât nici nu au puterea să intre în interior din cauza emoţiei puternice sau a fricii puternice: şi nu îşi înţeleg o astfel de stare. Dacă nu există o acomodare pentru acest fel de oameni, o asemenea liniştire, este greu – până la imposibil de parcurs integral întregul drum interior.
Este un drum pe care azi îl numim iniţiatic, cu mare valoare subconştientă, chiar şi pentru cei care nu cercetează direct însemnările lăsate aici. Sau un drum cu valoare bine conştientizată pentru cei care ştiu unde să se uite, şi în general caută să cerceteze, să descopere cele aflate aici, şi oriunde în calea vieţii lor.
Este bine de cunoscut, în linii mari pentru început, viaţa oamenilor care au creat şi au locuit efectiv aici, la începuturi, fără să se refugieze din faţa unor năvălitori – într-o vreme în care aceştia nici nu existau prin aceste locuri. Locurile au fost alese şi create în urmă cu multe mii de ani, folosite însă – în cazul lăcaşului Ialomicioarei, până după retragerea romană din Dacia.
Decebal nu s-a refugiat niciodată aici (aşa cum scrie la intrarea în Peştera Ialomicioarei), dar oamenii din vechimi au lăsat în memoria locurilor ideea de a fi fost folosite până în vremurile trăite de Decebal. De fapt cu puţin timp după istoria lui Decebal, dar acest amănunt nu este deosebit de important.
Cei care au construit locul l-au ales în felul descris mai sus. Intrarea în lăcaş este creată având în vedere două ramificaţii din drumurile cele mai des folosite de călătorii învăţaţi. De aceea spuneam că se putea ajunge pe crestele de sus urmând alte drumuri decât cele folosite acum: drumuri care urmau traseele acestor canale energetice transcontinentale sau ramificaţii ale lor. Ramificaţii – pentru că ele sunt conductoare de energii aceeaşi vibraţie: schimbarea vibraţională bruscă a călătorului conduce întotdeauna la oboseală puternică, chiar de la un moment dat la altul. Fără a ţine cont de acest lucru, omul oboseşte cronic, acesta fiind unul dintre cei mai puternici factori de degradare a întregului sistem corporal: de îmbătrânire – mai corect spus.
Cu atât mai mult era necesar să se ţină cont de astfel de subtilităţi, având în vedere faptul că astfel de oameni erau foarte sensibili din punct de vedere energetic, vibraţional, comparativ cu cele pe care le simţim în ziua de azi. Pentru noi, astfel de lucruri sunt considerate subtilităţi – pentru ei erau cele mai importante, mai reale, creatoare forţe din viaţa lor. Înţelegem acum de ce se ţinea cont de curgerea lină, fără schimbare, fără modificare, a suflului pe care călătoreau: şi până la intrare, şi de la intrare, în continuare, pe drumurile interioare ale lăcaşului.
Drumurile exterioare şi interioare au fost numite pe rând: sufluri, aere, ape – în aspectul lor fluid perceput de-a lungul timpurilor de oamenii sensibili, învăţaţi, mai mult ori mai puţin cunoscători – dar buni simţitori ai locurilor şi timpurilor. Au fost construite încăperi care ţineau cont de distribuţiile aerelor din interior, păstrând o canalizare pentru desfăşurarea curată a vieţii în interior, formată din firişoare de apă, distribuite astfel încât: să împrospăteze aerul din interior, să ajute la gospodărire şi la menţinerea curăţeniei permanente a locurilor, în interior.
Spre deosebire de felul în care se prezintă azi interiorul, în trecut totul era neted şi curat. Întreg locul era luminat, iar sistemul de aerisire cuprindea şi un transfer de aer cald către locurile de trăire efectivă. Mare parte din croiala lăcaşului se mai păstreaza şi azi, iar călătorul cunoscător poate să observe pe rând locurile, chiar dacă de multe ori scările scurtează drumurile. Aspectul actual este neînţeles din cauza acestor construcţii actuale (scări de lemn şi de piatră), normale de altfel – pe de-asupra prăbuşirilor interioare ale multor părţi din interior, oferind chiar un aspect sălbatic, de formaţiune naturală. Ochiul cunoscător însă recunoaşte repede încă şi acum multe vestigii rămase după locuirile trecute.
Croiala drumurilor în interior se baza pe drumul lin al pantelor naturale de munte sau de deal, imitând modul de influenţare naturală prin biosistem a structurilor pământoase dinafara intrării. Drumul apelor, creşterea arborilor, a ierburilor, muşuroaiele, toate elementele care se dezvoltă şi se structurează în mod natural, au la bază diferenţele de vibraţie, formele de curgere a energiilor, structurarea formelor de relief – influenţată de formele matricei vitale (eterice) a locurilor. Toate se înşiruie din străfundurile pământurilor către înaltul cerului, de la o linie a orizontului la alta, către toate punctele pe care azi le numim cardinale. Nu le aşează aşa o mână, desfăşurarea şi creşterea lor este spontană, dar având la bază necesitatea de energii şi dispuse în şuvoaie care străbat sau ocolesc, se înalţă sau se îngroapă, într-o permanentă mişcare naturală.
Acelaşi lucru a fost urmărit în interiorul unor astfel de lăcaşuri. În funcţie de perceperea multilaterală a locului, au fost create mini-reliefuri interioare, care urmăreau energetica locală, după care oamenii aveau să trăiască, să-şi adapteze treptat traiul: să-şi orienteze locurile cele mai bune pentru lucru, hrănire, odihnă, comunicare, desfăşurarea unor activităţi generale lucrative.
Aşadar, ei nu au trăit de-a valma cu desfăşurarea lucrărilor lor, ci s-au orientat la fiecare pas după structurile energetice ale locului: aerele, apele, felul în care toate se nasc şi cresc împletindu-şi existenţele. În acest fel omul se adapta şi trăia mereu în simbioză ce mediul său de trai. În felul acesta îşi trăia îndelung şi liniştit viaţa.
Oamenii cunoşteau tot atât de bine toate elementele nevăzute şi neauzite cu simţurile trupului, dintr-un peisaj, tot aşa după cum îl cunoaştem azi după simţurile noastre, ale trupului: configuraţia muntelui, desfăşurările de lumină şi sunet, vegetaţia şi animalele mărunte şi mari – toate formând fondul de cunoaştere, şi recunoaştere a unui peisaj. În plus cunoşteau valurile de vibraţii care vin din lume, cele care vin din partea oamenilor, cele care vin din cerurile oamenilor şi din cele ale fiinţelor de clinchet şi lumină. Toate la un loc (şi încă multe pe care azi încă nu le putem percepe în întregime) formau un altfel de peisaj – asemănător doar cu ceea ce vedem azi în lumea ochilor şi urechilor noastre...
[ Detalierea acestor lucruri se va putea citi deocamdată la sfârşitul acestei prezentări, în ANEXA NR.1, CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ, la finalul acestui articol. Vor urma şi alte studii, de asemenea. ]
Iar cunoscătorii timpurilor trecute nu puteau face altceva decât să lase ajutoare de cunoaştere pentru urmaşii lor: oamenii care aveau să-şi conştientizeze aceste toate puteri şi neputinţe, aflate pe rând în diminuare permanentă. Mai întâi puterile – intrând în neputinţe, apoi chiar neputinţele, recuperându-şi apoi, din nou, puterile pierdute din vechime.
Nu trebuia neapărat să le spună cineva că timpurile aveau să se întoarcă, căci oamenii aveau să ştie, prin intuiţiile lor puternice, că bucuria de a trăi din nou clinchetul şi lumina proprie a tuturor fiinţelor şi lucrurilor din lume avea să revină din nou, atunci când vor avea nevoie, cândva.
Astfel, orice lăcaş trebuia să ofere învăţătură omului, pentru a-şi recunoaşte puterile. Construcţia interioară trebuia să creeze amplificarea celor care nu-i erau prea bine, ori chiar de loc, cunoscute. Aşa cum toate locurile pe care moşii le alegeau pentru viaţa comunităţilor de pretutindeni, tot aşa şi interiorul lăcaşului trebuia să ţină cont de dezvoltarea:
– ori a unui tip de putere care, în timp, ar fi ajuns să creeze dezvoltarea celorlalte, în cascadă,
– ori puţin câte puţin din fiecare putere a omului, care să se dezvolte în timp, până la conştientizarea complexă a fiecărei puteri în parte şi a tuturora deodată.
Lăcaşul Ialomicioarei face parte dintre construcţiile din cea de-a doua categorie. Este singurul astfel de lăcaş din Europa de Răsărit, celelalte rămase dezvoltând doar câte o forţă a omului (adică din prima categorie).
Dezvoltarea tuturor forţelor omului nu înseamnă că locurile, teritoriile din împrejurimi nu activează în mod natural astfel de forţe ci, în mod cu totul deosebit acest lăcaş dezvoltă toate forţele umane, aşa cum şi teritoriile din jur favorizează echilibrarea energetică a corpurilor umane, ajutând la regenerarea lor.
Şi nu orice forţă, ruptă din contextul teritorial, căci acest teritoriu pe care trăieşte omul îi dezvoltă – prin complexul de energii telurice şi stelare – tot felul de forţe, dar nu toate cele pe care le are, şi trebuie să şi le dezvolte armonios fiecare om în parte. Poate să fie doar una singură lipsă din acest complex al forţelor spirituale umane, la a cărei conştientizare s-ar ajunge în timp, pe cale intuitivă, dacă s-ar porni în învăţăturile de viaţă de la conştiinţa căutărilor şi înţelegerea necunoaşterilor proprii.
Dar cei care le-au construit au ştiut clar că vremurile şi oamenii nu vor dezvolta buna-ştiinţă, ci reaua-credinţă. Iar dacă vreun om va deveni conştient de o putere, o va fura pentru sine şi nu va învăţa pe cei din jurul său. Atunci, pentru adevărat ajutor oferit tuturor, fie ei de bună-credinţă sau de rea-credinţă deopotrivă – căci orice om este ajutat în lume astfel – s-au creat lăcaşuri speciale pentru o anumită dezvoltare, pe care cei din lume nu ar fi putut-o conştientiza altfel, chiar în timp. Ar fi putut: în vremuri în care fiecare om ar fi fost de bună-credinţă, dar se ştia bine că vremurile care aveau să vină nu erau pentru aşa ceva, şi nici oamenii nu aveau putere să îndure totul, oricum.
De aceea lumea trebuia să fie ajutată.
Fiecare om trebuia să-şi dea seama de ceea ce are. Să-şi cunoască fricile şi disperările, liniştirile şi bucuriile odihnitoare. Indiferent de era sărac sau bogat, stăpân sau stăpânit. Orice stăpân trebuia să-şi dea seama că era stăpânit la rândul lui şi orice sărman de sub stăpânire trebuia să-şi dea seama ce putere şi ce libertate avea: puterea de a se elibera de stăpân, libertatea de a fi propriul lui stăpân.
Omul are luminile sale proprii şi puterile lui vorbesc prin luminile sale. Fiecare putere a sa îi vorbeşte cu vorba sa, cu sunetul specific felului său de a fi ajuns să se exprime astfel. Fiecare putere se dezvoltă în funcţie de toate celelalte şi toate împreună pot fi trase în jos doar de una singură, rămasă în urmă; sau pot fi trase în sus de zvâcnirea uneia dintre ele. Omul doar trebuie să îşi folosească toate aceste puteri. Să-şi dea seama de ele şi să le pună la muncă, o muncă pe care învaţă treptat să o desfăşoare el însuşi, pentru familia sa, pentru întreaga lui comunitate.
Dacă este un pm care se simte puternic şi din trupul său ies fără greutate fapte multe, gânduri bune şi vorbe alese, el trebuie să-şi ofere semenilor puterile sale. Dacă le are pe toate în mod natural, dar nu are cunoaştere când să dea şi cum să dea, astfel încât să nu deranjeze darurile naturale ale altora – trebuie să-şi cunoască bine puterea de a înţelege fiecare moment al comunicării sale.
Şi pentru că lăcaşul este, în primul rând, şi la prima vedere, exact bun pentru comunicare, să pornim în descrierea locurilor, de la acest fel de învăţătură.
Căci chiar învăţătorii – nemaivorbind de moşii pământurilor – erau asemenea oameni care puteau, din naşterea lor, să le facă pe toate. Şi învăţau de la moşi mai întâi cum şi când să ajute; apoi învăţau să-şi dezvolte mai departe, mereu, fiecare putere în parte, pentru a o pune la dispoziţia oamenilor, până la sfârşitul vieţii lor în pământurile lumii.
Până la locul pe care orice călător îl sesizează ca fiind răscrucea între coborâre şi urcare, drumul este de acomodare, pas cu pas, cu lumea interioară a omului. Chiar dacă lăcaşul este azi degradat, el mai păstrează încă puterea de a deschide omului multe dintre căile sale normale de conştientizare. Pentru cei care trec o singură dată pe acolo, el face pornirea conştientizărilor lor: şi pornind de la puţin, căci nu orice om suportă multul – deodată.
Cei care se simt atraşi tot timpul de interior, nefiind afectaţi de distribuţiile interioare, trebuie să înţeleagă că au sarcini de destin care, şi prin care ei vorbesc lumii de multele taine ale locului, nedescifrate încă. Fiecare trecere consolidează câte ceva sau oferă putere călătorului astfel îmbogăţit să ducă orice fel de sarcină mai departe.
Cei care nu ajung niciodată în astfel de locuri nu înseamnă că au pierdut ceva sau că nu au astfel de sarcini: ei au alte locuri sau în alt destin realizarea altor lucrări, care ele înseşi dezvoltă o formă sau alta de putere. Căci sunt în lume spirite întrupate care vor trăi în alte locuri, fără specificul natural al Pământului, în care toate lucrările vieţilor lor sunt exclusiv mentale, pierzând treptat abilitatea muncii manuale, care însă le va rămâne clar întipărită în memoriile lor spirituale. Şi când va fi nevoie de ele, de amintirile de acest fel, ele vor ieşi la iveală fără nici o greutate, dezvoltarea lor continuând încet – la acest început de viaţă eternă a spiritului. Munca fizică şi comunicarea aferentă ei poate lua avânt treptat, fără să provoace rupturi în plăcerea lucrului şi a comunicării spirituale: un fond spiritual pe care acum, pe Pământ, îl numim mental.
Ceilalţi vor trăi în mijlocul naturii – aici sau în alte părţi şi au nevoie de avântul lor întreg pentru a se descurca în mijlocul unei lumi bogate, divers formate din lucrările şi din cunoaşterile tuturor celor care îi înconjoară, indiferent dacă lucrul făcut de ei este produs al trupului sau al mentalului lor. Au puterea de a-şi descoperi puterile şi neputinţele lor spirituale, şi astfel îmbogăţiţi, vor pleca sau vor sta în continuare pe Pământ, după cum le este sarcina. Aici sau oriunde. Şi despre asta nu este acum locul a fi discutat.
Ajunşi la răscrucea drumurilor din lăcaşul vremurilor şi puterilor, omul este atras imediat să coboare. Căci nevoia de a face faţă lumii îl conduce către întărirea puterii corespunzătoare a trupului său, în locul special din lăcaş. Coborârea până la capătul plin de cascade de ape este un drum de acomodare cu energiile lumii, o lume care munceşte cu trupul, vorbeşte cu gura şi gândeşte logic cu mintea. Este bine să se cunoască acest lucru, să se viziteze pe rând locurile în această ordine.
Dar dacă omul nu bagă de seamă şi merge mereu în sus pe drumurile lăcaşului, nu este o problemă de acordare nereuşită a puterilor. După terminarea circuitului de sus, activările finale închid un circuit energetic, care activează în trupul călătorului toate puterile: astfel, luminile omului sunt mai vizibile de regulă, decât structurile care le generează, şi sunt de asemenea mai repede percepute decât sunetul emis de corpuri, căci omul este obişnuit să tragă cu urechea mai curând în exterior decât în interior.
Drumul către cascade este un drum către pregătirea pentru societate. O parte din drumuri se continuă sus, în prima treaptă de urcare de la răspântie, căci drumul către îndumnezeire se sprijină întotdeauna pe drumul lumii. Căci ceea ce crede omenirea a fi Dumnezeu nu este ceva singular, rupt de lume, ci este lumea însăşi cu toate extensiile sale liberatoare în eternitatea spiritului. Un Dumnezeu care va fi întotdeauna în lume, antrenând fiecare spirit în parte să fie tot aşa, oricât de departe ar ajunge în evoluţiile sale.
Omul a pornit din mijlocul lumii de mijloc, pentru a coborâ în lumea de jos, pentru ca de acolo să poată parcurge un drum care să-l ducă mult mai sus decât în lumea în care a fost. Acesta este circuitul sarcinilor de destin pe un ciclu complex al umanităţii.
Lumea atlantă, care apare expusă şi în drumul de jos, şi în drumul de sus, este lumea de mijloc: adică lumea omlui care le ştie pe toate ale lumii sale, nu le descoperă acum; le ştie le foloseşte – dar nu ştie să se orienteze cu toate în orice loc şi în orice timpuri.
O parte din omenire ştie tot ceea ce îi trebuie, trebuie doar să consolideze.
O altă parte nu ştie, daor subconştientul adună informaţie multă, pe care va începe să o conştientizeze treptat.
O parte – cea mai mare parte a omenirii – ştie destul de multe, însă nu ajunge să o recunoască deocamdată direct, conştientizează multe, dar nu recunoaşte că înţelege şi că ar putea accepta. Nu este o formă de minciună, ci de frică pe care încearcă să şi-o ascundă.
De-asupra intrării la cascade (denumirea pusă acolo este „La lacuri”) este încă vizibil un cap de atlant: capul omului cu toate părţile bine dezvoltate, în mod armonios, la maximul omenesc. Prin intermediul unui astfel de corp. o mică parte a timpului pământean oamenii au folosit în mod egal toate forţele lor mentale şi trupeşti pentru a înţelege perfect lumina în care trăiau. De aceea o putem numi lumea de mijloc: nu lumea care a străbătut mijlocul liniei de evoluţie, mijlocul – căldarea timpului afectat evoluţiei pământene, aşa cum mulţi au fost tentaţi să spună, în timp.
Lumea de mijloc este aceea care are întreaga experienţă a înţelegerilor dintr-un punct al evoluţiei: din care se înţelege întreg trecutul, se lucrează prezentul cu toate forţele corpurilor la maximum dezvoltate şi se înţeleg coborârile şi urcările viitoare. Se înţelege universul care îşi trimite toate săgeţile în acest punct – în oricare punct, de altfel – din care fiecare întrupat îşi descoperă şi îşi înţelege drumurile pe care le-a făcut până aici şi cele care vor urma, cu toate cele câştigate aici, pe Pământ.
Lumea atlantă era lumea care nu se putea sprijini decât pe mental – dar folosea în mod egal tot ceea ce avea să folosească omenirea în viitor (adică în viitorul lor, în perspectiva de atunci: contemporanul nostru, acum, istoria pe care o cunoaştem noi). Şi ştiau bine că numai puţini oameni vor avea în viitor puterea să străbată lumea folosindu-şi asemenea puteri: acei oameni care au rămas în conştiinţa maselor ca vraci, solomonari, învăţători mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai popoarelor. Şi pe care însă nu trebuie să-i confundăm cu moşii popoarelor. Retraşi din societate, dar trăind în preajma ei, neştiuţi de cele mai multe ori, învăţătorii cu puterile lor au ajutat lumea să trăiască decent în vremurile ei grele, chiar dacă ei înşişi au ştiu prea puţin de unde le vin puterile şi cum le folosesc. Voiau şi le aveau. Vremurile au scos la iveală oameni care au ştiut să-şi folosească puterile în bine – sau în rău. Şi restul poveştilor din lăcaşul Ialomicioarei ne spun tocmai acest lucru.
Simţământul călătorului în preajma cascadelor este unul de uşurare, de revigorare. Chiar dacă sunt vibraţiile cele mai joase ale lăcaşului şi ale corpului omenesc, omul învaţă că niciodată nu este rea o frecvenţă joasă. Dacă ştie s-o folosească, s-o canalizeze echilibrat, atent, în lumea supusă influenţelor din mijlocul naturii, rezultanta este frumoasă şi mai ales bogat reprezentată. Omul va ajunge să iubească natura, chiar dacă o poate percepe şi primejdioasă, şi va învăţa să-şi folosească puterile cu ajutorul ei chiar: folosind pământul, piatra, metalul, lemnul şi osul pentru obiectivele sale; pentru a se hrăni – folosind vegetale şi produse rezultate din creşterea cu măsură a animalelor domesticite; pentru a trăi echilibrându-şi mereu puterile alături, şi prin intermediul semenilor săi. Şi atunci se va simţi mereu curat, mereu revigorat, mereu vioi şi apt să ducă mai departe toate lucrările pe care le poate face, în fiecare clipă a vieţii sale.
Fiecare astfel de putere însă poate deveni un dezechilibru care să le rupă pe toate celelalte. Iar atlanţii ştiau bine acest lucru. Ştiau că sunt din ce în ce mai mulţi oameni veniţi pe pământuri, şi vor veni şi mai mulţi – care în vremuri şi mai grele vor face mai grea, aproape insuportabilă, viaţa pe care vor ajunge s-o dispreţuiască: a lor şi a semenilor lor. Ştiau însă că au venit pe Pământuri chiar pentru a vedea până unde poate să meargă netrebnicia lor (care îşi spuneau atlanţi) şi a celor veniţi după ei (noi o să-i numim, în studiile noastre: post-atlanţi).
Da, da... şi chiar a lor, a bunilor atlanţi – antrenaţi însă de răii... inconştienţii, de fapt, din jurul lor...
Ştiau însă atlanţii că ei sunt aici, pe Pământuri (aşa cum numeau ei planeta aceasta dintre apele cerurilor), pentru a-şi sacrifica chiar vieţile lor în mâinile celor mai răi decât ei, pentru ca orice om să ştie că ei se pot sacrifica pentru a oferi învăţătura lor. Dar lecţia pe care o vor avea ei de învăţat va fi aceea de a nu mai accepta apoi să-şi dea ei viaţa, ci să şi-o protejeze pe orice cale, în veci. O lecţie era de ajuns tuturor. Nu era o laşitate, căci nu aveau încă puterea să se sacrifice şi s-o ia apoi din nou, de la început, cu alte vieţi, una după alta. Să lase în primul rând pe cei puternici să se sacrifice, iar ei, deocamdată, să lupte pentru libertatea lor, dar să nu mai stea în drumul cotropitorilor: să se retragă din viaţa şi din faţa celor hrăpăreţi şi intoleranţi. Lecţiile lumii aveau să fie grele şi ei aveau să înveţe această lecţie grea, aici, pe Pământuri...
Şi ei nu aveau să mai intre o vreme lungă în lumea astfel nouă şi haină; numai oamenii de acelaşi fel în vieţile lor, cu răutatea lor, îşi vor lua vieţile, unul altuia, pentru a vedea ce înseamnă să o facă: ce durere, ce oboseală poate să îndure un suflet pentru a se convinge cât de mult rău poate face şi poate îndura, în astfel de lumi pe care ei le crează din inconştienţă, şi cu indiferenţă...
Dar cea mai mare durere avea să le vină atlanţilor din necunoaşterea lor proprie, a trupurilor, a sufletelor şi a spiritelor lor. O asemenea necunoaştere trebuiau s-o trăiască fiecare în parte şi toţi deodată, ajutându-se reciproc, ori de câte ori era nevoie. Căci dacă numai i s-ar fi spus omului – nimic nu l-ar fi putut ajuta să-şi depăşească neputinţele mai bine decât să şi le vadă el însuşi. De aceea trebuia ajutat aici – nu prin a i se arăta neputinţele ca un fel de acuzare. Căci nu era (şi nu este) nimic de acuzat, când acuzarea nu devine altceva decât modalitate de corecţie a ceva ce acuzatul poartă cu sine, şi ştie că poartă – dar nu poate să-şi alunge greutatea, chiar dacă – şi oricât – s-ar strădui. Şi chiar trebuia ca fiecare om să-şi dea seamă lui însuşi de tot ceea ce poate face – şi nu poate face – corect; ce poate face şi nu se străduie să ducă până la capăt; ce nu face pentru că se străduie în altă parte şi străduinţa nu-i poartă roade bune, căci forţele lui îi sunt astfel palide. Ce nu face pentru că nu-i place; ce poartă pentru că are alte pofte; ce nu are pentru că nu i se dă de-a gata; ce nu înţelege pentru că nu-şi face din înţelepciune cuib...
Şi dacă omul nu-şi înţelege propriile neputinţe, nu şi le va putea crede nici pe cele care i-au fost cândva puteri. Căci aşa i s-a dat omului, în pământurile sale, sub cerurile pământurilor: să ştie mereu că poate să facă şi să se străduie să ajungă singur să poată să-şi cunoască în fiecare clipă şi în fiecare loc tot ceea ce poate şi tot ceea ce nu poate: face, gândi şi vorbi.
Iar pentru toate acestea avea nevoie să-şi cunoască în primul rând puterile trupului său, indiferent dacă-şi cunoaştea sau nu luminile trupului, sunetul său, gândurile care îl asaltau dinafară, din necunoscut sau formate din puterea sa proprie.
[ Pentru studiu, se va urmări, de asemenea ANEXA Nr. 2: SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV , la sfârşitul acestui studiu ]
Învăţătura moşilor a fost preluată toată, şi folosită mereu, în vremuri de restrişte, de năvăliri ale cotropitorilor; metoda retragerii, despre care ştiau bine atlanţii, în vremurile lor vechi, a fost folosită ori de câte ori a fost nevoie. Dar ea a cuprins şi aspecte exagerate, atunci când conducerile societăţilor nu au avut grijă să formeze întăriri la frontiere, preferând să folosească arderea câmpurilor şi otrăvirea fântânilor, pentru a tăia orice posibilitate de întreţinere a vieţii. Istoria locurilor însă nu face obiectul acestor studii, acum.
Pe peretele care străjuieşte cu o grindă de-asupra intrării la cascade este vizibil şi azi, aşa cum spuneam, capul de atlant. Nu este întâmplător acest lucru căci cel care va folosi urmele trupului de atlant în vremurile din urmă avea să fie capul. Nu mâinile şi nu picioarele, căci atlantul nu-şi folosea decât puterile care se concentrau în câmpul din jurul capului, pentru a-şi realiza creaţia sa materială. Capul avea să rămână în lume cu gândurile lui, adică cu planificarea pe care atlanţii şi-o făceau, în vremurile lor, înainte de a derula o acţiune. Oamenii aveau să folosească gândul în continuare, chiar dacă, în exagerea lor, gândurile vor ajunge să-şi subjuge total stăpânul.
Atlanţii învăţaseră lumea o sumedenie de lucruri utile şi folositoare, dar ce avea să facă lumea cu cele oferite de ei – era treaba ei. Fiecare om în parte avea să dea socoteală cândva de tot ce făcuse cu moştenirea sa. Atlanţii nu aveau să fie găsiţi vinovaţi la socoteala finală a sufletelor. Ştiau că vor fi blestemaţi, urâţi, vorbiţi de rău... dar asta era de multe ori urmarea oricăror învăţături pentru oamenii care numai aşa puteau să înveţe să nu mai folosească rău un bine primit...
Aşa era lăsat, cu greu, pe Pământ, pentru toţi oamenii buni, şi nimeni nu dădea înapoi de la ajutor oferit tuturor celor care învăţau aici să-şi folosească forţele în acest fel.
Pentru că sarcina atlanţilor era să ajute pe oricine, în vremea lor sau în viitor: pe cei care aveau să-i facă şi bine, şi rău. Iar ei trebuiau, în compensaţie, să facă cât de mult bine ştiau ei. Să muncească din greu pentru cei nepricepuţi, să trăiască la limita forţelor lor, pentru că şi ei fuseseră cândva ajutaţi în acelaşi fel, de către cei mai înălţaţi decât ei...
Pentru că aşa era legea înălţării pe Pământuri: să înveţe şi pe alţii cum să muncească şi cu mâna – după ce învăţase să muncească cu mintea... Să ştie că mereu trebuie cineva să se sacrifice, pentru ca altul să înveţe. Chiar ei aveau să îşi consolideze munca cu mâna, să ajungă să o facă cu plăcere, indiferent dacă lucrau pentru ei, pentru familia lor sau pentru străini... Ştiau că vor ajunge să lucreze chiar pentru a lăsa în urma lor o planetă mai frumoasă, chiar dacă nimeni nu avea să o locuiască după ei...
Iar această muncă pentru frumos, fără să-i ceară cineva, fără să-i mulţumească cineva şi fără să salveze pe cineva neapărat, aşadar creaţia pentru viaţa orizonturilor nesfârşite... era tot ceea ce putea să fie mai bun şi mai înălţător, pentru ei şi fraţii lor, în viitor...
Capul de atlant este imaginea cea mai clară care poate fi uşor văzută la intrarea în ultima încăpere de jos, aceea a cascadelor, a lacurilor. O altă denumire pentru acest loc este „La vrăjitoare”: ea numeşte modul de folosire a minţii umane în modul atlant, de facere cu mintea, de căutare, de vedere, de auz cu mintea. Dar care poate denatura în facere de rău, în lipsa discernământului cu care omul trebuie mereu să deosebească binele de rău, modul în care primeşte să facă bine sau să facă rău în orice conjunctură a vieţii sale...
ANEXA NR. 1
CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ
[Pentru studiu: Celule de stabilizare vibraţională, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/protectiii-1.html ]
Deosebirea între modul general de percepţie de azi şi acela pe care îl aveau constructorii unor astfel de locuri constă în dublarea acestei cunoaşteri cu o cunoaştere şi mai profundă a părţii eterice a planetei: a matricei naturale de formare a reliefului şi a energeticii unui astfel de peisaj, precum şi mişcarea energiilor în fluxuri cu densitate, vibraţie, luminiscenţă şi sunet, care le sunt particulare. Aşa cum azi deosebim caracteristicile de lumină, sunet, miros de la răsăritul soarelui până la răsăritul următor, tot aşa este şi partea eterică, însoţită însă şi de distribuţii materiale cu alte frecvenţe: pe care le numim astrale, mentale, cauzale. Adică de vibraţii din segmentele pe care le asociem câmpurilor propriilor noastre corpuri fluidice, cu aceeaşi denumire.
Fiecare câmp determină într-un peisaj structuri pământoase şi curgeri de ape specific-locale. Toate se regăsesc într-un peisaj local pe care îl privim cu ochii şi îi ascultăm sunetele, simţim parfumul suav al cetinei, ierburilor, florilor şi chiar pământului ca atare: cu senzorii trupului nostru. Înafară de modul în care diferitele elemente din peisaj se prezintă în diferite faze de lumină şi determină un anumit tip de zgomot rezultat din mişcările vântului, mişcările vegetaţiei, ale păsărilor, gâzelor şi vieţuitoarelor mai mari (animale, oameni) mai există şi altceva: lumina şi sunetul fundamental al tuturor vieţuitoatelor, la care se adaugă lumina + sunetul fundamental ale pământurilor, cu toate structurile lor lichide şi gazoase. Este bine să avem în veder chiar şi structura aerului, cu compoziţia lui specifică, chiar dacă particularităţile lui sunt ceva mai estompate.
Din cunoaşterile recente ştim acum, chiar dacă cu titlu general, despre elementele matriceale ale planetei; dintre ele am aflat despre împletirea acestor canale energetice care străbat fără întrerupere interiorul şi exteriorul planetei, a părţii fizice pe care o vedem în mod obişnuit acum, partea pământoasă. Astfel de canale au o distribuţie pe toate direcţiile, ocolind porţiuni din câmpul eteric al câmpurilor lor pentru a forma găoace necesare atragerii de material astral (adică material de vibraţie imediat suprioară celui eteric) care permite menţinerea unei stabilităţi vibraţionale mănunchiurilor de canale care se întretaie în peisajul local. În funcţie de distribuţiile din corpul planetar, formate în funcţie de formaţiunea spirituală a poporului care este întrupat în planetă, se formează distribuţii de materii şi energii cu specific local. Chiar dacă în timp asemenea distribuţii se modifică sub incidenţa ritmurilor planetare – popular spus: “respiraţie” a Pământului – şi sub influenţa ritmurilor (respiraţiilor) cosmice, structura fundamentală planetară rămâne aceeaşi; în timp, în perioade mari de timp, există perioade de modificare şi apoi întotdeauna tendinţa de revenire la forma iniţială a distribuţiilor planetare, după cum influenţele exterioare au şi ele o intensitate mai mare sau mai mică.
[Pentru studiu: Canale energetice transcontinentale, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2008/11/canale-energetice-transcontinentale.html ]
Aşadar, se formează din loc în loc câte o găoace, care se va umple cu material astral şi va permite o circulaţie energetică superior vibraţională în zonă, menţinând astfel vibraţia echilibrată în regiune. Acestea sunt celulele de stabilizare vibraţională: de la o porţiune de teren la alta, în funcţie de necesităţile matricei eterice planetare, are loc o stabilizare vibraţională în profunzime. O profunzime care se referă aici la toată porţiunea de sol şi subsol în care pot să-şi găsească loc de trai vieţuitoarele planetare: vegetaţia, animelele şi omul, incluzând aşadar aici reprezentanţii regnului vegetal şi animal (vieţuitoare mari şi mărunte – de la mamifere până la viruşi şi bacterii).
Celulele de stabilizare vibraţională cuprind această porţiune şi o depăşesc cu puţin – căci viaţa este radiantă şi, chiar dacă puterea de influenţare este mică/individ, volumul vieţuitoarelor formează o influenţă compactă şi permanentă asupra pământurilor. La începutul studiilor de acest fel se poate crede că ele au fost făcute în special pentru om, după care omul cercetător îşi extinde studiile, cunoaşterea, şi află că lucrurile nu stau chiar aşa. Află că el, şi orice om de fapt, are posibilitatea să-şi stabilizeze vibraţional corpurile într-o bandă – banda planetară de autostabilizare vibraţională proprie – cu acces automat la ea, ori de câte ori îi este necesar, prin somn: perioadă în care corpul astral se desprinde de restul sistemului corporal, atras de zona de autostabilizare proprie, în mod automat. Ajunge astfel la concluzia că celulele de stabilizare vibraţională sunt necesare mai curând vieţuitoarelor mari şi mărunte – decât omului, chiar dacă află apoi că şi celelalte vieţuitoare se autostabilizează vibraţional în zone proprii planetare, la fel ca şi oamenii, dormind şi ele. Cu toate acestea, vieţuitoarele aflate în mişcare au o nevoie mult mai mare de stabilizare vibraţională, datorită circulaţiei intense pe care o învaţă şi o consolidează ele în orice medii planetare: terestru (pe sol), subteran (pentru o parte mai restrânsă a vieţii vegetal-animale), aeriană şi acvatică – aşa cum ştim bine acum. Vegetaţia este fixă – dar este în mod egal supusă schimbărilor vibraţionale, datorită circulaţiei vieţuitoarelor în mijlocul ei: de la o porţiune de teren la alta, după cum duce hrănirea, sau de la o formă de incidenţă a radiaţiilor cosmice la alta, în parcursul unei perioade de timp (ore, zile).
[Pentru studiu: Zona de autostabilizare vibraţională, adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html
căutaţi şi alte referiri cu căsuţa de Căutare specializată pe blog, la sfârşitul paginii]
Celulele de stabilizare vibraţională, fiind de vibraţie superioară datorită materialului astral compactizat în interiorul lor, au multă stabilitate vibraţională în timp, mai multă putere de radiaţie în exterior, întreţinând astfel constant o valoare medie aproape uniformă. Această valoare medie este învinsă doar de schimbările în influenţele marilor forme de relief ale planetei, formate prin natura de întrupare: adică de formare fundamentală, spirituală a planetei. Este vorba despre o remodelare ciclică a matricei şi a planetei, ca urmare a supunerii lor unor puternice influenţe cosmice dinafară, exterioare, chiar dacă vibraţia generală a populaţiilor planetare rămâne proporţională cu vibraţia de întrupare a planetei. Adică, prin vibraţiile noi, nici planeta, şi nici vieţuitoarele de pe ea nu se transformă în altceva, în cazul în care vibraţia generală cosmică creşte sau scade: toate formele cosmice înconjurătoare trec prin acelaşi proces, astfel încât se păstrează toate proporţiile de existenţă a stelelor şi planetelor, fără ca ceva să se distrugă în acest amplu proces cosmic. Toate vibraţiile rămân astfel proporţionale cu liniile fundamentale de vibraţie care au format iniţial steaua şi planetele pe care ea le guvernează. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru toate stelele şi planetele lor din galaxia locală, precum şi cu toate galaxiile din zona locală a universului.
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/protectiii-1.html ]
Deosebirea între modul general de percepţie de azi şi acela pe care îl aveau constructorii unor astfel de locuri constă în dublarea acestei cunoaşteri cu o cunoaştere şi mai profundă a părţii eterice a planetei: a matricei naturale de formare a reliefului şi a energeticii unui astfel de peisaj, precum şi mişcarea energiilor în fluxuri cu densitate, vibraţie, luminiscenţă şi sunet, care le sunt particulare. Aşa cum azi deosebim caracteristicile de lumină, sunet, miros de la răsăritul soarelui până la răsăritul următor, tot aşa este şi partea eterică, însoţită însă şi de distribuţii materiale cu alte frecvenţe: pe care le numim astrale, mentale, cauzale. Adică de vibraţii din segmentele pe care le asociem câmpurilor propriilor noastre corpuri fluidice, cu aceeaşi denumire.
Fiecare câmp determină într-un peisaj structuri pământoase şi curgeri de ape specific-locale. Toate se regăsesc într-un peisaj local pe care îl privim cu ochii şi îi ascultăm sunetele, simţim parfumul suav al cetinei, ierburilor, florilor şi chiar pământului ca atare: cu senzorii trupului nostru. Înafară de modul în care diferitele elemente din peisaj se prezintă în diferite faze de lumină şi determină un anumit tip de zgomot rezultat din mişcările vântului, mişcările vegetaţiei, ale păsărilor, gâzelor şi vieţuitoarelor mai mari (animale, oameni) mai există şi altceva: lumina şi sunetul fundamental al tuturor vieţuitoatelor, la care se adaugă lumina + sunetul fundamental ale pământurilor, cu toate structurile lor lichide şi gazoase. Este bine să avem în veder chiar şi structura aerului, cu compoziţia lui specifică, chiar dacă particularităţile lui sunt ceva mai estompate.
Din cunoaşterile recente ştim acum, chiar dacă cu titlu general, despre elementele matriceale ale planetei; dintre ele am aflat despre împletirea acestor canale energetice care străbat fără întrerupere interiorul şi exteriorul planetei, a părţii fizice pe care o vedem în mod obişnuit acum, partea pământoasă. Astfel de canale au o distribuţie pe toate direcţiile, ocolind porţiuni din câmpul eteric al câmpurilor lor pentru a forma găoace necesare atragerii de material astral (adică material de vibraţie imediat suprioară celui eteric) care permite menţinerea unei stabilităţi vibraţionale mănunchiurilor de canale care se întretaie în peisajul local. În funcţie de distribuţiile din corpul planetar, formate în funcţie de formaţiunea spirituală a poporului care este întrupat în planetă, se formează distribuţii de materii şi energii cu specific local. Chiar dacă în timp asemenea distribuţii se modifică sub incidenţa ritmurilor planetare – popular spus: “respiraţie” a Pământului – şi sub influenţa ritmurilor (respiraţiilor) cosmice, structura fundamentală planetară rămâne aceeaşi; în timp, în perioade mari de timp, există perioade de modificare şi apoi întotdeauna tendinţa de revenire la forma iniţială a distribuţiilor planetare, după cum influenţele exterioare au şi ele o intensitate mai mare sau mai mică.
[Pentru studiu: Canale energetice transcontinentale, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2008/11/canale-energetice-transcontinentale.html ]
Aşadar, se formează din loc în loc câte o găoace, care se va umple cu material astral şi va permite o circulaţie energetică superior vibraţională în zonă, menţinând astfel vibraţia echilibrată în regiune. Acestea sunt celulele de stabilizare vibraţională: de la o porţiune de teren la alta, în funcţie de necesităţile matricei eterice planetare, are loc o stabilizare vibraţională în profunzime. O profunzime care se referă aici la toată porţiunea de sol şi subsol în care pot să-şi găsească loc de trai vieţuitoarele planetare: vegetaţia, animelele şi omul, incluzând aşadar aici reprezentanţii regnului vegetal şi animal (vieţuitoare mari şi mărunte – de la mamifere până la viruşi şi bacterii).
Celulele de stabilizare vibraţională cuprind această porţiune şi o depăşesc cu puţin – căci viaţa este radiantă şi, chiar dacă puterea de influenţare este mică/individ, volumul vieţuitoarelor formează o influenţă compactă şi permanentă asupra pământurilor. La începutul studiilor de acest fel se poate crede că ele au fost făcute în special pentru om, după care omul cercetător îşi extinde studiile, cunoaşterea, şi află că lucrurile nu stau chiar aşa. Află că el, şi orice om de fapt, are posibilitatea să-şi stabilizeze vibraţional corpurile într-o bandă – banda planetară de autostabilizare vibraţională proprie – cu acces automat la ea, ori de câte ori îi este necesar, prin somn: perioadă în care corpul astral se desprinde de restul sistemului corporal, atras de zona de autostabilizare proprie, în mod automat. Ajunge astfel la concluzia că celulele de stabilizare vibraţională sunt necesare mai curând vieţuitoarelor mari şi mărunte – decât omului, chiar dacă află apoi că şi celelalte vieţuitoare se autostabilizează vibraţional în zone proprii planetare, la fel ca şi oamenii, dormind şi ele. Cu toate acestea, vieţuitoarele aflate în mişcare au o nevoie mult mai mare de stabilizare vibraţională, datorită circulaţiei intense pe care o învaţă şi o consolidează ele în orice medii planetare: terestru (pe sol), subteran (pentru o parte mai restrânsă a vieţii vegetal-animale), aeriană şi acvatică – aşa cum ştim bine acum. Vegetaţia este fixă – dar este în mod egal supusă schimbărilor vibraţionale, datorită circulaţiei vieţuitoarelor în mijlocul ei: de la o porţiune de teren la alta, după cum duce hrănirea, sau de la o formă de incidenţă a radiaţiilor cosmice la alta, în parcursul unei perioade de timp (ore, zile).
[Pentru studiu: Zona de autostabilizare vibraţională, adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html
căutaţi şi alte referiri cu căsuţa de Căutare specializată pe blog, la sfârşitul paginii]
Celulele de stabilizare vibraţională, fiind de vibraţie superioară datorită materialului astral compactizat în interiorul lor, au multă stabilitate vibraţională în timp, mai multă putere de radiaţie în exterior, întreţinând astfel constant o valoare medie aproape uniformă. Această valoare medie este învinsă doar de schimbările în influenţele marilor forme de relief ale planetei, formate prin natura de întrupare: adică de formare fundamentală, spirituală a planetei. Este vorba despre o remodelare ciclică a matricei şi a planetei, ca urmare a supunerii lor unor puternice influenţe cosmice dinafară, exterioare, chiar dacă vibraţia generală a populaţiilor planetare rămâne proporţională cu vibraţia de întrupare a planetei. Adică, prin vibraţiile noi, nici planeta, şi nici vieţuitoarele de pe ea nu se transformă în altceva, în cazul în care vibraţia generală cosmică creşte sau scade: toate formele cosmice înconjurătoare trec prin acelaşi proces, astfel încât se păstrează toate proporţiile de existenţă a stelelor şi planetelor, fără ca ceva să se distrugă în acest amplu proces cosmic. Toate vibraţiile rămân astfel proporţionale cu liniile fundamentale de vibraţie care au format iniţial steaua şi planetele pe care ea le guvernează. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru toate stelele şi planetele lor din galaxia locală, precum şi cu toate galaxiile din zona locală a universului.
ANEXA NR. 2
SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV
Cu ajutorul creierului, a porţiunii care face şi azi legătura între cele două emisfere cerebrale – adică formaţiunea numită de noi corpul calos – mult mai dezvoltată pe axul capului între frunte şi ceafă – omul atlant se poziţiona în mod echilibrat în spaţiul său, de unde, cu puterea spiritului, prin intermediul corpului mental, şi cu multă flexibilitate, strângea material filamentar din aerul, din câmpul înconjurător şi îşi realiza obiectul dorit, necesitat.
În ultima perioadă atlantă, omul nu mai avea atâta putere ca şi la începutul ciclului lor spiritual de vieţi pe Pământ, cu milioane de ani în urmă. Şi cunoştea bine faptul că puterile aveau să scadă în continuare, în toată perioada care avea să vină. Echilibrat între dorinţa de a continua şi conştienţa puterilor sale din ce în ce mai reduse, de necesitatea conservării puţinelor forţe mentale pe care le mai avea, omul nu mai folosea decât remodelarea mentală a structurilor materiale deja existente: corpul planetar (pământuri, metale, cristale), corpurile unor vegetale (lemn, alt material vegetal) sau al animalelor deja decedate: lână, os.
Din activitatea mentală, populaţiile noi, de după ultima glaciaţiune, a rămas numai gândirea folosită de populaţiile atlante doar pentru planificarea acţiunilor curente. Corpurile vechi s-au transformat treptat – dar repede – sub imperiul modificărilor vibraţionale galactice, cosmice în general. I-a rămas omului numai gândirea, folosită de populaţiile atlante în vechime doar pentru planificarea acţiunilor curente.
Comunicarea mentală anterioară avea formă de lumină, creind imagini, iar sunetul emis-recepţionat reda fidel sunetul interior, fundamental, al locului sau obiectului care era subiectul comunicării.
După glaciaţiune, dezvoltarea vorbirii prin intermediul noilor structuri corporale a condus la dezvoltarea gândirii şi formarea fluxurilor electrice corespunzătoare, dar o gândire care nu se mai desfăşura în imagini interioare care să organizeze, să planifice acţiunile de creaţie materială, ci se desfăşura şi ea în cuvinte, la fel ca şi comunicarea. Dar comunicarea străveche era extrem de rară, formată numai din imagini care se refereau la probleme de învăţătură pentru creaţia materială şi schimb de experienţă.
Dezvoltarea ulterioară a vorbirii a condus la extinderea obişnuinţei de comunicare verbală. Oricum experienţa de creaţie materială manuală era mult mai redusă decât cea mentală, şi astfel omul avea mult mai multă nevoie de comunicare decât în trecut. S-a trecut repede de la prezentarea de imagine la redarea verbală a sunetelor fundamentale ale locurilor, ale lucrurilor, vieţuitoarelor aflate în staţionare sau în mişcare – adică ale căror sunete se modificau în funcţie de momentul schimbării poziţiei lor faţă de fundalul natural sau creat apoi de mâna omului.
Prin comunicare şi relaţionare, capul omenesc s-a modificat. Ceea ce este însă necesar să înţelegem este faptul că, prin corpurile spirituale, matrice pentru corpul eteric – care este la rândul său matrice pentru corpul nostru fizic, se pot realiza modificări de la o generaţie la alta, sau de la o generaţie – peste un grup foarte mic de generaţii care se modifică rapid: la a 3-a sau a 4-a generaţie se poate ajunge la modificări substanţiale, prin corpurile spirituale şi nu prin condiţii de mediu. Astfel de modificări pot fi realizate numai prin exterior, prin corpurile noastre spirituale, care sunt întotdeauna create de entităţile astrale ajutătoare ale fiecărui om în parte, de-asupra mamei, înainte de procreere, şi sunt recuperate de copil la o vârstă cuprinsă între 6 şi 8 ani.
Şi vom înţelege bine cum au loc astfel de modificări, cum se pot realiza aproape de la o generaţie la alta, căci şi schimbările noastre se petrec, practic, acum, în timpurile pe care le trăim.
Aşadar, asemenea modificări nu se datorează mediului înconjurător, ci sunt create tocmai pentru a se susţine modificările puternice de mediu, pentru ca oboseala să nu distrugă puterea de viaţă şi de acţiune a spiritului. Să poată să susţină în primul rând înţelegerea şi dezvoltarea rapidă a creaţiei manuale şi a uneltelor care să-i poată oferi omului ajutor de o complexitate deosebită.
Procesul a avut subtilităţi deosebite, pe care le vom detalia atunci când vom discuta pe larg despre populaţiile atlante ale perioadelor dinainte şi de după glaciaţiune.
Omul nu mai folosea nici deplasarea prin acţiune mentală: a obiectelor şi a sa personală, realizată prin intermediul unui cuplu de forţe astral-mentale. Şi pentru că oricum deplasarea mental-astrală era mult slăbită în preajma glaciaţiunii – comparativ cu perioadele anterioare, axul cranian a fost modificat prin restrângerea volumului cerebral – a corpului calos în special şi a creierului mic. S-au modificat mult fluxurile energetice legate de mişcare, de comunicare şi relaţionare. Noile fluxuri s-au reorientat prin schimbări celulare cerebrale către comunicare verbală şi apucare cu mâna – baza formării noului tip de viaţa curentă. Au luat amploare formaţiunile de gândire pentru situaţii legate de social: în familie, în societate, pentru ca oamenii să se sprijine reciproc.
Spiritele umane nu erau nici pe departe la primele lor manifestări de acest fel: toate manifestările erau rapid recuperate din memoriile spirituale, adaptate noilor lor forme planetare, locale, de trăire: forme care nu sunt niciodată foarte departe de cele trăite anterior, în cicluri de vieţi anterioare în aceeaşi subzonă a universului.
Tot capul nostru este acela care se va transforma cel mai mult în viitor, deşi omul nu va mai avea nevoie de o dezvoltare voluminoasă – aşa cum a necesitat în vremurile trecute. Dar omul contemporan are nevoie să ştie, să-şi aducă acum aminte cum a avut ajutor în trecut, prin conformaţia interioară a creierului său, prin conformaţia anterioară a cutiei sale craniene. Pentru ca, în viitorul apropiat, să ştie că, atunci când conformaţia creierului se va modifica (chiar dacă puţin, nu mult) să nu se sperie, ci să se gândească că acesta este un lucru bun, de mare ajutor pentru omenire.
Tot comunicarea şi relaţionarea vor schimba în viitor, treptat, viaţa noastră de acum. Căci treptat comunicarea se va reduce mult, locul ei fiind luat de translaţia imaginii din mintea unui om – în mintea interlocutorului său. Oamenii se vor înţelege telepatic – cum spunem noi azi, deşi nu este un fel de telepatie (tele – automat – empatie) ci este mai corect să se folosească expresia: translaţie a imaginii din mintea mea, în mintea partenerului de discuţie. Adică partenerii nu văd în acelaşi timp – acelaşi lucru, ci imaginea din mintea omului se proiectează în mintea celuilalt.
Noi povestim în mod curent despre o amintire şi interlocutorul nostru îşi imaginează în baza propriilor sale amintiri sau asocieri cu cele cunoscute de el însuşi. Folosim astăzi sunete, în timp ce viitorul comunicării va folosi o imagine: însoţită de tot ceea ce oferă acea imagine: lumină, sunet, miros, vibraţii.
În ultima perioadă atlantă, omul nu mai avea atâta putere ca şi la începutul ciclului lor spiritual de vieţi pe Pământ, cu milioane de ani în urmă. Şi cunoştea bine faptul că puterile aveau să scadă în continuare, în toată perioada care avea să vină. Echilibrat între dorinţa de a continua şi conştienţa puterilor sale din ce în ce mai reduse, de necesitatea conservării puţinelor forţe mentale pe care le mai avea, omul nu mai folosea decât remodelarea mentală a structurilor materiale deja existente: corpul planetar (pământuri, metale, cristale), corpurile unor vegetale (lemn, alt material vegetal) sau al animalelor deja decedate: lână, os.
Din activitatea mentală, populaţiile noi, de după ultima glaciaţiune, a rămas numai gândirea folosită de populaţiile atlante doar pentru planificarea acţiunilor curente. Corpurile vechi s-au transformat treptat – dar repede – sub imperiul modificărilor vibraţionale galactice, cosmice în general. I-a rămas omului numai gândirea, folosită de populaţiile atlante în vechime doar pentru planificarea acţiunilor curente.
Comunicarea mentală anterioară avea formă de lumină, creind imagini, iar sunetul emis-recepţionat reda fidel sunetul interior, fundamental, al locului sau obiectului care era subiectul comunicării.
După glaciaţiune, dezvoltarea vorbirii prin intermediul noilor structuri corporale a condus la dezvoltarea gândirii şi formarea fluxurilor electrice corespunzătoare, dar o gândire care nu se mai desfăşura în imagini interioare care să organizeze, să planifice acţiunile de creaţie materială, ci se desfăşura şi ea în cuvinte, la fel ca şi comunicarea. Dar comunicarea străveche era extrem de rară, formată numai din imagini care se refereau la probleme de învăţătură pentru creaţia materială şi schimb de experienţă.
Dezvoltarea ulterioară a vorbirii a condus la extinderea obişnuinţei de comunicare verbală. Oricum experienţa de creaţie materială manuală era mult mai redusă decât cea mentală, şi astfel omul avea mult mai multă nevoie de comunicare decât în trecut. S-a trecut repede de la prezentarea de imagine la redarea verbală a sunetelor fundamentale ale locurilor, ale lucrurilor, vieţuitoarelor aflate în staţionare sau în mişcare – adică ale căror sunete se modificau în funcţie de momentul schimbării poziţiei lor faţă de fundalul natural sau creat apoi de mâna omului.
Prin comunicare şi relaţionare, capul omenesc s-a modificat. Ceea ce este însă necesar să înţelegem este faptul că, prin corpurile spirituale, matrice pentru corpul eteric – care este la rândul său matrice pentru corpul nostru fizic, se pot realiza modificări de la o generaţie la alta, sau de la o generaţie – peste un grup foarte mic de generaţii care se modifică rapid: la a 3-a sau a 4-a generaţie se poate ajunge la modificări substanţiale, prin corpurile spirituale şi nu prin condiţii de mediu. Astfel de modificări pot fi realizate numai prin exterior, prin corpurile noastre spirituale, care sunt întotdeauna create de entităţile astrale ajutătoare ale fiecărui om în parte, de-asupra mamei, înainte de procreere, şi sunt recuperate de copil la o vârstă cuprinsă între 6 şi 8 ani.
Şi vom înţelege bine cum au loc astfel de modificări, cum se pot realiza aproape de la o generaţie la alta, căci şi schimbările noastre se petrec, practic, acum, în timpurile pe care le trăim.
Aşadar, asemenea modificări nu se datorează mediului înconjurător, ci sunt create tocmai pentru a se susţine modificările puternice de mediu, pentru ca oboseala să nu distrugă puterea de viaţă şi de acţiune a spiritului. Să poată să susţină în primul rând înţelegerea şi dezvoltarea rapidă a creaţiei manuale şi a uneltelor care să-i poată oferi omului ajutor de o complexitate deosebită.
Procesul a avut subtilităţi deosebite, pe care le vom detalia atunci când vom discuta pe larg despre populaţiile atlante ale perioadelor dinainte şi de după glaciaţiune.
Omul nu mai folosea nici deplasarea prin acţiune mentală: a obiectelor şi a sa personală, realizată prin intermediul unui cuplu de forţe astral-mentale. Şi pentru că oricum deplasarea mental-astrală era mult slăbită în preajma glaciaţiunii – comparativ cu perioadele anterioare, axul cranian a fost modificat prin restrângerea volumului cerebral – a corpului calos în special şi a creierului mic. S-au modificat mult fluxurile energetice legate de mişcare, de comunicare şi relaţionare. Noile fluxuri s-au reorientat prin schimbări celulare cerebrale către comunicare verbală şi apucare cu mâna – baza formării noului tip de viaţa curentă. Au luat amploare formaţiunile de gândire pentru situaţii legate de social: în familie, în societate, pentru ca oamenii să se sprijine reciproc.
Spiritele umane nu erau nici pe departe la primele lor manifestări de acest fel: toate manifestările erau rapid recuperate din memoriile spirituale, adaptate noilor lor forme planetare, locale, de trăire: forme care nu sunt niciodată foarte departe de cele trăite anterior, în cicluri de vieţi anterioare în aceeaşi subzonă a universului.
Tot capul nostru este acela care se va transforma cel mai mult în viitor, deşi omul nu va mai avea nevoie de o dezvoltare voluminoasă – aşa cum a necesitat în vremurile trecute. Dar omul contemporan are nevoie să ştie, să-şi aducă acum aminte cum a avut ajutor în trecut, prin conformaţia interioară a creierului său, prin conformaţia anterioară a cutiei sale craniene. Pentru ca, în viitorul apropiat, să ştie că, atunci când conformaţia creierului se va modifica (chiar dacă puţin, nu mult) să nu se sperie, ci să se gândească că acesta este un lucru bun, de mare ajutor pentru omenire.
Tot comunicarea şi relaţionarea vor schimba în viitor, treptat, viaţa noastră de acum. Căci treptat comunicarea se va reduce mult, locul ei fiind luat de translaţia imaginii din mintea unui om – în mintea interlocutorului său. Oamenii se vor înţelege telepatic – cum spunem noi azi, deşi nu este un fel de telepatie (tele – automat – empatie) ci este mai corect să se folosească expresia: translaţie a imaginii din mintea mea, în mintea partenerului de discuţie. Adică partenerii nu văd în acelaşi timp – acelaşi lucru, ci imaginea din mintea omului se proiectează în mintea celuilalt.
Noi povestim în mod curent despre o amintire şi interlocutorul nostru îşi imaginează în baza propriilor sale amintiri sau asocieri cu cele cunoscute de el însuşi. Folosim astăzi sunete, în timp ce viitorul comunicării va folosi o imagine: însoţită de tot ceea ce oferă acea imagine: lumină, sunet, miros, vibraţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu