Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

sâmbătă, 8 august 2009

TREI ZILE SI DOUĂ NOPŢI DE VARĂ...

Trei zile la Padina, certata de toata lumea pentru ca se anuntau numai ploi, vijelii in toata-toata tara!! Dar nu era prima data cand plecam in pofida prognozelor dure... si bine am facut!! A plouat de 2 ori, dar am privit ploaia molcoma (parca de toamna, linistita - numai caldura ei spunea ca suntem in august si nu in noiembrie!!) de la ferestra camerei incalzite, intr-o pensiune care mi-a devenit foarte draga!

Am dansat de 6 ori cu Pestera, sus-jos.. iar suuus... si nenumarati alti pasi ici-colo , alaturi de grupuri de prin toata tara, carora le spuneam povestile nemuritoare ale mosilor nostri... Ai caror pasi mie imi sunau acolo fara incetare, pe care parca ii simt mereu deschizandu-si larg bratele pentru a ma primi printre ei, sau facandu-mi semn de ramas bun la plecare...
Am scris... am ras... am cantat cu fiecare picatura cristalina de prin locuri tainice, am ras pentru ca, asa cum niciodata nu mi s-a intamplat, o luam fara sa vreau pe langa pereti, in loc sa merg spre scarile contemporane... Drumurile inteleptirii lor, celor stravechi, care duc pe langa pereti, imi duceau pasii si ma simteam nedemna, ca un hot care vrea sa fure o picatura din sufletul inaltat al lor... Stiu ca ei ne iubesc, dar na! omul prost tot prost ramane!! Si imi ceream scuze si nu voiam sa stiu de dorinta lor de a nu mi le mai cere...
Soaptele lor se inganau cu ecoul pasilor in singuratatea prietenoasa...

"...Sa traiesti in pace cu toata lumea, chiar daca ea nu este in pace cu tine..."

...au fost zile cu soare, cu mult verde, cu multe flori, cu pasarele atat de frumoase, care nu se gasesc pe la noi, in sud... cu culori bogate in apus de soare... cu stele scanteietoare in noapte..

"...Sa nu gresesti uitandu-te la greseala altuia, caci o vei lua drept exemplu fara sa vrei, si ii vei da drumul astfel mai departe in lume..."

Am primit pretenia oamenilor din necunoscut, dar care - cu fiecare pas pe care il imparteam impreuna din piatra in piatra - deveneau mai bine-cunoscuti, ne regaseam ganduri comune, iubiri de tara, de lume, de soare si si de inteleptiri curate... cautate pe drumurile acestea cuviincios impletite...

Am primit prietenia pietrelor, covoarelor de cetini scuturate de ploi si vanturi ale anilor padurii... prietenia albinelor venite in ochii mei sa-mi dea binete... pasarelelor finute... Doamne! ce delicate, ce frumoase...
M-am lipit de pamanturi calde sa le simt tremurul, mirosul, zumzetul, rasuflarea totusi racoroasa si primitoare...
M-am imprietenit cu mânjii cailor si cu viteii ce zburdau pe pajisti, sub privire blande ale mamelor (suprinzator! am ramas uluita de-a dreptul!!) ce pareau multumite de flecareala noastra copilaroasa!!!

...si c-un dulau care mi-a aparut dragastos in cale, in zorii ultimei zile, pe un drum pe care pornisem prea devreme, nu era nici tipenie de om pe nicaieri... Padurile drepte si, pe dupa ele, intunecimi ciudate... si simteam cum ma ia valul fricii, pe masura ce fuioarele de ceturi ma invaluiau tacute... dar nicidecum ca giulgiu, ci ca si valuri scumpe de mireasa!!.. Atunci a aparut dulaul, si l-am numit Fat Frumos cel Mitos, in timp ce el se uita in ochii mei cu tot sufletul lui!! Doamne!! cata sinceritate, cata curatenie, cata daruire... Cand nu mai puteam merge, cu inima mea neascultatoare, se punea in picioarele mele si nu se urnea de acolo ferit-ar Sfantul! pana ce imi trageam sufletul si puteam merge mai departe!!
Ce clipe, Doamne!! Cat iti multumesc...

Si au trecut incet, caci le-am sorbit in fiecare clipa, indelung si rar...
... mirosul acela din care zmeura isi trage parfumul...
... galgaitul apei repezi de munte printre brusturi si pietre mari, rotunde...
... cerul cernut printre cetini impletite cu fagi, ferigi ţâşninde din pamantul reavan...
... apoi telecabina, prea umana... intre ceruri si maree de brazi, vartejuri de inimi colorate de amintiri...
... Doamne, cand era acum un ceas... cum e sa fii acum in alt "colea"...
... unde au fugit toti brazii??!!..
... un peron... s-un alt peron...
... apoi metroul...
... si din nou printre boschetele de nalbe... de trandafiri din fata blocului!!...
... S-un alt catel, Bella noastra, cascand lenes in loc de bun venit!!..
... o cheie...
... o usa...

...Un destin??....

7 comentarii:

Brindusa spunea...

Draga Cristiana, abia am asteptat sa te intorci si sa povestesti cum a fost. Te invidiez pentru clipele pe care le-ai trait in aceste zile, pentru prietenul Mitos pe care ti l-ai facut si pentru ca ai reusit sa treci peste toate obstacole ca sa ajungi acolo unde ai simtit tu ca trebuie.
Bine ai revenit!

Cristiana spunea...

Buna, draga Brandusa! Bine te-am regasit!!
Au fost zile superbe... si nici nu stiu unde s-au dus!!!
Chiar am fost acolo unde trebuia sa fiu, chiar asa am si gandit: sunt exact in locul unde trebuie sa fiu, exact in momentul in care trebuie sa fiu...
Si am venit cu mult material scris, asa este, iar acum trebuie potrivit si pus in forma. Nici nu stiu de care sa ma apuc mai curand!!
Peste doua saptamani, cu ajutorul lui Dumnezeu, plec in Rarau si... tot asa, indiferent de prognoze, ajung eu si pe acolo!!
Si vin si de pe acolo, cu povesti frumoase-frumoase!!
Toate cele bune si frumoase sa-ti infloreasca in cale!!!
Ne reintalnim curand!!

Dan Ioanitescu spunea...

Soro!?

Am intrat in Pestera Muierii acu vreo trei-patru zile si m-am uitat tamp la pereti sa vad semne!
Am iesit cum am intrat! :)
No, ca dru-muri-le noaaaas-tre-toate... :)

Se vor intalni vreodata?
:)

Dan Ioanitescu spunea...

O fo' gluma!

Cristiana spunea...

Dap!! Si grupurile pe care le-am insotit prin Pestera Ialomicioarei spuneau tot asa...
Ele pot fi, mai greu sunt de depistat. Caci tot ceea ce a ramas nu are nimic spectaculos, tot ceea ce este valoros este discret, doar noi vrem imagini ca de la Holywood !!! Nimeni nu lasa ceva care sa scoata ochii generatiilor urmatoare, totul ar fi fost distrus pana acum...
Nici cei care mi-au aratat prima data insemnele din Pestera Ialomicioarei nu le vazusera pe toate cele pe care le-am vazut si eu mai tarziu. Trebuie sa stii clar cum arata capul de atlant ca sa-l vezi printre urmele vremurilor... un mic exemplu, la fel ca si semnele de la Corbi de piatra.... si multe altele, eu am putut vedea putine locuri, sper ca viata sa ma duca si prin alte locuri, daca va fi nevoie.
Parca in fiecare an vad detalii mai multe... Am reusit sa fotografiez clar astfel de detalii anul acesta... dar nu pot sa le scot acum din aparat!!! Astept sa vina prietenii mei de prin alti munti, am nevoie de un LT care sa citeasca nu stiu cum... ce se vede pe carteluta asta şugubeaţă pe care o am !!!
Asa ca... mai asteptam un picut!!
Sunt curioasa cu ce vin din Rarău... sper sa plec cu ajutorul lui Dumnezeu si a sefilor mei peste o saptamana!!!

Te duc si in Pestera daca vrei! Sunt multe locuri apropiate de noi care pot fi vazute. Corbii de Piatra, Sinca Veche... ma rog, ce a mai ramas si pe acolo, nu mai vreau sa mai acuz, desi este incredibila politica antidacica de pste tot...
In fine... trebuie sa ne strecuram printre Torquemazii istoriei, azi... Cu curaj si pe cat posibil cu sufletul curat. Poate asa, fara scandal, mai potolim putin ura...

Anonim spunea...

Foarte frumoasa evocarea drumului si a senzatiilor traite la Ialomiciara.
Am fost in a doua jumatate a lunii iulie la Corbii de piatra.
Am avut o stare ciudata - fara sens. Cu toate ca a fost o zi frumoasa, insorita, una din zilele calduroase ale acestei veri si, desi am ajuns acolo cu mare o mare curiozite pentru "misterele" locului, am simtit parca o nevoie de a pleca mai repede de acolo.
Aparent imi spunem ca nu e un obiectiv turistic prea spectaculos si ca n-am prea vazut mare lucru, dar... la nivelul profund al interiorului personal cred ca a fost altceva...

Cristiana spunea...

Raspund cu intarziere, stiu asta, am luat corespondenta mai veche pe rand, sa raspund tuturor.
Imi pare rau ca ati simtit asa ceva, la Corbii de Piatra. Dar am invatat si eu, de la Pestera Ialomicioarei, ca unii oameni au nevoie de o adaptare interioara cu locul, si nu pentru ca neaparat ar fi ei mai altfel decat altii... sau poate ca da, intr-un fel, si ma gandesc la faptul ca este foarte multa informatie acolo, la vedere, si subconstientul nostru reactioneaza puternic pentru ca avem altele, mai importante, de facut, in acest moment.
Nu stiu daca am spus pe undeva, cand am fost invitata la Pestera Ialomicioarei, in anul 2000, cu o seara inainte de a pleca am stat pana la 11 noaptea pe ganduri, daca sa merg sau nu. Nu pot uita acea seara, eram cu o prietena care se priecepea bine la ansa, imi tot spunea ca 100% imi trebuie sa merg acolo, dar eu eram atat de speriata, incat chiar am si plans, spunand ca eu acolo nu ma duc. Chiar facusem o incercare de viziune acolo si prietena mea s-a si speriat de sperietura mea, simteam ca era ceva greu pt. mine, ceva ca un foc, chiar daca ajutatorii imi dovedisera ca "focul" era o imagine ca de televizor... am trecut la un moment dat prin ea si nu era decat o imagine, o parere... frica mea poate... Abia a doua zi, dimineata, am hotarat sa merg. Undeva in sufletul meu stiusem de la bun inceput ca ma voi duce, dar imi era... poate nu neparat frica, ci o senzatie de greu...
Abia cand am ajuns la Busteni, la telecabina, stand 5 ore la coada, in mintea mea s-a format o imagine ca de cristal, cu entitati blande, frumoase, alb-sidefii, mi se parea ca as putea urca si pe jos tot muntele acela, in loc sa stau la o astfel de coada...
Da, a fost greu... dar dupa ce am iesit din P.I., facand niste chestii pe care nu stiu cum am fost in stare sa le fac!!! drumuri laterale, stat de-asupra prapastiei efectiv in apa - dar ma simteam calda si parca tinuta in causul unei palme calde, uluitor de calda... desi eram pe sezut in apa rece!!!
Da, cand am iesit de acolo, mi s-a spus ca eram transfigurata, si ca fata imi lucea ca de lumina... Prof. Grigore Albu mi-a spus-o fara ocolis, cine il cunoaste stie despre cine este vorba si puterea vorbei sale...
L-am crezut pt. ca simteam si eu ceea ce spunea, dar imi vedeam de drumuri acum, fara sa pierd o clipa...
Si apoi a inceput... greul (vorba vine!!)... an de an, de 2 3 ori pe an, parcurgand traseul (destul de greu, cei care au fost acolo stiu) si intelegand tot mai multe lucruri, vazand niste chestii absolut uluitoare in fel de fel de clipe speciale...
Am inteles ca nu voiam sa schimb prea multe in viata mea, dar chiar trebuia sa schimb... Daca nu o faceam atunci, m-as fi inghesuit acum, cand le-as face pe toate la un loc, acum si deodata !!! Daca le-am luat pe rand atunci (au fost mai multe, care insa nu au relatie directa cu cele discutate acum) chiar ar fi fost mai greu sa scriu si sa mai am si viata personala, profesionala... ceva ar fi trebuit sa sterg de pe lista preocuparilor...
Socotiti si dvs. cum si ce ati simtit in acele momente, poate ca, in timp, cunoscand mult mai multe lucruri, treburile se vor aseza altfel in viata dvs. Treptat ne intelegem pe noi insine, lucram asupra noastra, ne intelegem mult mai bine. Si, ceea ce este iarasi deosebit de important - reusim sa ii intelegem din ce in ce mai bine si pe altii din jurul nostru. Cu cat constientizam mai multe lucruri, cu atat devenim mai maleabili, intelegatori, toleranti chiar si cu acele lucruri depsre care stim putine - sau de loc.

Sa nu credem ca nu avem voie sa intram undeva, sau ca sunt capcane energetice vechi - chestii din astea care nu-şi au rostul chiar de loc, care sunt de fapt capcane ale fricilor noastre, chiar daca unii le denumesc savant in fel si chip. Daca imi e frica de ceva, imi este si gata, nu fac ceva, dar nu uit sa incerc peste un timp, caci se fac tot felul de acomodari intermediare chiar traind intre timp tot felul de alte experiente. De asemenea, vibratia medie planetara creste si ea, si putem - daca chiar dorim - sa mai incercam alta data...
Mai vorbim!!!