Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

marți, 4 mai 2010

3. PĂREREA MEA DESPRE AŞA NUMITA TRĂDARE A LUI DECENEU

Pe scurt:
1. Ce semnificaţie avea cuvântul „zeu” pentru geţi;
2. Încredinţările, sarcinile şi cunoaşterile moşilor;
3. Războaie pentru păstrarea fiinţei naţionale şi lupta-muncă pentru păstrarea valorilor umane getice;
4. Deceneu nu a acţionat de unul singur;
5. O nouă religie?..

(Continuarea articolului cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2010/05/2-fost-zalmoxianismul-cu-adevarat-o.html )

Citatul urmărit:
2/Ce a fost preluat si pastrat in zamolxianism din vechile credinte si obiceiuri si ce anume a fost abandonat? Era zamolxianismul o religie monoteista sau politeista?
Pe fondul acestui raspuns corect, vom sti daca paradigma convertirii "fara dificultati" la crestinism a populatiei protoromane s-a facut firesc inlocuind un zeu total cu altul, sau convulsiv.
Să analizăm a doua lui parte.

S-a discutat destul de mult prin anii '90 despre un lucru deosebit de important din multe puncte de vedere pentru noi, românii, urmaşii dacilor. Creştini fiind acum. Cu adevărat creştini credincioşi. Nu vreau să scriu despre ce se discută pro sau contra, în fel şi chip, despre religia noastră mai mult sau mai puţin impusă, mai mult sau mai puţin potrivită nouă, cu sau fără viitor. Este foarte normal ca biblia să nu ni se potrivească integral (cred că este aiurea să ne facem nunţile după Vechiul testament, de exemplu), nu ştim multe despre moştenirea bizantină ca să contestăm picturile şi muzica bizantină, şi altele.
Viitorul ne va arăta ceea ce va avea el de arătat. Iar acum, aici, doar înţelegerile noastre referitor la istorie cred că îşi au rostul, aşa cum le aflăm, studiem, comentăm, fiecare având dreptul să le ia în consideraţie sau nu – fiecare om având dreptul la încredinţările sale.
Părerea mea, referitoare la introducerea religiei creştine în Dacia, referitoare la controversata întrebare: A TRĂDAT OARE DECENEU?? se situează în contextul cunoaşterii acestor aspecte ale activităţii obişnuite, nu de preoţi neştiutori, ci de cercetători antrenaţi, speciali, făcând parte dintre cei mai buni cunoscători ai omenirii din toate timpurile. ATENŢIE!! nu unici însă, pe Pământ. Am accentuat de multe ori acest aspect.
Acesta poate fi un subiect care trebuie să fie discutat mult mai pe larg, căci implicaţiile de ordin politic sunt mari, născând tot felul de întrebări la care doar îmbinând politicul cu spiritualul profund se poate ajunge la o înţelegere suficient de clară pentru a înţelege esenţa sufletului get, nu neapărat esenţa politicilor vremurilor. Deşi pot fi interesante şi subtilităţile politice, pe care aici le-am putea dezvolta din punctul de vedere al unei altfel de spiritualităţi decât aceea de natură pur religioasă, urmând profilul studiilor expuse pe acest blog.
Deocamdată să mă refer la faptul că Deceneu nu avea cum să trădeze, din punct de vedere religios. De unde vine această idee? De ce anume se leagă ea?
De faptul că este clar – sau destul de clar – că fără acceptul lui Deceneu religia creştină într-adevăr nu ar fi intrat în Dacia. Şi nu a fost nici un fel de război religios (chiar dacă unii mai cred asta, pe alocuri) în sânul poporului dac, get. Ceea ce poate să conducă la ideea că Deceneu şi-a trădat totul: credinţă, conducător, popor. Şi nu poţi înţelege de ce…

INSĂ, PORNIND DE LA ÎNCREDINŢĂRILE LUI DECENEU…
Ar fi trebuit să punctez ceva de la bun început: ce însemna „zeu" după concepţia geţilor, la urma urmei: de ce a fost atât de uşor să se plieze ei fără prea mari discuţii către egalitatea dintre „zei" şi „moşi"?

Zeul era moşul, bătrânul – coordonatorul spiritual. Zeul, zeii erau vii. O categorie de oameni cu viaţa deosebit de lungă (Cei Vechi de Zile), având drept cunoaştere toate particularităţile desfăşurării vieţii în teritoriile care intră în sarcinile personale: creaţie materială (metalurgie, prelucrarea materialelor, construcţii de folosinţă proprie familială sau de gospodărie comună: în interiorul aşezării şi înafara aşezării, de interes general), relaţii directe cu populaţiile de acelaşi fel din întreaga lume; elemente particulare, teritoriale, legate de astronomie, pentru desfăşurarea diferitelor activităţi de întreţinere a vieţii şi de deplasări în teritorii; cunoaşteri legate de folosirea forţelor sufletului nemuritor, în deplină conformitate cu necesităţile timpului, cu simţirea curgerii timpului, ca percepţii legate de ritmurile de viaţă ale pământurilor şi cerurilor deopotrivă.

Cunoscând toate cele ale mersului vremurilor, în fineţea împletirilor tuturor pentru a da un covor cu o ţesătură cu totul deosebită, al înţelegerii complexităţii vieţii tuturor oamenilor de pe Pământ, este de înţeles faptul că toţi conducătorii lor au acţionat în deplină cunoaştere a istoriei lumii întregi şi a devenirilor pe care le aşteptau să se înfăptuiască. Este vorba despre toţi conducătorii lor, indiferent dacă îi cunoşteau direct sau nu: adică dacă îşi asumaseră ieşirea în faţa lumii – pentru a fi în rând cu lumea cea nouă, care funcţiona în alt fel decât lumea cea veche. Sau erau rămaşi în retragere, ajutând în diverse feluri poporul în mijlocul căruia trăiau.
Astfel privind încredinţările lor, şi în special legând viaţa tuturor – conducători şi conduşi – de aspectul cel mai elevat al comportamentului uman, al ridicării permanente a calităţii creaţiei lor, munca moşilor se concentra pe conştientizarea lucrurilor care trebuiau făcute în fiecare moment al trăirilor umane, cu dezvoltarea puterilor care se potriveau energiilor şi vibraţiilor momentului. Specificul momentului, al fiecărui moment de viaţă în parte – era tot ceea ce urmăreau moşii în principal.
Acele puteri care erau în stare latentă, în acest moment al trăirilor tuturor, erau puterile mentale şi astrale străvechi, pe care doar ajutătorii de mare forţă le aveau şi le foloseau foarte rar, doar în momentele maximelor din ritmurile stelar-planetare. Erau folosite pentru a realiza recalibrări de mare fineţe ale câmpurilor terestre şi nu erau ascunse de popor, ci doar folosite cu măsură, şi numai atunci când era cazul. Aceste forţe erau lăsate în diminuare, căci în diminuare erau şi vibraţiile planetare. Folosirea lor pe scară extinsă ar fi condus la consumul energiilor şi materiilor de înaltă frecvenţă care, rămase oricum în volume relativ reduse în câmpul universal, ar fi condus la dezechilibru în susţinerea vieţii planetare. S-ar fi furat, cu alte cuvinte, viaţa tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Iar acest lucru nu era susţinut, încurajat, de către ajutătorii cunoscători şi aplicatori. Ei ştiau bine, urmăreau şi foloseau însă doar puţin cunoaşterea şi puterea lor străveche: doar pentru menţinerea vibraţiei planetare şi pentru atragerea cu moderaţie a unor cantităţi noi din fluxurile cosmice.
Moşii ştiau bine că existau oameni care aveau asemenea cunoştinţe, însă foloseau fără măsură astfel de resurse planetare, pentru care planeta mai avea puţine puteri să le atragă. Erau oameni inconştienţi de urmările acţiunilor lor. În special preoţii egipteni. Dar moşii ştiau bine că ei nu prezentau un pericol iminent pentru viaţa planetară – chiar dacă urmările începeau deja să se vadă: instalarea şi avansarea regiunilor deşertice în locurile unde acţionau asemenea oameni. Vom mai discuta despre astfel de realităţi, deocamdată vreau să pun în evidenţă cunoaşterea extinsă a moşilor şi ajutătorilor cu care operau în teritoriile lor.
Treptat, moşii s-au retras din activitatea lumii, atunci când oamenii au căpătat suficientă putere şi învăţătură, şi au consolidat rând pe rând învăţătura primită pentru susţinerea felului de viaţa actual. Pentru vremurile când populaţiile continentale aveau să crească mult, şi greutatea tuturor avea să fie mare, oamenii trebuiau să înveţe să se ajute între ei, nu să rămână permanent la starea de cerere de ajutor moşilor. Avea să fie o viaţă grea, iar pentru asta era nevoie de câmpuri terestre de bună calitate, echilibrate, iar toate energiile trebuia să rămână în principal oamenilor. Moşii s-au retras astfel, numărul lor s-a diminuat treptat până la un minimum absolut necesar, iar locurile lor de fiinţare au rămas ascunse. Comunicările au fost lăsate în seama entităţilor astrale ajutătoare, care au avut rolul de a face legătura între verticala spirituală coordonatoare a planetei şi fiecare om în parte, în măsura în care treptat omul a putut asculta, şi reţine, sfaturile venite la "urechea" sufletului fiecăruia în parte.
Prin aşezările moşilor, şi aşezările susţinute de ei pe întreg Pământul, au trecut toate populaţiile spirituale ale lumii, generaţie după generaţie: unii mai mult, alţii mai puţin timp. Cei care au trăit mai mult în preajma lor au realizat aplicaţii care trebuiau să le faciliteze consolidarea celor cunoscute, pentru a face faţă solicitărilor din viitorul lor – adică prezentului nostru, de azi. Ştiau bine că lumea va uita, şi mai ştiau bine că sarcina lor va fi să-şi aducă aminte primii, cât mai repede, şi să rămână neclintiţi în furtuna neştiinţei semenilor lor. Să susţină şi să reamintească celorlalţi, treptat: cine au fost, cine sunt – cine vor deveni.
Astfel de oameni pregăteau şi moşii geţilor. Ştiau, şi aşteptau schimbarea vremurilor. Şi mai aşteptau să vină un Făuritor – Cel Ce Vorbeşte cu Sinea Oamenilor - şi mai ştiau că El va fi acela care va aduce Lumina cea Nouă, pentru a alunga Lumina Întunecată.
(Se va studia Variaţia vibraţiei medii planetare; întunecarea luminii la adresa:
http://bucuria-cunoasterii.blogspot.com/2009/09/variatia-vibratiei-medii-planetare.html )
În astfel de condiţii, cunoscând deja principiile cele mai înalte ale manifestărilor umane, cunoscând acum activitatea reală a "zeilor" vii ai popoarelor, putem să înţelegem de ce Deceneu nu avea cum să-şi trădeze poporul şi propriile încredinţări. Mai mult decât atât, el ştia bine că viitorul apropiat, cel legat direct de prezentul său, nu este al despărţirilor totale, popor de popor, ci a împletirii cunoaşterilor tuturor popoarelor, pentru ca toate să înveţe să se ajute reciproc pe calea perfecţionării lor spirituale: chiar şi prin regulile dure ale războiului, de care aveau toate nevoie, indiferent dacă oamenii erau agresivi sau nu. Căci ştiau bine că evoluţia nu cuprinde numai perfecţionare proprie, ci în egală măsură ajutor oferit celor la nivelul cărora – în începuturile lor – nu au putere şi, astfel, experienţă multă: dar toate le sunt în formare, şi fiecare suflet în parte ajută altora să se ridice, tot aşa cum şi el însuşi a fost ajutat. Şi cum suntem cu toţii ajutaţi, indiferent de nivelul elevării spirituale proprii.
Deceneu ştia bine că fiecare suflet învaţă să se plece în faţa altuia şi, din cunoaşterea celor pe care fiecare micuţ o are, ajutătorul trebuie, şi poate treptat din ce în ce mai bine, să înceapă să ajute, pe baza propriei sale experienţe: cu înţelegere, cu toleranţă, acceptând greşelile ca pe propriile trepte de urcare. Valabil fiind însă mereu şi pentru ajutător, şi pentru ajutat. Pentru orice ajutători şi pentru orice ajutaţi.
Iată de ce Deceneu a permis creştinismului să pătrundă în Dacia. Acestea erau legile de bază ale creştinismului şi legile spirituale de bază ale geţilor. Legile creştinismului vorbeau clar despre altruism şi sacrificiu, lucruri pe care geţii le ştiau, dar nu avuseseră când şi cum să le pună în practică, căci pacea şi prietenia domniseră întotdeauna între ei. Legile moşismului nu erau de loc intolerante – dimpotrivă: geţii formau o lume tolerantă şi primitoare, iar călătorii lor cutreierau lumea, ducând valorile lor peste tot, făcând astfel cunoscut poporul în toate "colţurile" lumii. Nu de puţine ori călătorii moşilor duceau cu ei câte un măiastru (maestru creator), care oferea, acolo unde era nevoie, ajutor specializat şi învăţa, la rândul său, din experienţa străinilor.
Geţii trebuiau să trăiască în mijlocul lumii şi aveau nevoie să fie la numitorul comun al lumii în care se aflau. De aceea creştinismul a fost atenţionare, a fost puntea de legătură cu lumea. Deceneu a pregătit lumea, a lăsat – nu a obligat. Dacă ar fi obligat – atunci poate că am fi discutat despre trădarea principiilor sale spirituale. Ceea ce nu a fost cazul.
Deceneu nu putea să trădeze, căci avea toată cunoaşterea timpurilor, locurilor, necesităţilor oamenilor. Era, la fel ca şi conducătorul laic, faţa de apariţie în lume a geţilor. Despre rolul conducătorilor cunoscuţi după numele lor în lume vom discuta altă dată – mai cu seamă despre Burebista, cel care a realizat o înţelegere teritorială cu populaţiile cele noi, migratorii stabiliţi de jur împrejurul locurile celor vechi.
Ceea ce este însă de spus pe scurt, aici, doar pentru o înţelegere generală a celor care stăteau în atenţia moşilor şi conducătorilor lumeşti ai geţilor, este legat de planul străvechi după care, în vremuri grele, agresive pentru popor, o parte avea să se ocupe de salvarea civilizaţiei poporului get (organizare, desfăşurare, reaşezare) şi o alta parte să lupte pentru păstrarea teritoriilor getice atât cât putea să fie posibil în momentul agresiunilor.
Aşadar, cu toţii au ştiut ce aveau de făcut, iar ceea ce au făcut a fost spre binele întregului popor.
În timp ce o parte din popor a luptat, o altă parte a salvat cele mai frumoase şi utile lucruri realizate de talentaţii maeştri meseriaşi geţi. Pe drumuri ocolite, străbătând munţii, şiruri lungi de geţi – bătrânii aşezărilor, femei, copii – alături de călătorii şi învăţătorii moşilor, au dus totul acolo unde trebuia, salvând tot ceea ce se putea salva. Inclusiv încrederea oamenilor în renaşterea valorilor getice, în scurt timp. Ştiau că nu poate fi victorie decât în viitor, şi nădejdea lor era să supravieţuiască întreaga lor spiritualitate. Ştiau că vremurile se vor schimba, dar că toate – chiar dacă deosebit de grele în timpul imediat următor – se vor aşeza din nou în matca lor de odinioară. Dar pentru asta era nevoie să ajungă astfel în viitor valorile umane şi materiale ale întregului lor popor.
Voi lega articolul viitor de acest aspect.
Înţelepciunea, valoarea cea mai reală a poporului get, era să lase ca Domnul Luminii Noi să intre în ţara lor. Îl aşteptau de mult. Ştiau bine cuvântul lui, cuvântul Creatorului, Cuvântul Creator în sine, îl doreau înălţat şi înălţând şi lumea lor. Noi, azi, înregimentaţi religios în tipare mult depărtate de realitatea christică normală, nu putem crede prea multe din încredinţările străvechi. Nu putem crede deplin că Iisus nu a fost doar un iudeu deştept, care şi-a depăşit epoca, care şi-a trâmbiţat prea mult izbânzile, ajungând să fie înlăturat cum era normal pentru vremurile sale. Şi chiar nu a fost aşa…
Însă nici un Dumnezeu nu va pedepsi vreun spirit pentru că a crezut ceva sau altceva în întrupările sale…

DECENEU NU A ACŢIONAT DE UNUL SINGUR
Ca întotdeauna, Deceneu a lucrat nu numai după obişnuinţa moşilor locali, ci după obişnuinţa tuturor moşilor din Europa şi Asia (celţi (elfii străvechi), geţi (dacii - după numele altora), tibetani). Acelaşi procedeu l-au folosit cu toţii, păstrând valorile ancestrale, mulţi dintre susţinătorii lor sacrificându-şi de bună voie viaţa chiar pentru ele: cei care au rămas să lupte deschis pentru viaţa poporului, oferind exemplu de curaj şi demnitate umană într-o lume cucerită deja de antivalorile care trebuiau să se manifeste puternic în lume.
Lumea a învăţat ce este demnitatea şi curajul de la ajutătorii săi curajoşi, iar faptele acestora au făcut întotdeauna istoria să curgă.

O NOUĂ RELIGIE?…
Romanii au venit, au omorât şi au plecat.
Nu ei au lăsat germeni creştinismului să intre în ţară. Germenii erau, lumea doar nu era religioasă aici, atunci, după felul pe care îl înţelegem azi. Bătălia cunoscută deja acum, de creştinare a dacilor, a geţilor, despre care ştim că a fost o adevărată bătălie, într-adevăr încheiată în sec. XVII d. Ch., nu a fost o bătălie pentru inducerea forţată a ideilor creştine – deja de mult timp puse în practică în Dacia: în Valahia, în Moldova, în Ardeal. A fost bătălia populaţiei cu un anumit tip de conducători care doreau puterea cu orice preţ, a unui anumit grup de oameni care nu iubeau munca – dar doreau rezultatul muncii altora… Credinţa oamenilor, moştenită din generaţie în generaţie, nu avea nimic de-a face cu plecarea capului sub jug – jugul celor care voiau bani, aur şi hrană gustoasă…
Să mă opresc aici, să nu degenerăm. Dar este necesar să facem bine această deosebire. Românul îl iubeşte pe dumnezeul tuturor oamenilor, căci aşa i-a spus bine s-o facă Zeul lui, Zalmoxis. Şi încrederea omului nostru în el a fost şi a rămas uriaşă, chiar dacă subconştientă. Zalmoxis deja întruchipa trimisul marilor Făuritori ai cerurilor şi ai pământurilor. Românul nu i s-a opus lui Dumnezeu, ci oamenilor care i-au ciuntit cândva demnitatea umană, târându-l în mizerie. Nici un zeu , nici Dumnezeu, în accepţiunea oricui, nu doreşte asta, iar românul nu şi-a pierdut speranţa că oamenii răi vor trece – Dumnezeul şi omul cel bun rămân.

Post Scriptum la o nouă religie:
… Şi atunci, să-mi fie cu iertare… ce nouă religie, ce nou Dumnezeu ne-o mai fi trebuind, oameni buni??!!…

sâmbătă, 1 mai 2010

2. A FOST ZALMOXIANISMUL CU ADEVĂRAT O RELIGIE? AVEAU STRĂVECHII O RELIGIE?


(Continuarea articolului cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-diverse-intrebari.html )

2/Ce a fost preluat si pastrat in zamolxianism din vechile credinte si obiceiuri si ce anume a fost abandonat? Era zamolxianismul o religie monoteista sau politeista? Pe fondul acestui raspuns corect, vom sti daca paradigma convertirii "fara dificultati" la crestinism a populatiei protoromane s-a facut firesc inlocuind un zeu total cu altul, sau convulsiv.

Din când în când trebuie să reamintesc că tot ceea ce scriu face parte din încredinţările mele, ca urmare a studiului îndelungat al multor aspecte ale evoluţiei omenirii, dintre care deocamdată nu pot detalia foarte multe. Dar sunt pe calea realizării acestei expuneri a detaliilor din care decurg astfel de încredinţări. De altfel, multe cunoaşteri se ştiu deja, eu doar le detaliez şi explic lucruri care aparent, şi în formă de generalitate, sunt înţelese, analizate după cum merg înţelegerile. Iar concluziile trase sunt deseori că multe dintre scrieri sunt doar frumoase, visătoare sau la momente în care lumea, neavând ce altceva face seara înainte de culcare sau iarna, când activitatea este mult redusă, şi-a pus experienţa obişnuită în forme emoţionante, frumoase, pline de speranţe de mai bine: în versuri, proză populară, cântece…
Se ştie însă azi că multe dintre cele astfel cunoscute la noi şi prin alte părţi sunt de fapt elemente de cunoaştere revelată, pe care povestitorul, integratorul sau purtătorul (şi, implicit, cel care a răspândit, răspândeşte) le-a înţeles bine, chiar le-a studiat personal şi le-a oferit lumii, mai departe.
Mai mult sau mai puţin, mulţi facem acest lucru, chiar dacă deocamdată voalat, de frică la adresa imaginii noastre în lume, sau de frică de opinia publică încă aşezată pe tiparele vechi, sau de frica oficialităţilor mai mult sau mai puţin conspirative. Însă este de comentat cândva faptul că din ce în ce mai mulţi oameni îşi depăşesc această frică.

Aş dori să citiţi, dacă cumva nu aţi făcut acest lucru până acum, câteva cuvinte despre moşi, pe Blogul unui om cuminte, la adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-intrebarile-dvs-cateva.html
Chiar dacă articolul este un răspuns la un comentariu pe acel blog, cele scrise se leagă de existenţa moşilor, despre care am scris, şi voi scrie aici, în continuare.

Conform încredinţărilor mele, expuse pe larg pe întreg blogul Drumuri spirituale, eu nu pot numi manifestările spirituale ale geţilor “zamolxianism”, adică religie propriu zisă. Nici măcar zalmoxianism. Voi folosi permanent termenii: Zalmoxis şi eventual “zalmoxianism”, derivat din numele Zalmoxis.
Înclin mai curând către termenul “moşism”. De altfel acest termen a făcut carieră în literatura de specialitate, creatorul său incontestabil fiind dl. profesor şi cercetător Gheorghe Şeitan.
Voi răspunde mai întâi pe scurt, sintetic, textului prezentat, apoi voi dezvolta ideile expuse astfel, conform încredinţărilor mele.
Zalmoxianismul nu a fost o religie propriu zisă, după felul consacrat în care punem o serie de manifestări umane în tipare pe care le numim azi: religioase. Nu a fost o religie – nici monoteistă, nici politeistă: se fac mereu contestări de o parte şi de alta a acestei întrebări, care poate îndepărta mult discuţiile de esenţa problemei în sine. Ceea ce se cunoaşte de regulă în acest moment, în mod oficial, sunt particularităţi ale prezentărilor diferitelor încredinţări ale geţilor, comparativ cu manifestările celor care au prezentat: erau manifestări de veneraţie, respect, consideraţie absolută faţă de coordonatorul principal al răspândirii, păstrării, remodelării cunoaşterilor tuturor celor din poporul lor, în funcţie de necesităţile timpurilor pe care le trăiau.
Nu cred că se poate numi religie ceea ce trăiau geţii, datorită tuturor particularităţilor fenomenului studiat. În linii mari, poate fi vorba despre:
– nu exista termenul de “mister”, “zeu”, “adevăr suprem şi de neatins”, “propovăduire”, “temple”, “preot”. De altfel, principala formă de manifestare religioasă – misterul – era de fapt la geţi un adevăr în totalitate revelat, descoperit, analizat, detaliat, aplicat; era aşteptat până la capăt fiecare individ al poporului să înţeleagă şi să aplice după puterile sale. Chiar mari gânditori ai lumii antice au făcut observaţii pertinente asupra cunoaşterii profunde la nivel de popor în rândul geţilor (dacilor, cum ne numeau ei). Astronomi, vindecători, cunoscători ai pământurilor, apelor, cerurilor şi pământurilor, conducătorii geţi nu păstrau nimic în mod special pentru ei. Aveau de asemenea răbdare să construiască şi să întreţină structuri socio-profesionale, care să ducă învăţătura cea mai nouă la nivelul fiecărei aşezări umane din teritoriile în care oamenii se potriveau cu pământurile: în cazul poporului lor fiind vorba despre oamenii din regiunea cuibului muntos, denumit ulterior carpatic. Înainte de primul val al grupurilor migratoare, populaţiile se întindeau, într-adevăr, pe teritorii care ajungeau către centru Europei (Munţii Alpi), în sud până la Marea Mediterană, în răsărit până la Nipru, în nord – până la poalele versanţilor nordici ai Carpaţilor Păduroşi.
Un alte termen consacrat este acela de “zeu” – entităţi necunoscute decât prin modul de impunere relatat de către preoţi, cu impunere de dări materiale, sacrificii, acordarea întregii atenţii lor şi reprezentanţilor lor. Consacrarea învăţăturilor moşilor de factură concret-personală, pentru fiecare om, a venit tocmai pe linia dezvoltării personale a fiecărui om, fără ca vreo parte a activităţii sale să fie închinată cuiva anume, doar într-ajutorării la nivel de familie şi aşezare. Moşul, Bătrânul, Cel Vechi de Zile, era coordonatorul spiritual, făcea parte dintr-o categorie retrasă de oameni cu o viaţă deosebit de lungă, având în sarcină toate particularităţile desfăşurării vieţii în teritorii care intrau în sarcina personală şi de grup: creaţie materială, deplasare în teritorii, comunicare proporţional dezvoltată cu sarcinile poporului şi cu puterea umană momentană, relaţii directe cu populaţiile de acelaşi fel din întreaga lume; cunoaşteri legate de folosirea forţelor spirituale în strictă conformitate cu necesităţile timpului, percepţii legate de ritmurile planetare locale (zonă temperată, anotimpuri, planşeu montan, de deal sau de şes); elemente particulare de biosistem local – comparativ cu cel din alte locuri; astronomie, medicină fizică, eterică şi emoţională; metalurgie, prelucrarea înaintată a materialelor, construcţii de gospodărie şi de drumuri de lungime mică, medie şi lungă, gospodărire individuală şi comună, etc.
În asemenea condiţii, noţiunea de “adevăr suprem de neatins” se stinge de la sine, căci toţi oamenii ştiau pe ce lume trăiau, ştiau bine rolul moşilor, al persoanelor ajutătoare pe care ei le pregăteau pentru întreaga populaţie; cunoşteau existenţa şi rolul entităţilor astrale la adevăratele lor valenţe, în directă legătură cu activităţile pe care ei, moşii, călătorii şi învăţătorii le desfăşurau după forţele lor. Forţe care erau mult mai mici comparativ cu cele ale entităţilor astrale, dimensionale şi cu Făuritorii cerurilor şi pământurilor deopotrivă. Adică cei pe care azi noi îi numim Creatori – geţii îi numeau Făuritori.
– nu a existat o religie impusă, nu au existat cerinţe deosebite, ci doar exercitarea plină de altruism, toleranţă, bunăvoinţă din partea moşilor, învăţătorilor, călătorilor şi maeştrilor creatori formaţi la şcoala moşilor. Nu au existat cerinţe de întreţinere a unei caste anume, formată din persoane ne-muncitoare: principala formă de învăţătură a fost întotdeauna după exemplul personal, oricât de multe şi deosebit de complexe erau sarcinile tuturor celor implicaţi în cercetare, înţelegere, învăţătură, răspândire, aplicaţie, relaţii în interiorul poporului şi în exteriorul lui.
Într-o astfel de situaţie, dispare complet sensul pe care îl oferim azi cuvintelor: templu, preot, propovăduire. Ceea ce credem a fi fost temple vechi ale dacilor erau de fapt construcţii deosebit de complexe – chiar în simplitatea lor, chiar în sihăstria lor, necunoscute decât de popor, folosite strict pentru activităţi de cercetare şi învăţătură, aplicaţii locale, crearea unor forme de perpetuare intuitivă, sugerată, a elementelor de cunoaştere pe care le aveau cu toţii în acel moment. Ştiau foarte bine ceea ce azi numim istorie – dar o istorie cu direcţionare către vechi, străvechi, cu tot ceea ce se putea prelua de la vremurile astfel de mult trecute şi, mai ales, tot ceea ce se putea extrapola spre înţelegere în viitorul apropiat sau doar ceva mai îndepărtat, pe care îl cunoşteau în liniile devenirii sale, dincolo de istoria care o trăim noi, acum, urmaşii lor. Ne-au inclus în cunoaşterile lor, dar astfel de cunoaşteri mergeau mult mai departe în înţelegerile speciale necesare tuturor, nu numai populaţiilor locale din timpuri relativ apropiate.
Ceea ce numim preoţi nu are nici un fel de regăsire în istoria geţilor. Preoţia propovăduitoare după preceptele religiilor contemporane funcţionează pe temelia pusă de egipteni pe de o parte şi de elini, pe de altă parte. Funcţionarea de tip egiptean îşi trage rădăcinile, la rândul său, din practica străveche babiloneană, care folosea şi ea cunoaşterea înaintată, dar încuraja masiv intuiţia practică a poporului propriu. Căile de impunere şi metodele punitive, pedepsitoare nu au existat nici la babilonieni, în primele lor stadii de dezvoltare, deşi vom vedea cum modul de impunere totuşi şi-a format rădăcinile în sânul cunoaşterilor babilonienilor.
Să ne oprim totuşi aici, deocamdată, căci vom mai avea prilej pentru discuţii, mai departe.
Sigur că, dacă vrem noi, putem să numim fenomenul zamolxianist o religie. Dar eu aş numi-o mai curând o şcoală a vieţii, condusă, susţinută, lăsată să evolueze în funcţie de trăirile naturale optime ale oamenilor. Acesta a fost de fapt fenomenul social care a generat religia. Căci au generat-o, prin intuiţiile pe care le aveau, şi pe de-asupra cunoaşterilor normale ale epocii lor, chiar cei care au născut totul după interesele lor de moment. În mod artificial, cu siguranţă.
Şi nu aş numi că a fost o conspiraţie împotriva umanităţii, ci doar o trăire concurenţială a unor spirite neadaptate realităţii vieţii lor. Ele au existat întotdeauna, generaţie după generaţie, şi vor mai exista un scurt timp de acum încolo. Căci sunt multe blocuri spirituale piramidale venite pe Pământ pentru a-şi cunoaşte limitele la nivele joase de vibraţie planetară. Toate trebuie să trăiască, în conjuncturi legate de forma spiritualităţii lor proprii, în conjuncturile pe care această planetă le poate oferi, în variaţia ritmurilor sale normale. Ar trebui să le respectăm şi astfel să le învăţăm să respecte şi ele, la rândul lor.
Despre trecerea la creştinism trebuie să fac un articol separat, căci m-am întins destul de mult cu acesta!!!