Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

miercuri, 30 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (3):

ÎNŢELEGEAU BINE COMPLEXITATEA NOŢIUNII DE AJUTĂTOR
Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii chiar – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci moşii nu-i lăsau să le uite: ajutătorii – îi numeau şi veghetori şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că deasupra lor erau Făuritorii tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului lor, nebănuite de mulţi a fi de fapt adevărate. Şi o făceau până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele: nimeni nu mai avea scăpare din minţile lor ascuţite, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite cu care nu numai că nu munceau, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşor pentru ei şi mai greu pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către revoltă sau înţelegere. Asta era munca cea grea a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni pentru ucidere. Semenii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă oferită, pe care însă conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare curaj omenesc. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, plecaţi dintre cei vii în lumea fără trup: că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea şi comparând rezultatele cu inima. Inima care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut.
Şi durerile lor erau mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care le serveau. Adică, de fapt, al celor care i-au ajutat mereu în lumea pe care nu au condus-o după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor adânc, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze – şi ei, şi ei la rândul lor pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii tot la fel să facă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie, cum să muncească şi el, la rândul său.
Să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel. Să lupte – dar să nu jefuiască. Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.
Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.

luni, 28 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (2): DESPRE LUMEA OAMENILOR

Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră din vechimi pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii moşilor ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi bătrânii familiilor lor. Cele noi le primeau de la învăţătorii moşilor şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau. Tuturor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, cum se schimbau toţi oamenii. Cum se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea le vorbea: în acelaşi fel cu inima sau în feluri foarte diferite. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu inima în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de altă vorbire decât inima şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând sau îndurerând în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către înţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni se va forma din grupuri mici de suflete, care nu vor mai fi de acelaşi fel, iar aceasta era orânduiala pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţa în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

duminică, 27 decembrie 2009

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (1): DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg cândva ce ştiau şi la ce le folosea tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!..

1. CE ŞTIAU GEŢII – SUB ÎNDRUMAREA, ŞI CU ÎNVĂŢĂTURA OFERITĂ DE MOŞII POPORULUI LOR:
DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?! Eeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri. Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut... Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul – în care ne aflăm noi, azi, dar şi acela care va veni, în continuarea noastră, geţii ştiau bine cum evolua lumea, din punct de vedere creaţionist. Şi ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume de calitate, cu lucruri făcute de calitate. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă în câmpul mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor;
– aveau nevoie de elemente subtile, pentru ca creaţia lor să se poată menţine în peisajul lumesc câtă vreme era nevoie, până când lumea avea să înţeleagă ceea ce au ştiut ei, şi apoi să mai înţeleagă că totul era ciclic: şi puterea, şi cunoaşterea care vor veni din nou în viaţa oricărui om.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să le ofere: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte şi sănătate. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum şi lumea lor pământurilor lor o aveau. Cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur care trăiau în jurul Focului din Mijlocul lor, căruia îi cunoşteau bine numele intim, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul focului numit de noi, acum, Soare.
Ştiau – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate. Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată. Din marginile lui, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi cum trebuia să înţeleagă, privind astfel, cele care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume. Ştiau că toate se schimbau până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: asemănătoare, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei; ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, căci şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Ştiau că unora nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra lor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni, mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi care protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii le aveau de dat. Apoi Bătrânii îi lăsau să se obişnuiască: când cu greu, când cu uşor, până ce devin capabili să-şi trăiască experienţa din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.