PEŞTERA IALOMICIOAREI (1)

1. DESPRE PIERDEREA CUNOAŞTERILOR PROFUNDE

Înţelegerea modului de gândire, şi a activităţii care decurge în mod constant dintr-o astfel de gândire, sunt rodul unor cunoaşteri superioare privind creaţia lumii în care omul cunoscător astfel fiinţează. Din vechimi, cunoaşterea s-a perpetuat din generaţie în generaţie, deşi de multe ori ea a fost păstrată doar în domenii de profit material. De aceea, cunoaşterea străveche este insuficient cunoascută societăţii contemporane – nici chiar acolo unde tradiţia construcţiilor şi înscrisurilor a perpetuat câte ceva din înţelegerea momentană a rosturilor lumii. Tocmai datorită urmăririi unor profituri materiale, chiar dacă s-a transmis câte ceva, s-au transmis doar aspectele particulare aflate în tangenţă cu asemenea scopuri locale.
În timp, mare parte din cunoaşteri s-au pierdut datorită ascunderii lor, păstrării lor în secret, din diferite motive. În unele părţi ale lumii – spre folosirea de castă, spre folosirea de către un singur segment de utilizatori: cei care au avut iniţial sarcina de păstrare şi transmitere a cunoaşterilor către generaţiile următoare, dar le-au preluat şi le-au ascuns, ţinându-le departe de propriul popor. În alte locuri, asemenea păstrări au căpătat un aspect de protecţie la un moment dat, în condiţiile în care asemenea păstrători – mentalii înaintaţi ai vremurilor lor, au putut sesiza virarea conştientului uman spre două direcţii:
– pierderea concentrării umane asupra elementelor subtile pe care majoritatea oamenilor nu le mai percepeau, din cauza diminuării vibraţiei planetare. O perioadă lungă de timp a funcţionat intuiţia umană asupra adevărului spus şi aplicat de către cei străvechi, şi oamenii au acceptat învăţături fără să vadă ei înşişi elementele pe care se sprijineau descrierile. Apoi, treptat, ele s-au pierdut din conştientul maselor.
Ceea ce a rămas a fost o părere, fondată pe intuiţii necorelate – sau prea puţin corelate cu realitatea cotidiană, pe care astfel de cunoaşteri o ajută destul de puţin în mod direct. Intuiţiile care susţin astfel de păreri au rămas încastrate în literatura populară, în elemente decorative, de sculptură si pictură casnică şi, chiar dacă ele s-au perpetuat astfel, nu au fost folosite în continuare pentru aducere aminte, nu au fost folosite decât ca elemente decorative pe astfel de obiecte casnice. Cu toate acestea, ele au fost folosite în continuare de păstrători, pe căi mai mult sau mai puţin directe, deşi în timp rostul lor s-a pierdut treptat. Chiar în rândurile celor care s-au erijat mai târziu drept cunoscători şi păstrători ai tradiţiilor străvechi, cunoaşterea s-a estompat treptat. Nu au folosit puterile - ele s-au pierdut: cunoaşterea – la fel. Aceasta este însă o experienţă din care spiritele întrupate vor învăţa pe viitor străduinţa de a nu mai pierde sau de a nu mai contribui la şirul celor care au ascuns cunoaşterea cu bună ştiinţă, spre profit personal, şi nu spre protecţie curată.
– o altă direcţie de virare a conştientului uman a fost negativizarea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Pentru a înţelege un astfel de lucru este necesar să facem câteva precizări. Pierderea conştienţei cunoaşterilor străvechi a fost bine cunoscută şi înţeleasă de păstrătorii din timpurile mai vechi, care au trăit în societăţile retrase. Ei sunt singurii care s-au străduit să păstreze şi să gestioneze calea cunoaşterilor, a cunoaşterilor înseşi, în condiţiile în care conştientul colectiv a virat către ceea ce am numit negativitatea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Păstrătorii retraşi de pretutindeni în lume au observat acest lucru în poporul propriu şi au căutat să apere cunoaşterile de impurificarea lor: cunoaşteri ale conservării forţelor mentale şi folosirea lor spre întărirea puterilor trupeşti, emoţionale şi mentale deopotrivă. Ştiind că omul este spirit întrupat, au ştiut că era aproape vremea când spirite de mică putere morală – adică cu puţină experienţă a calităţilor morale înalte, cu expresie constructivă la adresa marilor mase umane de pretutindeni, vor acapara rândurile tuturor segmentelor sociale ale popoarelor lor. De aceea au căutat să estompeze ocaziile de impurificare prin inducerea activităţilor organizate, canalizând astfel forţele umane spre creaţie de mare anvergură. Astfel, toate segmentele societăţii participau la munci complexe pentru comunitate, iar forţele fizice se concentrau asupra lucrului – mai mult decât asupra relaţiilor interumane. Se forma astfel un alt tip de relaţii – cele de conlucrare, estompând momentan doar (şi păstrătorii ştiau bine acest lucru) acutizarea negativităţilor umane.
În condiţiile în care vibraţia medie planetară era în curs diminuare, ea conducea treptat la revenirea din memoriile spiritului a comportamentelor specifice vibraţiilor joase. Orice spirit, dacă are experienţă multă de trăire, de manifestare la diferite nivele de vibraţie, va fi impulsionat de vibraţiile propagate în spaţii şi în corpul de manifestare, în direcţia impulsului: prin vibraţia impulsului sunt impresionate memoriile active ale corpurilor, iar spiritul se manifestă după cum vine impulsul. Rămâne la alegerea spiritului care se manifestă astfel să aleagă un răspuns, o corecţie a manifestării sale - după conştiinţa sa din momentul trăit.
Pornind de la conştientizarea puterii sau lipsei de putere pentru corecţia proprie, impulsul de manifestare (impuls interior) creat de impulsul de vibraţie exterioară (impuls exterior) poate fi modificat dintr-o manifestare, pe măsura învăţării unor forme de manifestare superioară. Păstrătorii cunoşteau bine acest mecanism de perfecţionare spirituală prin autocorecţie: adică răspunsul pozitiv la impulsul negativ.
Dar ei mai ştiau că, oricât de multe lucruri bune, învăţături elevate, ar oferi ei poporului, majoritatea oamenilor au pe Pământ puţină experienţă în asemenea direcţii: puţină putere de autocorecţie la nivele foarte joase de vibraţie. Ştiau bine că oamenii se pot ajuta între ei, se pot susţine pe calea autocorecţiilor, dar că, în condiţiile unui biosistem (mediu vegetal + animal) extrem de bogat, în mijlocul căruia trăiau, puterea se disipează uşor sub influenţa puternică a manifestărilor vegetal-animale în segment redus: doar de supravieţuire şi de perpetuarea speciei.
Păstrătorii ştiau bine că toate aceste aspecte vor prelua conducerea şi că numai intuiţia umană – şi ea destul de slabă şi astfel putând fi uşor manipulată, va găsi totuşi căi de supravieţuire în timp. Ştiau că vremurile se vor schimba, că Lumina se va modifica şi omenirea îşi va relua zborul spre înălţimile spirituale din care era coborâtoare. Dar şi faptul că ea se va ridica numai după ce va conştientiza că poate să se desprindă cu putere de cele două ramuri ale influenţelor exterioare: influenţa vibraţiilor joase (care, într-un cuvânt, erau numite: Lumina întunecată, Lumina neagră, Lumina Nopţii) şi influenţa câmpului emoţional vegetal-animal (numit în diferite feluri – ajunge la noi astăzi sub denumirea lui Satan).
Lăsăm pe altădată discuţii asupra acestui aspect. Am amintit pentru că el are o reprezentare în elementele de învăţătură aflate în interiorul Peşterii Ialomicioarei. Şi vom reveni oricum asupra discuţiei.

2. DRUMURILE CĂTRE LOCURILE ECHILIBRANTE PENTRU CORPURILE UMANE

Drumurile păstrătorilor către Peştera Ialomicioarei nu erau cele pe care le folosim azi: de pe platoul Babelor către Padina sau pe drumul dinspre lacul Bolboci. Drumul folosit era dinspre Ţara Braşovului, pe versantul opus drumurilor de azi. Se oprea aici, în Valea Horoabei, iar locurile aflate pe culmile văzute din Valea Horoabei – de jur împrejur, nu aveau căi de acces, chiar dacă cei din vale ştiau bine despre desfăşurările lucrărilor de sus, de la platoul de învăţătură. Platoul de învăţătură (pe care îl numim Platoul Babelor până la Vârful Omul) avea drumuri dinspre Predealul din zilele noastre şi de acolo către toţi munţii, toate culmile pe care le cunoaştem azi.
Această secţiune de studiu pe care o prezint aici, nu se referă la cele discutate aprig în ultimii ani, ca urmare a cunoaşterii publice a canalelor, a drumurilor subterane, vechi, care împânzesc toată planeta. Vom face un studiu amplu asupra lor, într-un alt moment. Să spunem doar că, din perspectiva întregii cunoaşteri depozitate în subteran, Peştera Ialomicioarei este un adevărat tezaur de cultură, de spiritualitate: necunoscut, şi astfel lăsat în deplină paragină în care, numai din anul 2000 încoace o sală întreagă a hărţilor străvechi este sub apă, dintre care hărţile vechi ale Atlantidei au fost deja sfărâmate şi luate de ape.
Drumurile către locuri de sfat şi de învăţătură – aşa cum era Pestera Ialomicioarei – nu erau, aşadar, locuri publice. Adică erau cunoscute - dar nu erau folosite de către toată lumea, după bunul plac al oricui. Nici nu exista noţiunea acesta, pe care o folosim azi. Fiecare om purta un respect deosebit locurilor de aşezare a moşilor, a învăţătorilor. Peştera Ialomicioarei face parte dintre astfel de locuri, la fel ca şi multe alte peşteri din ţară şi din lumea întreagă. Multe astfel de locuri aveau legături puternice între ele; erau alese astfel încât să fie create puncte optime de folosire a corpului fizic pentru lucrarea de constituire, de construcţie, şi a corpului astral – pentru uşurinţa de desfăşurare a călătoriilor astrale pentru cercetare. La fel ca şi multe alte circuite din lume, pentru că nu există numai acela al Babelor-Ursitoarelor: toate sunt legate între ele prin energetica local-planetară, susţinătoare a forţelor de manifestare totală a spiritelor întrupate pretutindeni. Este binecunoscut faptul că amândouă aceste obiective se află într-un areal de vibraţie planetară optimă pentru desfăşurarea tuturor activităţilor umane – fizice şi astrale deopotrivă. Nu au descoperit americanii – aşa cum au spus ziarele la un moment dat – că în acest loc corpurile umane s-ar regenera. Este o deosebire între regenerare şi lipsa obosirii, degradării; dar în timp, cei care trăiesc în astfel de locuri ajung la concluzia că sunt mult ajutaţi de către aceste locuri – mult mai mult decât de către altele.
Multe locuri – mai cu seamă la noi: mânăstiri vechi, din timpurile în care se ţinea cont în mod oficial de energetica locurilor, au fost construite în vechimi, în regiuni binecunoscute şi folosite din timpurile dacilor: populaţiile străvechi, bine cunoscătoare ale proprietăţilor energetice ale locurilor lor de trai şi activitate. Vom vedea în amănunt, cu timpul, multe asemenea locuri din ţară şi din lume. Preluarea şi folosirea acelor locuri a fost foarte bună, chiar dacă multe nu sunt propriu zis locuite, dar sunt destul de mult vizitate. Ele însă vor fi locuite şi în viitor, când oamenii nu vor mai trăi în aglomeraţii planetare. Astfel de locuri nu vor mai fi religioase propriu zis, căci lumea va aprecia în egală măsură orice loc şi orice om; cei care vor trăi în astfel de vremuri se vor stabili pe locurile folosite de mânăstiri în mijlocul naturii. Rostul turismului de azi mai este, printre multe alte astfel de rosturi, acela de a oferi multor oameni azi – întrupaţii de mâine – posibilităţi de cunoaştere a lumii din care vor alege loc de stabilire în viitor. Locuri cum este Peştera Ialomicioarei nu vor fi de aşezare, dar vor fi locuri de cunoaştere puternică a activităţilor celor care au venit, au lucrat, au trăit şi au vizitat. Locurile şi drumurile mai vechi sau mai noi vor face obiectul unor studii deosebit de complexe, spre înţelegerea tuturor vremurilor trecute. Începând chiar din anii viitori, conştiinţa umană se va reclădi pe valorile cele mai înalte, iar acest lucru va schimba fundamental viaţa omenirii.
Deocamdată să mai punctăm faptul că drumurile până la „poarta” unor astfel de locaşuri vor face în viitorul omenirii obiectul unor studii complexe privind:
– amplasarea aşezământului în mijlocul unor structuri care echilibrează – aşa cum am spus – potenţialul activ al omului: nu numai că menţine vitalitatea la cote optime, ci chiar ridică, pe alocuri, nivelul de energizare al sistemelor corporale. Este un lucru mai rar, puţin înţeles azi, căci cei care vizitează aceste locuri sunt în general oameni sănătoşi, care practică ascensiuni în mod frecvent. Dacă sunt însă oameni cu diverse afecţiuni de nivel mediu, şi ar locui în astfel de locuri, nivelul lor de sănătate s-a ridica simţitor – în condiţiile în care nu ar mai reveni la viaţa care a generat problemele de sănătate;
– structurile de relief şi de dinamică a modificărilor interioare ale pământurilor: ele au foarte mare importanţă în alegerea drumurilor şi locurilor de învăţătură. În multe cazuri, ştim cum simţim că nici nu este o greutate de drum, chiar dacă urcuşul este abrupt. Credem că cei decedaţi acolo, sau spiritele, sau „sfinţenia” locului (mânăstire, schit) uşurează efortul oamenilor, dar este vorba despre un loc ales în mod special, iar locul ales are o forţă de echilibrare cu totul deosebită, faţă de cele din jur. În trecut, toate drumurile şi toate aşezările din lume se alegeau în acest fel, cu foarte multă grijă.
Astfel de locuri se cunosc prin moştenire sau prin percepţie înaintată, iar locurile alese pentru diferite lucrări în trecut se reiau în folosire de către generaţiile următoare. Aşa cum am mai scris, chiar lucrătorii epocilor trecute au ştiut acest lucru şi au ales cu grijă locurile, pentru a fi în vederea, la îndemâna locuitorilor apropiaţi.
De asemenea, de-a lungul vremurilor, locurile au fost permanent vizitate de participanţii la lucrările moşilor şi învăţătorilor lor locali, pentru a forma, şi a păstra amprentarea locurilor. Se formează în acest fel şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari, periculoase pentru viaţa oamenilor contemporani, mai nervoşi, mai neliniştiţi, şi în acelaşi timp se formează şi amprentarea care va atrage oamenii curioşi, în timp. În cazurile în care oamenii au fost obligaţi de forţa evenimentelor să se depărteze de astfel de locuri echilibrante şi energizante pentru corpurile lor, moşii care au rămas mereu în locuri neştiute, fără să-şi părăsească niciodată poporul, au îndrumat oamenii, după liniştirea vremurilor (prin vis, prin puterea gândului lor) să regăsească astfel drumurile pierdute spre locuri bune pentru păstrarea unei vieţi spirituale locale bogate.

DESPRE ARTEFACTE PUŢIN ÎNŢELESE

Întrucât circulă de câţiva ani pe net pps-uri de prezentare a unor elemente (detalii din situri arheologice, artefacte din muzeele lumii, fenomene puţin înţelese), voi încerca să prezint părerea mea cu privire la astfel de expuneri. Între timp voi continua şi cu expuneri privind locuri istoric-geografice din lume, cu explicaţii privind contextul istoric şi fenomenologic în care au apărut, s-au dezvoltat şi s-au retras din lume, lăsând lumii efectele trecerii lor prin lume. Să începem cu artefacte prezentate de curând într-un pps care circulă pe net – unele dintre ele cunoscute de noi încă de prin anii ’80: unii dintre noi îşi mai amintesc poate de emisiunile lui Andrei Bacalu, la TV !!! eram entuziasmată de posibolitatea ca extraterestrii să fi vizitat Pământul şi să fi lăsat în urma lor astfel de artefacte.
Pentru mine însă, epoca ET a cam trecut! Am înţeles multe lucruri în plus şi am învăţat cum a devenit omenirea, cu mai multe milioane de ani în urmă, o lume uluitor de bogat, şi complex, şi profund spiritualizată; i-am înţeles confuziile prin care azi mulţi cred – dacă cred!! – într-o lume care s-a autodistrus din cauza „păcatelor” sale... Şi am ajuns la concluzia că lucrurile pot fi privite din altă perspectivă, şi acea perspectivă ne poate arăta că suntem moştenitorii direcţi ai propriilor noastre creaţii, de o măreţie uluitoare pentru încredinţările omului de azi. Că mult timp urmele ei au rămas în folosinţa unor oameni care au păstrat cunoaşterea şi au fondat societăţi retrase, prin care au consolidat dorinţa profundă a omului pentru calitatea creaţiei lui, pentru diversificarea ei, pentru perfecţionarea relaţiilor inter-umane în procesul acestei creaţii: pentru crearea unei civilizaţii care să-şi poarte miezul mai departe, chiar dacă el este îmbrăcat cu o coajă tare, ţepoasă, cu care se rostogoleşte prin lume.
Să începem, aşadar...

1. MECANISMUL DIN ANTIKYTHERA

Aceasta este fotografia cea mai cunoscută a acestui obiect: de fapt se poate numi fără teamă „aparat”: iată şi textul însoţitor – o prezentare mai veche a artefactului:

„În anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corăbii eşuată la câţiva kilometri de insula Creta. Artefactul reprezintă un complicat sistem de roţi din bronz (trei s-au păstrat până astăzi) şi cadrane din sticlă fixate într-un cadru de lemn. Analiza cu raze „X” a relevat faptul că instrumentul fusese creat în anul 80 î.Ch., iar reconstituirea sa i-a dezvăluit funcţionalitatea – aceea de veritabil „computer” astronomic, care putea indica, în funcţie de oră şi de zi, poziţia exactă a soarelui, a lunii şi a tuturor planetelor din sistemul solar. Deşi se ştie că grecii erau buni astronomi, nici o informaţie de ordin istoric păstrată de la ei nu semnalează existenţa unei maşinării atât de sofisticată.”

Urmăriţi şi emisiunile de pe Discovery – uneori se mai prezintă filme mai vechi, dar care descriu astfel de artefacte în amănunt. De asemena, www.descopera.ro a prezentat de curând un articol (cam pompos titlul – dar în interior se echilibrează expunerea): îl puteţi citi la următoarea adresă:

http://www.descopera.ro/dnews/2839031-misterul-calculatorului-din-antikythera-a-fost-dezlegat

În interiorul articolului se află şi o fotografie reprezentând cele trei părţi care s-au păstrat până în zilele noastre (dintre care doar una dintre ele – cea din fotografie – este larg cunoscută). Oricum, este drept că funcţionarea unui astfel de mecanism este înţeleasă corect – chiar dacă este o explicaţie unilaterală.
Problema care se pune acum ţine de acceptarea realizării unui astfel de mecanism şi înţelegerea utilităţii lui, în contextul societăţii care l-a creat: sau care l-a creat, l-a transmis generaţiei următoare spre folosinţă, până când necesitatea lui s-a pierdut în negura neînţelegerilor, şi alte valori l-au înlocuit. Aşadar, nu suntem obişnuiţi să credem în forţele şi în cunoaşterile noastre, ale omenirii, iar acest lucru este oarecum normal, datorită existenţei – impusă de cerinţele fiinţării lor – acelor societăţi retrase despre care am discutat anterior, existente peste tot în lume. Asemenea societăţi nu au fost ermetice – vom vedea şi cum au rămas în lume chiar societăţi ermetice (ermetice prin interesele lor egoiste, ascunse de ochii lumii). Din societăţile retrase, moşii şi învăţătorii lor circulau în lume, ca oameni obişnuiţi, oferind experienţa lor oamenilor de pretutuindeni. Ulterior, chiar conducătorii societăţilor deschise au început să culeagă învăţături din lume, formându-şi nuclee de cercetare acolo unde ele nu fuseseră moştenite din străvechimi: ori aşezările erau noi, ori moştenirile fuseseră distruse, prin necunoaştere. S-au format noi nuclee şi s-au separat conducerile laice de cele religioase, tocmai în ideea concentrării pe aspecte ascunse, prin care nucleele aşa-numite „religioase” să poată conduce chiar conducerile laice locale. Multe lucruri speciale au fost create chiar în cadrul unor asemenea nuclee de conducere religioasă: pe de o parte erau folosite pentru a induce incredere în preoţi, ca reprezentanţi ai unor forţe nevăzute, ale unor cunoaşteri pe de-asupra puterilor omeneşti cunoscute, căci dacă nu se făceau în văzul lumii, poporul nu credea că ele pot fi realizate de oameni. Pe de altă parte, aveau tot interesul să menţină sănătatea oamenilor şi mintea preocupată cu tot felul de lucrări, în care religia şi sporturile (în Elada: olimpiadele, exemplul din articolul din www.descopera.ro ) deveneau preocuparea ideală a societăţii momentului. Mai târziu romanii ai folosit o dublă lucrare: scoaterea din teritoriile cucerite a populaţiilor locale (dezrădăcinarea) şi orientarea lor – în sclavie – către „jocuri” soldate cu moartea, prin care ţineau în frâu şi agresivitatea propriului popor, şi aceea a duşmanilor înlănţuiţi. Pe moment au avut rezultatul scontat, dar cu timpul totul s-a întors împotriva lor: schimbarea factorilor energetici şi spirituali a condus către schimbări social-politice de o amploare mult mai mare decât ceea ce credem azi ca fiind mult-vehiculata lene romană. Vom reveni asupra acestui subiect, atunci când vom discuta despre monumentele Romei.
Aşadar, elinii chiar cunoşteau şi foloseau mecanisme foarte complexe. Multe dintre ele zac prin muzee: multe documentare arată cum unele studii s-au făcut pornind de la exponate neidentificate iniţial, atunci când au fost descoperite; între timp altele asemănătoare au fost descoperite, s-a revenit şi asupra celor descoperite anterior, au fost între timp realizate sau adaptate noi metode de detecţie, de cunoaştere a forţelor, a radiaţiilor, a formelor de folosire a materialelor planetare. Multe obiecte însă au fost furate şi se află în colecţiile private ale unor oameni care nu au un fond de cultură foarte dezvoltat, ci le păstrează numai în sens mercatil. Sau zac prin locuri de stocare ale unor instituţii sau societăţi secrete (majoritatea, din nefericire; spunea cineva la TV că numai în subsolurile Vaticanului există un spaţiu uriaş cu documente, artefacte sustrase din lume = puse la „păstrare”... Ce mai scapă şi ajunge repede în „gura lumii” le mai lasă, neavând încotro, dar multe dispar treptat, preluate chiar în astfel de locaţii sau în colecţiile particulare. Uneori nici nu ajung să iasă în mod oficial din şantierele arheologice – sunt minuţios cercetate şi preluate de societăţi mai mult sau mai puţin statale (în ascuns finanţând tocmai în acest scop cercetările) şi din acel moment nimeni nu le mai vede.
De aceea avem impresia, când vedem documentare, că cineva tot bate apa în piuă. Subiectele „trăznet” sunt de multe ori doar titlurile articolelor, conţinutul lor nu este de multe ori prea „trăznet”, şi „apele” se liniştesc repede, oricum. Dar destul de multe lucruri puţin explicate există totuşi în lume. Sunt explicate cu dezinvoltură ca fiind artefacte realizate de extratereştrii călători prin univers... Şi credem astfel de etichetări.
În lumina celor prezentate foarte pe scurt aici, până acum, cred că putem înţelege că astfel de lucruri, de o precizie deosebită, chiar se puteau face în lume. Începe să se ştie acum despre faptul că în mod oficial nu se prezintă multe lucruri, ca şi cum conducerile societăţii noastre într-adevăr nu ar lua în considerare decât ceea ce este clar măsurabil, explicabil doar prin prisma ştiinţei oficiale. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de subiect. Să înţelegem că astfel de societăţi retrase au existat, au menţinut puterea omenirii de a căuta profunzimi, priceperi, cunoaşteri cu totul deosebite, ca măcar acestea să formeze mai târziu intuiţia omului care caută să se dezvolte pe orice căi, cu puterile pe care le are la dispoziţie în orice moment. Să acceptăm, şi să nu uităm faptul că dacii erau numiţi „cei mai înţelepţi” dintre popoarele tracilor – dar să ne intereseze şi în ce consta înţelepciunea lor!!... Înţelepciune care însemna încă de pe atunci: cunoaştere şi aplicarea ei în masa largă a poporului, la nivele de calitate şi profunzime cu totul deosebite.
Ceea ce este mai greu de acceptat azi este calitatea materiilor folosite şi utilizarea înaintată a gândului pentru finalizarea unor procese de multă subtilitate, care conducea împreună la obţinerea unui obiect de înaintată calitate. Şi trebuie accentuat faptul că, dacă pornim de la ideea că astfel de societăţi aveau în mod exclusiv o orientare către cult, către religie oarbă – ne înşelăm foarte mult. Este de discutat un pic despre concentrarea noastră pe cantitate, în detrimentul calităţii. Ţările avansate din punct de vedere industrial s-au orientat astăzi către producţia de calitate superioară în doar câteva ramuri de activitate, lăsând ca lucrurile „de duzină” (cum bine zice românul: adică realizate repede, fără a urmări o calitate deosebită – ci mai curând o utilitate efemeră, răspunzând unor cerinţe de moment, care trec repede) să fie realizate de popoare cărora să le dea o „ocupaţie de duzină”. Este interesant de urmărit şi un astfel de aspect, dar cu alt prilej... Să punctez doar acum faptul că o astfel de direcţie are şi partea ei pozitivă: în fiecare an alte segmente de populaţie vin la rând la un maximum de creativitate (de unde şi acceptarea unei mari fluctuaţii de personal în firmele lumii). Sau, dacă nu este vorba despre un maximum de creativitate pentru toată lumea, este o experienţă pentru toate segmentele spirituale, fiecare după acceptarea vieţii pe care o are. Vom discuta despre modă, manipularea ei, dar şi necesitatea acceptării acestor variaţii pentru îmbogăţirea experienţei umane totale. Să reţinem că o bogăţie atât de mare „azi”, chiar fără o calitate deosebită, se va studia „mâine”, se va aplica în forme calitativ-superioare, rezultând în condiţiile unor alte vremuri şi altor forme de creaţie o diversitate uluitoare de feluri de obiecte: de toate formele şi utilităţile, cu o calitate a execuţiei cu totul deosebită.
Revenind: ar trebui să înţelegem aşadar la ce ar necesita o astfel de calitate înaintată, de precizie mare, pentru oameni despre care credem că nu aveau activităţi de mare precizie. Pentru că aşa ştim, la modul general, despre societăţile antice. Dar ştim destul de multe, spre exemplu, despre cercetările alchimice – chiar dacă astfel de cunoaşteri sunt totuşi foarte puţine: credem că majoritatea erau doar basme, exagerări, activităţi fără un rezultat practic. Ştim totuşi că rădăcinile chimiei de azi s-au format în alchimia de ieri. Nu ştim însă că astfel de cercetări alchimice au avut la bază ştiinţele exacte – mental-spirituale – ale ajutătorilor străvechi ai popoarelor. Nu ştim că astfel de artefacte au fost realizate în mod cu totul special pentru momentele în care oamenii aveau să-şi piardă cea mai mare parte a puterilor lor mentale, rămânând numai cu intuiţii puternice privind posibilităţile de creaţie înaintată. Astfel de aparate puteau fi folosite în tot felul de astfel – dar şi alte asemenea activităţi. Se foloseau pentru determinarea momentelor optime de începere şi desfăşurare a călătoriilor între regiuni cu particularităţi diferite de cele ale pământurilor în care erau născuţi şi crescuţi călătorii cu sarcini deosebit de precise; dar şi a călătorilor obişnuiţi, fiecare om din popor având aceeaşi importanţă pentru conducători şi învăţători, la fel ca şi propriile lor persoane. Se determinau momentele optime ale lucrărilor agricole, iar despre acestea vom mai discuta în viitor. În acelaşi fel se determinau momentele optime ale forţelor umane pentru diferite alte lucrări ale comunităţilor: nu exista pentru ei un moment de maximă sau de minimă importanţă, toate momentele erau alese cu grijă pentru orice fel de lucruri comunitare şi familiale. Se determinau perioadele optime de culegere a plantelor vindecătoare, astfel încât ele să-şi păstreze cea mai mare parte a calităţilor lor nutritive şi vindecătoare, coroborat cu momentul optim al potenţialului activ al culegătorului şi utilizatorului. Toate acestea se urmăreau în cadrul populaţiilor retrase; spre sfârşitul perioadei de fiinţare a acestora, moşii şi învăţătorii au dus învăţături generale în punctele strategice ale populaţiilor deschise, mai cu seamă după dezvoltarea avântată a comerţului. Au fost duse acolo unde s-au dezvoltat artele, construcţiile de mare fineţe poruncite de conducătorii laici şi religioşi. Ulterior, învăţăturile au fost confiscate de aceştia, dar ele şi-au găsit drum strecurat prin lume, pentru ca astfel de cunoaşteri să rămână şi să creeze sâmburii ştiinţelor de mai târziu. Pentru perioada antică, cercetările proprii s-au împletit cu moştenirile confiscate de-a lungul timpului şi cu învăţăturile astfel confiscate treptat din mijlocul popoarelor. Multe lucruri din patrimoniul religios şi laic au fost create astfel sau ţinând cont de cercetările duse cu grijă pentru binele personal. Hainele conducătorilor religioşi (şi mai târziu, laici) erau create cu o astfel de ştiinţă – pentru a se realiza o uşurinţă deosebită de sarcină şi o protecţie pe măsură. Hrana lor urmărea perioade de vegetaţie şi perioade de sacrificiu al animalelor, puţin înţelese azi: ştiau ce animale să sacrifice şi când să fie sacrificate, pentru ca tot ceea ce se consuma astfel să fie cât mai puţin toxic. Unele aparate erau folosite radiestezic – spunem noi azi – pentru determinarea unor locuri speciale destinate construcţiilor – temple şi mai cu seamă anexe de lucru pentru lucrări ascunse ochilor lumii. Toate erau corelate cu scopul cercetărilor psihologice: psihologia conducerii maselor – despre care azi ştim foarte puţine lucruri (dar mulţi dintre aceşti conducători ştiu foarte bine multe...). Se urmăreau influenţele factorilor cosmic-telurici asupra forţelor trupeşti şi mentale: claritatea gândirii, rapiditatea orientării în momentele grele, influenţa factorilor asupra relaxărilor = moleşelilor – deosebit de important pentru activităţi rapide, cu concentrări multiple – pe multiple planuri...
Folosirea aparatelor de acest fel în transport este prima formă pe care o acceptăm – fie pe mare, fie pe uscat: legată de drumuri lungi, prin locuri primejdioase, în jurul cărora multe feluri de influenţe contribuiau la reuşita sau eşecul călătoriei. Chiar erau folosite la determinarea momentului optim al începuturilor călătoriilor. Am discutat deja că învăţătorii geţi (dar şi cei ai altor societăţi retrase, de pretutindeni) porneau în călătorie ori în Ziua Mijlocului de Vară, ori în Ziua Mijlocului de Iarnă. Ciclic, aveau (şi au, de altfel!!) loc desfăşurări asemănătoare chiar între aceste două puncte, momente cardinale. Aşadar era necesar să se cunoască şi astfel de posibilităţi, ale căror determinari deveneau din ce în ce mai grele chiar şi pentru învăţători – deşi nu şi pentru moşi; dar vremea retragerilor moşilor din mijlocul popoarelor se apropia cu repeziciune şi de multe ori astfel de aparate – mai mici, de mai mica anvergură (dar de aceeaşi precizie totuşi) erau lucrurile cele mai de preţ ale comunităţilor. În tot acest timp, moşii au învăţat oamenii să folosească locurile naturale de împuternicire, să-şi creeze singuri astfel de locuri, ţinând cont de armoniile pământene şi celeste. Urmele lor se găsesc peste tot, uluindu-ne cu precizia matematică a alegerii locurilor de cetăţi, cu construcţiile de o precizie uluitoare, acolo unde aparent nu se putea afla – după concepţia multora – decât un popor de oameni simpli, despre care scriu foarte vag manuscrisele vremii. Legendele şi miturile, baladele populare şi vorbele rămase din bătrâni dezvăluie însă adevărate strategii de viaţă, de muncă şi de luptă: le numim toate la un loc „ÎNŢELEPCIUNE”.
Să încheiem deocamdată, urmând ca subiectul să rămână deschis: vom continua cu alte obiecte de utilitate deosebită, aflate în muzeele lumii.