Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi... (Nicolae Iorga)

Tablitele de plumb de la Sinaia

duminică, 5 iulie 2009

PEŞTERA IALOMICIOAREI (2)

Spuneam în prima parte :
[ http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/05/pestera-ialomicioarei-1.html ]
că modul de gândire, şi acţiunea care decurge în mod constant din acest fel de gândire erau în trecut rodul unor cunoaşteri superioare privind creaţia lumii în care omul astfel cunoscător trăia.

Cunoaşterea a fost păstrată în locuri alese de către oameni cunoscători, pricepuţi să aleagă şi locurile de păstrare a cunoaşterilor, şi drumurile către ele. Astfel încât, folosind drumurile care duceau către locurile din care generaţiile noi aveau să-şi reamintească cândva învăţătura străveche, se urmărea liniştirea călătorului, concentrarea lui către găsirea acelui fond de interiorizare care să pregătească terenul acceptării şi înţelegerii învăţăturilor expuse cu generozitate.
Locurile unde este amplasată cunoaşterea sunt formate din structuri care echilibrează potenţialul activ al omului. Toate drumurile şi toate aşezările umane se alegeau în trecut în acest fel. Frecventarea lor azi conduce la echilibrarea energiilor trupeşti, emoţionale, mentale şi cauzale: de cuprindere cu gândul a imaginii din minte, de îmbrăţişare cu emoţie, de înţelegere a expunerilor, chiar dacă ele s-au redus de-a lungul timpurilor, din cauza alterărilor, distrugerilor structurilor. Rămân acum ca puncte rare în circuite de călătorie (numim azi „turism”), iar în viitor cei care vor locui în munţi îşi vor alege din nou locurile de trăire în aceste puncte; dar şi în altele, după cum le vor simţi în acord total cu corpurile lor, cu sarcinile lor de menţinere a echilibrului natural al locurilor, pentru care se vor întrupa.
1. LA GURA PEŞTERII
În principiu, peştera este o cavitate în munte, săpată de apele interioare în timp îndelungat, ajutată în mărirera ei dizolvarea materialului interior sau de prăbuşirea straturilor cu o stabilitate mai redusă. În astfel de locuri, adăpost pentru vieţuitoare care trăiesc în apropiere, gradul de remodelare interioară depinde în mare măsură şi de câmpurile corpurilor acestor vieţuitoare. Cu cât cavitatea devine în timp mai mare, cu atât poate să ofere adăpost multor vieţuitoare mai mari. Câmpul corpurilor lor determină în timp măcinarea superficială a pereţilor, căci vibraţiile acestor câmpuri, corpurile care le determină şi susţin, sunetele trupeşti emise de animale contribuie la crearea şi adâncirea multor fisuri. Astfel de fisuri sunt căi, neregulate ca formă şi distribuţie în peretele iniţial, de pătrundere de noi populaţii microbiene, purtate chiar de animale, care conduc, la rândul lor, la dezvoltarea altor culturi în baza primelor intrate, infiltrarea de vapori şi praf, apoi din nou năvala apelor care nu au părăsit locurile vechi de trecere.
De regulă, animalele mari simt mai repede locurile benefice pentru propria lor vitalitate. De aceea sunt peşteri care nu au fost decât ocazional vizitate şi folosite de ele, dar au fost folosite constant de animalele mărunte. Mamiferele, prin sistemele lor corporale complexe (asemănătoare ca structuri generale celor umane, fără să se apropie însă de complexitatea lor) aleg în special asemenea locuri – dacă au de unde alege. Animele mici, spirite mai puţin evoluate (vieţuitoarele din regnul animal până la mamifere) pot trăi oriunde, fiind ajutate de vitalitatea planetei oriunde s-ar adăposti, oriunde ar trăi. Dacă locurile sunt echilibrante pentru mamifere, care vor folosi peşterile mai cu seamă în perioadele de vreme rece, de vibraţie scăzută, cu atât mai mult vor fi folosite şi de altele, atunci când nu sunt alungate de cele mari şi agresive. Chiar dacă ele se simt bine oriunde, tot pot face diferenţa între tot felul de adăposturi, în funcţie de evoluţia lor spirituală. Toate vor contribui astfel şi la lărgirea cavităţilor, dar şi la amprentarea energetică a locurilor, mai ales dacă se află mai departe de scurgerea apelor interioare şi tot mai departe de gura cavităţii, care este supusă intemperiilor tot timpul anului.
Aşadar, în locurile accesibile vieţuitoarelor din munţi, dar în acelaşi timp ferite de mişcări puternice ale apelor şi vremurilor, se păstrează mult timp amprenta trupească (iz de animal), şi încă şi mai mult timp cea energetică a populaţiilor aflate în trecere prin peşteră.
Acest lucru nu a fost neapărat de mare importanţă pentru alegerea unor asemenea locuri în vederea păstrării cunoaşterilor, de către moşii şi învăţătorii lor. Ei aveau cunoaşterea lor proprie, omenească, de creator conştient cu capacităţi clare de percepţie înaintată, conştient activată, dezvoltată, creativă în planul altor conştientizări, la rândul lor. Căci, chiar dacă azi credem că ori intuiţia ar fi remanentă de la evoluţia animală sau ar fi rodul unor cunoaşteri anterioare pierdute, este necesar să se înţeleagă diferenţa între ceea ce numim instinct şi ceea ce numim intuiţie. Ele au rădăcini comune, este drept, dar ceea ce ajung să însemne pe Pământ sunt lucruri diferite.
Instinctul animalului (cu atât mai puternic cu cât corpurile sunt mai simple, dar bine dezvoltate pentru supravieţuirea lor) se bazează pe simţuri foarte puternic dezvoltate în raport cu simţurile omului. Căci toată forţa spiritului lor se concentrează pe puţine ramuri de folosire a percepţiilor, şi pe încă şi mai puţine de activitate: de cele mai multe ori o activitate cu o conştienţă limitată, învăţată şi folosită perioade lungi de timp. Doar formele de manifestare, cuprinse într-un registru restrâns, se schimbă: după stele, planete şi corpurile pe care spiritele le schimbă în evoluţii, pentru a consolida acest set redus de acţiuni. Aşadar, doar seturile de condiţii universic-locale se schimbă, de la o planetă la alta, direcţia de manifestare rămânând aceeaşi.
Spre deosebire de instinctul altor vieţuitoare planetare, intuiţia omului este formarea unei imagini generale de pătrundere cu mintea, superficială sau profundă, în domeniul perceput o astfel de imagine este bazată pe o cunoaştere/recunoaştere cu simţurile unor corpuri pe care nu le foloseşte în mod expres, în viaţa curentă. Mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin atent la desfăşurările din jur, omul le ia în seamă sau nu, după experienţa spirituală pe care o are, după complexitatea vremurilor pe care le trăieşte şi bogăţia de lucruri pe care se angajează să le realizeze într-o perioadă de timp. Ea se manifestă oricum, dar omul îşi spune simplu: „Mi-a dat prin cap” fără să cerceteze cum anume i-a „dat”. Apoi numeşte o divinitate, tot intuitiv, căci lumea văzutelor se împleteşte permanent cu aceea a nevăzutelor: gestionată de entităţi despre care acum omul nu ştie prea multe, dar le-a numit „zei” – când lumea nu avea prea multă cunoaştere, apoi devenind prea voluminoasă cunoaşterea zeilor tuturor popoarelor cu care veneau treptat în contact, i-a denumit cu o singură numire: Dumnezeu (Domnul Mare Zeu). Azi, omul a înţeles că este parte din Dumnezeu, că se manifestă în Dumnezeu şi că Dumnezeu se manifestă în el, făcând absolut toate entităţile, văzute şi nevăzute, Creatori şi Coordonatori, ajutători şi oameni de rând, prin înţelegerea totală a Creaţiei universale, un singur uriaş organism în care inteligenţa supremă este ascultată pios, dar tocmai de aceea aceasta oferind drum şi liber arbitru pentru a parcurge înţelegerea către Ea însăşi. Cei mici fiind parte a celor mari, dar cei mari având pătrunderea uriaşă de a dori ca fiecare mic să ajungă să cunoască absolut totul, tot ceea ce au creat Cei Mari, să conlucreze astfel treptat la nivele din ce în ce mai mari, mai complexe, fără însă a mai perpetua complexul psihic al celui mărunt în faţa celui mare. Cu înţelegerea treptată că nici o entitate nu poate să se ridice măreaţă asupra altora, ci să conlucreze împreună – vechi, străvechi şi tineri – pentru dezvoltarea infinită a celor de pretutindeni.
Pentru evoluţie.
2. AMPRENTĂRI LA INTRAREA ÎN PEŞTERĂ
Toate cele detaliate mai sus au importanţă pentru cele pe care le avem de discutat, căci practicile folosite pentru înţelegerea celor din Peştera Ialomicioarei au la bază cunoaşterea străveche. Chiar dacă rădăcinile au fost uitate, practicile au rămas, rar folosite, este drept, dar apariţia lor în peisajul local sau înţelegerea lor de către oamenii care îşi privesc cu încredere intuiţiile face necesară explicarea pe îndelete.
De asemenea, modul în care peştera a fost remodelată de mâna oamenilor cunoscători face necesară cunoaşterea multor detalii. Vom face aici prezentări general valabile pentru toate locurile cu aceeaşi folosire străveche, după care vom face referiri la aceste detalii când vom discuta despre alte obiective în care se prezintă învăţătură străveche.
Peştera Ialomicioarei a avut iniţial 4 mari cavităţi. La Gura Peşterii au fost modelate două direcţii de vânt, care să ajute:
– pe de o parte: drenarea, eliminarea aerului stătut din Peşteră,
– pe de altă parte: formarea unei circulaţii speciale a aerului, care să împiedice deteriorarea amprentărilor vechi care pregătesc omul cercetător, la intrarea propriu zisă în interior, să descopere cele aflate aici; dar şi pătrunderea unor anumite energii care pot estompa amprentările. Într-un fel pe care îl putem asemăna perdelelor de aer cald de la uşile clădirilor de folosinţă publică (magazinelor), pe timp de iarnă.
Amprentările se păstrează astfel şi azi – amprentări puternice, care pot echilibra şi pot invita omul să se liniştească, să se pregătească pentru cunoaştere.
De aceea există un prag lung şi îngust la intrare, după cavitatea de deschidere în exterior (sau, privit dinspre peisajul exterior: spre interior). Datorită activităţii umane – laică şi religioasă deopotrivă – astfel de amprentări ar fi trebuit să dispară de mult timp, dar ingeniozitatea constructorilor a prezentat tipuri diverse de realizări, care s-au păstrat şi se vor păstra încă mult timp, chiar dacă – în neştiinţa lor – cei care amenajează locurile strică multe prezentări interioare.
Cele două vânturi de la gura Peşterii împiedică şi drenarea sunetelor pe care omul le aude şi a celor pe care nu le aude – dar le poate intui, care însoţesc, la nivele subliminale, orice sunet perceput cu urechile trupului: chiar dacă sunetele puternice (provenite de la biserica din gura peşterii) nu ajung în interior, o parte din cele aflate la, şi dincolo de limita percepţiei umane pot ajunge spre interior. Dar amprentarea de dincolo de tunelul intrării face imposibilă pătrunderea sunetelor mai departe.
Asemenea amprentări sunt pachete de aer (le numim energii: dar aici, pe lângă energii, ele mai sunt purtătoare de elemente chimice şi fizice din atmosferă) compactizate punctiform şi aflate într-o găoace de piatră. La origine, astfel de găoace au fost cavităţi adânci, adevărate canale, însă straturile superficiale s-au degradat în timp şi au ajuns mult tocite azi. Dar nu suficient pentru a se deteriora complet. O asemenea construcţie nu este un simplu canal – aşa cum am sfredeli azi cu un ac sau un cui un mic canal drept înr-un zid. Lungimea şi direcţiile de pătrundere în perete ale canalelor au fost calculate în funcţie de direcţiile de mişcare ale vânturilor de la intrare, de corespondenţele mişcării sunetelor interioare şi exterioare. Astfel de canale foarte înguste (cu diametrul unui vârf de ac) nu antrenează deteriorarea în profunzime a peretelui, ci îl susţine prin astfel de pachete de aer comprimat (compactizat) din interiorul (la capătul) canalului. Direcţia de înaintare spre interiorul peretelui este variabilă de la un pas la altul. Un bloc de astfel de canale virează uşor de la direcţia iniţială către o altă direcţie, apoi către alta, în funcţie de orientarea drumului de intrare către interior.
Pachetul de aer compactizat din interiorul canalelor are compactizarea diferită în funcţie de poziţia lui pe perete, de virarea direcţiei lui în perete, de lungimea lui. Lucrarea a fost realizată mental de către moşii locali, cu mii de ani în urmă, ţinând cont de toate particularităţile care pot apare în timp şi cu frecventarea locurilor de către oamenii şi vieţuitoarele locale.
Amplasarea lor începe de la gura tunelului, mai rare şi apoi din ce în ce mai dese, după care, treptat, se răresc şi rămân la nivel de raritate în multe puncte din parcursul întregii peşteri. Se menţine astfel omul cercetător în echilibru emoţional, în relaxare, pe parcursul întregului drum pe care îl parcurge.
Datorită faptului că azi sunt scări în interior şi cercetătorul nu mai poate parcurge pe pământ distanţele interioare, nu se mai simt virările de energii de la un punct, o cavitate la alta. Marea scară interioară crează un drum simplificat între punctele de urcare; înainte de crearea ei, omul găsea uşor drumul de la o încăpere la alta. Deschiderile de la pătrunderea şi ieşirea apelor din peşterile din sistem s-au deteriorat în timp, apele au dus bolovani şi au distrus în mare parte două drumuri interioare de cercetare, dar lucrările de amenajare interioară au distrus şi mai mult o parte importantă de lucrări. Totuşi nu suficient pentru ca oamenii să vadă cum toate au fost săpate, nivelate şi remodelate de mâna omului, în vremuri de mult uitate.
Atenţia asupra amprentărilor este atrasă de mai multe elemente de la intrare. Este o sală în care, pe peretele din stânga pe firul intrarii, sunt sculptate hărţi ale devenirilor contemporane, cu drumurile de tangenţă ale moşilor locali cu alţi moşi din teritoriile întinse între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Mare parte din ele se mai pot veeda şi azi, dar nu suficient pentru ca omul cercetător să-şi dea seama de cunoaşterea care începe să i se releve aici.
Această parte este păstrată bine, tocmai datorită protecţiei canalelor care, cu pachetele de aer comprimat în interiorul lor, conduc la o stabilitate superioară a peretelui, creindu-i o mare elasticitate. Chiar dacă degradările îşi spun cuvântul, aşa cum este şi normal, totuşi degradarea acestei porţiuni nu este mare, aşa cum ar fi de aşteptat privind sculptura fină a peretelui.


3. PREGĂTIREA CĂLĂTORULUI PENTRU CUNOAŞTERE
Înaintând către interiorul peşterii, un alt obiectiv despre care se discută de către cei care acceptă cunoaşterea din acest loc este aşa numitul Loc al Acceptării. Se poate crede că este necesar acest moment de reculegere pentru a fi cercetat şi acceptat de către entităţile peşterii, protectoare şi îndrumătoare, însă intuiţia se amestecă cu dorinţa omului, conducând la încredinţarea că este necesar ca omul să fie astfel acceptat. Dar nimeni nu alungă, nimeni nu se îndeamnă a accepta sau a nu accepta pe cineva acolo, sau oriunde în altă parte. Este o practică curentă în patrimoniul omului doar intuitiv. El intuieşte că sunt entităţi lucrătoare aici, la fel ca şi în orice loc din lume. Le poate şi vedea, atunci când ritmurile sale biologice se armonizează cu ritmurile planetare locale, în linişte şi calm interior şi exterior deopotrivă.
Locul însă are un rol anume, iar aceasta este o altă intuiţie umană: aceea a transmiterii unei informaţii legate de evoluţia omului cunoscător. În acest loc al peşterii se află un spaţiu creat de mâna omului, potrivind blocurile de piatră astfel încât să formeze o piramidă interioară. Locul este menţinut într-o energetică mereu curată, şi în unghiul de sus al piramidei se află o intarsie de formă asemănătoare cu aceea a unui plex energetic. Materialul folosit menţine permanent în vibraţie ridicată amplasamentul său, împiedicând formarea de mâzgă asupra sa. Adică, funcţionând energetic la fel ca şi un plex de corp fluidic uman, menţine curăţenia energetică a plexului şi a locului de încastrare, aşa cum se poate vedea şi în fotografie. Menţionez că, în cei 10 ani de când frecventez Peştera Ialomicioarei, acest punct a rămas întotdeauna luminos, curat, nu s-a acoperit niciodată de mâzgă care domneşte aproape peste tot. Locul este lipsit de circulaţie puternică a aerului, dar cel care stă în prejma lui se simte confortabil după câteva minute de reculegere, cu mintea uşoară şi clară, „aerisită” – după expresia călătorilor care ajung aici.
Rolul locului este să creeze o stare de odihnă, după efortul de a trece prin pasajul (tunelul) de la intrare şi de emoţia adaptării cu interiorul cu o încărcătură informaţională extrem de densă, cu care unii oameni se acomodează mai greu. Senzaţia de libertate, de uşor, de odihnitor pe care o are aici omul îi crează starea de dorinţă să meargă mai departe, să simtă, să cunoască.

(poziţia plexului este spre josul forografiei, central - forma rotundă, ca o floare)