PEŞTERA IALOMICIOAREI (1)

1. DESPRE PIERDEREA CUNOAŞTERILOR PROFUNDE

Înţelegerea modului de gândire, şi a activităţii care decurge în mod constant dintr-o astfel de gândire, sunt rodul unor cunoaşteri superioare privind creaţia lumii în care omul cunoscător astfel fiinţează. Din vechimi, cunoaşterea s-a perpetuat din generaţie în generaţie, deşi de multe ori ea a fost păstrată doar în domenii de profit material. De aceea, cunoaşterea străveche este insuficient cunoascută societăţii contemporane – nici chiar acolo unde tradiţia construcţiilor şi înscrisurilor a perpetuat câte ceva din înţelegerea momentană a rosturilor lumii. Tocmai datorită urmăririi unor profituri materiale, chiar dacă s-a transmis câte ceva, s-au transmis doar aspectele particulare aflate în tangenţă cu asemenea scopuri locale.
În timp, mare parte din cunoaşteri s-au pierdut datorită ascunderii lor, păstrării lor în secret, din diferite motive. În unele părţi ale lumii – spre folosirea de castă, spre folosirea de către un singur segment de utilizatori: cei care au avut iniţial sarcina de păstrare şi transmitere a cunoaşterilor către generaţiile următoare, dar le-au preluat şi le-au ascuns, ţinându-le departe de propriul popor. În alte locuri, asemenea păstrări au căpătat un aspect de protecţie la un moment dat, în condiţiile în care asemenea păstrători – mentalii înaintaţi ai vremurilor lor, au putut sesiza virarea conştientului uman spre două direcţii:
– pierderea concentrării umane asupra elementelor subtile pe care majoritatea oamenilor nu le mai percepeau, din cauza diminuării vibraţiei planetare. O perioadă lungă de timp a funcţionat intuiţia umană asupra adevărului spus şi aplicat de către cei străvechi, şi oamenii au acceptat învăţături fără să vadă ei înşişi elementele pe care se sprijineau descrierile. Apoi, treptat, ele s-au pierdut din conştientul maselor.
Ceea ce a rămas a fost o părere, fondată pe intuiţii necorelate – sau prea puţin corelate cu realitatea cotidiană, pe care astfel de cunoaşteri o ajută destul de puţin în mod direct. Intuiţiile care susţin astfel de păreri au rămas încastrate în literatura populară, în elemente decorative, de sculptură si pictură casnică şi, chiar dacă ele s-au perpetuat astfel, nu au fost folosite în continuare pentru aducere aminte, nu au fost folosite decât ca elemente decorative pe astfel de obiecte casnice. Cu toate acestea, ele au fost folosite în continuare de păstrători, pe căi mai mult sau mai puţin directe, deşi în timp rostul lor s-a pierdut treptat. Chiar în rândurile celor care s-au erijat mai târziu drept cunoscători şi păstrători ai tradiţiilor străvechi, cunoaşterea s-a estompat treptat. Nu au folosit puterile - ele s-au pierdut: cunoaşterea – la fel. Aceasta este însă o experienţă din care spiritele întrupate vor învăţa pe viitor străduinţa de a nu mai pierde sau de a nu mai contribui la şirul celor care au ascuns cunoaşterea cu bună ştiinţă, spre profit personal, şi nu spre protecţie curată.
– o altă direcţie de virare a conştientului uman a fost negativizarea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Pentru a înţelege un astfel de lucru este necesar să facem câteva precizări. Pierderea conştienţei cunoaşterilor străvechi a fost bine cunoscută şi înţeleasă de păstrătorii din timpurile mai vechi, care au trăit în societăţile retrase. Ei sunt singurii care s-au străduit să păstreze şi să gestioneze calea cunoaşterilor, a cunoaşterilor înseşi, în condiţiile în care conştientul colectiv a virat către ceea ce am numit negativitatea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Păstrătorii retraşi de pretutindeni în lume au observat acest lucru în poporul propriu şi au căutat să apere cunoaşterile de impurificarea lor: cunoaşteri ale conservării forţelor mentale şi folosirea lor spre întărirea puterilor trupeşti, emoţionale şi mentale deopotrivă. Ştiind că omul este spirit întrupat, au ştiut că era aproape vremea când spirite de mică putere morală – adică cu puţină experienţă a calităţilor morale înalte, cu expresie constructivă la adresa marilor mase umane de pretutindeni, vor acapara rândurile tuturor segmentelor sociale ale popoarelor lor. De aceea au căutat să estompeze ocaziile de impurificare prin inducerea activităţilor organizate, canalizând astfel forţele umane spre creaţie de mare anvergură. Astfel, toate segmentele societăţii participau la munci complexe pentru comunitate, iar forţele fizice se concentrau asupra lucrului – mai mult decât asupra relaţiilor interumane. Se forma astfel un alt tip de relaţii – cele de conlucrare, estompând momentan doar (şi păstrătorii ştiau bine acest lucru) acutizarea negativităţilor umane.
În condiţiile în care vibraţia medie planetară era în curs diminuare, ea conducea treptat la revenirea din memoriile spiritului a comportamentelor specifice vibraţiilor joase. Orice spirit, dacă are experienţă multă de trăire, de manifestare la diferite nivele de vibraţie, va fi impulsionat de vibraţiile propagate în spaţii şi în corpul de manifestare, în direcţia impulsului: prin vibraţia impulsului sunt impresionate memoriile active ale corpurilor, iar spiritul se manifestă după cum vine impulsul. Rămâne la alegerea spiritului care se manifestă astfel să aleagă un răspuns, o corecţie a manifestării sale - după conştiinţa sa din momentul trăit.
Pornind de la conştientizarea puterii sau lipsei de putere pentru corecţia proprie, impulsul de manifestare (impuls interior) creat de impulsul de vibraţie exterioară (impuls exterior) poate fi modificat dintr-o manifestare, pe măsura învăţării unor forme de manifestare superioară. Păstrătorii cunoşteau bine acest mecanism de perfecţionare spirituală prin autocorecţie: adică răspunsul pozitiv la impulsul negativ.
Dar ei mai ştiau că, oricât de multe lucruri bune, învăţături elevate, ar oferi ei poporului, majoritatea oamenilor au pe Pământ puţină experienţă în asemenea direcţii: puţină putere de autocorecţie la nivele foarte joase de vibraţie. Ştiau bine că oamenii se pot ajuta între ei, se pot susţine pe calea autocorecţiilor, dar că, în condiţiile unui biosistem (mediu vegetal + animal) extrem de bogat, în mijlocul căruia trăiau, puterea se disipează uşor sub influenţa puternică a manifestărilor vegetal-animale în segment redus: doar de supravieţuire şi de perpetuarea speciei.
Păstrătorii ştiau bine că toate aceste aspecte vor prelua conducerea şi că numai intuiţia umană – şi ea destul de slabă şi astfel putând fi uşor manipulată, va găsi totuşi căi de supravieţuire în timp. Ştiau că vremurile se vor schimba, că Lumina se va modifica şi omenirea îşi va relua zborul spre înălţimile spirituale din care era coborâtoare. Dar şi faptul că ea se va ridica numai după ce va conştientiza că poate să se desprindă cu putere de cele două ramuri ale influenţelor exterioare: influenţa vibraţiilor joase (care, într-un cuvânt, erau numite: Lumina întunecată, Lumina neagră, Lumina Nopţii) şi influenţa câmpului emoţional vegetal-animal (numit în diferite feluri – ajunge la noi astăzi sub denumirea lui Satan).
Lăsăm pe altădată discuţii asupra acestui aspect. Am amintit pentru că el are o reprezentare în elementele de învăţătură aflate în interiorul Peşterii Ialomicioarei. Şi vom reveni oricum asupra discuţiei.

2. DRUMURILE CĂTRE LOCURILE ECHILIBRANTE PENTRU CORPURILE UMANE

Drumurile păstrătorilor către Peştera Ialomicioarei nu erau cele pe care le folosim azi: de pe platoul Babelor către Padina sau pe drumul dinspre lacul Bolboci. Drumul folosit era dinspre Ţara Braşovului, pe versantul opus drumurilor de azi. Se oprea aici, în Valea Horoabei, iar locurile aflate pe culmile văzute din Valea Horoabei – de jur împrejur, nu aveau căi de acces, chiar dacă cei din vale ştiau bine despre desfăşurările lucrărilor de sus, de la platoul de învăţătură. Platoul de învăţătură (pe care îl numim Platoul Babelor până la Vârful Omul) avea drumuri dinspre Predealul din zilele noastre şi de acolo către toţi munţii, toate culmile pe care le cunoaştem azi.
Această secţiune de studiu pe care o prezint aici, nu se referă la cele discutate aprig în ultimii ani, ca urmare a cunoaşterii publice a canalelor, a drumurilor subterane, vechi, care împânzesc toată planeta. Vom face un studiu amplu asupra lor, într-un alt moment. Să spunem doar că, din perspectiva întregii cunoaşteri depozitate în subteran, Peştera Ialomicioarei este un adevărat tezaur de cultură, de spiritualitate: necunoscut, şi astfel lăsat în deplină paragină în care, numai din anul 2000 încoace o sală întreagă a hărţilor străvechi este sub apă, dintre care hărţile vechi ale Atlantidei au fost deja sfărâmate şi luate de ape.
Drumurile către locuri de sfat şi de învăţătură – aşa cum era Pestera Ialomicioarei – nu erau, aşadar, locuri publice. Adică erau cunoscute - dar nu erau folosite de către toată lumea, după bunul plac al oricui. Nici nu exista noţiunea acesta, pe care o folosim azi. Fiecare om purta un respect deosebit locurilor de aşezare a moşilor, a învăţătorilor. Peştera Ialomicioarei face parte dintre astfel de locuri, la fel ca şi multe alte peşteri din ţară şi din lumea întreagă. Multe astfel de locuri aveau legături puternice între ele; erau alese astfel încât să fie create puncte optime de folosire a corpului fizic pentru lucrarea de constituire, de construcţie, şi a corpului astral – pentru uşurinţa de desfăşurare a călătoriilor astrale pentru cercetare. La fel ca şi multe alte circuite din lume, pentru că nu există numai acela al Babelor-Ursitoarelor: toate sunt legate între ele prin energetica local-planetară, susţinătoare a forţelor de manifestare totală a spiritelor întrupate pretutindeni. Este binecunoscut faptul că amândouă aceste obiective se află într-un areal de vibraţie planetară optimă pentru desfăşurarea tuturor activităţilor umane – fizice şi astrale deopotrivă. Nu au descoperit americanii – aşa cum au spus ziarele la un moment dat – că în acest loc corpurile umane s-ar regenera. Este o deosebire între regenerare şi lipsa obosirii, degradării; dar în timp, cei care trăiesc în astfel de locuri ajung la concluzia că sunt mult ajutaţi de către aceste locuri – mult mai mult decât de către altele.
Multe locuri – mai cu seamă la noi: mânăstiri vechi, din timpurile în care se ţinea cont în mod oficial de energetica locurilor, au fost construite în vechimi, în regiuni binecunoscute şi folosite din timpurile dacilor: populaţiile străvechi, bine cunoscătoare ale proprietăţilor energetice ale locurilor lor de trai şi activitate. Vom vedea în amănunt, cu timpul, multe asemenea locuri din ţară şi din lume. Preluarea şi folosirea acelor locuri a fost foarte bună, chiar dacă multe nu sunt propriu zis locuite, dar sunt destul de mult vizitate. Ele însă vor fi locuite şi în viitor, când oamenii nu vor mai trăi în aglomeraţii planetare. Astfel de locuri nu vor mai fi religioase propriu zis, căci lumea va aprecia în egală măsură orice loc şi orice om; cei care vor trăi în astfel de vremuri se vor stabili pe locurile folosite de mânăstiri în mijlocul naturii. Rostul turismului de azi mai este, printre multe alte astfel de rosturi, acela de a oferi multor oameni azi – întrupaţii de mâine – posibilităţi de cunoaştere a lumii din care vor alege loc de stabilire în viitor. Locuri cum este Peştera Ialomicioarei nu vor fi de aşezare, dar vor fi locuri de cunoaştere puternică a activităţilor celor care au venit, au lucrat, au trăit şi au vizitat. Locurile şi drumurile mai vechi sau mai noi vor face obiectul unor studii deosebit de complexe, spre înţelegerea tuturor vremurilor trecute. Începând chiar din anii viitori, conştiinţa umană se va reclădi pe valorile cele mai înalte, iar acest lucru va schimba fundamental viaţa omenirii.
Deocamdată să mai punctăm faptul că drumurile până la „poarta” unor astfel de locaşuri vor face în viitorul omenirii obiectul unor studii complexe privind:
– amplasarea aşezământului în mijlocul unor structuri care echilibrează – aşa cum am spus – potenţialul activ al omului: nu numai că menţine vitalitatea la cote optime, ci chiar ridică, pe alocuri, nivelul de energizare al sistemelor corporale. Este un lucru mai rar, puţin înţeles azi, căci cei care vizitează aceste locuri sunt în general oameni sănătoşi, care practică ascensiuni în mod frecvent. Dacă sunt însă oameni cu diverse afecţiuni de nivel mediu, şi ar locui în astfel de locuri, nivelul lor de sănătate s-a ridica simţitor – în condiţiile în care nu ar mai reveni la viaţa care a generat problemele de sănătate;
– structurile de relief şi de dinamică a modificărilor interioare ale pământurilor: ele au foarte mare importanţă în alegerea drumurilor şi locurilor de învăţătură. În multe cazuri, ştim cum simţim că nici nu este o greutate de drum, chiar dacă urcuşul este abrupt. Credem că cei decedaţi acolo, sau spiritele, sau „sfinţenia” locului (mânăstire, schit) uşurează efortul oamenilor, dar este vorba despre un loc ales în mod special, iar locul ales are o forţă de echilibrare cu totul deosebită, faţă de cele din jur. În trecut, toate drumurile şi toate aşezările din lume se alegeau în acest fel, cu foarte multă grijă.
Astfel de locuri se cunosc prin moştenire sau prin percepţie înaintată, iar locurile alese pentru diferite lucrări în trecut se reiau în folosire de către generaţiile următoare. Aşa cum am mai scris, chiar lucrătorii epocilor trecute au ştiut acest lucru şi au ales cu grijă locurile, pentru a fi în vederea, la îndemâna locuitorilor apropiaţi.
De asemenea, de-a lungul vremurilor, locurile au fost permanent vizitate de participanţii la lucrările moşilor şi învăţătorilor lor locali, pentru a forma, şi a păstra amprentarea locurilor. Se formează în acest fel şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari, periculoase pentru viaţa oamenilor contemporani, mai nervoşi, mai neliniştiţi, şi în acelaşi timp se formează şi amprentarea care va atrage oamenii curioşi, în timp. În cazurile în care oamenii au fost obligaţi de forţa evenimentelor să se depărteze de astfel de locuri echilibrante şi energizante pentru corpurile lor, moşii care au rămas mereu în locuri neştiute, fără să-şi părăsească niciodată poporul, au îndrumat oamenii, după liniştirea vremurilor (prin vis, prin puterea gândului lor) să regăsească astfel drumurile pierdute spre locuri bune pentru păstrarea unei vieţi spirituale locale bogate.

DESPRE ARTEFACTE PUŢIN ÎNŢELESE

Întrucât circulă de câţiva ani pe net pps-uri de prezentare a unor elemente (detalii din situri arheologice, artefacte din muzeele lumii, fenomene puţin înţelese), voi încerca să prezint părerea mea cu privire la astfel de expuneri. Între timp voi continua şi cu expuneri privind locuri istoric-geografice din lume, cu explicaţii privind contextul istoric şi fenomenologic în care au apărut, s-au dezvoltat şi s-au retras din lume, lăsând lumii efectele trecerii lor prin lume. Să începem cu artefacte prezentate de curând într-un pps care circulă pe net – unele dintre ele cunoscute de noi încă de prin anii ’80: unii dintre noi îşi mai amintesc poate de emisiunile lui Andrei Bacalu, la TV !!! eram entuziasmată de posibolitatea ca extraterestrii să fi vizitat Pământul şi să fi lăsat în urma lor astfel de artefacte.
Pentru mine însă, epoca ET a cam trecut! Am înţeles multe lucruri în plus şi am învăţat cum a devenit omenirea, cu mai multe milioane de ani în urmă, o lume uluitor de bogat, şi complex, şi profund spiritualizată; i-am înţeles confuziile prin care azi mulţi cred – dacă cred!! – într-o lume care s-a autodistrus din cauza „păcatelor” sale... Şi am ajuns la concluzia că lucrurile pot fi privite din altă perspectivă, şi acea perspectivă ne poate arăta că suntem moştenitorii direcţi ai propriilor noastre creaţii, de o măreţie uluitoare pentru încredinţările omului de azi. Că mult timp urmele ei au rămas în folosinţa unor oameni care au păstrat cunoaşterea şi au fondat societăţi retrase, prin care au consolidat dorinţa profundă a omului pentru calitatea creaţiei lui, pentru diversificarea ei, pentru perfecţionarea relaţiilor inter-umane în procesul acestei creaţii: pentru crearea unei civilizaţii care să-şi poarte miezul mai departe, chiar dacă el este îmbrăcat cu o coajă tare, ţepoasă, cu care se rostogoleşte prin lume.
Să începem, aşadar...

1. MECANISMUL DIN ANTIKYTHERA

Aceasta este fotografia cea mai cunoscută a acestui obiect: de fapt se poate numi fără teamă „aparat”: iată şi textul însoţitor – o prezentare mai veche a artefactului:

„În anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corăbii eşuată la câţiva kilometri de insula Creta. Artefactul reprezintă un complicat sistem de roţi din bronz (trei s-au păstrat până astăzi) şi cadrane din sticlă fixate într-un cadru de lemn. Analiza cu raze „X” a relevat faptul că instrumentul fusese creat în anul 80 î.Ch., iar reconstituirea sa i-a dezvăluit funcţionalitatea – aceea de veritabil „computer” astronomic, care putea indica, în funcţie de oră şi de zi, poziţia exactă a soarelui, a lunii şi a tuturor planetelor din sistemul solar. Deşi se ştie că grecii erau buni astronomi, nici o informaţie de ordin istoric păstrată de la ei nu semnalează existenţa unei maşinării atât de sofisticată.”

Urmăriţi şi emisiunile de pe Discovery – uneori se mai prezintă filme mai vechi, dar care descriu astfel de artefacte în amănunt. De asemena, www.descopera.ro a prezentat de curând un articol (cam pompos titlul – dar în interior se echilibrează expunerea): îl puteţi citi la următoarea adresă:

http://www.descopera.ro/dnews/2839031-misterul-calculatorului-din-antikythera-a-fost-dezlegat

În interiorul articolului se află şi o fotografie reprezentând cele trei părţi care s-au păstrat până în zilele noastre (dintre care doar una dintre ele – cea din fotografie – este larg cunoscută). Oricum, este drept că funcţionarea unui astfel de mecanism este înţeleasă corect – chiar dacă este o explicaţie unilaterală.
Problema care se pune acum ţine de acceptarea realizării unui astfel de mecanism şi înţelegerea utilităţii lui, în contextul societăţii care l-a creat: sau care l-a creat, l-a transmis generaţiei următoare spre folosinţă, până când necesitatea lui s-a pierdut în negura neînţelegerilor, şi alte valori l-au înlocuit. Aşadar, nu suntem obişnuiţi să credem în forţele şi în cunoaşterile noastre, ale omenirii, iar acest lucru este oarecum normal, datorită existenţei – impusă de cerinţele fiinţării lor – acelor societăţi retrase despre care am discutat anterior, existente peste tot în lume. Asemenea societăţi nu au fost ermetice – vom vedea şi cum au rămas în lume chiar societăţi ermetice (ermetice prin interesele lor egoiste, ascunse de ochii lumii). Din societăţile retrase, moşii şi învăţătorii lor circulau în lume, ca oameni obişnuiţi, oferind experienţa lor oamenilor de pretutuindeni. Ulterior, chiar conducătorii societăţilor deschise au început să culeagă învăţături din lume, formându-şi nuclee de cercetare acolo unde ele nu fuseseră moştenite din străvechimi: ori aşezările erau noi, ori moştenirile fuseseră distruse, prin necunoaştere. S-au format noi nuclee şi s-au separat conducerile laice de cele religioase, tocmai în ideea concentrării pe aspecte ascunse, prin care nucleele aşa-numite „religioase” să poată conduce chiar conducerile laice locale. Multe lucruri speciale au fost create chiar în cadrul unor asemenea nuclee de conducere religioasă: pe de o parte erau folosite pentru a induce incredere în preoţi, ca reprezentanţi ai unor forţe nevăzute, ale unor cunoaşteri pe de-asupra puterilor omeneşti cunoscute, căci dacă nu se făceau în văzul lumii, poporul nu credea că ele pot fi realizate de oameni. Pe de altă parte, aveau tot interesul să menţină sănătatea oamenilor şi mintea preocupată cu tot felul de lucrări, în care religia şi sporturile (în Elada: olimpiadele, exemplul din articolul din www.descopera.ro ) deveneau preocuparea ideală a societăţii momentului. Mai târziu romanii ai folosit o dublă lucrare: scoaterea din teritoriile cucerite a populaţiilor locale (dezrădăcinarea) şi orientarea lor – în sclavie – către „jocuri” soldate cu moartea, prin care ţineau în frâu şi agresivitatea propriului popor, şi aceea a duşmanilor înlănţuiţi. Pe moment au avut rezultatul scontat, dar cu timpul totul s-a întors împotriva lor: schimbarea factorilor energetici şi spirituali a condus către schimbări social-politice de o amploare mult mai mare decât ceea ce credem azi ca fiind mult-vehiculata lene romană. Vom reveni asupra acestui subiect, atunci când vom discuta despre monumentele Romei.
Aşadar, elinii chiar cunoşteau şi foloseau mecanisme foarte complexe. Multe dintre ele zac prin muzee: multe documentare arată cum unele studii s-au făcut pornind de la exponate neidentificate iniţial, atunci când au fost descoperite; între timp altele asemănătoare au fost descoperite, s-a revenit şi asupra celor descoperite anterior, au fost între timp realizate sau adaptate noi metode de detecţie, de cunoaştere a forţelor, a radiaţiilor, a formelor de folosire a materialelor planetare. Multe obiecte însă au fost furate şi se află în colecţiile private ale unor oameni care nu au un fond de cultură foarte dezvoltat, ci le păstrează numai în sens mercatil. Sau zac prin locuri de stocare ale unor instituţii sau societăţi secrete (majoritatea, din nefericire; spunea cineva la TV că numai în subsolurile Vaticanului există un spaţiu uriaş cu documente, artefacte sustrase din lume = puse la „păstrare”... Ce mai scapă şi ajunge repede în „gura lumii” le mai lasă, neavând încotro, dar multe dispar treptat, preluate chiar în astfel de locaţii sau în colecţiile particulare. Uneori nici nu ajung să iasă în mod oficial din şantierele arheologice – sunt minuţios cercetate şi preluate de societăţi mai mult sau mai puţin statale (în ascuns finanţând tocmai în acest scop cercetările) şi din acel moment nimeni nu le mai vede.
De aceea avem impresia, când vedem documentare, că cineva tot bate apa în piuă. Subiectele „trăznet” sunt de multe ori doar titlurile articolelor, conţinutul lor nu este de multe ori prea „trăznet”, şi „apele” se liniştesc repede, oricum. Dar destul de multe lucruri puţin explicate există totuşi în lume. Sunt explicate cu dezinvoltură ca fiind artefacte realizate de extratereştrii călători prin univers... Şi credem astfel de etichetări.
În lumina celor prezentate foarte pe scurt aici, până acum, cred că putem înţelege că astfel de lucruri, de o precizie deosebită, chiar se puteau face în lume. Începe să se ştie acum despre faptul că în mod oficial nu se prezintă multe lucruri, ca şi cum conducerile societăţii noastre într-adevăr nu ar lua în considerare decât ceea ce este clar măsurabil, explicabil doar prin prisma ştiinţei oficiale. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de subiect. Să înţelegem că astfel de societăţi retrase au existat, au menţinut puterea omenirii de a căuta profunzimi, priceperi, cunoaşteri cu totul deosebite, ca măcar acestea să formeze mai târziu intuiţia omului care caută să se dezvolte pe orice căi, cu puterile pe care le are la dispoziţie în orice moment. Să acceptăm, şi să nu uităm faptul că dacii erau numiţi „cei mai înţelepţi” dintre popoarele tracilor – dar să ne intereseze şi în ce consta înţelepciunea lor!!... Înţelepciune care însemna încă de pe atunci: cunoaştere şi aplicarea ei în masa largă a poporului, la nivele de calitate şi profunzime cu totul deosebite.
Ceea ce este mai greu de acceptat azi este calitatea materiilor folosite şi utilizarea înaintată a gândului pentru finalizarea unor procese de multă subtilitate, care conducea împreună la obţinerea unui obiect de înaintată calitate. Şi trebuie accentuat faptul că, dacă pornim de la ideea că astfel de societăţi aveau în mod exclusiv o orientare către cult, către religie oarbă – ne înşelăm foarte mult. Este de discutat un pic despre concentrarea noastră pe cantitate, în detrimentul calităţii. Ţările avansate din punct de vedere industrial s-au orientat astăzi către producţia de calitate superioară în doar câteva ramuri de activitate, lăsând ca lucrurile „de duzină” (cum bine zice românul: adică realizate repede, fără a urmări o calitate deosebită – ci mai curând o utilitate efemeră, răspunzând unor cerinţe de moment, care trec repede) să fie realizate de popoare cărora să le dea o „ocupaţie de duzină”. Este interesant de urmărit şi un astfel de aspect, dar cu alt prilej... Să punctez doar acum faptul că o astfel de direcţie are şi partea ei pozitivă: în fiecare an alte segmente de populaţie vin la rând la un maximum de creativitate (de unde şi acceptarea unei mari fluctuaţii de personal în firmele lumii). Sau, dacă nu este vorba despre un maximum de creativitate pentru toată lumea, este o experienţă pentru toate segmentele spirituale, fiecare după acceptarea vieţii pe care o are. Vom discuta despre modă, manipularea ei, dar şi necesitatea acceptării acestor variaţii pentru îmbogăţirea experienţei umane totale. Să reţinem că o bogăţie atât de mare „azi”, chiar fără o calitate deosebită, se va studia „mâine”, se va aplica în forme calitativ-superioare, rezultând în condiţiile unor alte vremuri şi altor forme de creaţie o diversitate uluitoare de feluri de obiecte: de toate formele şi utilităţile, cu o calitate a execuţiei cu totul deosebită.
Revenind: ar trebui să înţelegem aşadar la ce ar necesita o astfel de calitate înaintată, de precizie mare, pentru oameni despre care credem că nu aveau activităţi de mare precizie. Pentru că aşa ştim, la modul general, despre societăţile antice. Dar ştim destul de multe, spre exemplu, despre cercetările alchimice – chiar dacă astfel de cunoaşteri sunt totuşi foarte puţine: credem că majoritatea erau doar basme, exagerări, activităţi fără un rezultat practic. Ştim totuşi că rădăcinile chimiei de azi s-au format în alchimia de ieri. Nu ştim însă că astfel de cercetări alchimice au avut la bază ştiinţele exacte – mental-spirituale – ale ajutătorilor străvechi ai popoarelor. Nu ştim că astfel de artefacte au fost realizate în mod cu totul special pentru momentele în care oamenii aveau să-şi piardă cea mai mare parte a puterilor lor mentale, rămânând numai cu intuiţii puternice privind posibilităţile de creaţie înaintată. Astfel de aparate puteau fi folosite în tot felul de astfel – dar şi alte asemenea activităţi. Se foloseau pentru determinarea momentelor optime de începere şi desfăşurare a călătoriilor între regiuni cu particularităţi diferite de cele ale pământurilor în care erau născuţi şi crescuţi călătorii cu sarcini deosebit de precise; dar şi a călătorilor obişnuiţi, fiecare om din popor având aceeaşi importanţă pentru conducători şi învăţători, la fel ca şi propriile lor persoane. Se determinau momentele optime ale lucrărilor agricole, iar despre acestea vom mai discuta în viitor. În acelaşi fel se determinau momentele optime ale forţelor umane pentru diferite alte lucrări ale comunităţilor: nu exista pentru ei un moment de maximă sau de minimă importanţă, toate momentele erau alese cu grijă pentru orice fel de lucruri comunitare şi familiale. Se determinau perioadele optime de culegere a plantelor vindecătoare, astfel încât ele să-şi păstreze cea mai mare parte a calităţilor lor nutritive şi vindecătoare, coroborat cu momentul optim al potenţialului activ al culegătorului şi utilizatorului. Toate acestea se urmăreau în cadrul populaţiilor retrase; spre sfârşitul perioadei de fiinţare a acestora, moşii şi învăţătorii au dus învăţături generale în punctele strategice ale populaţiilor deschise, mai cu seamă după dezvoltarea avântată a comerţului. Au fost duse acolo unde s-au dezvoltat artele, construcţiile de mare fineţe poruncite de conducătorii laici şi religioşi. Ulterior, învăţăturile au fost confiscate de aceştia, dar ele şi-au găsit drum strecurat prin lume, pentru ca astfel de cunoaşteri să rămână şi să creeze sâmburii ştiinţelor de mai târziu. Pentru perioada antică, cercetările proprii s-au împletit cu moştenirile confiscate de-a lungul timpului şi cu învăţăturile astfel confiscate treptat din mijlocul popoarelor. Multe lucruri din patrimoniul religios şi laic au fost create astfel sau ţinând cont de cercetările duse cu grijă pentru binele personal. Hainele conducătorilor religioşi (şi mai târziu, laici) erau create cu o astfel de ştiinţă – pentru a se realiza o uşurinţă deosebită de sarcină şi o protecţie pe măsură. Hrana lor urmărea perioade de vegetaţie şi perioade de sacrificiu al animalelor, puţin înţelese azi: ştiau ce animale să sacrifice şi când să fie sacrificate, pentru ca tot ceea ce se consuma astfel să fie cât mai puţin toxic. Unele aparate erau folosite radiestezic – spunem noi azi – pentru determinarea unor locuri speciale destinate construcţiilor – temple şi mai cu seamă anexe de lucru pentru lucrări ascunse ochilor lumii. Toate erau corelate cu scopul cercetărilor psihologice: psihologia conducerii maselor – despre care azi ştim foarte puţine lucruri (dar mulţi dintre aceşti conducători ştiu foarte bine multe...). Se urmăreau influenţele factorilor cosmic-telurici asupra forţelor trupeşti şi mentale: claritatea gândirii, rapiditatea orientării în momentele grele, influenţa factorilor asupra relaxărilor = moleşelilor – deosebit de important pentru activităţi rapide, cu concentrări multiple – pe multiple planuri...
Folosirea aparatelor de acest fel în transport este prima formă pe care o acceptăm – fie pe mare, fie pe uscat: legată de drumuri lungi, prin locuri primejdioase, în jurul cărora multe feluri de influenţe contribuiau la reuşita sau eşecul călătoriei. Chiar erau folosite la determinarea momentului optim al începuturilor călătoriilor. Am discutat deja că învăţătorii geţi (dar şi cei ai altor societăţi retrase, de pretutindeni) porneau în călătorie ori în Ziua Mijlocului de Vară, ori în Ziua Mijlocului de Iarnă. Ciclic, aveau (şi au, de altfel!!) loc desfăşurări asemănătoare chiar între aceste două puncte, momente cardinale. Aşadar era necesar să se cunoască şi astfel de posibilităţi, ale căror determinari deveneau din ce în ce mai grele chiar şi pentru învăţători – deşi nu şi pentru moşi; dar vremea retragerilor moşilor din mijlocul popoarelor se apropia cu repeziciune şi de multe ori astfel de aparate – mai mici, de mai mica anvergură (dar de aceeaşi precizie totuşi) erau lucrurile cele mai de preţ ale comunităţilor. În tot acest timp, moşii au învăţat oamenii să folosească locurile naturale de împuternicire, să-şi creeze singuri astfel de locuri, ţinând cont de armoniile pământene şi celeste. Urmele lor se găsesc peste tot, uluindu-ne cu precizia matematică a alegerii locurilor de cetăţi, cu construcţiile de o precizie uluitoare, acolo unde aparent nu se putea afla – după concepţia multora – decât un popor de oameni simpli, despre care scriu foarte vag manuscrisele vremii. Legendele şi miturile, baladele populare şi vorbele rămase din bătrâni dezvăluie însă adevărate strategii de viaţă, de muncă şi de luptă: le numim toate la un loc „ÎNŢELEPCIUNE”.
Să încheiem deocamdată, urmând ca subiectul să rămână deschis: vom continua cu alte obiecte de utilitate deosebită, aflate în muzeele lumii.

ÎNŢELEGERI (5)

Multe scrieri, sau alte mărturii legate de activităţi trecute, sunt demne de luat în considerare pentru analiza manifestărilor spirituale în diferite etape de evoluţie. Este necesar să fie luate în considerare toate modalităţile de transmitere a cunoaşterilor, pentru observarea felului în care omul s-a folosit de căile, mijloacele sale de comunicare de la un grup social la altul, dar şi de la o generaţie la alta. În general, în trecut, fiecare generaţie s-a gândit să lase ceva moştenire numai generaţiei imediat următoare, cu care venea în tangenţă, mai cu seamă prin pregătirea urmaşilor imediaţi, în mijlocul cărora chiar transmiţătorii trăiau, creau şi învăţau până la sfârşitul vieţii lor. În necesitatea păstrarii obişnuinţelor de manifestare curentă, asemenea transmisii nu se făceau, în societăţile deschise, cu dorinţa de a lăsa posterităţii cunoaşterea lor, şi nici în dorinţa de a avea un anumit renume prin transmiterea operei lor în timpuri cât mai cuprinzătoare. Supravieţuirea momentană a avut o putere mult mai mare decât ceea ce putem azi să ne închipuim. În plus, mobilurile activităţii lor, a celor care conduceau, se situau în cercul încredinţărilor sistemului de reîntrupare: reîntrupările erau urmărite asiduu de către conducători. Conform unor astfel de încredinţări, toate creaţiile care erau lăsate moştenire puteau ajunge să fie avere de folosit pentru propriile reîntrupări. Vom reveni cu asemenea explicaţii în special când vom studia viaţa şi opera civilizaţiilor mediteraneene şi asiatice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.

ÎN ŢARA BUCEGILOR (3)

Drumurile Bucegilor sunt drumuri prin văi şi pe culmi, iar eu nu vreau decât să deschid acum plăcerea de a vizita aceste locuri de mare învăţătură pentru oamenii din timpuri străvechi şi noi. Despre Omul, despre Zâne (sau Babe sau Ursitoare), despre Dacul (sau Moşul - omul înmoşit) şi Orbul, despre Mama şi Copilul, despre vietăţile muntelui şi din ograda omului, dacului.

Nu numai acestea sunt în regiune. Multe alte pietre prăvălite acum spun multe alte poveşti. Drumul spre culmi, şi dinspre culmi, era străjuit odată, de mult, cu stâlpi cu capetele sculptate, aşa cum se mai găsesc moşteniri mai noi în alte locuri din ţară, dar şi din alte părţi din lume. Drumul spre valea care conduce către Peştera Ialomicioarei (după cum o numim azi) era străjuit de puterea unui grup sculptat de mâna omului, cu expunerea celor mai importante lucruri de cunoscut pentru oamenii locurilor: de rămas în mintea oamenilor, pentru ca ei să ştie, să-şi aducă aminte că au ştiut cândva...
Dar nu numai pentru posteritate au fost ele puse acolo, să ştim azi, să ne aducem aminte de tot ceea ce a putut face omul şi ceea ce revine în puterea lui de acum să facă. Pentru posteritate - era ceva implicit.
Fiecare grup sculptat era cândva nu numai o capodoperă de artă a cunoaşterii felului în care ceva este reprezentativ în viaţa omului. Fiecare în parte arăta, prin tehnici deja descrise, nu numai specificul activităţii, necesităţii de urmat, ci şi specificul energetic, viu, al reprezentării, o energetică care mai „curge" şi azi în acelaşi fel, şi va curge şi în continuare, întărită astfel de izvoarele energetice ale locului, de vibraţia pământurilor şi cerurilor: din ce în ce mai înaltă, mai puternică. Fiecare în parte a fost creată prin ceea ce s-a numit cândva, în copilăria omenirii, creaţie de jur-împrejurul omului: omul creator mental se poziţiona în centrul spaţiului unde avea să fie creat obiectivul său - casa, de cele mai multe ori, dar şi dispozitive de călătorit aeriene - şi, prin creaţie mentală, crea de jur împrejurul său. Casa astfel creată avea avantajul deosebit de a fi o cuprindere a întregului sistem corporal al omului creator. Când era vorba despre un cuplu - ceea ce numim azi soţ-soţie - amândoi creau simultan o imagine în oglindă, care cuprindea podeaua, acoperişul şi trei pereţi pentru fiecare partener, care se cuplau şi ofereau un spaţiu de adăpostire, creat pe specificul corporal şi energetic al fiecărui partener. Fiecare beneficia de spaţiul său personal, chiar dacă această casă simplă (aparent simplă, căci vom vedea cât de complexe erau detaliile sale) avea rostul de a adăposti activităţile mentale extrem de complexe ale amândorura: unele activităţi, trăiri, erau individuale, şi se realizau în fiecare parte personală a casei, în timp ce activităţile comune se desfăşurau acolo unde se îmbinau cele două jumătăţi personale ale casei.
Am detaliat puţin acest fel de creaţie, pentru a înţelege că asemenea construcţii de învăţătură, care mai străjuiesc şi azi culmile, au fost create pe principii asemănătoare, căci materialul brut care a fost prelucrat nu a permis o asemenea avansată formă de creaţie. Dar cele de aici - şi din alte părţi ale lumii - au fost create pornind de la asemenea principii, nu de ei uitate... Creatorul alegea locul dorit pentru amplasare, materialul dorit pentru creaţie, apoi el însuşi se amplasa de-asupra blocului material care urma a fi modelat. În astfel de modelare prin sculptare, un coordonator de lucrare, extrem de perceptibil la enegetica locului şi bun cunoscător al derulărilor vitale ale celui care era reprezentat astfel (om sau orice altă vieţuitoare) era acela care simţea permanent şi urmărea transpunerea în practică a celor simţite - el însuşi fiind şi unul dintre lucrători. Pietrele aflate la baza construcţiei aveau rolul de a îndrepta fluxul energetic teluric în direcţiile dorite, după cum aveau loc şi în natură (în corpul viu) şi vom vedea că în alte locuri din ţară (ca şi din întreaga lume) aceeaşi practică era folosită pentru modelarea radiaţiei după energetica celui ce folosea un loc fix - ca loc special-personal de-a lungul întregii sale vieţi: de regulă o viaţă extrem de lungă, de moş, de om străvechi de zile.
Coordonatorul de lucrare percepea şi drumul parcurs de la bloc-de-stâncă la lucrarea finalizată, făcea şi corecţiile pentru realizarea cu deosebită corectitudine a creaţiei. În planul energetic, fiecare construcţie avea exact acel fel de energetică radiantă şi aceeaşi mişcare, curgere, exact pe direcţia necesară, pentru că omul care trebuia să lucreze după exemplul creaţiei de acest fel trebuia să-şi cunoască curgerea energiilor după cum se poziţiona şi cum îi influenţa gândirea şi simţirea întreaga energetică trupească. Străjerul care privea spre vale, pentru a putea susţine acţiunea de strajă - de cunoaştere a tuturor celor care se petreceau în locul străjuit, trebuia să ajungă să-şi simtă energiile trupului său exact după cum arătau energiile văzute la construcţia-învăţătură. Omul nu avea astfel permanent nevoie de învăţător lângă el. Cunoaşterea sa îl orienta imediat către înţelegerea celor pe care le avea de făcut, pentru a ajunge la perfecţiunea pe care i-o indica statuia.
Un om care locuia pe munte, care îşi ducea mare parte din viaţă pe munte, avea nevoie să cunoască multe lucruri pentru desfăşurarea activităţilor sale. Asemenea statui - căci putem să le numim statui - îl orientau să ajungă exact la ceea ce avea nevoie, în condiţiile în care el avea nevoie să cunoască toată desfăşurarea vieţii în aceste locuri, în orice locuri în care avea nevoie să trăiască şi să muncească: era străjer atâta timp cât avea nevoie să cerceteze locurile, să cuprindă orice anomalie, toate anomaliile; să realizeze lucrarea de corecţie a acestora sau de adaptare. Vom vedea că există locuri în care fluxurile, canalele energetice transcontinentale (link), erau bine marcate, iar dacă ele nu mai corespundeau cu cele bine-cunoscute, însemna că undeva este o anomalie, o modificare care putea sau nu să fie corectată. Sau era necesar să se ţină cont de ea pentru derulările ulterioare ale activităţilor umane. Schimbarea cursurilor de apă era activitatea cea mai frecvent percepută de străjeri, conform căror percepţii ei ştiau imediat că există puhoaie sau că sunt albii secate în multe locuri. Mai târziu, în funcţie de amplasarea oamenilor - trecătoare, sezonieră sau permanentă, ştiau acest lucru prin schimbarea fluxurilor percepute de ei, de modificarea sunetului şi luminiscenţei canalelor energetice care străbăteau - şi străbat şi azi, bunînţeles - pământurile, apele, aerul văilor de pe întreg pământul.
Alte acţiuni pe care le cunoştea şi le adapta profund cunoscător omul munţilor era chiar curtea casei sale, după cum era energia animalelor din ograda sa. Nu degeaba sunt reprezentate numai anumite vietăţi, căci cele reprezentate au întotdeauna semnale pentru om: că sunt bine întreţinute pentru a-i oferi produsele de care omul are nevoie. Animalele care nu-i sunt bine întreţinute nu-i vor da produse de înaltă calitate, iar sănătatea sa şi a urmaşilor săi este în pericol, periclitând definitiv puterea neamului său.
Există multe lucruri care atestă exact lucrarea de o deosebită profunzime a oamenilor specializaţi în asemenea percepţii şi lucrări, chiar în aceste locuri: şi aici - sus pe culmi, şi în valea dinspre apa curgătoare a Horoabei, acolo unde locul numit azi Padina descoperă călătorului Peştera Ialomicioarei. Vom vedea că aceste două locuri fac parte dintr-un complex uriaş de învăţătură pe care lumea începe să-l descifreze azi. Fiecare loc în parte este specific unei lucrări şi putem înţelege azi multe dintre ele, când avem deja suficientă învăţătură pentru a înţelege câte ceva din tainele lor.
Amplasarea locului de trai al muntenilor înălţaţi - învăţători şi călători deopotrivă, în locul liber din îmbinarea creştetului şirurilor de porţi locale, era special realizată acolo, pentru ca oamenii să simtă locurile neînfluenţaţi de puterea celulelor de stabilizare vibraţională (porţilor, popular spus). În acel loc, omul simţea bine energetica locului, şi tot acolo putea să simtă bine cum merg fluxurile, cum se prezintă canalele fluxurilor energetice - ca sunet şi lumină. Întotdeauna au fost căutate asemenea locuri de către ştiutorii neamurilor. Întotdeauna ei au căutat să simtă locurile fără ca portalurile să-i influenţeze, căci ele oferă odihnă omului, însă omul care doreşte să cunoască locurile în miezul trăirilor lor, lasă stabilizarea proprie să se facă după autostabilizarea sa vibraţională, personală, în zona cerească proprie, propice destinului său. (Să nu uităm faptul că celulele de stabilizare vibraţională, porţile, stabilizează vibraţia vieţuitoarelor la un nivel mediu planetar, situat pe scara valorilor planetare la un nivel scăzut faţă de vibraţia medie umană). După stabilizarea la nivelul propriu de destin, el poate simţi cel mai bine, cu forţele lui spirituale, cum se prezintă lumea înconjurătoare şi ce trebuie să facă, cum trebuie să procedeze pentru a ajunge să corecteze, lucrând pentru ajutorarea celor mulţi, aflaţi în grija sa. În asemenea condiţii, omul care nu-şi mai simţea energetica corporală aşa cum îi aminteau statuile mereu, se reîntorcea acasă, în locul din capul şirurilor de porţi, din valea muntelui Omului, unde se culca, dormea, găsindu-şi astfel vibraţia personală. Apoi, pe drumul care era ştiut de el, mergând pe la "poalele" şirurilor de porţi eterice locale, pentru a nu fi influenţat de ele, mergea în locul său de strajă, acolo unde ştia că se simt cel mai bine fluxurile energetice care veneau de pretutitndeni, traversând întinderile uriaşe ale pământurilor şi apelor, ocolind întreg bulgărele de Pământ dintre ceruri, ajungând din nou de unde au plecat: şi omul ştia că nimic nu le opreşte calea, dar totul poate schimba felul în care ele pot fi percepute. Munteanul cunoştea cu precizie toate cele care se intersectau cu drumul lor, de unde veneau, cu care altele se mai întâlneau în drumurile lor, pe unde traversau munţii şi văile lor. Fiecare zi, fiecare ciclu de zile, mai lung sau mai scurt, dădea specificul său energiilor canalelor. Munteanul ştia bine cum influenţau ele locurile, fiecare în parte şi mănunchiuri cu mănunchiuri împreunate, cum ieşeau din pământ şi se ridicau în aer, mlădiindu-se, unduindu-se cu graţie nesfârşită, împletindu-se între ele, înfrăţindu-şi sunetele şi luminile odihnitoare pentru trupul, sufletul şi mintea omului. Dacă animalele din ograda omului căutau anumite locuri de odihnă - căci de mâncat, mâncau aproape de peste tot, omul acolo le făcea loc de stat, mai cu seamă atunci când era vorba de iernat. În vremurile străvechi, cunoaşterile omului, socoteala după sufletul animalului în tot cursul anului, ca nimic să nu-I obosească traiul zilnic, ducea la uşurinţa de viaţă în orice anotimp, în creierul munţilor. În iernile grele, animalele erau duse în inima muntelui, acolo unde şi oamenii şedeau, cuminţi, până ce le creştea încrederea în luminile trupului lor, ajungând să le fie bune de drum. În restul anului, oameni şi animale şedeau pe plaiurile dintre culmi, acolo unde le era bine - fiecăruia după traiul şi puterea lui.
Ceea ce avea nevoie omul neapărat pentru a sta acolo şi pentru a-şi face treburile atât de importante, se lega de lucrurile create pentru gospodărirea lui zilnică, după care ofereau mereu învăţătură oamenilor din văi. Vremurile se mişcau, se schimbau mereu, însă pic cu pic, şi de aceea perioade mari de timp muntenii înălţaţi puteau să facă aceleaşi lucruri, să se folosească de aceleaşi fenomene pe care le respectau strict, aşa cum învăţau permanent de la moşi.
Toate obiectele mărunte sau mari ale gospodăriei aveau o deosebită importanţă pentru oameni şi creatorii ţineau cont de felul lor de prezentare, de felul de folosire - toate având aceeaşi uriaşă importanţă pentru menţinerea sănătăţii: de fapt pentru menţinerea stării de odihnă, chiar şi în timpul în care munceau din greu. Fiecare lucru folosit în parte poate aduce un surplus de odihnă trupului, simţurilor şi minţii ordonate a omului. Ceea ce ei numeau odihnă - era odihna din fiecare clipă, iar la lăsarea serii, un alt fel de odihnă se folosea - nu pentru trup, ci pentru sufletul omului, sufletul însuşi călător: călătoria în vis, prin care omul cunoştea locurile pe care le simţise în schimbarea treptată în zilele pe care le socotea atent, pentru a prinde toate mişcările, după toate semnele pământului, aerului şi trupului omenesc.
Toate lucrurile de mai sus erau moştenide de demult, când toţi oamenii, de pretutindeni, trăiau numai în acest fel de simţire. Şi ceea ce rămăsese pentru constructorii trăitori aici era umbra palidă a tuturor felurilor de simţire ale omului, ale întregii omeniri străvechi. Omul străvechi care mai trăia şi azi era o umbră palidă a acelor ajutători puternici, îndelung trăitori, perfect cunoscători ai tuturor celor care le necesitau fiecare om în parte, din fiecare bucată de pământ de pe întregul nesfârşit al apelor: Pământului şi cerurilor deopotrivă. În lumea largă, oamenii nu mai ştiau ceea ce au fost, nu mai ştiau cine sunt, şi avea să treacă multă vreme până ce îşi vor fi dat seama cât au trăit fără să ştie. Oamenii de aici, din văile munţilor lor, atâta timp cât aveau să mai poată, aveau ştiinţă de toate, de la moşi venire, din strămoşi pornire… Şi încă mai era timp de trăire omenească, până când străinii vor schimba complet faţa lumii.
Pentru această bucată de vreme-încă, meritau tot efortul unui trai mai bun şi mai liniştit. Şi oamenii, şi pământurile-de-sufletele-lor-bogate…

ÎN ŢARA BUCEGILOR (2)

Drumurile Bucegilor încep de la poalele lor, natural fiind amplasate aceste „poale" mult mai sus, dar oamenii au nivelat mare parte a pământurilor din văi. Chiar a existat o reţea veche de căi de acces spre munte, care acum nu mai există; dar şi pe sub munte şi mulţi localnici ştiu acest lucru. De o parte şi de alta a versanţilor, oamenii au pătruns întotdeaunaîn munţi şi le-au cunoscut ascunzişurile. Vom vedea că, departe de a fi fost peşteră-ascunzătoare pentru Decebal, Peştera Ialomicioarei a fost sălaş vechi pentru localnici, cunoscători înaintaţi ai trecutului, prezentului şi viitorului poporului din Cuibul Carpaţilor.
Dacă vom avea în vedere primele teme dezbătute aici, dar nu le vom mai repeta, să amintim numai faptul că primii făuritori ai marilor construcţii de pe platoul munţilor de aici - cei mai accesibili acum turiştilor - nu au avut în vedere numai platoul montan, ci chiar piscurile care se ridică drepte, în mijlocul platoului. Numele actual aduce aminte de denumirea veche: buceag, denumire folosită şi azi pe arii largi din regiunea de pe o parte şi de pe alta a munţilor. Munţii au avut capetele sculptate, modelate cu chipuri de moşi şi au fost chiar opera moşilor care, împreună cu însoţitorii lor, au modelat tot platoul, păstrând specificul local, dar atrăgând astfel atenţia asupra locurilor care păstrau învăţătura neamului. Asemenea procedeu a fost realizat pretutindeni în lume, iar populaţiile ulterioare au păstrat şi au dus mai departe acest procedeu.
Munţii Bucegi au păstrat multă învăţătură. Locurile care pot fi vizitate acum au avut o configuraţie apropiată de ogradă; nu chiar aşa cum cunoaştem azi, ci aşa cum era ea în vechime: cu locuri specifice fiecărui fel de activitate şi cunoaştere a omului vechi, moştenire de la omul străvechi, dinainte de „potop", de "ploile cele mari de pe urmă" - aşa cum le ţin minte oamenii locului. Cunoaşterile biblice au înlocuit termenii, dar mai sunt încă locuri în Europa care poartă în memoria populaţiilor locale termenii străvechi, aşa cum lumea şi-a amintit ea însăşi evenimentele locale.
Omul vechi nu nivela pământurile, ci doar modela locul după trebuinţa sa. Piatra modelată aducea cu ceea ce se dorea a fi obiectul transmiterii, iar de multe ori obiectivul finalizat transmitea mai multă informaţie prin tot ceea ce trezea în conştiinţa omului călător. Locurile nu au fost niciodată aşezare propriu zisă pentru oameni, pentru grupuri de oameni - dar grupuri de oameni au făcut şcoală, cu învăţături profunde în împrejurimile locului, căci fiecare palmă a locului era o „clasă" de învăţătură de un anumit fel, de un anumit nivel.
Locurile au fost modelate astfel, fără însă ca ele să fie începute aici. Primul loc care a fost „lucrat" a fost vârful pe care azi îl numim „Omul": un loc cu o structură energetică naturală cu totul deosebită - dar nicidecum unică în lume. În partea laterală a stâncii unde azi se află şi cabana cu acelaşi nume, se află o structură energetică cu 7 locuri de ieşire din pământuri a unor fluxuri energetice reprocesate de planetă, la nivele vibraţionale înalte, aşa cum există locuri prin care planeta absoarbe fluxuri de energie care a fost „consumată" - procesată de corpurile vieţuitoarelor locului. Filamentele energetice şi materiale nu sunt complet consumate, „digerate" - adică descompuse de structurile corporale (planetare sau ale biosistemului planetar), ci doar prin circulaţia lor în jurul şi în interiorul corpurilor ele îşi lasă o parte infimă a patului filamentar în structurile corporale şi, după acestă cedare, ele se desprind (nemaifiind atrase puternic de structura pe care a ajutat-o astfel) şi circulă mai departe către alte structuri. Planeta ajută menţinerea filamentelor în fluxuri în ajutor pentru biosistemul său, încă o perioadă, facilitează o recirculare locală - sau chiar mai multe asemenea recirculări, în funcţie de multitudinea speciilor locale, de bogăţia şi de puterea spirituală a componentelor vegetale (fixe) şi animale (individuale, independente). Se crează în câmpul planetar o permanentă stabilizare vibraţională prin circulaţia energo-materială şi vibraţională prin sistemul matriceal despre care am discutat în diferite alte articole, pe ambele bloguri. Stabilizarea vibraţională crează o permanentă vibraţie medie în valori fără variaţii mari în profunzimea planetei, acolo unde se află o zonă compactă matriceal-eterică, care menţine planeta în valori interioare relativ constante de la o perioadă de timp mare - la alta. Prin recircularea fluxurilor filamentare în interiorul planetei, fluxurile păstrează şi la suprafaţa planetei, în mijlocul vieţuitoarelor, o vibraţie fără variaţii mari, şi de valoare relativ ridicată. Atunci când întreaga subzonă schimbă vibraţia, la nivelul întregii circulaţii locale (iar acest fenomen se petrece foarte rar la valori minime, care afectează însăşi steaua şi planetele guvernate de steua locală), atunci întrega planetă se stabilizează vibraţional la o valoare medie scăzută, pe termen îndelungat, până când întreaga zonă va schimba treptat vibraţia, prin circulaţia altor fluxuri filamentare, de vibraţie mai mare, ridicând astfel vibraţia medie locală.
Aşadar, există locuri care absorb fluxurile de filamente folosite de corpurile biosistemului local, şi alte locuri care, după ce fluxurile au fost recirculate (şi astfel stabilizate vibraţional la un nivel mediu planetar) sunt eliberate de planetă în mediul atmosferic, intrând din nou în circuitul corporal al vieţuitoarelor. Vieţuitoarele circulă - terestru sau aerian, dar tot apropiat de scoarţa terestră, pe când fluxurile eliberate pot să se depărteze rapid de planetă, nemaiavând vibraţia corespunzătoare vieţuitoarelor. Dar dacă sunt atrase prin aceste sorburi (plexuri locale) şi prind amprentarea vibraţională a locului (pe patul energetic compactizat, din care numai superficial a fost preluată puţină energie de corpurile vieţuitoarelor), ele mai pot oferi energie, dacă circulaţia a fost doar la prima sa „vizită" sau oricum într-o situaţie care să permită, fără primejdie de destructurare, circulaţia filamentelor prin corpul vieţuitoarelor planetare. Se crează locuri de expulzare a fluxurilor de filamente, de cele mai multe ori sub formă de canale filiforme prin care se eliberează energie sub formă de fuior şi, de regulă, canalele sunt independente - nu un grup de astfel de canale. Cu toate acestea, există zone planetare cu mai multe astfel de canale la un loc (un buchet) care eliberează fluxurile filamentare, creind locuri de circulaţie, de fluctuaţie energetică puternică.
În asemenea regiuni, nu vom regăsi aşezări umane obişnuite, căci circulaţia energetică puternică poate să creeze un disconfort spiritual profund, datorat variaţiilor, „vânturilor" energetice permanente. Dar ajutătorii puternici au profitat de astfel de locuri, nu pentru a locui acolo, ci pentru a ascunde activitatea lor mentală de alţi întrupaţi, extrem de abili, de perceptivi şi bine antrenaţi, care ar fi intuit activităţile lor mentale şi ar fi urmărit ori să întrerupă astfel de activităţi (îndreptate către ajutorarea şi îndrumarea populaţiilor), ori să folosească cunoaşterea iniţiaţilor, ajutătorilor înălţaţi, cunoscătorilor de acest fel, în detrimentul populaţiilor locale.
Experienţa ajutătorilor, dintr-o îndelungată perioadă de lucru chiar de-a lungul etapei mentale - nu numai a celei intuitive, la care ne referim acum - a condus la derularea unor astfel de activităţi mentale până relativ târziu, pe parcursul întregii perioade a cuceririlor romane, pe care cei de aici au intuit-o de la bun început ca fiind iminentă. Au lăsat locurile în forma lor modelată, fără nici o primejdie, căci în lume, peste tot existau astfel de modelări cu care romanii, în expansiunea lor, se întâlniseră de nenumărate ori; ştiau că locurile sunt inofensive şi ştiau că fuseseră create în vremuri străvechi, aşa cum fiecare colţ din lume avea sculpturi de acelaşi fel, din „epoca zeilor"sau „titanilor".
Dar locurile au fost permanent căutate de cunoscătorii moştenirilor străvechi, şi ajutători puternici lucrau în continuare în astfel de locuri, în care vânzoleala energetică era simţită şi ne-căutată subconştient de alţii, căci vânturile energetice sunt asociate deseori cu vânturile atmosferice. Astfel, activitatea de învăţătură perceptivă se derula în mod constant în asemenea locuri, în care activitatea mentală se împletea mereu cu activitatea manuală, meşteşugărească. Ajutătorii erau moşii, învăţătorii şi maeştrii (măiaştrii) populaţiilor din văile înconjurătoare. Lucrarea lor începuse din vârful asemănător omului, cu vârtejurile, sorburile de pe trupul cristalin care dădea viaţă trupului de ţărână. În rest, înafara celor 7 sorburi, erau canale, aşa cum canale erau şi în restul trupului de ţărână al pământului care îi primise la sânul lui pe toţi oamenii şi toate vieţuitoarele din lumea largă.
Principala aşezare a ajutătorilor se fixase în valea de la poalele vârfului numit după asemănarea omului, într-un loc în care şirurile de porţi (link) ale pământurilor lăsau un loc liber, unde astfel era cel mai liniştit loc din toate pământurile din jur. Situat în vale, el nu mai era perceput de nimeni, de nicăieri. De acolo ajutătorii "zburau" liniştiţi cu mintea sau cu sufletul lor în toată lumea, ţinând mereu legătura cu moşii şi învăţătorii din lumea largă. În fiecare zi dintre cele care se potriveau cu sinele cel înalt al fiecărui moş, învăţător sau maestru, urcau muntele la cele 7 Fire şi lucrau acolo, verificându-şi puterile minţii şi sufletului lor în condiţiile cele mai grele, în care nu se încumeta mai nimeni să lucreze. În popoarele care îşi fereau învăţătorii şi maeştrii de lume, aceştia lucrau în spatele unor ziduri groase, uriaşe, pentru ca nimeni din popor să nu simtă ceea ce făceau ei acolo. Erau conducători ucigaşi, care învăţau să ucidă, să distrugă, să macine viaţa celor din jur, numai pentru ca ei să poată supravieţui - ei şi slăbiciunile lor.
De ei se protejau, de ei îşi protejau lucrarea îndreptată spre binele poporului lor, încă liber de nedreptate. De aceea vom vedea rezultatele muncii lor pe vârfuri, departe de ochii lumii, sau pe insule cu junglă care să le acopere comorile pe care încă nu le înţelegem azi, chiar dacă ajungem să le descoperim cu greu...
Iniţierea celor care aveau putere şi destin de învăţători sau de lucrători-maeştrii în meseriile lor se făcea numai pentru protecţia oamenilor, atât cât încă se mai putea, cât încă mai era vremea să se poată. Sub protecţia lor, oamenii învăţau să lucreze, să se armonizeze cu natura în mijlocul căreia trăiau, s-o înţeleagă şi să se folosească în mod echilibrat de ea. Nu aveau nevoie de averi, de puteri, aveau nevoie să înveţe, să se pregătească de vremuri grele care vor veni. Cei puternici lucrau şi ei sub protecţiile naturii şi sub propriile lor protecţii, avute sau făcute, ajutate astfel de natura generoasă. Păstrau acolo cele mai importante învăţături, dar pe care atunci încă fiecare om din văi le cunoştea bine. Dacă nu putea fiecare om să ajungă la mari performanţe, măcar înţelegea performanţele altora, le accepta rezultatele, se încredea în ele şi lăsau moştenirea lor urmaşilor cărora le insuflau aceeaşi dragoste de înalt, de profund, de bun, de iubitor al adevărurilor şi virtuţilor lumii.
Dar oricum fiecare om, ştiind că intuiţia este simţirea cea mai profundă a sa, trăia, lucra, comunica şi coresponda în felul său, cu încredinţarea interioară că partea bună a omului va trimfa întotdeauna. Munţii purtau învăţătura lor pretuntindeni în interiorul şi în exteriorul lor, până dincolo de şesurile din marile depărtări. Moşii mergeau din munte în munte, zburând din creste în creste în felul lor vulturesc, pentru că nu mai era vremea să poată vorbi şi privi oamenii în ochi, de la distanţă. Ei erau singurii care mai puteau s-o facă - oamenii în lume nu mai puteau să privească astfel. De aceea moşii lăsau învăţătura pe creste, pe creştetul munţilor şi în văioagele dintre creste, acolo unde nimeni din depărtări nu mai avea puterea să privească. Oamenii cei răi se concentrau pe omorât cu mintea lor şi nu mai aveau puterea să se uite în zări cu mintea lor, şi astfel să le cuprindă tainele.
De aceea, grupuri mici, care urcau la Omul în zilele cu mare putere, au rămas la un moment dat acolo, făcându-şi astfel aşezare în vale, acolo unde pământurile erau liniştite, acolo unde se îmbinau şirurile lungi de porţi, lăsând un loc gol între unghiurile lor. Cu timpul şi-au făcut mari culcuşuri chiar în inima muntelui, după multe alte exemple din munţii din lume, acolo unde moşii trăiau ascunşi. Ştiau că în vremurile grele chiar oamenii din văi se vor retrage în munţi, dacă îşi vor lua inima în dinţi să trăiască acolo sus, după ce frica se va fi instalat de mult în inimile lor.
Până atunci, chiar călătorii şi învăţătorii trimişi de moşi aveau nevoie de ascunzişurile dintre munţi şi de sub munte. Pe urmă şi-au extins drumurile către toate locurile din jur, pe măsură ce mintea omului pierdea din putere. Învăţătura trebuia să dăinuie: şi pe vremea ce avea în curând să vină, grea - cum spuneau moşii, şi pentru vremea când lumea se va lumina din nou şi mintea omului va fi mai luminoasă ca oricând. Atunci omul va avea nevoie de întărire, să ştie că moşii şi învăţătorii neamului i-au lăsat bună întărire în lumea pe care o va vedea cu alţi ochi: şi nu cu ochi de minciună şi ne-har, ci cu ochi care să privească şi să vadă bine până în profunzimea bobului de grâu, acolo unde se ascunde sămânţa cea fertilă, şi inima din puiul de pom, şi din firul de iarbă: şi să crească împreună cu ele aşa cum trebuia, pentru a-şi susţine mai departe semenii. Lăsau pentru învăţătorii vremurilor ce aveau să vină, pentru călătorii-învăţători, pentru cei care aveau să schimbe privirea omului din zările vieţii pământurilor...
De aceea au trăit şi au muncit acolo, pe creştetul munţilor, departe de lume, şi totuşi în mijlocul ei...
Extinderea lor treptată, pentru a-şi lăsa întreaga învăţătură, s-a făcut în continuare pe crestele învecinate, acolo unde se putea ajunge uşor şi din văi, şi din locurile lor de muncă. Drumuri ferite duceau în sus, şi de o parte, şi de pe alta a munţilor. Moşii locuiau de mult sub munte, acolo unde ajungeau din văile de dincolo de munţii lor, dinspre rădăcina marilor rîuri din vale. Munceau şi traiau acolo, mergând spre alte locuri, dar venind des şi pe la Omul. La rândul lor, învăţătorii de aici ajungeau repede la moşii de sub munte, acolo unde dânşii lucrau, şi de la dânşii îşi luau învăţătură de lucru frumos, pe care îl duceau în munţii şi în văile lor, oamenilor. Învăţau să caute exact iarba sau felul de pământ care le trebuia pentru ca lutul să se modeleze mai frumos şi să fie mai rezistent la vremea rea, la fel şi fierul din care făceau cele trebuincioase în gospodăria lor. Puneau suflet şi cuvânt în fier, pe lângă bobul de un anumit fel de ţărână sau piatră fin măcinată, adusă din depărtări sau aşteptând ca apele să le aducă în văi, primăvara, când toate trebuiau aşteptate să vină şi să treacă, cu răbdare. Învăţau cum să coasă cuvinte pe brâu şi pe cămaşă, unde să le coasă pentru ca aerul să curgă mai frumos acolo, mai odihnitor pentru trupul omului, acolo unde omul are nevoie de lumină când trudeşte să-şi facă viaţa mai uşoară. Lăsau moştenire cunoaşterea lor pe ştergare, cele de mâini şi cele care ţin căldură la picioare. Modelau nu numai lutul pentru vase bune şi frumoase, bune pentru fiecare fel de mâncare pe care omul o poate păstra şi peste vară, şi peste iarnă; modelau lemnul din care îşi făceau cele de trebuinţă casei, fierul care lega părţile de lemn pentru a rezista vântului, şi ploilor de toamnă, şi tulburărilor de primăvară… Pietrele care mergeau să sprijine tot ceea ce clădeau în casa lor, în preajma ceselor lor, în drumurile lor.
Aduceau pietrele care schimbau lumina stâncilor, căci oamenii nu mai aveau putere să le mute cu mintea din loc, iar moşii îi învăţau să nu să facă treabă cu mintea - dintre cei care ar fi putut cu puţină opinteală, dacă nu ar fi muncit cu trupul lor atât de mult. Dacă treaba lor era să lucreze, să trăiască pentru lume - atunci să facă ceea ce ar fi putut să facă lumea. Lumea încă mai vedea cum curg luminile pietrelor, aşa după cum curg luminile oamenilor. Învăţătorii rugau călătorii trimişi de moşi să umble prin lume şi să găsească pietrele şi sâmburii fierului, al altor lucruri tari sau moi din lume, pe care ştiau să le pună meşteşugit la poalele stâncilor pe care aveau trebuinţă să le modeleze, pentru a face lumina lor să-şi schimbe cursul, puterea şi direcţia de curgere.
Aşa au construit Mama şi Copilul. Aşa au construit Păsările Cerului, Animalele Pădurii şi Animalele din Curtea Omului. Aşa au construit Şarpele care trăieşte şi în pădure, şi în curtea omului.
Aşa au construit Omul cu Cuşmă privitor în zări, şi Omul Fără de Privire, privitor la seamănul său. Omul care nu ştie a privi în interiorul său, dar ştie a privi în zări - şi omul care nu poate privi în zări, dar priveşte fără teamă în întunericul din sinea sa. Şi întunericul prinde a se lumina - tot aşa cum zările prind a se întuneca. Şi orbul priveşte în claritatea sa cum văzătorul nu mai vede în zarea sa, şi nu-i trebuie mult orbului să se întrebe cât îi va lua omului cu ochi să nu-şi mai chinuie vederea astfel, înceţoşată ca şi sufletu-i cuprins de frici şi de temeri nelămurite; stând unul în preajma celuilat, vorbindu-şi cu vorba şi cu sufletul, stând la sfat frăţeşte…
…Frăţeşte să-şi descopere unul altuia luminile şi întunecimile, să se accepte reciproc şi să se înalţe reciproc. Să ştie tot ceea ce poate face şi unul, şi altul, şi să ajungă să se învoiască reciproc…
Iar în vremurile în care vor fi Orbi şi Văzători, să nu-şi desconsidere puterile unii altora, căci toate sunt lăsate pe lume spre învăţătura tuturor: şi a celor care se cred învăţaţi, şi a celor care privesc mereu învăţătura vremurilor lor, şi a semenilor lor - deopotrivă.
Căci aşa îi este ursit neamului, să stea sub semnul Orbului şi al Văzătorului deopotrivă: oameni care văd şi oameni care nu văd, să muncească şi să trăiască împreună, dând povaţă înaltă celor care trebuie să le calce pragul; celor care aud despre ei - să audă de la ei de îndrumare, de povaţă: cum să se poarte ca şi ei, ca oameni buni unul cu altul, cum să se îngrijească de păsările cerului şi de animalele pământurilor, cum să stea sub vremuri şi sub lacătul lor, cum să trăiască numai în pământurile lor.
Şi pentru că multe neamuri vor veni, atrase fără să ştie nici ele de ce, să ştie omul de aici că misia lui este să poarte învăţăturile neamului în lume, primind şi numai puţin plecând să dea aşa - altora. Să stea omul - locului, ca pasărea în cuib şi ca animalul în curtea omului, ca un câine credincios să-şi apere avutul care numai învăţătură trebuie să-i fie. Căci casa de şi-o pierde, şi pământul de şi-ar pierde - învăţătura de bună cuviinţă să nu şi-o piardă în veci, indiferent cu cine ar avea de-a face.
Şi cel ce vine să îl schimbe să nu reuşească, ci omul pământului să-l schimbe, şi străinul să-şi amintească de unde i-a venit chemarea şi unde i-a fost plimbarea. Iar sufletul să i se-ncânte şi mintea să i se cufunde în bună-stare şi virtute.

ÎN ŢARA BUCEGILOR (1)

Toate cele descrise până acum au avut ţelul deschiderii unor discuţii asupra celor care le putem vedea cu ochii noştri în diferite locuri din lume, în calitate de turişti cercetători ai locurilor pe care le vizităm. În locurile vizitate, istoria poate să fie vizibil expusă în înţelegerile ei – deşi cu subtilităţi spirituale pe care abia acum începem să le înţelegem, şi apoi să le studiem în detaliu. În alte locuri, detaliile au fost şterse de furtunile vremurilor, fie ele naturale, fie spiritual-normale: omeneşti. Sau sunt detalii aproape şterse de intemperii, pe care le putem ghici numai dacă cunoaştem fenomenologia care a stat la baza consemnăriilor desfăşurate în locul vizitat, şi putem contribui la formarea unui curent de opinie publică pentru conservarea locurilor. Sunt multe locuri în lume cunoscute ca aparţinând întregii lumi, dar gestionate local fără răspunderea necesară şi cu arogarea unor drepturi nelegale, numai pentru faptul că altcineva nu se preocupă. Şi ţara noastră se află într-o asemenea situaţie, după o lungă perioadă de timp în care atenţia oamenilor s-a îndreptat către cu totul alte ţeluri.
Cele dintâi locuri pe care le vom vizita în călătoriile noastre vor fi locuri din ţara noastră, dar în acelaşi timp, fără nici un fel de alte probleme, ne vom îndrepta atenţia şi către obiective din alte ţări, vizitate de multă lume în ultimul timp. Vom detalia pe loc elemente de cunoaştere, având în vedere faptul că deja s-a făcut o deschidere mare prin activitatea depusă în aceste două bloguri. Vom continua să desfăşurăm lucrările cu caracter spiritual pe Blogul unui om cuminte, precum şi studii detaliate privind elemente de cunoaştere legate de vizitele, de drumurile noastre spirituale.

MUNŢII BUCEGI: BUŞTENI: PLATOUL BABELOR ŞI PEŞTERA IALOMICIOAREI

Drumul nostru porneşte din locul numit Babele, unanim cunoscut acum, un loc a cărui prezentare a fost făcută indirect în prima expunere a blogului. Locurile au fost străbătute de oameni încă din timpurile foarte vechi, cu mult timp înainte de ultima glaciaţiune: dar nu pentru a fi de la bun început locuite, ci cu un alt scop, de o înaltă ţinută spirituală: pregătirea biosistemului planetar pentru locuirea împrejurimilor, apoi chiar locuirea lor, de către grupuri spirituale aflate atunci în drum către Pământ. Erau grupuri spirituale aflate în călătorie prin univers, pentru a-şi consolida multe manifestări mai vechi şi pentru a învăţa încă mult mai multe manifestări noi, în compania multor alte grupuri spirituale aflate în călătorii cu scopuri asemănătoare. Deşi ele cunoşteau bine necesitatea trăirii în linişte, în pace cu toate vieţuitoarele planetei, până la adaptarea lor completă (complexă, de asemenea, este un lucru care este necesar să fie luat în considerare), nu aveau cum să cunoască în amănunt desfăşurările totale de biosistem şi modul în care acesta este întotdeauna particular-sensibil la schimbările care au loc în câmpurile planetare: cel fizic, cel astral şi cel mental deopotrivă.
Căci, dacă noi cunoaştem, în linii mari, biosistemul planetar (pământean), nu cunoaştem în detaliu biosistemul astral – adică vieţuitoarele întrupate în corp astral, trăitoare şi ele, de asemenea, în mediul în care trăim şi noi. Desfăşurarea biosistemului astral este deosebit de importantă pentru orice vieţuitoare, conştientă la nivelul său personal de viaţă pe care o duce şi de aceea desfăşurată la nivelul său de percepţie. De aceea, orice schimbare planetară – cu atât mai mult la nivelul câmpului oamenilor deosebit de activi în plan astral (emoţional)-mental, conduce la schimbări de percepţie în planul de manifestare a acestor spirite micuţe, întrupate în corp astral. De altfel, este necesară o astfel de bogăţie permanentă de biosistem astral în jurul nostru – al vieţuitoarelor întrupate în corp fizic: ele sunt de o importanţă cu adevărat vitală pentru spirite fără multă experienţă de întrupare. În momentul terminării vieţii lor în corp fizic, chiar dacă ele se reîntrupează repede, mult mai repede decât mamiferele şi oamenii, tot petrec un timp în corp astral – conform aceloraşi forme de existenţă descrise pentru oameni (doar mult mai simple, cu sarcini simple de trăire) aşa cum au fost discutate în articolul pe care îl regăsiţi aici:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

Dacă biosistemul astral este sărac reprezentat sau alungat de o activitate intensă umană, entităţile proaspăt destrupate ar sesiza imediat diferenţa: adică singurătatea lor, simţind o frică teribilă de ea. Mult mai apropiate de evoluţii obişnuite în companii extrem de numeroase, întrupate în tot felul de structuri de grup (stol, cârd, banc (de vieţuitoare marine), turmă, etc), dacă se trezesc singure în mediul lor astral, după pierderea corpului lor fizic, frica se instalează într-o fracţiune de secundă, şi următoarea întrupare nu ar mai putea avea repede loc. Căci o întrupare trebuie să se facă liniştit, drept pentru care, cu cât vietăţile sunt mai mici, cu atât ele nu simt de loc sau simt extrem de puţin pierderea trupului lor (atunci când mai capătă exprienţă de întrupat şi se pregătesc pentru învăţătura de destrupare). Pentru cele care învaţă să lupte pentru viaţa lor, ca sarcină personală de destin, încep să simtă, prin corpuşoarele lor micuţe, dar dotate cu senzori specializaţi treptat pentru a simţi durerea, moduri diferite de simţire a necesităţii de a lupta pentru viaţa lor, adică pentru supravieţuire. Pe măsura creşterii lor spirituale, vor cunoaşte treptat şi singurătatea: în întrupare şi în despărţire de întruparea în corp fizic, adică ceea ce numim viaţa dintre două vieţi, dintre două întrupări în corp fizic. Dar nu este cazul tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, care se obişnuiesc, dimpotrivă, să trăiască în medii bogat reprezentate în întrupări de tot felul (aşa cum ştim că este compus biosistemul pământean); într-un asemenea mod de trăire, ele se sprijină pe obişnuinţa cu aglomeraţia de semeni pentru a învăţa diverse manifestări: cum să se hrănească (abundenţă de feluri de aceeaşi natură, pe care le cunosc astfel şi pot alege în orice fel de situaţie de întrupare, după cum le va fi mediul de trai), cum să se înmulţească, cum să se apere, cum să sălăşluiască împreună, etc.
Iată aşadar cât de important este pentru biosistemul mărunt, să trăiască într-un mediu bogat reprezentat – atât în corp fizic, cât şi în corp astral. Şi cum biosistemul astral se sperie mult mai uşor de vibraţiile din mediul de trai obişmuit, era necesar în asemenea străvechimi (cîteva zeci de milioane de ani) ca întreg biosistemul de mărime medie să fie îndepărtat treptat sau obişnuit cu activitatea astral-mentală umană – ale cărei vibraţii se transmit rapid în mediul planetar.
Ajutători planetari – pe care, în acel moment, nu-i mai putem numi cu uşurinţă nici lemurieni, şi nici atlanţi (şi vom vedea de ce) au avut ca sarcină parcurgerea prin propriile forţe (adică cu piciorul) a multor ţinuturi din continentul uriaş, format atunci de: America de Nord, Europa şi Asia. Aveau ca sarcină folosirea comunicării între indivizi aflaţi în mers, fiecare pe un parcurs bine stabilit şi binecunoscut de membrii întregii misiuni.
Munţi şi văi, lunci, şesuri, ţărmuri şi chiar ape au fost astfel străbătute de ajutătorii secundari, ajutătorii planetari: cu sarcini cuprinzând în acelaşi timp şi ajutor pentru populaţiile spirituale planetare mai mici (biosistem vegetal şi animal deopotrivă), şi ajutor oferit în egală măsură populaţiilor umane – existente deja pe planetă (cei pe care azi îi numim lemurieni) şi ale celor care aveau să vină, în curând: cei pe care i-am numit atlanţi. Vom reveni cu precizări privind aceşti ajutători secundari.
Atlanţii nu s-au numit pe ei înşişi în acest fel venind cu numele lor pe Pământ, ci au fost grupuri mari de spirite întrupate pe locurile marelui continent pe care ei l-au locuit în majoritatea vieţilor dinaintea ultimei glaciaţiuni: continent numit – după sunetul generat de structurile sale interioare şi exterioare deopotrivă: A Tlan, situat între Oceanul Pacific şi munţii Urali de azi. Dincolo de care sunetul pământurilor se schimbă total, format de pământurile pe care le numim Cian (numit de noi Asia, azi).
Dacă “plimbarea” acestor ajutători era o lucrare puternic ancorată în realitatea planurilor locale de evoluţii, să vedem şi felul în care se desfăşurau fazele acestei lucrări, pe scurt: pornirea lor avea loc dintr-un spaţiu asemănător scopului sarcinii grupului de lucrători, dar din cu totul alte motive – în principal datorită structurilor interioare ale pământurilor, cu compoziţii particulare ale solului şi subsolului. Principala formă de depistare a unor asemenea locaţii era sunetul, perceput mental. Sunetul avea pentru acest fel de lucrători cea mai mare importanţă, mai mare decât luminiscenţa locurilor, căci compunerea lui este o radiaţie ce poate fi descompusă şi perfect înţeleasă în lucrări de multe feluri, nu numai de felul celor pe care le descriem aici. Comparativ cu marginea locurilor lăsate în urmă, lucrătorii trebuiau să facă o uniformizare de sunet, prin sunetul emis de ei înşişi, uşor şi constant între teritoriile parcurse de fiecare membru al grupului, şi apoi pierdut treptat pe margini pentru a mlădia diferenţele între teritoriile parcurse de ei şi restul teritoriilor învecinate. Urmând scopul descris, ei porneau aşadar de la locuri cunoscute de vieţuitoare ca fiind improprii vieţii lor şi creau un spaţiu larg de câmp emoţional-mental propriu oamenilor vremurilor lor: cei care aveau să reprezinte grupurile de spirite venite din alte părţi ale universului, pe Pământ. Era o amprentare mentală a spaţiilor în direcţia pregătirii acestora pentru sosirea celor care, pe Pământ, îi vom denumi atlanţi.
Este de precizat că astfel de lucrări nu erau cele dintâi realizate de acest fel de ajutători. Chiar unii dintre ei participaseră în trecut la formatarea pământurilor altor continente pământene, căci după plecarea fiecărui popor spiritual principal care împânzeşte câmpurile planetare cu alte feluri de vibraţie decât cele ale poporului care va veni ulterior, este necesara o astfel de formatare. Înaintea oamenilor, pe fundalul unui biosistem mărunt şi în condiţiile în care mamiferele nu erau forma reprezentativă de răspândire în mentalul colectiv planetar, saurienii fost poporul principal cu mentalul şi emoţionalul cel mai puternic, şi distinct, în câmpuri. Părăsirea evoluţiilor lor pământene a necesitat formatarea câmpurilor astral-mental, de către ajutători comuni pentru cele două feluri de populaţii spirituale, în vederea primirii şi realizării confortului spiritual al oamenilor. Spirite evoluate comparativ cu saurienii, creatoare conştiente cu multă experienţă în creaţia materială, ele aveau nevoie de evoluţii pe Pământ pentru învăţături de extindere a cunoaşterii lor în acest domeniu (al creaţiei materiale conştiente), în condiţiile energo-materiale ale acestei planete. Ei au au numit-o, în timp, Pământ, cuvânt cu o vibraţie aparte, pentru a o deosebi de dimensiunea paralelă de o frecvenţă superioară a locurilor de aici, numite astfel pământuri, delimitându-se de dimensiunea creatoare arhetipală care a creat locurile pământene mult mai potrivite evoluţiilor lor de început.
Formatarea pământurilor s-a realizat blând, în mare linişte, treptat, cu grijă pentru toate vieţuitoarele planetare, nu numai cele locale. O astfel de lucrare a presupus nu numai formatarea iniţială a locurilor, necesară primirii liniştite a populaţiilor spirituale umane, ci şi faze intermediare, pentru tot felul de populaţii spirituale care au tot venit, treptat, pe Pământ, indiferent dacă unele grupuri au stat aici mult mai puţin timp decât altele.
O asemenea sarcină a avut şi un alt scop, urmărit în timp, de asemenea, pentru primirea multor grupuri spirituale pe Pământ: formarea unui volum de informaţii ajutătoare pentru chiar grupurile care veneau, rând pe rând, şi evoluau în corp astral pentru o adaptare de început, în preajma Pământului. Ajutau astfel la orientarea spiritelor în planul creaţiei materiale cu specific pământean (aşa cum am mai spus: în condiţii particulare, energo-materiale locale), în cel al comunicării şi în cel al creării de relaţii în procesele de trăire locală. Oricât de multe ar cunoaşte spiritele pe scara evoluţiilor lor, la începutul trăirilor lor pe o planetă au neapărată nevoie de o acomodare şi de exemplificare de folosire a corpurilor locale pe care le vor folosi, o expunere de exemplu privind cele trei ramuri principale de activităţi umane (în cazul nostru), de mai sus. Când spiritele ajung să se orienteze singure în orice fel de condiţii, pe toate meleagurile universului, adică spunem că încheie o primă fază de evoluţie – aceea numită primară – ele pot să se descurce perfect în ramurile de activitate binecunoscută de ele – cele de mai sus. Dar ele tot au nevoie de acomodare şi de exemplu primit rapid în alte ramuri, feluri de învăţături, pe care le vom numi secundare, spiritele aflate în asemenea evoluţii numidu-se pe ele înseşi “secundare”, căci îşi pun semenii mai tineri pe primul loc în cursul învăţăturilor pe care ei le vor primi în continuare: de ajutor oferit primarilor. Dar ei urmăresc şi ajutorul primit de la coordonatorii tuturor evoluţiilor simultane desfăşurate în univers (şi, normal – local, pe Pământ), numiţi de către secundari: Centrali – adică aflaţi în centrul atenţiei proprii de învăţătură pentru a-i ajuta pe primari. Pentru trecerea de la o etapă de evoluţie la alta, coordonatorii evoluţiilor umane – şi, de fapt, generale din univers – se servesc de evenimente planetare, stelare şi univesic-zonale (adică caracteristice unei zone bine delimitate din univers). Aşadar, omenirea nu a traversat perioadele sale de evoluţie decât folosindu-se de armoniile universale; oamenii au înţeles din vremurile străvechi acest lucru. Nu se poate spune că, dacă în etapa mentală omul se folosea intens şi conştient de ritmurile care dau fenomenologia planetară, nu face acelaşi lucru şi astăzi, în linii mult mai generale este drept. Chiar dacă nu conştientizăm totul perfect, sau chiar dacă numim acest lucru altfel, tot ţinem mult seama de această ciclicitate, ritmicitate cu care, ca o respiraţie regulată, universul ne vorbeşte. Şi noi respirăm cu el odată, clipele noastre se adună în ore, zile, săptămâni, ani şi grupări de ani în care se petrec evenimentele planetare şi cosmice, în funcţie de care ne potrivim vieţile şi activităţile.
Cu atât mai mult omul mental se putea raporta la evenimentele cu care se confrunta în lumea lui, cunoscându-le bine şi extrapolând cunoaşterea sa la înţelegerea altor ritmuri, mai ample, care le cuprind pe toate celelalte. În acest context, oamenii au cunoscut întotdeauna şi ritmurile planetare, şi felul în care organizările uriaşe de evoluţii îi cuprind şi pe ei: iar ei trebuie să le ia în considerare, folosindu-le permanent. Pe Pământ, spiritele venite în evoluţii parţial regresive învaţă, aprofundează şi îşi îmbogăţesc experienţa observării celor mai multe asemenea schimbări, pentru care acasă – în locurile în care îşi desfăşoară evoluţiile progresive – nu au putere, la începuturile treptelor lor de evoluţie, să stea cu răbdare – într-un singur loc, o perioadă îndelungată, pentru a observa esenţa desfăşurărilor ritmurilor locale. Pentru a le înţelege rădăcinile, dezvoltările, pierderea lor subtilă în noianul altora mai puternice sau mai lungi, mai slabe, mai scurte, de vibraţii diferite, cu efecte diferite în acelaşi plan, în planuri diferite sau asupra unor populaţii spirituale evoluante în astfel de medii, la a căror trăire sunt astfel participanţi şi, uneori, prea-puţin-înţelegători.
Pe o planetă cum este Pământul, într-un sistem planetar cu obiecte stelare rare, într-o galaxie în care stelele sunt şi ele relativ rare, desparţite de distanţe uriaşe, disponibilităţile de mişcare galactică sunt practic nule din perspectiva sistemului corporal local, neputincios pentru părăsirea planetei pe timp îndelungat. Astfel spiritele învaţă să stea la punct fix, să se adapteze unor asemenea şederi, să studieze fiecare moment al existenţei locale – din condiţiile corporale şi de biosistem planetar local.
Cu atât mai mult la trecerea între două etape, trecere pe care omenirea a conştientizat-o complet, total, de la primul până la ultimul om, de la cel mai fin până la cel mai grosier eveniment, de la cea mai superficială – la cea mai profundă nuanţă existenţială.
Au ştiut şi au lucrat, aşa cum se lucrează formatările întotdeauna, de care fuseseră conştienţi toţi oamenii clipă de clipă: conştienţi de toată munca secundarilor şi de tot avantajul unei asemenea munci, pentru toate vieţuitoarele pământene. Au avut cu toţii parte de programe de adaptări, permanent actualizate de aceiaşi secundari-ajutători-lucrători răspândiţi în întreaga lume, făcând parte din asemenea programe de pregătire a întregii umanităţi: a tuturor spiritelor umane pentru perioada care avea să vină.
În toată lumea, perioada ultimei glaciaţiuni, precum şi perioada care I-a urmat, a fost trecută de astfel de secundari rămaşi în enclave de lucru, în timp ce majoritatea oamenilor au părăsit benevol întrupările în corp fizic, urmărind evenimentele din corp astral. Rostul acestor enclave era păstrarea de exemple de desfăşurare a muncii manuale, depusă aici de către aceiaşi secundari, coordonaţi de Centralii şi proprii lor ajutători astrali şi dimensionali. Întrucât corpurile lor erau cele vechi, fine ca structură, ca textură a ţesuturilor, munca lor a fost o lucrare complexă, ajutându-se de multe elemente mentale, deşi munca de bază a fost aceea manuală. S-a pus atunci bazele industriei – manufacturiere în astfel de începuturi – conform necesităţilor de creare manuală a unor obiecte după felul celor care oamenii le avuseseră în perioada anterioară – dar executate mental. Putem face o asemănare între felul de a se crea actual (deşi foarte grosier spus) tehnologic, computerizat – şi munca exclusiv manuală aşa cum o cunoaştem azi. Vom detalia şi acest lucru, la vremea exemplificărilor.
Asemenea enclave au fost realizate în munţi, între munţi apropiaţi, pe înălţimile cele mai mari ale continentelor. Pe tot timpul retragerilor lor, printre multele lor sarcini, cei retraşi au modelat locul lor momentan de trai în felul în care aveau să poată trăi oamenii în vremurile care aveau să vină: arta cu toate formele ei de prezentare de azi îşi găseşte astfel rădăcinile în asemenea locuri de retragere. Vom detalia pe parcursul studiilor multe segmente ale acestei munci-lucrare de o uriaşă complexitate în lume.
Vremurile, apoi şi oamenii care le-au trăit s-au petrecut unele după altele, cu generaţie umană după generaţie, refăcându-se local structurile lumii, după felul şi asemănarea celor petrecute în vremurile străvechi. Primele generaţii au fost copiii celor din enclavele lucrate cu toată măiestria cunoaşterilor lumii: cele mai frumoase, cele mai măiestrit-create lucruri care s-au făcut vreodată în piatră, lemn, os, textile. Lucruri care descriau viaţa, cunoaşterea şi puterea de pătrundere a celor care au dat din nou viaţă lumii şi creaţiei ei.
Urmaşii lor au preluat toată cunoaşterea, deşi vremurile nu le-au mai permis să facă lucrurile la fel: vremurile şi corpurile lor, pe care le schimbaseră cu altele mai dense, mai grele – dar mai mici, pentru a nu le fi greu să se descurce în lumea lor, lăsând naturii să-i ajute prin toate materialele pe care învăţau să le modeleze. Înca mai era modelarea făcută cu mintea în participaţie cu trupul, unde mintea = mentalul remanent, care nu mai modela, dar care putea căuta cele mai bune materiale pentru fiecare obiect în parte, cele mai bune locuri de locuit, cele mai calitative lucruri de creat – după puternice percepţii, încă nu de tot pierdute. Încă mai erau puternici, iar urmaşii lor aveau să-i vadă realmente aşa cum încă mai erau: încă mai erau luminoşi, încă emiţând un sunet melodios împrejurul lor, încă văzând în inima cerurilor sau în inima unui fir de pământ. O „artă” care avea să se piardă curând, căci nici vremurile nu mai puteau fi folosite – nici măcar pentru atâta lucru cât mai puteau face acum. Venise vremea să trăiască în noutatea aşteptată, pentru care se pregătiseră atât de mult.
Arta străvechilor nu era însă pierdută. Mai întâi ea a coborât din munţi – în văi. Lumea din văi ştia că cele măiestrit lucrate sus, sau pe insulele depărtate, fuseseră de fapt exemplu de făcut, pentru ei, oamenii-urmaşi: cum să-şi facă casele, prinzând lumina în modul cel mai bun pentru toată ziua, dar protejându-i în fel şi chip împotriva intemperiilor, împotriva apelor vijelioase, ţinând seama de păduri, de câmpuri, de munţi, de locuri bune şi de locuri greu de îndurat; departe sau aproape de ele, folosindu-le sau nu, ori folosindu-le numai când anumite clipe din ani le erau bune. Şi multe altele la fel.
Nimic nu era pierdut, apoi, pentru că mulţi (şi totuşi, atât de puţini!) dintre străvechi erau în continuare printre oamenii care trăiau acum oriunde în lume. Oamenii obişnuiţi uitau – dar îşi puteau aduce aminte multe lucruri, doar privind acolo unde li se spunea, povestindu-şi apoi unii altora, în familie, din generaţie în generaţie. Munca de zi cu zi le lua mult timp, nu mai aveau timp să se concentreze în toate părţile: erau învăţaţi să se concentreze la ceea ce aveau de făcut, pentru a face cu îngrijire, cu înaltă preţuire, de o foarte avansată calitate. Aveau însă învăţăturile lor pretutindeni, existau oameni de legătură cu ei, aveau exemplele lor vii pretutindeni. Oriunde se duceau, găseau asemenea locuri care le aminteau mereu ce trebuie să privească, ce trebuie să facă şi cum trebuie să primească lumea în care trăiau.
Oamenii de acum era poporul cel nou. Omul – era omul cel nou. Îndemânarea se forma greu, dar totuşi uşor, pentru că doar trebuiau să şi-o reamintească. Să aibe încredere şi să-şi reamintească ceea ce ştiau; şi ştiau că, cu cât vor avea mai multă răbdare să-şi amintească mai multe lucruri din propriul trecut, cu atât aveau să nu uite mai multe lucruri în viitor. Viitorul era al uitării de sine, de multe – uneori de tot. Dar intuiţia, părerea, înţelegerea aveu să-i ajute mult, şi ei ştiau bine acest lucru.
Străvechii lucrau în continuare pentru acelaşi scop, dar privit din perspectiva celor care ştiu bine cum vor decurge vremurile, cum se vor schimba oamenii. Dacă ei cunoşteau bine toate cele care fuseseră, fără să uite absolut nimic, şi ştiau bine sensurile celor care urmau să vină, tot ceea ce făceau ei era îndreptat către realizarea a două linii importante de creaţie:
– crearea unui sistem de perpetuare a cunoşterii care putea fi folosită în viaţa de toate zilele, chiar şi inconştient în partea sa profundă – dar utilizabilă prin intuiţia omului că „îi face bine”. Folosind astfel o asemenea moştenire, omul se încredinţa că tot ceea ce prelua era bun, la început cu neştiinţă profundă, dar cu respect pentru strămăşii săi, de la care ajungea învăţătura până la el, urmaşul. „Binele” se oglindea în eficienţa lucrărilor, fiabilitatea=rezistenţa în timp, cu păstrarea îndelungată a calităţii funcţionărilor, precum şi cu posibilităţi de aplicare la o gamă largă de alte lucruri şi evenimente din viaţa curentă a omului.
– crearea unor elemente constructive de mare profunzime, cu aparenţă de normalitate pentru etapa intuitivă, dar care să permită celor care aveau sarcini de mare profunzime, subtilitate, să se orienteze după ele, iar pentru momentele în care întreaga populaţie a locurilor avea să-şi recapete în timp, abilităţile de percepţie extinsă mentală, să fie tuturor o întărire, prin mesajul oferit, pe calea înţelegerii că lumea nu a fost aşa cum se prezintă în greaua încercare a etapei intuitiv-manuale, şi nici viitorul ei nu este tot atât tot atât de dur aşa cum i-a fost recentul trecut. Să înţeleagă omul că ceea ce vede, aude, simte, şi intuieşte încă şi mai mult, este o normalitate care se dezvoltă şi va ajunge încă şi mai mult perceptibil, şi mai puternic şi profund lucrativ decât a fost până acum.
Adică – din perspectiva lor, dar şi a noastră, a celor care ajungem să trăim aceste vremuri – este exact ceea ce trăim acum, în această perioadă de trecere, rapidă, dezorientantă pentru mulţi oameni, dar deosebit de întăritoare pentru cei care ajung să înţeleagă toate acestea ca fiind cale de dezvoltare, de perpetuare a omenirii, azi.
Cu alte cuvinte, înţelegând din ce în ce mai profund azi cele rămase de la strămoşii noştri, în lume:
– pietre uriaşe (greu de distrus de „mâna” timpului) cioplite în anumite feluri, astfel încât ele să imite energetica umană; să povestească, să tălmăcească, după ajutorul legendelor locului şi înţelegerilor intuitive ale încă multora, care este calea şi cum se ajunge la recuperarea încrederii totale a omului în forţele sale proprii; care să spună cum erau pământurile şi cum se înnoadă şi deznoadă marile canale energetice transcontinentale, marile rifturi energetice, marile structuri care ţin fiinţele, toată viaţa pământurilor şi tuturor vieţuitoarelor lor din lumea pe care ajunge astfel omul să o cunoască cu alţi ochi, şi s-o audă cu alte urechi;
– obiecte casnice de toate felurile, realizate pentru o funcţionalitate strictă, purtând pe ele, cu ele, inscripţii formatoare de manifestări sau aducătoare-aminte de puteri pe care omul le putea uita pe moment, însă de care încă îşi mai putea aduce aminte în semnificaţia lor, urmându-le „sfaturile”; dar şi bune pentru vremurile când nici amintirea nu va mai fi, aducătoare din subconştient de multe lucruri uitate, adică stimulând intuiţia; apoi chiar cunoscând omul că dacă face ceea ce îi vine în minte ca o boare, ca o părere, ca un vis frumos şi bun, îi va purta un mare bine pentru viaţa sa şi a celor din jurul sau. Obiecte care să atragă înţelegerea celor nevăzute şi neauzite, dar care să conducă la păstrarea în continuare a încredinţării că ceea ce face sufletul, simţirea omului să vibreze puternic este exact ceea ce există, dar omul a pierdut treptat – insă nu şi pentru o veşnicie – din cunoaşterea sa cotidiană. Instrumente de cantat care să-i mlădieze sinţirea către armoniile universale pe care omul să le simtă, să le perpetueze în viaţa sa, să le ofere urmaşilor, căci ele cântă despre armoniile de sunete care se împletesc şi vorbesc omului în sinea lui cea necunoscută, purtându-l către, însoţindu-l către clipele în care va putea să le cuprindă din nou pe toate: infinitul si eternitatea...
Obiecte mărunte de purtat pe corp, care să-l întărească şi să-l protejeze, care să-i aducă trupului mlădierea minţii prin curăţirea inimii; obiecte care să-i aducă în suflet, apoi şi în minte – când s-o putea aşa – înţelegerea tuturor celor pe care le-a folosit fără să ştie profunzimea fiinţării lor, dar a simţit bine această nuanţă fină „că-i face bine” şi care, în final, îl va conduce la cunoaşterea felului în care toate acestea i-au perpetuat viaţa, sănătatea, comportamentul frumos, bunătatea faţă de semeni şi toate vieţuitoarele pământurilor, aerului şi apelor... De la care au învăţat astfel oamenii, în continuare, din ce în ce mai multe lucruri, şi mai bune, şi mai frumoase...
– obiceiuri de purtare, de hrănire, de ajutor primit şi oferit, care menţin sănătatea omului, cu puteri nevăzute, nici măcar bănuite, dar care se relevă a fi bune, generaţie după generaţie: pentru om şi pentru familia sa, pentru comunitatea sa, pentru animalele sale, pentru toate vieţuitoarele care însoţesc omul în viaţa sa, în periplul său pe meleagurile şi în timpurile mereu în schimbare; care conduc treptat, din „floare” în „floare”, către timpuri noi, din ce în ce mai înălţate, ajutând omul să se ridice din greu şi din jale; şi arătând fiecărui om în parte cum să se aplece în ajutor oferit fiecărui seamăn al său, fie el cuvântător sau necuvântător. Trăirea sublimă a omului mereu cercetător, mereu ridicat de-asupra greului şi răului din lumea pe care o petrece privind-o mereu, în zări sau în bobul său de viaţă-cu-viaţă-alăturându-se-mereu, lipindu-se cu drag-de-viaţă de misiunea fiecărui fir de praf şi fiecărui strop de rouă: pieritoare, şi totuşi făuritoare de eternitate.