ÎNTRE SACRU ŞI STRĂVECHI

Mi-a atras atenţia un text citit într-un ziar, cu referire la ceva scris de Zacharia Sitchin. Locuri sacre şi locuri străvechi. În care spunea – şi chiar sunt parţial de acord, dar asta e altă poveste – că Ierusalimul nu mai este un loc sacru, ci rămâne un loc străvechi, vizitat de turişti.
O să scriu şi părerea mea despre Ierusalim – la fel ca şi despre Sarmisegetuza noastră. Puţintică răbdare.
Câteva considerente doar despre ceea ce cred că poate fi o deschidere de discuţie despre “străvechi” şi “sacru”. Doar câteva cuvinte.
Aş mai spune că, în altă parte, am sesizat că nu se face diferenţă între “străvechi” şi “antic”. Să luăm în considerare şi acest lucru, când ajungem să discutăm despre “sacru” şi “străvechi”. Să pornesc de aici.
Între sacru şi străvechi poate să nu fie o diferenţă notabilă, decât acolo unde, pe parcursul timpului, şi alţii şi-au pus amprenta, schimbând o parte din sensurile care au fost puse acolo din vechime. Pentru că tot ceea ce s-a păstrat cu titlu autentic din străvechimi, artefacte sau creaţii cu titlu de simbol, au un caracter sacru, unde acest caracter ar trebui privit doar dintr-un anumit punct de vedere: pe atunci oamenii nu comunicau decât lucruri deosebit de importante, ţinând cont de prezentarea învăţăturilor pe care trebuiau să le transmită mai departe. Astfel de învăţături priveau două aspecte: creaţia ca atare şi activarea unor forţe, manifestate prin intermediul unor părţi din sistemele corporale umane. Se oferea astfel un suport dublu de învăţătură: creaţie+activarea unor forţe suplimentare pentru a prelua învăţătura şi a susţine aplicaţia, în continuarea învăţăturilor.
Cu alte cuvinte crearea de condiţii optime pentru creator şi pentru realizarea creaţiei lui.
De aceea discutăm despre sacrul autentic – nu cel contemporan, religios sau laic – în moştenirea pe care o avem de la înaintaşi (fie ea ascunsă sau relevată). Şi tot de aceea discutăm despre departajarea dintre sacru şi religios a unora dintre cele care azi ni se prezintă cu caracter sacru. Intuiţia ne determină să simţim diferenţele, şi aşa pot apare neîncrederi în rădăcinile şi dezvoltările religiilor. Dar nu trebuie să generalizăm. Din nefericire, reprezentanţii religiilor nu ne oferă nici măcar elasticitatea de a analiza în mod echilibrat, moderat, cu bun simţ, cele care ni se prezintă astfel.
Vom învăţa cu toţii până la urmă cum să procedăm cu fiecare lucru din viaţa noastră. Toţi.

Dacă se consideră străvechi ceea ce este antic pentru istoria oficială, atunci multe nu sunt străvechi în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce este antic poate avea la bază informaţie străveche: adică acel tip de informaţie care a fost lăsat de către primele generaţii de oameni – încă mentali – după ultima glaciaţiune. Care străbat timpurile sub forma poveştilor, miturilor şi legendelor, chiar dacă de multe ori forma în care ajung la noi se distanţează de autentic, căci de la o generaţie la alta s-au deformat multe adevăruri. Dar ele rămân forme de orientare pentru cei care îşi cultivă constant intuiţia, caută sensurile ascunse ale multor elemente ale vieţii noastre obişnuite.
Când discutăm despre oamenii străvechi, ne referim la cei care au trăit mult timp după ultima glaciaţiune, păstrându-şi corpurile dinainte, sau cele asemănătoare, moştenite imediat după glaciaţiune. Ne referim la corpurile atlanţilor şi lemurienilor, nu ne referim la acei pe care îi numim oameni primitivi – forme de întrupare a altor spirite, nu cele pe care le numim umane, aduse de coordonatorii evoluţiilor în mentalul colectiv uman pentru a se obişnui cu folosirea trupului lor, în drumul către creaţie conştientă.
Ajutătorii străvechi ai populaţiilor spirituale umane au continuat să trăiască fără întrerupere, după sistemul vieţilor atlante, contribuind la reaşezarea lumii după coordonate vibraţionale mult mai joase. Ei au coordonat populaţiile noi, refăcute după glaciaţiune, până în contemporan, dar nu au încurajat creaţia mentală, ci pe aceea manuală, înveţând populaţiile să trăiască după semnele vremurilor lor: cum să se descurce intuitiv, cum să creeze manual, după repere de calitate mereu mai înălţate.
Au învăţat lumea să înţeleagă simbolurile vechi, să creeze altele noi, după cum vedeau ei realitatea, cu ochii lor. I-au învăţat să nu distrugă nimic vechi atunci când vor crea ceva nou, şi oamenii au înţeles bine acest lucru la început. Căci cu toţii ştiau atunci că roata se învârte şi că tot ceea ce a fost cândva – va reveni, în plus omul va fi mult mai puternic, cu mult mai multă experienţă de viaţă decât înainte.
Aşa s-au păstrat multe lucruri străvechi, dar tot aşa, în schimb, s-au denaturat multe lucruri. Vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, şi-au pierdut concentrarea şi chiar intuiţiile omeneşti. Cei care au încercat să ducă mai departe informaţia, în lipsa cunoaşterii persoanale, a înţelegerii rădăcinilor – dar în dorinţa vie, sinceră, de a da mai departe, nu au băgat de seamă că transmiterea a fost deformată. Aceasta este latura neintenţionată a transmiterii cunoaşterilor.
Cei care au ştiut multe lucruri şi au păstrat cunoaşterea doar pentru ei, au ştiut despre astfel de tendinţe şi le-au lăsat să circule în lume, învăţand la rândul lor, din experienţa celor de acelaşi fel cu ei, cum să speculeze o astfel de situaţie, în beneficiul personal. De multe ori însă şi ei au pierdut sensul celor vechi, iar mare parte din direcţiile pervertirii cunoaşterilor şi-au urmat cursul, acoperind mare parte din ceea ce a mai rămas din cunoaşterile autentice.
Fac o paranteză: iată de ce scribii în Egiptul antic erau oameni cu totul speciali, bine antrenaţi. La citirea unui text străvechi, aveau multă învăţătură înaintată, comparativ cu oamenii de rând, şi experienţă să intre mental în empatie cu textul respectiv, înţelegând clar cele pe care le preluau. Acelaşi lucru se petrecea cu vorbirea, îndrumarea verbală care li se oferea, după care înregistrau în felul lor special cele preluate astfel: în textele scrise de ei. Înţelegeri, emoţii, tot. Însă nu erau lucrători mentali, iar învăţătorii lor – preoţii templelor – aveau foarte multă grijă să nu lucreze cu ceva pe cont propriu. În caz contrar erau imediat omorâţi.
Revin. Alţi perverşi au făcut copii după original, apoi au distrus originalul, au păstrat copiile pe care şi-au pus propria semnătură. Să nu-i privim cu ură sau cu dispreţ, chiar dacă folosim cuvinte adecvate felului lor de a fi.
Alţii au păstrat cunoaşterea – dar au folosit numai în interes propriu ceea ce ar fi trebuit să ofere întregii lumi.
Astfel au ajuns în lume cele ce pot fi numite cu adevărat străvechi. Multe au rămas necunoscute, căci nu există biblioteci propriu zise de acest fel, ci locuri şi artefacte care activează subconştientul, scoţând din adâncurile subconştientului nostru cunoaşterile străvechi.
De-a lungul timpului, puţini au contribuit valoros la perpetuarea şi dezvoltarea acestei părţi deosebite a patrimoniului spiritual al omenirii. Multora nu li s-a permis să ajungă în lume, totul a fost triat şi apoi lăsat să circule numai ceea ce avea un anume scop pentru conducerile societăţilor: antice, apoi medievale, apoi contemporane.
Învăţăturile contemporane au circulat, şi circulă prin lume sub formă de sfaturi, gândiri, înţelegeri personale ale realităţii umane – parţiale şi generale. Dar ele nu mai au un caracter sacru propriu zis, căci nu creează condiţiile pentru înălţarea spirituală a omului, care să ajute o creaţie de calitate perfectă.
Se poate spune că societatea umană străveche a avut un caracter sacru, pierdut treptat în societatea contemporană, o societate desacralizată începând cu societatea egipteană veche, chiar dacă mult timp conducătorii egipteni au păstrat o oarecare formă de îngrijire a populaţiilor lucrătoare. Tot ceea ce a urmat a condus la adâncirea fracturii spirituale a societăţilor din bazinul mediteranean, la care facem în general referire când studiem istoriile apropiate.
Sacru a fost, şi poate rămâne tot ceea ce omul a simţit că îi face bine, îi oferă putere şi înţelegere în lumea în care trăieşte. Instalarea vieţii agresive a departajat sacrul de profan, în loc ca totul să fie şi să rămână profund, liniştit, calm, cercetător, aplicativ în orice moment şi loc la cote de calitate superioară. Toată viaţa omului ar fi trebuit să rămână sacră, aşa cum a fost în străvechimi. Dar străvechimile nu numeau ceva sacru – căci nu aveau ce să departajeze. Totul era, aşa cum am menţionat, la cotele cele mai ridicate ale calităţii umane.
Tot ceea ce numim sacru ne duce cu gândul la religie, la Dumnezeu. Putem să discutăm şi despre acest aspect. Dintre toate cele pe care azi le numim sacre, mare parte au fost percepute de oameni, de-a lungul tuturor timpurilor, prin forţe proprii, chiar dacă suntem într-adevăr ajutaţi, îndrumaţi de ceea ce numim Dumnezeu. Într-adevăr ni se creează condiţii pentru evoluţii din ce în ce mai înaintate. Mare parte din ceea ce omul spune că îi vine de la Dumnezeu este parte a unui volum de informaţii preluate prin subconştientul său foarte activ. Societatea, aşa cum a fost ea croită de conducerile sale agresive, a determinat ocuparea brutală a vieţii generale, numai cu preocupări excesiv concrete, pentru a nu oferi nici o clipă de răgaz, de gândire, de căutare a înţelegerilor de către populaţiile conduse. Cu muncă sau cu o cultură obligatorie, brutală, cu materialism aşa numit ştiinţific peste tot în lume (nu numai în societăţile aşa-zis comuniste), cu atragerea agresivă prin reclamă şi publicitate subliminală: totul a fost îndreptat către abaterea conştiinţei către altceva decât ceea ce poate găsi omul în puterea sa. Chiar şi textele care azi vorbesc despre deschidere către universuri, devin atât de agresive, încât oamenii nu mai au timp să se gândească decât la ceea li se oferă. Şi oamenii cer în continuare, obişnuiţi în acest fel: cu “Doamne ajută!!”, “Dă Doamne!!”… Puţini se întreabă: Doamne, ce îmi dai şi nu observ?! Ce folosesc eu, oare, din ceea ce îmi dai?? Oare ştiu ce trebuie să fac… şi nu fac??!!
Cultura generală, relaxarea sau religiile au aceeaşi rădăcină, de aceea nu se deosebesc foarte mult. Ni se cere în exces. Oferim şi noi totul, de frică sau din consideraţie către Dumnezeul care ne dă. Şi îi cerem tot mai mult, pentru care îi oferim ceea ce credem că este mult.
Este foarte drept că toate posibilităţile de preluare şi de folosire a informaţiilor sunt create de Dumnezeu, dar trebuie să departajăm elementele între ele, pentru ca întărirea noastră să prindă mereu curaj. Altfel vom sta fără să facem efort şi vom aştepta să ni se tot dea, ori din partea lui Dumnezeu, ori din partea societăţii – din acea parte a societăţii care învaţă singură să înţeleagă, să ia şi să folosească. Să avem încredere în mod egal şi în Dumnezeu, dar şi în fiecare formă de viaţă, în fiecare formă de manifestare spirituală, pornind de la noi înşine.
Fără să ocolim nici o idee, învăţând de peste tot.

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (2): PREOTII SI DUHUL SFANT

Este o discutie foarte interesanta… Şi care poate fi foarte amplă…
O chestiune interpretată în fel şi chip de-a lungul timpului, iar cea mai complexă înţelegere nu se află în zilele noastre, ci undeva la rădăcina timpului măsurat de la potop încoace.
Care vine in intelegere ca fiind Sfantul Spirit al lui Dumnezeu, de la care vine Suflarea de viaţă. Care nu poate fi contestată şi împiedicată să se desfăşoare, prin împiedicarea naşterii copiilor sau prin suicid.
Deşi acest lucru este cu dus-întors, căci aveau, încă din ultimele faze ale imperiilor dinainte de Iisus, interesul să se nască copii sau să trăiască oamenii - de bine, de rău - pentru păstrarea forţei de muncă…
În linii mari, cam asta ar fi în prezent. În ascuns însă se cunosc prea bine toate cele decretate drept erezii: numai ei aveau dreptul ascuns sa le cerceteze, sa aplice rezultatele cercetărilor şi să decreteze încredinţările.
Dar să o luăm încetişor.
Sunt multe lucruri bune, care însă, prin intenţiile celor care le-au pus în forme sociale, s-au impurificat, apoi treptat şi-au pierdut mult din credibilitate. Adică intuiţiile corecte, bune, dintr-un moment dat s-au convertit în conştientul lor în necesităţi perverse, iar apoi s-au creat în timp explicaţii după logica omeniei, cel puţin a echilibrului universal. Adica aşa cum au venit în viaţa oamenilor, de la bun început.
Aşa funcţionăm, orice spirit, până când ne creăm înţelegerile şi obişnuinţele de a opera de la bun început, şi permanent apoi, din sentimente înălţătoare, şi nu din necesităţi comode, sau agresive, ascunse după cuvinte frumoase.
Toţi am trecut prin asta. Toate spiritele trec prin aşa ceva, în evoluţiile lor. Într-un fel este adevărată fraza “Păcatul este înaintea mea pururea”: pentru că spiritul ştie că a făcut ceva ce nu mai trebuie să facă. Dar nu trebuie să plătim pentru aşa ceva şi să muncim cocolind pe cei care nu agrează munca scoţând ochii celor pe care îi obligă la slugăreală. Să nu ne lăsăm pedepsiţi pentru anormalităţi, aberaţii ale comportamentului altora. Să fim foarte atenţi la tot ceea ce ne cer alţii – dar în egală măsură şi la ceea ce nu vrem să oferim altora… Căci dezechilibrul poate veni oricând ne aşteptăm mai puţin din partea noastră proprie.
Să revin.
În societăţile care au pus bazele religiilor, preotii stiau foarte bine ca existau foarte multe lucruri pe lumea aceasta care fuseseră la un moment dat bunul întregii omeniri, dar care fuseseră uitate între timp. Ştiau foarte bine că timpurile se schimbă şi oamenii îşi pierd cunoaşterile şi abilităţile mentale, dacă nu rămân cât de cât în cunoaştere. Au dezvoltat activităţi mentale, au căutat şi au găsit mostre de lucruri create sau modelate de oamenii timpurilor anterioare, au studiat tot fondul cultural al diferitelor popoare, infiltrându-se direct în mijlocul lor sau cercetând mental (prin clarvedere directă, prin retrocogniţie) câmpurile şi structurile universale.
Mentalizarea, pe scurt, călătoria astrală, erau metodele de operare curente, de altfel singura activitate a multor segmente preoţeşti. Diminuarea segmentului cunoscătorilor s-a realizat prin interzicerea învăţăturilor înaintate: interzicerea scrisului, cititului - prin institurea castelor, claselor sociale; interzicerea călătoriilor personale (legarea de pământ); instituirea muncilor obligatorii pentru reamenajarea vechilor construcţii, pentru construcţii noi, pentru întreţinerea tuturor celor care aveau participare directă sau indirectă la astfel de ţinere a poporului departe de cunoaştere.
Preoţimea veche ştia bine că austeritatea ţine mintea liberă, de aceea îşi creau doar condiţii de trai de înaltă calitate şi obligau la întreţinerea unei curăţenii şi ordini a spaţiilor, pentru ordonarea şi curgerea energiilor ajutătoare, pentru activitatea lor mentală avansată. Dar învăţau conducătorii laici să întreţină bogăţii din ce în ce mai rafinate, pentru a întreţine starea de dominare mentală chiar şi asupra lor.
Ştiau foarte clar ca:
- se poate opera cu energiile ca şi cu armele - încă mult mai bine, mai sigur, încă în plus neştiut, ascuns, ceea ce pentru ei era un avantaj enorm... Da, cu "suflul de viata datatorul" se poate acţiona si pentru constructie, vitalizare, dar si pentru distrugere, omorâre. Tot aşa cum azi folosim lasere pentru taiere si pentru sudura. Si faceau si una, si alta. Cand s-a luptat cu preotii egipteni, pentru eliberarea iudeilor din robie - Moise asta facea: tot de la ei invăţătură, caci avusese parte de educatie de... faraon...
Nu toti oamenii ar fi putut intelege astfel de puteri, de aceea a păstrat învăţătura pentru cei care aveau puteri mentale ridicate, uşor detectabile pentru un om învăţat. Si tot el a invatat preotii iudei cum sa faca acelasi lucru. Acei ani pe care i-au petrecut in desert, nu a fost o simpla invarteala, ci pentru a învăţa că toată puterea se poate folosi, canalizată pe 2 cai: invataturi si aprofundarea invataturilor, acolo unde nu puteau sa fie urmariti, mai ales daca erau in miscare de la un loc la altul; pierderea contactului cu ei, in situatia in care preotii egipteni ii urmareau dincolo de desert, pândind sa iasa de acolo si sa îi urmărească in continuare. Desertul are o energetica speciala, o constructie nisipoasă care sparge fronturile, si sunt bine lasate sa existe in acest moment planetar, in care oamenii nu-si pot tine gândurile in frâu. Furtunile de nisip, ca si cele de apa sparg fronturile mentale si nu mai poti urmari ceva. de aceea ne simţim împrospătaţi în prezenţa unor ape în mişcare.
Deci tot timpul în care iudeii s-au învârtit prin desert, Moise a format si oameni noi, din cei nou nascuti, care nu puteau fi in continuare lesne cunoscuţi de catre preotii egipteni; au format un front nou uman de lucru mental, care au schimbat complet grupul aflat in desert. Numai asa au scapat de preotii egipteni.
- revenind la preoţii egipteni, să amintim că ei operau cu fluxuri energetice asupra nou nascutilor familiilor conducatoare din statele din jurul lor, slabind corpul astral al copiilor. Nu-i omorau, ci prin atacuri slabe dar repetate asupra legaturilor corpului astral cu restul sistemului corporal al omului in somn, pana la anii maturitatii aceia nu ar mai fi putut lucra mental, chiar sa fi vrut. O astfel de procedură se folosea nu numai împotriva duşmanilor, ci şi împotriva propriilor conaţionali, cei care se împotriveau voinţei lor, căutând să conducă pe cont propriu. Hatsepsut a depasit impunerile preotesti, dar am de studiat serios asupra felului în care s-au derulat evenimentele acolo. Nefertiti, la fel: despre ea am studiat si am inteles mult mai multe lucruri; ea a reusit sa-i puna la punct si vom mai discuta despre ea mult, candva.
- de comentat si faptul ca preotii stiau bine ca exista cu adevarat zei - dar nu cei pentru care impuneau populatiilor supunere, dandu-se drept mijlocitorii lor. Acei zei erau o masluire, o perversiune religioasa, iar preotii stiau bine ca exista si "zei" - entitati care erau cu "ochii" pe ei, dar de la distanta, si nu se amestecau in facaturile preotilor. Stiau bine de Moşi - ii numeau Bătrâni - si chiar a fost o lupta la un moment dat pentru a-i... supune voinţei lor!! Nu stiau, sarmanii, cu cine aveau de a face... Iar Bătrânii au operat prin intermediul oamenilor, nu direct, dovedind multa forta de echilibru si iubire.

Interesant este faptul ca iudeii si-au dorit prin Moise suprematia, Moise a cerut aceasta invatatura si putere pentru poporul său, dar nu i s-a acordat, cum era si normal. Atunci Moise a inteles ca toti oamenii sunt iubiti de Dumnezeu si ca Yehova este de fapt reprezentarea universala, chiar daca iudeii il credeau doar Dumnezeul lor. Si chiar reprezentanţii lui - ştiuţi în mare taină - se dovedeau a fi ajutărori universali...
Dar se pare ca numai Moise a inteles.
Cand a venit Iisus, fiecare segment de populatie a crezut ce a putut din sarcina lui pe Pamant. El a venit pentru toate vietuitarele de pe Pamant, pentru toata galaxia si mai departe, sisteme galactice locale...
Iar acest lucru este doar parţial recunoscut azi.
Chiar si la noi, daca spun ca Zalmoxis nu era ... proprietatea noastra, zeul nostru absolut, mândria exclusivă a poporului dac... ci a fost coordonator pentru o mare parte din EuroAsia si apoi alături de altii, pentru intreg Pamantul... unii se supără... Ce-i aia, Zalmoxis a fost AL NOSTRU !!!... Cu stampila si parafa...
Glumesc... dar este foarte trist...

Să reţinem aşadar. pentru preoţi, de la începuturile religioase ale omenirii, Duhul Sfant a fost o combinaţie între puterea spiritului şi materialul - energia - cu care acesta poate opera în vederea susţinerii încredinţărilor proprii.
Când puterile mentale şi-au năruit "stăpânii", dovedindu-se o capcană de piederea a întâietăţii în faţa perşilor, antrenaţi puternic şi pe planul voinţei, şi pe planul folosirii armelor şi puterii brutale trupeşti, egiptenii au pierdut definitiv bătălia pentru putere.Chiar dacă Cleopatra a reoşit să înţeleagă că trebuiesc folosite toate puterile omului, totul a fost mult prea târziu. Şi cu siguranţă că a fost bine aşa.
Ceea ce a rămas a fost încredinţarea că mintea omului poate face , scorni, rafina multe. Chiar atât de multe, incredibil de multe. Sau credibil. Depinde din ce unghi de vedere privim lucrurile... Treptat în special iezuiţii şi-au dat seama ca Sfântul Spirit este o noţiune universală, adică acel spirit care nu oboseşte niciodată, care nu îmbătrâneşte niciodată, care poate lucra în orice condiţii, pentru sau împotriva tuturor.
Si s-au pus pe treabă.
Sau... au continuat-o...
Doamne iarta-ma, îi cam judec, poate..

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (1)

Se vor citi comentariile prietenilor noştri de la postarea
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/11/sa-invatam-de-la-istoria-lumii.html

Să lămurim de la bun început un lucru: ceea ce scriu nu este un patriotism exacerbat, dar nu pot dovedi acest lucru decât atunci când voi scrie în acelaşi fel despre celti, tibetani, tolteci, maori, populaţiile indigene din America de Nord (aşa-numiţii „indieni” nord-americani). Din patriotism necesar, omenesc zic eu, am inceput să scriu despre populaţiile getice locale şi acest lucru cred că este de înţeles.
Pot spune că acum ştiţi că încerc să fiu echilibrată în studiile mele. Nu cred nici că Atlantida a fost Dacia, nici că dacii au creat civilizaţiile lumii – disputându-şi de altfel întâietatea cu celţii, tibetanii, africanii sau evreii. Nu cred nici în teoriile conspiraţiilor, cel puţin nu în conspiraţiile de felul celor expuse prin lume. Da, dacă înţeleg că societăţile au functionat - cum au putut, cum s-au priceput. Conspiratie inseamna sa faci ceva foarte constient ca poti face SI BUN, SI RAU SI ALEGI RAUL... Dar cei care au condus societăţile umane în ultimii 7000 de ani nu au trăit pe baza unui asemenea principiu...
Pentru a înţelege acest lucru este necesar să ne gândim ca există organizari care fac astfel de alegeri, dar şi alte organizari care nu au de unde alege, caci nu le vin in minte partile bune, ci le vine în minte doar cum sa supravietuiasca intr-o lume pe care o intuiesc altfel decât una în care se pot descurca ei: si de aceea o cred rea, perversa si haina... Chiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa... Organizările de acest fel le fac oamenii care nu au pricepere multa, nu au îngăduinţă pentru muncă, nici pentru a lor şi nici pentru a celorlalţi: doar profita de ea.
Si intr-o astfel de lume - raspunzi tot asa...
Ei nu stiu decat asta. Ei nu aleg: cel mult se poate spune că ei aleg intre răul in curs si frica de un rău viitor si mai mare.
Problema că fiecare popor face ce i se oferă ocazia să facă este foarte adevărată, însă dacă rotim un pic lucrurile, vom conştientiza şi profunzimea acestui adevăr. M-am gândit şi eu la acest lucru, din anii tinereţii, când am aflat că în al II-lea război mondial, dacă nu erau germanii – ar fi fost polonezii, căci din disputele de aceeaşi formă agresivă şi de o parte, şi de cealaltă a graniţei lor ura şi cruzimea se manifesta la fel. Într-un moment prielnic, germanii au câştigat un pas... şi aşa s-a scris istoria. Cum o ştim deja...
Să revenim: există locuri care dezvoltă energetic impulsuri de manifestare a spiritelor de un anumit fel şi locuri care dezvoltă alte feluri de impulsuri. Chiar voi dezvolta această idee imediat, la Vibraţii (3), şi voi mai dezvolta cu alte idei mai departe faptul că vibraţia planetară înaltă nu oferă spiritului putere şi cunoaştere automată pentru o manifestare de înaltă spiritualitate, mai înaltă decât punctul (treapta, subtreapta) de evoluţie progresivă în care a ajuns. La vibraţie înaltă, spiritul se manifestă cu cea mai înaltă formă de cunoaştere a sa: bună, frumoasă, rafinată în sensul minunat al cuvântului, creator, altruist. Vibraţia joasă scoate la iveală din memoriile spiritului cele mai joase forme de manifestare, cunoscute din evoluţiile anterioare, în care lupta principală era de rupere brutală de animalitate, unde brutalitatea are nota sa de hotărâre prea puţin înţeleasă. Chiar rafinamentul formelor înalte de manifestare se transformă în rafinarea cruzimii. Cerinţele conducătorilor, impunerile lor sunt rafinate, dar impuse altora pentru a le fi satisfăcute: cu agresivitate, răutate, cruzime, perversitate.
Nu toate spiritele reacţionează însă aşa, să ne aducem aminte din celelalte studii de faptul că pe Pământ se află în evoluţie blocuri spirituale piramidale. Multe nu au experienţă spirituală înaltă sau măcar înaintată, iar dintre cele care nu o au – multe sunt destul de echilibrate, dar uşor de atras pe calea dezechilibrelor, când se simt ameninţate. Majoritatea nu acceptă să-şi modifice manifestările către bunătate, milă, comportament ponderat – căci nu se pune la ei problema altruismului, sacrificiului, iubirii. Dar sunt pe această cale, chiar şi la vibraţii joase. La vibraţii înalte... nu vă imaginaţi de cât altruism pot da dovadă...
Dar ne vom convinge în următoarele perioade.
Cu alte cuvinte, nu peste tot sunt popoare formate din spiritele cele mai puţin experimentate ale populaţiilor spiritale pământene. Sunt popoare formate din spirite mai puţin experimentate în domeniile de spiritualitate înaintată, ordonate împreună în acelaşi popor pentru că ele nu se pot descurca decât împreună, nu se pot descurca fără un câmp mental propriu, format din energii de aceeaşi vibraţie.
Pe de altă parte, există popoare care sunt formate din spirite cu destulă, şi cu multă experienţă de manifestare cuminte, bună, care au dezvoltată la vibraţii joase atitudinea rezervată în faţa lumii mai agresive. Instinctiv se dau înaipoi. Dar odată atacaţi, deşi nu atacă, se vor organiza atât cât pot ei de bine pentru a lupta împotriva agresiunilor de orice fel. Pot deveni disperaţi şi pot omoră, dar nu neapărat cu răutate şi cruzime. În astfel de popoare vor fi şi spirite agresive, rele, dure, dând dovadă de cruzime şi cinism. Sunt acolo pentru a învăţa că se poate rezolva şi altfel problemele decât în felul lor. Să culeagă exemplu şi să ofere exemplu grupurilor lor spirituale. Astfel de oameni sunt legaţi prin fire nevăzute de toate grupurile spirituale de acelaşi fel de pe întreg Pământul şi, mai profund privind lucrurile – tuturor celor de aceeaşi evoluţie care se află în evoluţii în corp astral, în câmpul universal al planetei. Astralii sunt deja mult echilibraţi, dar simţămintele pe care le culeg semenii lor întrupaţi li se transmite puternic, emoţional, chiar înainte ca pământenii să poată conştientiza ceva substanţial.
Să ne oprim deocamdată aici. Să reflectăm puţin la cele expuse.
Pe urmă vom merge mai departe.

ÎNŢELEGERI (5)

Multe scrieri, sau alte mărturii legate de activităţi trecute, sunt demne de luat în considerare pentru analiza manifestărilor spirituale în diferite etape de evoluţie. Este necesar să fie luate în considerare toate modalităţile de transmitere a cunoaşterilor, pentru observarea felului în care omul s-a folosit de căile, mijloacele sale de comunicare de la un grup social la altul, dar şi de la o generaţie la alta. În general, în trecut, fiecare generaţie s-a gândit să lase ceva moştenire numai generaţiei imediat următoare, cu care venea în tangenţă, mai cu seamă prin pregătirea urmaşilor imediaţi, în mijlocul cărora chiar transmiţătorii trăiau, creau şi învăţau până la sfârşitul vieţii lor. În necesitatea păstrarii obişnuinţelor de manifestare curentă, asemenea transmisii nu se făceau, în societăţile deschise, cu dorinţa de a lăsa posterităţii cunoaşterea lor, şi nici în dorinţa de a avea un anumit renume prin transmiterea operei lor în timpuri cât mai cuprinzătoare. Supravieţuirea momentană a avut o putere mult mai mare decât ceea ce putem azi să ne închipuim. În plus, mobilurile activităţii lor, a celor care conduceau, se situau în cercul încredinţărilor sistemului de reîntrupare: reîntrupările erau urmărite asiduu de către conducători. Conform unor astfel de încredinţări, toate creaţiile care erau lăsate moştenire puteau ajunge să fie avere de folosit pentru propriile reîntrupări. Vom reveni cu asemenea explicaţii în special când vom studia viaţa şi opera civilizaţiilor mediteraneene şi asiatice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg la Studii Istorice ce ştiau şi la ce le foloseau tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!…
Vom vedea treptat, vom înţelege negreşit absolut toate…
Ce ştiau geţii – sub îndrumarea, şi cu învăţătura oferită de moşii poporului lor:

1. DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR
La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?!… Eeeeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri… Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut… Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul privit din perspectiva lor – viitor în care ne aflăm noi, azi, dar chiar şi acel viitor care va veni pentru noi, oamenii de azi, în continuarea momentului planetar pe care îl trăim acum – geţii ştiau bine cum mergea lumea, din punct de vedere evolutiv, incluzând toate amănuntele punctului de vedere creaţionist.
Ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitorul lor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume simplă, dar de înaltă calitate, cu lucruri făcute înţelept şi pătrunzător. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă repede într-un câmp mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor; aşa cum ştim bine noi, oamenii de azi, trăind adevărul pe care geţii îl cunoşteau bine din cercetarea spaţio-temporală pe care o practicau cu măsură şi înţelepciune;
– lumea lor nu era o lume a războaielor încă, ci o lume a păcii, a libertăţii şi bucuriei de a trăi în mijlocul naturii care le oferea tot ceea ce necesitau.
În creaţia lor şi pentru culturile destinate vieţii şi hranei lor, dar şi a animalelor lor, aveau nevoie de anumite elemente subtile, pentru ca totul să se poată menţine în peisajul lumesc doar câtă vreme era nevoie: dar de bună calitate şi să poată fi refolosit măcar parţial materialul utilizat, fără perspectiva viciilor ascunse care să pericliteze viaţa oricui – om sau animal. Cunoaşterea şi experienţa astfel folosită era împărtăşită tuturor şi lăsată integral moştenire urmaşilor, care trebuiau, de asemenea, să ducă mai departe şi ideea că totul era ciclic: permanent totul creşte şi se diminuează, şi cunoaşterea şi puterea, dar rămân întuiţiile, simţirile omului asupra a tot ceea ce se poate folosi în fiecare moment al ciclurilor.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să-i ajute să-şi păstreze permanent echilibrul şi flexibilitatea: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte lăuntrică şi exterioară deopotrivă. Sănătatea – dacă ne întrebăm, era implicită şi regăsită rapid atunci când apăreau accidente inerente în viaţa lor; dar ştiau să vindece oamenii pe care îi întâlneau în cale, în lungile lor călătorii care le trebuiau câteodată. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum o aveau şi pământurile în lumea lor. Căci cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, la fel şi straturile planetelor, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur, care vieţuiau în jurul Focului din Mijlocul stelelor, Foc căruia îi cunoşteau bine numele intim: pentru fiecare stea, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul Focului Viu, numit de noi, acum: Soare.
Ştiau toate acestea – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar era nevoie să ştie şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate.
Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Şi invers. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată.
Ştiau că din marginile celelalte ale cerului, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi înţelegea cum trebuia să înţeleagă, privind astfel toate cele ale lumii, toate care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume.
Ştiau că toate firele de lumină, zburătoare prin ceruri, se schimbau mult până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: iar pământurile oamenilor erau asemănătoare cu multe altele, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei: din lumina foarte albă, mult mai albă decât neauă necălcată, şi nu din lumina grea şi întunecată din care ştiau bine că vor veni unele suflete, cândva.
Ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest bob de loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om în acele vremuri nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, însă ele şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Doar sufletul omului era vechi, de multe ori călător prin aceste locuri şi de aceea ştia multe lucruri despre sufletul său, al lumii şi al sufletelor din toată lumea. Şi tocmai de aceea trebuia să aibă doar el grijă de toate vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului – iar lor nimeni nu trebuia să le ceară ceva…
Ştiau că unora dintre oamenii din vechime nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele… Şi ştiau că vor veni oameni care le vor face şi lor zilele grele, dar îşi depuseseră cândva cerinţa de a-i proteja chiar pe acei răi ai lumii, fără însă să le dea chiar tot ce le vor cere: greu – dar totuşi aveau să treacă, generaţii de-a rândul, acea greutate care pentru alţii, mai puţin puternici şi mai mult neştiutori, ar fi imposibil de dus şi de ieşit din ea…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii care trăiau printre ei înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra tuturor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni: mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi cu toţii protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii dintre ei le aveau de dat. Bătrânii le dădeau învăţăturile, apoi îi lăsau să se obişnuiască cu ele: când cu greu, când cu uşor, până ce toţi oamenii deveneau capabili să-şi trăiască experienţa proprie, din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte rânduri de înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

2. DESPRE LUMEA OAMENILOR
În multe locuri, protectorii şi îndrumătorii poporului lor pe care geţii îi numeau Moşi – alte popoare îi numeau Bătrâni. Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră multe lucruri din vechimi, pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii bine pregătiţi de Moşi ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi cei înaintaţi în vârstă ai familiilor lor.
Cele noi le primeau de la învăţătorii Moşilor, şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau tot ceea ce vedeau. Tuturor oamenilor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, aşa se schimbau toţi oamenii din lumea largă. La fel se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care Moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea şi gura le vorbeau: în acelaşi fel sau foarte diferit una de alta. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu vorba în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de un fel şi vorbirea le era cu totul altfel: şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând de durerea altora sau îndurerând ei înşişi în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către neînţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau de mult că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului, şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini mari şi clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau geţii că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni fiecare popor se va forma din grupuri mici şi diferite de suflete, şi chiar în acelaşi grup nu vor mai fi suflete de acelaşi fel. Iar aceasta era orânduiala: pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţă în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, spre bine sau spre rău, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi, bătuţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum, în aşezările lor cuminţi, le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

POST SCRIPTUM:
Am scris cele de mai sus, aşa cum am mai scris şi probabil îmi va mai veni să scriu: într-un mod apropiat de sensurile percepţiilor generale ale geţilor, într-un limbaj apropiat de cel vechi – şi nu strict în limbajul nostru actual. De multe ori simt nevoia să folosesc un limbaj care să se apropie de atmosfera gândurilor simple, dar liniştite, şi totodată deosebit de precise, ale strămoşilor noştri…
Pentru a înţelege însă clar cele de mai sus, pe care viitorul apropiat ni le va dezvălui fiecăruia dintre noi, este necesar să fac câteva precizări:
Geţii cunoşteau lumea cerurilor şi pământurilor prin clarvedere şi clarauz, prin simţirea vibraţiilor pe care le descifrau aşa cum noi azi le putem măsura cu aparate de măsură, dar le şi putem simţi cu tot corpul nostru. Puteau să perceapă şi să descifreze astfel tainele universului, cu toate regiunile sale, cu dimensiunile sale structurale paralele, cu segmentele lor vibraţionale, diferit perceptibile prin lumina şi sunetul lor fundamental. Simţeau vibraţiile şi schimbările vibraţionale de foarte multe feluri, la care noi azi – din lipsă de timp şi poate chiar prea puţin interes – nu am ajuns să le percepem decât în linii mari, orientative, intuind de multe ori că acolo este ceva mult mai mult decât simţurile noastre ne pot conduce.
Prin clarvăz puteau să vadă luminile universului, de la Pământ până la liniile universice vibraţionale cele mai depărtate, acolo unde păturile de energii extrem de înalte despart universul nostru de alte universuri: şi la suprafaţa perceptibilă de noi, dar şi în profunzimile dimensionale pe care azi doar poate că le bănuim vag: de multe ori vorbind despre ele din auzite dar fără să le înţelegem adevăratele semnificaţii. Ştiau cum uneori acele linii îndepărtate ascundeau sau relevau activităţi ale unor uriaşe lucrări cosmice care îşi pot schimba forma după necesităţi doar bănuite direct – dar ştiute din povestirile Moşilor. Percepând asemenea lumini uriaşe, străluciri uluitoare, dar totuşi blânde şi nicidecum dureroase, geţii puteau înţelege, la antipod, diferenţa dintre lumina lor albă, măreaţă, care făcea sufletul să zboare – şi lumina „întunecată”: dar totuşi şi ea lumină, lumina din „măruntaiele” universului. Acolo, în acele „măruntaie”, lumina era grea şi dureroasă, istovitoare, în felul în care sufletul şi corpul cu respiraţia şi bătaia inimii deveneau ele înseşi doar din percepţie: suferinde sub vibraţia grea, dură. Unde fiecare vibraţie era piatră dură, greu de îndurat, unde sunetele erau lovituri grele în tot ce putea conştientiza sufletul astfel călător… Dincolo, în lumina albă şi blândă, erau sunetele prelungi… suave şi cristaline de la marginea cea mai luminoasă, care săltau sufletul în bucurie de nedescris – nicăieri pe Pământ întâlnită…
De ce Moşii îşi iniţiau în astfel de lucruri poporul?…pentru că numai cunoscând astfel de lucruri oamenii puteau să înţeleagă propriile timpuri şi propriile schimbări ale trupurilor lor şi ale purtărilor lor. Numai aşa puteau înţelege, comparativ – între o limită şi alta – prin propriile lor percepţii: trecerile vremurilor, ascuţirea timpurilor, îngreunarea sufletelor semenilor. Şi înţelegeau cum timpurile şi oamenii se schimbă, înţelegeau cât de repede sau cât de lent se făceau schimbările, niciodată în acelaşi ritm, întotdeauna după cum veneau „apele” cerurilor: ceea ce azi numim fluxuri, fuioare şi filamente energo-materiale. Apreciau timpul schimbărilor după cum zburau sufletele în somnul lor conştient – azi numim aşa ceva: călătorie astrală – căutat îndelung şi „ieri”, ca şi noi, „azi”, după învăţături clare şi îndelungi. Şi chiar dacă nu toţi oamenii puteau să-şi ducă sufletul în asemenea călătorii astrale, cei care nu le puteau face intuiau însă adevărul cu care veneau puternicii poporului şi le spuneau despre cele simţite de ei: despre timpurile şi ritmurile schimbărilor.
Ascultând apele pământurilor, dar şi „apele” cerurilor – „fluviile” energetice pe care azi le numim: canale energetice transcontinentale, învăţau să-şi asculte schimbările propriilor suflete, căci a sta în bătaia canalelor trebuie să-ţi ştii propria vibraţie care influenţează vibraţia fluxurilor care circulă prin astfel de canale…
Nimic nu era o şcoală de dragul şcolii, de dragul de a cunoaşte fără rostul întrebuinţării… sau orice altceva superficial, sau din mândrie, din dorinţe legate de ceea ce azi am numi intelectualism, putere, concurenţă… Toate acestea au existat întotdeauna, adânc ascunse şi nezămislite mult timp din străfundurile memoriilor spirituale – dar s-au dezvoltat manifest numai în timpurile noastre, ale istoriei care pentru oamenii Europei a început doar cu 1000-1500 ani înainte de Christos…
Asemenea fel de cunoaştere a existat peste tot. Urme ale lor se pot citi pe, şi printre pietrele lăsate moştenire: dar ca să le citeşti, trebuie să ştii dinainte ceva din amintirile propriului suflet, din cercetările cu propriul suflet, căci pietrele au fost lăsate spre întărire – şi nu spre cunoaştere desluşită… Acesta va fi următorul nostru subiect de dezbătut: urmele – incredibile pentru mulţi dintre noi – care au rămas până când ne vom întări şi
Unii le numesc superficiale… alţii le numesc subtile…
Eu le numesc necesare: şi mulţumesc străbunilor pentru toate cele prin care m-au întărit zi de zi în căutările mele…

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…
Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Dar lucrurile nu stau de loc aşa…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii, de îngeri-copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci Moşii nu-i lăsau să le uite: lumile ajutătorilor – îi numeau şi veghetori, şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că de-asupra lor erau Făuritorii Dintâi ai tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii deopotrivă.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului: ca termen distorsionat, răsucit, pervertit, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului oricăror oameni, neadevăruri pe care nimeni nu le credea a fi cumva, oricum, folosite. Şi totuşi asta făceau, până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele, fără ca cineva să dibuiască falsitatea lor: nimeni nu mai avea scăpare din minţile ascuţite ale unor astfel de oameni, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite pe care nu numai că nu le puneau în slujba unei munci frumoase, corecte, cinstite, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşoare pentru ei şi mai grele pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către înţelegere, care ar fi condus la revoltă şi nesupunere. Asta era munca cea „grea” a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni, tot pentru ucidere. Supuşii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă depusă doar pentru conducători, pe care însă ei, conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare „curaj” omenesc. Altfel de curaj nu apreciau. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, când plecau dintre cei vii în lumea celor fără trup: aflau că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea proprie şi comparând rezultatele cu tot sufletul. Sufletul care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut…
Şi durerile lor din cealaltă lume erau mari, neînchipuit de mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care îi slujiseră cândva, în lumea pe care nu o conduseseră după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor era adânc mişcat, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, înţelegerea lor era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Aceasta era desfăşurarea lumilor, cea de sub soare şi cea de dincolo de soare, pe care geţii o cunoşteau foarte bine.
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii deopotrivă.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze şi ei, apoi şi ei la rândul lor să-i înveţe pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii să distrugă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie: cum să muncească şi el, la rândul său.
Şi să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel.
Să lupte – dar să nu jefuiască.
Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.

Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.

DIN LUMEA NOASTRĂ...

Suntem urmaşii geţilor. În primul rând ai lor…
Sunt multe lucruri despre care credem că le înţelegem din simpla lor pronunţare, cu experienţa pe care viaţa noastră, deosebit de complexă acum, ni le scoate în cale. Discuţii mai profunde ne arată însă faptul că ele ascund o complexitate puţin pătrunsă, şi credem că nu se cuvine să o pătrundem pe deplin, ca şi cum am deranja pe cineva dacă am face-o… Pentru că ni s-au tot spus lucruri de felul “Acesta este un mister, la care noi, muritorii, nu avem acces!!”, “Crede şi nu cerceta!” – ca şi cum astfel de lucruri ar fi coborâtoare chiar de la Dumnezeu, şi iată că nu este de loc aşa… Iar cele religioase şi cele laice au urmat întotdeauna în societatea noastră aceleaşi căi sinuase şi ascunse.
În fond, toate sunt de la Dumnezeu, inclusiv „permisiunea” de a şti, care nu ni s-a luat niciodată. Nici nu este cazul să discutăm despre „permisiune”, atâta vreme cât nici un „zeu” nu a oprit pe nimeni de la cunoaştere. Însă este cu totul altceva să ne formăm treptat capacitatea de a înţelege complexitatea celor care ne înconjoară, iar ceea ce avem de făcut în modul cel mai clar este că nimeni nu trebuie să oblige pe nimeni să perceapă ceea ce nu poate. Ajutătorii trebuie să-şi formeze răbdarea de a nu-şi pierde încrederea în cele percepute şi cunoscute prin propriile puteri, să aibă răbdarea de a lăsa pe fiecare seamăn în parte să ajungă la acea umplere în sine care să dea şi celorlalţi puterea de a percepe ceea ce se petrece în universul necunoscut de ei.
Nu vreau să fac polemici privind teoriile conspiraţiilor din lumea întreagă, dar voi marca, ori de câte ori va fi cazul, cele care au fost în mod special retrase din cunoaşterea popoarelor, pentru a fi obligate la luptă pentru supravieţuire, prin tunelul fricii, terorii, prin muncă silnică, foamete, ură şi dispreţ, prin înturmare sub flamurile conducerilor laice şi religioase deopotrivă.
Pe rând, din când în când, printre studiile particulare ale istoriei şi geografiei subtile, vă voi prezenta şi câteva dintre părerile mele privind lumea în care trăim.
Voi detalia în viitor în special evoluţiile spiritelor, în mod particular cele ale spiritelor umane; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta.
Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt şi cele ale tuturor mamiferelor pământene, însă proporţional cu fazele lor de dezvoltare corporală) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor, prin cordoane energo-materiale speciale: prin ele schimburile de fluxuri energo-materiale activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic: corpul pe care noi obişnuim să-l numim „solid”, dar o astfel de exprimare nu este corectă, decât dacă am dori să departajăm un corp solid de unul lichid sau gazos.
Dacă ştim că avem un sistem corporal format din mai multe corpuri, este bine să reţinem întotdeauna că fiacare corp din sistem este solid, dar de altă vibraţie, într-o succesiune de la vibraţia cea mai mică – a corpului fizic, către valorile cele mai mari, ale corpurilor spirituale. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi foarte multe cazuri în care copii, ca spirite întrupate extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii – şi până în zilele noastre – naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea – mai devreme sau mai târziu – a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu de suportat, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut disponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul-spirit refuză greutatea naşterii, creşterii şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea locală este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi creativitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţări pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om – şi a tuturor laolaltă – la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi – conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori. Şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor spirituale ca atare. Când desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al societăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale – dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, denigranţi, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este “păcat” să ia viaţa unui copil – chiar şi nenăscut, chiar şi abia conceput – dacă nu i se explică şi de ce …
Omul a ştiut bine toate acestea. Multe învăţături însă s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului, până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim “lumina ţinută sub obroc” – din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi – nu le mai înţelegem azi rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor.
Toate sunt învăţături, consolidări, în vibraţii foarte diferite, de la o perioadă foarte scurtă – la alta. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă în mod echilibrat dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, apoi exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea “roluri”: de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a fi un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă – aşa cum spuneam – de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (în trepte până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul – o clipă – neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale.
Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate – pe care chiar le avem aici, pe Pământ – căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi: comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui – bine numit – “diamant” – care este spiritul nostru.
Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii – căci ne suntem fraţi unii – altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi – dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val…
Deocamdată…

CÂTEVA IDEI ÎN PLUS 
Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, pe de o parte, la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre subiecte largi: despre obiceiuri paralele, despre încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi. Faptul că de regulă nu analizăm astfel de teme, faptul că nu le reluăm atunci când apar elemente noi de gândire, conduce la generalizarea unor idei greşite, deşi avem disponibilitatea de a gândi global în acest moment, global şi pe scara timpului – cunoscând suficientă istorie vechi azi, global şi pe scara cunoaşterii gândirii umane. Când necunoaşterea se îmbrăţişează cu orgoliul personal sau de grup, rezultatul este vădit eronat. Treptat ne vom da seama de toate acestea: este o experienţă la fel ca şi multe altele, pe drumul conştientizării noastre înaintate.
Pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult în sfera aspectelor societăţilor în timpurile apropiate, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă a lumii. Mai ales când discutăm despre populaţiile din teritoriile europene de la miazănoapte. Multe izvoare au fost distruse, altele au fost ascunse până când urmaşii nici nu au mai ştiut ce reprezintă, şi nu în ultimul rând altele au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, tocmai pentru a şterge orice urmă a unor posibile rămăşiţe care să conducă la alte concluzii decât cele dorite religios.
Astfel încât cele mai multe izvoare de informaţie nu ajung sau ajung mult deformate, formând cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din această perspectivă, se poate crede că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi acum că am putea şti – sub nici o formă nu au putut cunoaşte în trecut popoare apropiate de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi… Sau, urmând punctul de vedere religios, coborâtorii din rai, daca erau dezbrăcaţi, înseamnă că erau şi necunoscători, proşti, fără un minimum de cultură privind viaţa şi omul, plantele sau animalele, pământul, apele, cerurile acelui Dumnezeu care îi ţinea în necunoaştere, orice ar fi însemnat ea.
Ceea ce nu este adevărat: este doar un punct de vedere al unor oameni cărora li s-a oferit liberul arbitru să poată gândi, vorbi şi face ce doresc. Fiecare om are această libertate – oamenii între ei nu-şi acordă libertăţi. Dar acesta a fost un punct de vedere pe care l-au ridicat la rang de cuvânt dumnezeiesc, dacă Dumnezeu nu a împiedicat în mod clar exprimarea lor…
Dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ. Superficialul creează loc deopotrivă şi adevărului, şi altor superficialităţi: dar fiecare element în parte conţine şi o fărâmă de adevăr, care ar putea fi analizată şi ar putea duce la înţelegerea lucrurilor aşa cum au fost ele de fapt. Tocmai gândirea umană este boicotată, este politic, social, religios abătută, iar noi ne complacem şi nu acordăm măcar strictul necesar de gândire celor cu care ne confruntăm în mod curent.

Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat, luând totul drept un exerciţiu de „filozofie”. Ceea ce este departe de a fi cu adevărat filozofie – şi tocmai de aceea există un dispreţ popular la adresa acestei arte de a privi viaţa: artă care ar trebui să privească lucrurile altfel şi astfel să fie cu adevărat filozofie…
Tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat, analizate şi înţelese rămân în continuare la frontiera dintre cunoaştere superficială şi necunoaştere. Cu înţelegerile momentane ar trebui să se cerceteze mai profund – sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume: poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Toată lumea ar trebui să cerceteze, nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul. Şi dacă azi astfel au început să se petreacă lucrurile, cei titraţi într-un domeniu resping cu brutalitate pe cei care îi consideră neaveniţi. Cazul unor literaţi care studiază prin domeniul lor – alte domenii: cum ar fi istoria, este notoriu deja nu numai în ţara noastră. Vom discuta pe larg acest subiect.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct, este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. Se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă – chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi, pornind din multele puncte de cunoaştere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător – face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere – a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună – vindecător şi pacient – tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate uneori echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, CĂLĂTORIILE NOASTRE SPIRITUALE…

ÎNŢELEGERI (2)

Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, aşa cum s-a mai spus la începuturi, pe de o parte la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre obiceiuri paralele, încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi; pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult privitor la aspecte târzii ale societăţilor, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă din teritoriile de la miazănoapte. Multe izvoare au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, ajungând deformate în cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din acestă perspectivă, se poate înţelege că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi, acum, că am putea şti - cu atât mai puţin nu au putut cunoaşte popoare apropiate mult mai mult de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi. De asemenea, dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ.
Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat şi tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat şi înţelese; apoi, cu înţelegerile momentane să se cerceteze mai profund - sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă - chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi din multele puncte de cunoşatere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător - face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere - a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună - vindecător şi pacient - tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, DRUMURILE SPIRITUALE…