DRUMURI SI VREMURI

În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale cuprind astfel toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi, după mărturiile vremurilor. Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană_ adică manifestările spiritelor care se pot întrupa ca oameni, pe Pământ: creatori conştienţi universali, înaintaţi pe linia creaţionistă în evoluţiile lor. Putem să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.
Dar nu numai astfel de mărturii ne povestesc despre viaţa oamenilor din timpuri îndepărtate. Fiecare lucru creat de mâna omului are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri să le facă alţii sau putem să purcedem noi înşine la drum, adăugând propria experienţă celei căpătate de alţii, din propriile lor drumuri, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute le-au lăsat moştenire. Nu toate au rămas întâmplător moştenire sau au fost lăsate conjunctural moştenire, pentru urmaşi ca învăţătură de trăire mai departe în mijlocul unei lumi agresive şi în curs de mărire a agresivităţii ei. În trecuturi mai îndepărtate, gradul de conştiinţă fiind foarte ridicat, oamenii au decis – aşadar conştient şi ştiind precis ce fac, pentru ce fac – să le trimită ca moştenire de cunoaştere generaţiilor următoare. Multe popoare au trăit în libertate spirituală şi au înţeles schimbările lumii, ştiind clar că şi urmaşii lor îşi vor pierde libertatea. Şi nu neapărat numai libertatea corporală sau teritorială, ci libertatea de a-şi perpetua cunoaşterea străveche, de a o dezvolta în condiţiile unor vremuri noi, unor tangenţe noi de popor, împărtăşindu-şi reciproc experienţa.
Nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, le-au îmbogăţit şi încă şi mai puţini – chiar dintre aceştia – le-au şi înţeles. Ceea ce li s-a spus întotdeauna cercetătorilor, lucrătorilor se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică, prezentând idealuri care ar fi fost normal să fie urmărite într-o societate umană. Dar pe care nimeni din rândurile conducătorilor nu aveau interesul să le scoată la iveală. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau (şi se mai află) însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute – dar mai cu seamă ale celor nevăzute, de care nu ştiau decât foarte puţini oameni. În orice caz nu erau ştiute de lucrătorii dispreţuiţi de conducători, care nu aveau alt scop decât obţinerea puterii de subjugare a popoarelor. Şi nu au nici azi alt scop, căci astfel de structuri au muncit întotdeauna pe o singură direcţie – aceea de a-şi perpetua grupările cât mai mult timp posibil: pentru puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor apropiaţi, extinzând-şi puterile de acest fel asupra altor popoare cu care au venit întotdeauna în tangenţă.

Am început astfel de „Drumuri spirituale” prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie. Despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare care au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare – printre care s-au numărat şi dacii – nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau spiritual. Îi numesc îndrumători spirituali ai popoarelor în mijlocul cărora au trăit deoarece ei nu şi-au limitat viaţa, activitatea, la căutarea şi întreţinerea unor relaţii politice. Sarcina vieţii şi activităţii lor era mult mai extinsă, şi mai ales aveau în vedere extinderea cunoaşterilor pe care le dăruiau popoarelor lor, dar şi altor popoare care îi cunoşteau şi cu care conlucrau permanent. Cu toţii au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie.
Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau. Dar au avut – de la primul până la ultimul om – bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele.
Asemenea popoare au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Au luptat să-şi păstreze întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi – fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu dragoste pentru viaţă, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea nu este bogată în cuceriri ale Pământului, în impunerea sau infiltrarea bogăţiei sale culturale, lingvistice sau material-creaţioniste. Fiecare popor are cultura sa, moştenirea sa, ale căror rădăcini sunt comune, căci toate se trag dintr-o civilizaţie comună: lemuriano-atlantă, popoare care nu s-au omorât nicidecum, ci s-au ajutat permanent în lucrarea lor comună de înfruntare a schimbărilor planetare majore, cu care s-au confruntat la puţin timp după ultima glaciaţiune.
Sociatăţile umane nu au fost create de extratereştri, ci de ajutătorii dimensionali, transcedentali, care ne-au îndrumat şi ne-au susţinut – şi ne susţin viaţa în continuare. Dacă vrem, da !! putem să-i numim extratereştri, dar ei nu au venit cu „nave”, nu au făcut „inginerie genetică” asupra maimuţelor, ci s-au transmutat ei înşişi în ceea ce numim azi oameni: un proces dureros, sacrificial în felul lui, dar pe care ei, puterniic şi altruişti, l-au suportat spre binele oricărei specii de vieţuitoare = oricăror grupuri spirituale se află la întrupare, pretutindeni în univers. Ei au lăsat moştenire unitară, tuturor oamenilor de pe Pământ, fără deosebire de rasă, popor, grup spiritual: în primul rând, această moştenire a fost purtată de ultimii atlanţi, ultimii copii ai atlanţilor, născuţi în acea lume care şi-a sfârşit menirea imediat după ultima glaciaţiune. Ei au rămas în lume, oameni obişnuiţi dar cu viaţa lungă cât a unui atlant obişnuit din vechime – în jur de 10.000 ani. Ei au fost, şi mulţi sunt şi azi, Moşii popoarelor. Moşi au existat peste tot şi ei au oferit învăţătură tuturor popoarelor, fără deosebire de rasă, sex sau experienţă spirituală. Consfătuirea Moşilor de pe întreg Pământul avea loc permanent, urmând linii generale de învăţătură primită de la ajutătorii spirituali ai omenirii, membri ai verticalei coordonatoare spirituală universală.
Singura variaţie în aceste învăţături a constat în faptul că un spirit mai conştient, mai evoluat, a fost întotdeauna învăţat să se aplece cu înţelegere şi toleranţă în faţa celorlalţi, să se sacrifice pentru semenii săi, pentru ca toţi oamenii la un loc, alături de ei înşişi, Învăţătorii-Creatori, să învăţăm să ajutăm, şi astfel să putem ajuta întotdeauna, pe oricine, în eternitate.
Moşii au rămas direct în mijlocul oamenilor până când s-a finalizat adaptarea spiritelor umane la noile condiţii de vibraţie joasă, după ultima glaciaţiune. Aşezărilor lor retrase au fost societăţi de odihnă pentru spiritele umane din lumea deschisă, precum şi de consolidare a învăţăturilor necesare supravieţuirii cu demnitate umană, cu respect de semeni: până la ridicarea, din nou, a vibraţiei planetare.
Aşadar, să ne oprim asupra faptului că moştenirea tuturor este unitară, însă folosirea a fost diferenţiată, în timp, în funcţie de experienţa fiecărui spirit întrupat, fiecărui grup spiritual, tuturor blocurilor de spirite umane care îşi împletesc destinele pe tot cuprinsul Pământului. Un om care caută adevărul spiritual este bine să se gândească la aceste cuvinte. Pe lângă modestia care ar trebui să ne caracterizeze.
Să ne concentrăm asupra moştenirii de pe pământul ţării noastre. O astfel de moştenire este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă – casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie… Şi câte şi mai câte… Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă… O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a “cântat” prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a trecut mult timp de atunci – chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la “scăpare” ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: “Parcă a trecut de atunci un mileniu !!..”
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China… Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin; şi chiar dintre cei care mai cunosc – unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Căci numai atunci când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins – deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, pe care îl numim superficial de multe ori: instabil. Sau iluzie…
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…

VOCAŢIA DRUMURILOR LA STRĂMOŞI

1. CÂTEVA LĂMURIRI DESPRE MOŞI, ŞI NU NUMAI 
Voi răspunde unor nelămuriri care mi-au fost adresate pe parcursul timpului din partea cititorilor, cu privire la subiectele abordate până în prezent.
Ceea ce este necesar să fie punctat de la bun început este faptul că nu discutăm aici despre entităţi astrale sau dimensionale: adică acestea din urmă fiind spirite întrupate în alte feluri de corpuri decât cele fizice, ale oamenilor. Când discutăm despre moşi avem în vedere faptul că ei se nasc şi trăiesc pe Pământ – în această dimensiune de evoluţie a spiritelor care se află la începutul evoluţiilor lor (şi pe care le numim spirite primare). Au corpuri adaptate tuturor felurilor de activităţi umane, inclusiv cele de procreere, chiar dacă comunităţile lor rămân întotdeauna restrânse. De cele mai multe ori astfel de comunităţi nu se perpetuează prin activitate sexuală, ci prin intrarea unor oameni oarecum obişnuiţi în mijlocul moşilor, ca ajutători-lucrători pentru semenii lor. Întreaga lor energie, pe care oamenii obişnuiţi o folosesc şi pentru procreare, şi pentru derularea tuturor celorlalte activităţi proprii, populaţiile strămoşeşti o îndreaptă exclusiv către:
– activităţi subtile de echilibrare vibraţională a planetei;
– activităţi creative, alte activităţi de întreţinere a comunităţilor lor, a lor însăşi şi a contactelor pe care le întreţin cu întreaga lume pământeană.
Vom discuta în viitor şi de unde vin ei, cum trăiesc, cum ajută, cum îşi desfăşoară toate activităţile lor: din străvechimi până în zilele noastre. Numai în acest fel se poate înţelege curgerea vieţii lor, pe etape clare, distincte, către necesităţile reale de ajutor, născute de societatea contemporană. Numai în acest fel vom înţelege de ce ne-au însoţit drumurile ultimelor milenii, tăcuţi, modeşti, retraşi, însoţire neconştientizată de cele mai multe ori de omenire, dar fără de care omenirea nu ar mai fi existat în ziua de azi…
Aşadar ceea ce voi puncta însă chiar aici, în plus, este faptul că nu discutăm despre „spirite” – în sensul de entităţi care nu sunt întrupate în sisteme corporale omeneşti, cu corp fizic – când este vorba despre moşi. Discutăm separat despre moşi, separat despre entităţi astrale, separat despre entităţi dimensionale (şi, aşa cum vom vedea în cadrul studiilor istorice ale populaţiilor omeneşti: separat despre entităţile transcedentale). Toate trebuie discutate pe larg, căci altfel s-ar înţelege în mod eronat multe aspecte în continuare – mai ales când este vorba despre studiul unor societăţi umane din perioadele străvechi, cum au fost Lemuria şi Atlantida, de la care au ajuns până la noi, în epoca contemporană, puţine vestigii : tocmai de aceea nu putem înţelege clar propria noastră istorie străveche, rădăcină din care a pornit modul nostru actual de trăire, precum şi modul de perpetuare a unor acţiuni de ajutor oferit societăţii umane contemporane.

Una dintre întrebările frecvente este şi aceea dacă cei pe care îi numim „moşi” sunt numai bărbaţi – sau: şi bărbaţi, şi femei. Tocmai pentru că se crede că ar fi entităţi astrale sau alte feluri de întrupări ale spiritelor, există încredinţarea că asemenea întrupaţi ar trebui să fie asexuaţi, ceea ce este o confuzie.
Societatea noastre a folosit de multe expresii care pun în evidenţă numai anumite aspecte ale sale, de multe ori ca protecţie, şi nu ca dispreţ, la adresa unor aspecte prezentate eronat din vremurile Evului Mediu întunecat spiritual. Întrucât diverse tipuri de cunoaşteri au traversat asemenea perioade de mare agresivitate din partea conducerilor laice şi religioase deopotrivă, s-au protejat femeile născute cu sarcini de mare complexitate, fără de care cei numiţi „moşi” nu şi-ar fi putut desfăşura activităţile deosebit de complexe şi subtile deopotrivă. Dacă astfel de termeni au fost folosiţi iniţial ca protecţie, ulterior o astfel de protecţie a fost uitată şi s-a perpetuat forma de dispreţ pe care oamenii au preluat-o, obedient, din frică în faţa conducătorilor lor. A rămas împământenită expresia de „moş” (bărbat bătrân), vădind respect pentru bărbat – într-o epocă în care femeia era dispreţuită în mod făţiş.
Dar astfel de ajutători: învăţători, maeştri spirituali lucrători în cele văzute şi cele nevăzute deopotrivă, apărători şi susţinători ai tuturor celor care se petrec pe planeta astfel integral ajutată, au fost în mod cert, concret: şi bărbaţi, şi femei. Căci acţiuni care se doresc echilibrante, îndreptate către întreaga planetă, întreg mediul planetar, nu se pot derula fără participarea unor contribuabili de ambele sexe, pentru ca toate felurile de energii să fie astfel antrenate şi folosite după cum se desfăşoară perpetuarea speciilor planetare: pe Pământ prin contribuţia a doi întrupaţi de feluri diferite – dar complementare, pe care îi numim: bărbat şi femeie.
Folosirea termenului de „moş”, de strămoş, de om străvechi, foarte bătrân, în aceste studii doreşte să facă legătura cu cele unanim cunoscute din literatura tradiţională. Este necesar să înţelegem treptat multe elemente ale desfăşurărilor societăţilor umane, pentru a nu mai face confuzii privind omenirea, istoria ei, manifestările de ajutor pe care le-a primit de-a lungul timpului: nicidecum din partea… extratereştrilor, ci din partea unor ajutători puternici, întrupaţi direct în mijlocul societăţilor – chiar dacă nu chiar în interiorul, ci în marginea lor.
Aşadar să reţinem şi acest aspect: moşii nu sunt extratereştri – adică entităţi întrupate în alte părţi ale universului, extratereştri care ar călători spre Pământ cu diferite scopuri, de multe ori crezute a fi distructive sau numai oribil-interesate…
Moşii sunt de fapt aşa cum am spune „oameni”, iar în acest cuvânt nu deosebeşti femeia de bărbat.
Comparând moşii – aşa cum i-am descris în studiile anterioare – cu oamenii, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine azi – este de comentat faptul că, în mod tipic, normal, în orice societate planetară care se desfăşoară în această parte a universului, ar fi trebuit să fim aşa cum sunt dânşii azi. Şi ar fi fost posibil să fie aşa pentru fiecare om de pe Pământ, dacă nu am fi trăit o situaţie atipică pentru evoluţiile din acest punct al universului: rară – dar cunoscută bine de evoluanţi, chiar dacă se confruntă cu asemenea feluri de evoluţii foarte rar. Adică o situaţie care se petrece rar, fără să fie însă o malformaţie accidentală a trăirilor unor populaţii spirituale dintr-o anumită parte a lumii. Moşii au fost şi sunt oameni, exact aşa cum ar fi fost posibil să fie orice om pe Pământ, dacă omenirea nu ar fi azi reprezentarea unor blocuri piramidale uriaşe de spirite, aflate în călătorii regresive: în evoluţii care formează o etapă rară, dar absolut necesară pentru toate evoluţiile noastre.
Adică, dacă s-ar fi desfăşurat o continuare a evoluţiilor străvechi, chiar cu puteri spirituale doar parţial păstrate, căci chiar timpurile planetare s-au schimbat, odată cu diminuarea drastică a vibraţiei planetare, după ultima glaciaţiune. Oamenii ar fi rămas indivizi tipul pe care azi îl putem numi lemurian, sau atlant, sau toltec (la origine: toltlec – sesizaţi dispariţia în timp a ultimului „l”). Acestea au fost populaţii umane care aveau o energetică (de fapt o structură material-energetică) a corpurilor lor mai densă în sub-structura fluidică: adică în acele corpuri ajutătoare ale corpului fizic, de vibraţie mult mai ridicată, pe care ni le cunoaștem prea puţin azi. De asemenea, din punctul de vedere al evoluţiilor lor, populaţiile spirituale străvechi au fost ajutate doar de grupuri restrânse de ajutători pricepuţi, iubitori şi înţelegători. Între timp, au venit pe Pământ şi multe alte grupuri spirituale, din toate părţile unversului: spirite înaintate pe calea evoluţiilor, dar cu experienţă restrânsă în folosirea corpului fizic la nivele joase de vibraţie planetară. Evoluţiile populaţiilor străvechi s-ar fi desfăşurat la fel ca şi cele pe care le desfăşurăm azi – cu creaţie manuală, cu intuiţii destul de vagi ale evoluţiilor anterioare şi cunoaşteri tot vagi ale universului, care ar fi trebuit să fie descoperit pe aceeaşi cale tehnologică ca şi azi. Dar asemenea evoluţii, doar în prezenţa şi sub conducerea spiritelor experimentate, ar fi trebuit să se desfăşoare fără războaie, fără agresivitate dusă la extrem, chiar dacă spiritele devin oricum nerăbdătoare şi astfel dispreţuitoare la adresa celor care învaţă mai încet. Ar fi fost sarcina lor să înveţe să nu mai dispreţuiască, ci să preţuiască efortul celorlalţi de a se strădui să-i ajungă din urmă pe semenii lor.
Dar aglomeraţiile actuale cuprind blocuri spirituale piramidale de spirite venite din evoluţii mai înaintate, e drept, dar care trebuie să-şi cunoască neputinţele pe care nu şi le mai cred în stare de manifestare, după evoluţii înaintate pe diverse meleaguri ale universului! La nivele joase de vibraţie planetară, în condiţiile unor exacerbări ale manifestărilor agresive, asemenea timpuri pe care omenirea le-a trăit în ultimele milenii s-au dovedit pline de cruzime, criminalitate oficială dusă la extrem, dispreţ generalizat sub forme grosiere şi subtile deopotrivă. Aşa şi-au dat seama – şi îşi vor da seama în continuare multe spirite – de tot ceea ce pot face atunci când trăiesc în condiţii mai puţin optime de viaţă planetară.
De asemenea, creaţia materială ar fi fost tot aşa, ca şi acum: cu trecere treptată de la creaţia materială mentală la creaţia materială structurală, adică folosind structurile corpului fizic: mâini pentru creaţie, picioare pentru deplasare, aparatul vorbirii pentru comunicare, gândirea secvenţială pentru planificarea activităţilor. Iar ca materiale pentru creaţia materială – folosirea structurile corporale ale altor întrupaţi (plante, animale), elemente de întrupare a planetei (pământuri, metale, cristale, lichide, gaze).
Adică exact ca şi acum, în condiţiile pe care le trăim cu toţii, chiar dacă social-spiritualul este mult mai complex în condiţiile aglomeraţiei pe planetă, ar fi existat o greutate inerentă a desfăşurării creaţiei materiale. Dar nu ar fi fost şi greutăţile deosebite, cunoscute de noi, în relaţiile dintre oameni: furt, crimă, droguri, perversităţi de cele mai diferite feluri. Iată de ce o asemenea greutate necesită ajutătorii puternici despre care vorbim. Ei – care sunt azi necunoscuţi printre noi, sau la marginea societăţii noastre – ar fi trăit, ar fi lucrat cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea, chiar dacă ajutorul direct primit de la ei ar fi fost cerut rar, existând conştiinţa că mai întâi omul trebuie să facă toate încercările posibile pentru a ajunge la un rezultat propriu: din care, pentru o calitate superioară, ar fi întrebat un ajutător cunoscut – adică oameni asemenea moşilor, care au o experiență mult mai mare în toate domeniile manifestărilor umane.
Sunt oameni care, la fel ca şi oricare alţii, se organizează şi ei în familii – dar numai atunci când este cazul să facă o lucrare de mare complexitate împreună, cu necesitatea antrenării simultane de energii pe care deocamdată le vom numi şi noi: Yin şi Yang. Energii care sunt vehiculate în proporţii mai mari – nu totale, exclusive – de către femei sau de către bărbaţi. Vom găsi moşi bărbaţi şi moşi femei (babe, ursitoare), cu o densitate de o parte şi de cealaltă în funcţie de necesităţile spirituale ale societăţilor umane sau de cerinţele unor timpuri planetare. În timpurile pe care le trăim azi, la sfârşitul etapei intuitive, foarte rar apar acum familii de moşi, cupluri pentru perpetuarea formei lor corporale.
Aşadar este bună intuiţia conform căreia s-ar afla pe Pământ mai mulţi „moşi” decât „babe” şi de asemenea, că ei nu au copii. Chiar dacă folosim noţiunea de supranatural din ne-cunoaşterile noastre (nu aş numi-o chiar superficial folosită, aşa cum spun unii, căci oamenii vor să fie serioşi şi profunzi, dacă li se oferă prilejul), să reţinem că întrupările în speciile planetare nu se fac în mod normal decât pe căile cunoscut azi de noi. Excepţii au făcut doar, la începutul întrupărilor spiritelor umane pe Pământ, entităţile dimensionale care au pornit crearea tipului uman, a speciei planetare umane: le putem numi entităţi transcedentale – cele din care au transcens indivizii speciei, neamului omenesc (ca şi orice altă specie planetară, aici sau în alte părţi ale universului nostru). Astfel de entităţi nu le putem numi direct, de la bun început „oameni”, ci îi numim aşa abia după ce toate structurile corpurilor lor s-au închegat în mod pământean: recirculând materiile şi energiile specifice acestei planete, din această dimensiune structurală a universului, până când corpurile lor s-au întărit şi au funcţionat la toţi parametrii lor de înaltă calitate. Îi putem numi „oameni” abia după ce funcţia sexuală a intrat în funcţiune la parametrii ei normali şi s-au născut primii urmaşi ai entităţilor care au creat neamul omenesc: ai creatorilor noştri de neam, de specie.
De asemenea, atunci când au loc modificări corporale majore în structurile fluidice, în special, ale corpurilor unor specii, entităţile superioare testează ele înseşi trecerea, folosirea, maturizarea în etapele principale şi decesul, decorporalizarea totală la finalul destinului lor în această dimensiune (de evoluţie a spiritelor primare). Pentru că ei coordonează – ei simt totul pe propria lor „piele”, adică cu propriile lor simţuri, şi vor coordona astfel din perspectiva în care ştiu bine, direct, nemijlocit, cum trebuie să ajute, să protejeze şi să îndrume pe toţi ajutătorii întrupaţi în mijlocul lor – dimensionali sau umani – în viitoarele etape.
Ideea de mai sus face trimitere la Iisus, dar nu numai: căci şi alte entităţi au realizat recalibrări ale tipurilor de ajutor de-a lungul vremurilor, cu referire directă la oameni – aşa cum suntem noi acum, nu la moşi. Căci, chiar dacă spunem că moşii sunt oameni la fel ca şi noi , şi chiar sunt fără nici o îndoială, ei au corpuri care funcţionează în cu energetica diferită de a noastră, a oamenilor obişnuiţi.
Este necesar să amintim şi faptul că, alături de modul de naştere asemănător celui pe care îl avem şi noi, tot atât de natural se pot retrage şi ei din întrupări, prin deces – chiar dacă decesul lor este conştient, retragerea este conştientă şi lină, hotărâtă de ei personal atunci când este nevoie de o lucrare din partea lor: în alte corpuri, în alte părţi ale planetei sau lucrări cu caracter astral (trecerea şi rămânerea în corp astral) sau derulări de lucrări în alte părţi ale universului. Unii dintre ei însă pot trece, pentru derularea altor sarcini, în dimensiunea superioară a planetei, de unde au venit cândva entităţile transcedentale.
Acum putem discuta mai mult despre entităţi dimensionale implicate în crearea speciilor, căci avem descrierea întregului proces de formare dimensional-transcendentă a omenirii. Se poate studia acest proces în studiul "Lemuria - după retragerea transcedentalilor".

2. VOCAŢIA DUMURILOR LA STRĂMOŞI
Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei laînceput drumuri de învăţătură, apoi au fost drumuri pentru întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi au creat prieteni de existenţă în preajma lor, în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.
Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a Moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord al migraţiilor. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan. Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă.
Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.
Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.
De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor.
Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.
Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.

TIMPUL MOŞILOR

Au fost comentarii de-a lungul ultimelor decenii privitoare la necesitatea căutării unor explicaţii posibile ale vieţilor lungi ale moşilor popoarelor. Cunoscuţi de oficialităţi. S-au oferit explicaţii pe măsura descoperirilor astronomice, fizico-cuantice, dimensiunilor paralele celei în care trăieşte această omenire. S-a discutat despre călătoria în timp, călătoria holografică – ca posibile elemente de construcţie ale universului, dar nu s-a putut realiza o imagine precisă a unei forme credibile, care să explice ceea ce apăreau, când şi când, în cunoaşterea societăţilor secrete sau cu activitate desecretizată atunci când cercetări avansate lasă în urmă pe cele care nu mai au sens să fie păstrate în secret. Se oferă elemente de cunoaştere lumii dinafara unor astfel de societăţi, dând o aură de credibilitate efortului comun – al lor şi al ştiinţei oficiale – de a descoperi sau măcar cerceta despre neînţelegerile conştienţei contemporane.
Să fim conştienţi de toate acestea – dar să nu acuzăm.
De fapt, sunt foarte rare momentele în care chiar asemenea evoluanţi – cei străvechi, moşii – se retrag discret din toate societăţile umane. O mie sau două mii de ani – maximum pentru unele din continentele mai populate – sunt o secundă, comparativ cu timpul existenţei societăţilor umane pe Pământ: cca. 60 milioane de ani. Un strop în care omenirea nu a cuprins chiar toate segmentele spirituale care se află azi pe Pământ sau, sub o formă sau alta, în preajma Pământului; căci am discutat despre entităţile astrale, dimensionale, precum şi despre coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în prezent pe Pământ. Însă timpul celor mai vechi moşi este de cca. 12 – 13.000 de ani; nu sunt mulţi pe planetă şi nu toţi cei care ajută acum în mijlocul lor sunt de această vârstă. Este bine să ştim că o vârstă medie a unui ajutător priceput, cu multă evoluţie, ajutător al atlanţilor şi lemurienilor deopotrivă, era de cca. 10.000 de ani actuali; mulţi dintre conducătorii societăţilor, care erau şi lucrători, şi observatori în timp ai efectelor lucrărilor pe care le realizau, nu trăiau însă mai puţin de 20 – 30.000 de ani, conducând câteva generaţii ale poporului pentru care lucrau cu mult drag. Şi ne referim aici la perioadele din ultimele 10 milioane ani, căci în trecuturi şi mai depărtate, întreaga omenire avea această vârstă, timp în care conducătorii-lucrători aveau a vârstă cuprinsă între de 5 şi 10 ori mai lungă.
Iată, aşadar, contextul în care trebuie să privim vârsta străvechilor.
Moşii aşadar nu au fost entităţi dimensionale. Chiar dacă mulţi dintre ei intră în contact frecvent cu entităţile dimensionale, ei nu circulă de la o dimensiune la alta, căci fizica inter-dimensională este construită în aşa fel încât să nu permită acest lucru. Iar acesta este un beneficiu al întregii omeniri: oamenii din toată lumea ar primi informaţia unei asemenea circulaţii, prin radiaţia corpurilor şi câmpurilor corespunzătoare corpurilor moşilor, şi ar avea o dezorientare născută din neputinţa de a înţelege în profunzime astfel de lucruri, care nu ţin de obişnuinţele lumii lor.
Entităţile dimensionale (adică entităţile întrupate direct în dimensiunile paralele ale planetei fizice pe care o numim Pământ) pot călători pe termen scurt din dimensiunea lor în această dimensiune de evoluţie, căci corpurile lor au alte structuri şi nu rezonează imediat cu corpurile oamenilor.
Pe de altă parte,
Oamenii s-au confruntat cândva cu vibraţii mari, cu ele au trăit îndelungat, înainte de ultima glaciaţiune, astfel încât locurile în care trăiesc moşii nu constituie puncte de dezorientare pentru oameni, chiar dacă se mai simt încă urmele lor, prin vibraţia lor încă ridicată.
Întotdeauna au existat pe Pământ ajutători necunoscuţi majorităţii oamenilor: chiar dacă nu au fost cunoscuţi decât în plan local, au circulat mereu în teritorii, până când sarcinile le-au impus retragerea completă din peisajul societăţii umane şi din conştiinţa activă a populaţiilor.
Dar ajutorul lor nu a fost nicicând uitat, iar poveştile cu Moşi şi Babe, rămase din vechimi, atestă cât se poate de clar acest lucru. În trecut oamenilor le era cât se poate de clar faptul că datorează ajutorul primit oamenilor străvechi şi entităţilor venite de pretutindeni din jurul lor: din „ceruri”, din tărâmul apelor, din alte pământuri „de peste mări şi ţări”. Le cunoşteau foarte bine originile, menirea, puterile. Se bazau pe ajutorul lor şi ştiau bine că va veni vremea când vor trebui să se descurce fără ajutorul lor. Ei înşişi le spuneau repetat acest lucru, oferindu-le sfaturi de însemnare a experienţei lor în toate cele pe care le aveau în jurul lor: obiecte de menaj, îmbrăcăminte, ţesături şi covoare, sculpturi ale tindei, cerdacului, gardului, uşilor şi porţilor. În cântecele şi jocurile pe care azi le credem iniţiatice – dar cu tentă ascunsă sau religioasă, dar totul nu era decât de învăţătură.
Elementele de religie au venit foarte târziu şi nu au fost experienţa locală, străvechi-europeană, ci s-au datorat experienţei cu care au venit grupurile migratoare pe aceste meleaguri.
Odată cu grupurile migratoare vremurile s-au schimbat pentru toate populaţiile, chiar dacă ele şi-au păstrat în fel şi chip moştenirea: mascând-o sau ascunzând-o, în funcţie de agresivitatea noilor veniţi, printre elementele de religie impusă de conducătorii care s-au schimbat frecvent, dar năravul agresivităţii şi al impunerilor nu s-a schimbat niciodată.
În vremurile din urmă, tot ceea ce s-a aflat în sfera nevăzutelor s-a sintetizat într-un singur nume – Dumnezeu, sau Allah, de exemplu – căci orice toate asemenea entităţi cunoscute anterior trăiau într-un grup fără deosebire de concepte asupra vieţii, care grup făcea parte dintr-un şir lung de tot asemenea grupuri cu aceleaşi identice concepte asupra vieţii, asupra noţiunii de ajutor şi de coordonare înţeleaptă a destinelor tuturor vieţuitoarelor lumii. Care grupuri erau (au fost întotdeauna şi sunt în continuare) coordonate de grupuri uriaşe de entităţi puternice şi înţelepte, care nu urmăresc decât un singur ţel: înălţarea permanentă, întărirea (sau împuternicirea) tuturor spiritelor care evoluează în lumile create de ele.
În baza unor asemenea încredinţări, moşii popoarelor au lucrat şi au trăit peste tot în lumea pe care au lăsat-o să se manifeste liberă, dar având grijă infinită ca efectele acestei libertăţi să nu afecteze definitiv (ireversibil distructiv) viaţa pe planetă. În felul lor însă, moşii au o influenţă foarte mare chiar asupra timpului pe care noi îl trăim, iar acest lucru poate fi explicat foarte pe scurt, chiar aici.

DA, „TIMPUL” MOŞILOR…
Timpul este o mărime relativă, care ţine de valorile rotaţiilor planetei în jurul axei sale şi ale planetei în jurul stelei care o guvernează. Datorită împletirii câmpurilor planetare de vibraţii diferite, specifice corpurilor noastre fluidice, dar şi celor care ţin de densitatea materiilor planetare, apoi şi a obiectelor planetare (asteroizi în principal, sateliţii naturali ai planetelor, praful cosmic şi elementele de tip: vapori de lichide, microorganisme şi organisme dezvoltate, fie ele de tip solid sau astral) – toate influenţează mişcările planetei.
La rândul lor, prin mecanisme încă nerecunoscute oficial, dar cunoscute în linii mari, planetele se influenţează reciproc la nivelul energiilor circulante: prin reţelele matriceale stelare, galactice şi zonale din univers.
Toate asemenea structuri, şi încă multe altele care necesită dezvoltări separate, formează un anumit timp local. Un asemenea timp – pe care noi îl monitorizăm cu aparate de specialitate – ţine, de asemenea, de frecvenţa de vibraţie generală din sistemul stelar şi galactic local.
Dacă frecvenţa medie galactică se modifică, timpul monitorizat de noi nu se modifică, căci toate elementele care compun percepţia locală se modifică proporţional. Creierul uman (şi orice sistem nervos şi cerebral al oricăror vieţuitoare cunoscute de noi) poate detecta modificări ale variaţiilor de frecvenţe din mediul de trai, doar comparativ cu modificările planetar-stelare, care sunt mult mai ample; pe termen limitat (scurt), nu este deranjat de modificările existente, mai ales dacă sistemul vibraţional este menţinut la un nivel relativ constant.
Tocmai aceasta a fost întotdeauna sarcina de bază a ajutătorilor, din cele mai vechi timpuri ale omenirii, până în zilele noastre şi, în continuare, va fi până la terminarea evoluţiilor umane pe Pământ. Mai departe vor avea acelaşi tip de sarcină, ei sau alţii de acelaşi fel de evoluţie, dar în concordanţă cu vibraţiile altor popoare spirituale, care vor evolua pe planetă, după noi, oamenii.
Fără echilibrarea vibraţională pe care ei o păstrează permanent, omul ar trăi într-o vibraţie (creată de neputinţele sale) mult mai joasă; iar diferenţele între vibraţia planetară şi vibraţia societar-umană l-ar dezorienta (l-ar fi dezorientat de mult, de fapt) şi l-ar conduce la neputinţa de a crea, de a dezvolta şi a perpetua prin forţele proprii, o societate normală: numind „normal” ceea ce face omenirea azi, ca entitate globală conştient-creatoare.
Sunt mulţi oameni în lume care au însă o evoluţie suficientă ca să acţioneze – mai mult sau mai puţin conştient – în direcţia lucrării (de mult mai mare anvergură, însă) a străvechilor. Sunt oameni care au rezonat cu ei în orice timpuri şi au creat ei înşişi o stabilitate vibraţională de putere medie, dar suficient de activă, în societatea în care au trăit. Segmente tot mai mari de populaţie devin conştiente azi de ceea ce numim legea iubirii universale: lecţia radiantă străveche a moşilor prinde, şi dă roade, peste tot în lume. Asemenea oameni echilibraţi, care oferă ei înşişi echilibru – indiferent de viaţa pe care o duc, grea sau uşoară – simt cel mai bine scurgerea echilibrată a timpului.
Se spune că timpul de fapt s-a scurtat, din cauza modificării frecvenţelor planetare, dar pentru oamenii care caută echilibrul timpul se scurge chiar mai lent decât simţeau în perioada tumultului copilăriei şi adolescenţei lor. Ei nu se grăbesc, nu încearcă să fugă în viitor lucrând doar pentru acest viitor, nu se refugiază melancolici în trecut, ci trăiesc un prezent permanent, echilibrat, chiar dacă vorbesc şi ei, omeneşte, cu oamenii din jurul lor, despre trecut sau fac proiecte de viitor. Acesta înseamnă de fapt echilibru. Radiaţia moşilor în lume are un impact mult mai puternic asupra celor care trăiesc cuminţi într-o lume pe care o doresc din tot sufletul lor: să fie – sau să devină şi ea mai cuminte…
Timpul moşilor nu s-a scurs lent sau rapid. Ei simt în mod echilibrat fiecare clipă pe care o trăiesc, simplu şi curat, cuminţi în lumea pe care încearcă să o facă mai bună, mai frumoasă. Faptul că azi trăim încă pe Pământ, că avem realizările care ne luminează sufletul, chiar dacă şi lucruri îngrozitoare (rezultate din libertatea de expresie oferită de coordonatorii de evoluţii) de care parcă nici nu vrem să auzim, dară-mi-te să le mai şi vedem – se datorează muncii îndelungate, pline de abnegaţie, sacrificiu şi altruism, desfăşurată de aceşti ajutători tăcuţi de lângă noi: Moşii…

ISTORIA UNUI POPOR DE MOŞI

Istoria poporului get (dac) este străveche, iar când spunem străvechi – înţelegem astfel o continuitate dinaintea potopului, a ultimei glaciaţiuni, până în timpurile apropiate venirii lui Iisus Christos. Nu orice palmă de pământ a avut o astfel de continuitate populaţională, dar pe de altă parte geţii nu sunt singurul popor cu o asemenea descendenţă. Peste tot au existat grupuri mici de atlanţi şi grupuri mici de lemurieni care au străbătut ultima glaciaţiune, s-au împânzit în teritorii şi au creat popoarele distincte pe care le cunoaştem azi. Astfel de grupuri întemeietoare au moştenit, şi au transmis generaţiilor următoare lor, o cultură cu rădăcini identice, căci toţi au avut la bază aceeaşi învăţătură înaltă, vizând adaptarea populaţiilor pământene, în totalitatea lor, la trăirea şi manifestarea completă prin intermediul corpului fizic – numit de noi, actualmente, solid. Astfel de populaţii şi-au pornit lucrarea din toate continentele planetei – din populaţiile care s-au numit în trecut atlante şi lemuriene:
– populaţiile atlante din actualul continent America de Nord şi Europa până la munţii Urali;
– populaţiile lemuriene din actualul continent Asia, din Australia şi din insulele Oceanului Pacific;
– populaţiile din Africa: o ramură foarte importantă a atlanţilor;
– populaţiile din actualul continent America de Sud: locuitori numiţi la originile lor toltleci – nume perpetuat apoi ca tolteci.
Toate aceste populaţii, răspândite în mod egal pe întreaga planetă, au moştenit învăţături de acelaşi fel, aşa cum am spus. Astfel de învăţături au cuprins o gamă deosebit de bogată de elemente de manifestare umană: de la activitatea de tip mental, specifică omenirii străvechi – la activitatea de tip manual, specifică vremurilor care au urmat ultimei glaciaţiuni.
Peste tot, primele populaţii au folosit în egală măsură acelaşi fel de manifestări, cu mici deosebiri în funcţie de particularităţile locale de exprimare. Ulterior, populaţiile de pretutindeni s-au nucleizat în cele două tipuri discutate în studiile anterioare:
– societăţi deschise tuturor manifestărilor umane, unde conducătorii nu au mai fost, treptat, marii şi experimentaţii ajutători ai populaţiilor umane de pretutindeni, ci acei oameni care reprezentau grupurile spirituale cu cea mai puţină experienţă în condiţiile de trai la vibraţii planetare joase. Erau mentali puternici, dar neobişnuiţi cu viaţa la vibraţiile joase ale acestui punct universic în care se află Pământul. Ceea ce înseamnă: neiubitori de manifestări prin corpul fizic – muncă fizică în principal, dar şi deplasare prin aparatul locomotor, comunicare verbală, relaţii între ei şi diferite alte grupuri umane, pe care ajung să le dispreţuiască profund. În astfel de condiţii, au luptat pentru acapararea puterii în societăţile în care s-au născut şi au folosit orice cale pentru a păstra astfel de puteri statale. Au creat structuri sociale de separare a diferitelor grupuri spirituale şi condiţii speciale de desfăşurare a activităţilor în societăţile astfel marcate de ei.
O astfel de permisivitate din partea organizării evoluţiilor a creat condiţii ca astfel de grupuri sociale să-şi conştientizeze bine propriile neputinţe social-spirituale şi să-şi creeze astfel singure înţelegerea drumului de învăţătură ulterioară: însă după plecarea de pe Pământ, la nivele de vibraţie mai înaltă. Populaţiile conduse de astfel de conducători au dezvoltat însă, la rândul lor, manifestări spirituale duse în condiţii grele, atipice, de care au însă întotdeauna nevoie, în evoluţiile lor, spiritele care au acceptat deja manifestările prin corpul fizic, în cicluri de viaţă anterioare celui prezent. Astfel de condiţii grele au consolidat însă – şi consolidează şi în prezent – creaţia, deplasarea, comunicarea, relaţionarea în condiţii social-spirituale la nivel de vibraţie joasă, dar şi în condiţii de aglomeraţie planetară: nu numai ca societate de trai curent, ci şi ca biosistem planetar de o mare complexitate. Învaţă să accepte până la un punct bine conştientizat greutăţile provocate de proprii semeni, dar învaţă să şi aleagă drumul vieţii, atunci când condiţii le permit. Învaţă să-şi dezvolte curajul, abnegaţia, altruismul, demnitatea umană, iubirea dezinteresată, oferirea şi primirea de ajutor într-o societate în care fiecare om poate fi ajutător, indiferent dacă prin preluarea de exemplu sau respingerea exemplului negativ. Se întăresc încredinţările, se consolidează relaţiile interumane, se creează înţelegeri complexe privind viaţa, universul manifestărilor spirituale, percepţiile locale ale unui univers al cunoaşterilor din ce în ce mai extins, pe măsura trecerii timpului;
– societăţi retrase, special create pentru învăţătură, cu aplicarea acesteia şi cu odihnă pentru cei care veneau din întrupările în societăţile deschise.
Întreaga lume avea acelaşi trecut şi se îndrepta către acelaşi viitor. Nici o societate retrasă nu a fost păstrată până în zilele noastre. Numai enclavele spirituale ale moşilor s-au perpetuat tot timpul, în locuri protejate: sunt – chiar şi acum – locuri de înaltă vibraţie, rămase în lume, fără tangenţă cu restul populaţiilor. Sunt locuri care nu sunt necesare moşilor decât în măsura în care ele servesc activităţile lor. Astfel de activităţi sunt îndreptate exclusiv către echilibrarea vibraţională a locurilor lor şi din jurul enclavelor lor, care păstrează tot timpul o vibraţie medie confortabilă pentru oamenii obişnuiţi, dinafara enclavelor. Din aceste locuri, vibraţia se răspândeşte circular în lume, unindu-se vibraţiile unei astfel de enclave cu vibraţiile celorlalte enclave (am numit „enclavă” un punct de lucru al unor astfel de oameni: căci ei sunt oameni, chiar dacă sistemul lor corporal păstrează o vibraţie foarte înaltă, prin structurile lor interioare).
Asemenea locuri, asemenea micro-societăţi nu fac parte din altă dimensiune structurală a planetei, nu au nici o tangenţă specială cu altă dimensiune a planetei şi stelei, care să fie diferită de tangenţele generale ale dimensiunilor paralele cu dimensiunea noastră, de existenţă şi de manifestare a spiritelor primare + ajutători care se află în mijlocul lor.
Locurile acestea şi-au păstrat vibraţia veche, cu modificări minime de-a lungul timpului. Astfel de modificări s-au datorat schimbărilor general-cosmice ale planetei – şi nu trăirilor puternic marcate de dezechilibrele umane: emoţionale în primul rând, dar şi ca urmare a modificărilor vibraţionale actuale, datorate folosirii excesive a structurilor materiale tehnologice de uz curent (generatoare de infrasunete).
Locurile sunt păstrate astfel prin folosirea unor câmpuri de putere mentală şi emoţională – nu pentru că oamenii care susţin aceste câmpuri ar fi atât de superiori, încât nici nu ar suporta să trăiască într-un mediu urban sau chiar rural obişnuit. Ei sunt totuşi oameni la fel ca orice oameni de pe Pământ, doar câteva elemente sunt perpetuate de corpurile lor fluidice, care întreţin vitalitatea deosebită a corpului lor fizic. Şi ei pot trăi în orice fel de mediu – şi, pe de altă parte, spirite cu acelaşi fel de evoluţie trăiesc în lume cu vieţi normale, ca oameni obişnuiţi: şi ca lungime de destine, şi ca sistem corporal, şi ca stare emoţional-mentală umană obişnuită.
Astfel de societăţi au fost iniţiate, îndrumate şi păstrate de către moşi, indiferent dacă au funcţionat pentru oameni obişnuiţi (de regulă până la jumătatea mileniului I d.H.) sau, începând cu mileniul al II-lea d.H., păstrând în funcţiune doar grupuri restrânse de moşi, care au menţinut în echilibru vibraţia generală a planetei.
Ceea ce necesită şi azi existenţa unor astfel de nuclee umane de ajutători deosebiţi este societatea umană: pe de o parte: fără echilibrarea vibraţională la nivele foarte înalte (comparativ cu biosistemul planetar), pe care o realizează moşii, omenirea s-ar îneca – pur şi simplu – în propriile sale câmpuri vibraţionale, şi-ar distruge structurile corporale, fără să mai poată accede la nivele de gândire superioare. Tocmai asemenea nivele vibraţionale ale gândirii superioare sunt susţinute de moşi-ajutători, iar pentru un asemenea fel de ajutor ei fiinţează chiar în această dimensiune planetar-stelară, sub formă de oameni: şi nu sub formă de entităţi astrale sau dimensionale. Este un ajutor special oferit oamenilor, creatori conştienţi înaintaţi. Adică, ei susţin câmpurile corpurilor noastre prin emisii de vibraţii superioare, având un sistem de corpuri identic cu cel uman: mai precis un sistem corporal care cuprinde toate corpurile de care beneficiază spiritele umane pe Pământ, de la corpurile fizice – până la corpurile supraenesice. Ajutorul este astfel acordat tuturor oamenilor, chiar dacă nu toată lumea le are în sistem, ci numai o anumită categorie de întrupaţi: spirite ajutătoare cu evoluţie medie secundară, numiţi secundari arhetipali galactici, tocmai pentru că ei pot să folosească (conştient sau nu), prin puterea lor spirituală, toate formele de energii şi materii corporale din acest punct al universului. Corpurile spirituale ale tuturor vieţuitoarelor – aşadar şi oamenilor – vehiculează însă, în proporţii mai mari sau mai mici, fluxuri de toate felurile, de la cele fizice la cele supraenesice: fluxuri care menţin o vibraţie normală pentru corpurile noastre, indiferent de vibraţia mediului planetar. Câmpurile planetare echilibrate de moşi susţin la rândul lor câmpurile proprii ale oamenilor şi celorlalte vieţuitoare planetare, susţinând astfel viaţa pământeană.
Dacă nu ar fi asemenea ajutători-lucrători pe Pământ, întreg biosistemul planetar în corp solid, şi mare parte din cel evoluant în corp astral nu ar rezista câmpului din, şi din preajma centrelor urbane cu mare desfăşurare din zilele noastre. De altfel, nici nu s-ar fi ajuns la o asemenea anvergură, căci viaţa ar fi putut să fie împiedicată să se dezvolte în această manieră până azi, datorită câmpului emoţional de foarte joasă vibraţie care a dominat mileniul al II-lea d. Ch. Aceasta nu a însemnat că omenirea a fost scutită de orice experienţă neplăcută: un exemplu poate fi dat în acest sens ca fiind vibraţia joasă a sufletelor umane care a determinat – punctiform, dar puternic manifest – mari epidemii (de ciumă, de holeră, de variolă, etc.) de-a lungul timpului. Datorită sistemului imunitar deficitar, în speţă datorită fricii şi silei de viaţă, omenirea a suportat asemenea momente, învăţând să accepte să lupte cu curaj împotriva dominaţiilor de orice fel: sociale, armate, religioase. Astfel, omenirea şi-a învins sila subconştientă de viaţă şi a mers mai departe.
Aceste momente grele ale omenirii nu au putut fi ajutate mai mult de către moşi, deşi ei înşişi ar fi avut forţă să o facă; dar puterea lor vibraţională mare, dacă s-ar fi manifestat din plin în momentele premergătoare (pentru a le abate de la cursul lor distrugător), ar fi spart câmpul emoţional-mental uman. Aceasta ar fi condus la crearea unei frici şi mai mari, înlocuind un rău – cu unul şi mai mare, inexplicabil, puternic marcat din cauza îndoctrinărilor religioase, mărind frica de Dumnezeu – în loc ca acţiunile lor să conducă treptat la iubire de Dumnezeu. Moşii au ajutat doar prin infiltrarea tăcută cu leacuri ori de câte ori era posibil, fără a naşte întrebări, salvând aşezări întregi aflate în locuri retrase sau prevenind şi oferind remedii de folosit din când în când, mai ales preventiv. Vom mai discuta despre asemenea intervenţii, care ţin de miraculos, de care nu se vorbeşte – dar există mărturii ascunse în lume despre ele, şi despre activităţi similare.
Există aşadar populaţii formate din urmaşii străvechilor centre – sau enclave – ale oamenilor străvechi, ale moşilor, în numeroase puncte ale planetei. Când discutăm despre ei şi asemenea aspecte ale vieţii lor, să reţinem că şi ei şi-au perpetuat neamul, din generaţie în generaţie, până în ziua de azi: luăm în considerare aspectele corporale pe care le cunoaştem azi. Locurile în care au trăit odinioară mai păstrează doar puţin din amprenta existenţei lor, iar acest fapt se datorează vibraţiei pământene reduse şi biosistemului planetar + societăţii umane extrem de numeroase. Cu toate acestea puţine locuri din lume păstrează o amprentă nemodificată decât de trăirile individuale ale spiritelor care s-au întrupat în asemenea locuri, în mijlocul unor asemenea populaţii. Viaţa şi activităţile moşilor nu s-au modificat în timp, însă ceea ce a suferit oarece modificare a fost rezultatul lucrării lor, căci au folosit ceea ce face parte permanent din patrimoniul energo-material cosmic şi planetar local. Şi, după cum ştim bine acum, acesta s-a modificat în timp. Chiar dacă moşii au folosit energii de înaltă vibraţie, după cum numai corpurile lor puteau vehicula, astfel de lucrări ale moşilor au suferit variaţii, în perioade scurte de timp – mult mai scurte decât am sesizat noi, oamenii obişnuiţi, schimbările planetare şi cosmice.
Un scurt istoric al populaţiilor de-a lungul timpului ne va arăta modul în care s-au perpetuat populaţiile peste tot, în toată lumea, cum au avut loc schimbările spirituale sau dimpotrivă, cum şi unde au rămas ele nemodificate de-a lungul timpului.
În studii detaliate, vom relua în viitor fiecare aspect în parte.
De cele mai multe ori, populaţiile s-au amestecat: în urma migraţiilor, războaielor, ocupaţiilor (meseriilor) itinerante – care au modificat mereu harta populaţiilor lumii. La începuturi, un popor era format din întrupări ale unor spirite de aceeaşi evoluţie – sau evoluţii asemănătoare – în care echilibrele erau păstrate prin intermediul unor ajutători de grup spiritual cu multă evoluţie, cu multă experienţă, cu înţelegere, altruism şi putere de sacrificiu.
De-a lungul timpului, prin adaptarea şi obişnuirea spiritelor: şi cu noile condiţii de trai, şi cu modificările rapide sociale şi planetare (climatice, impactul radiaţiilor cosmice asupra pământurilor şi apelor), intrările la întrupare nu au mai cuprins doar spirite din cadrul grupului propriu de evoluţie sau ajutători apropiaţi spiritual de grup. Un număr restrâns de membri ai poporului – ai fiecărui popor în parte – a devenit „ofertant” de întrupare pentru spirite din alt grup spiritual, cu altă evoluţie. Dar toate având sarcini spirituale comune de destin. Astfel s-au creat întotdeauna, în cadrul fiecărui popor, grupuri de indivizi reprezentând spirite venite la învăţătură de obişnuire în relaţionarea cu alte grupuri spirituale.
Asemenea grupuleţe de spirite străine au fost la început mici, dar compacte. După un timp în care toate spiritele s-au acomodat cu astfel de schimbări spirituale, grupul străinilor s-a modificat şi el, cuprinzând sub-grupuri de evoluţii diferite. Diferenţele au apărut însă nu numai între grupuri populaţionale de evoluţii mult diferite, ci şi sub forma manifestării diferită la un nivel aproximativ egal de evoluţie. Şi astfel spiritele s-au obişnuit să se accepte unele pe altele: la început la nivele de vibraţie planetară mai înaltă, în ultima perioadă dinainte de potop, apoi şi la nivele de vibraţie planetară joasă.
Cu toate acestea, au rămas unele grupuri populaţionale care nu numai că s-au păstrat cu relativă (dar concretă) puritate coborâtoare din atlanţi sau lemurieni (deci cu corpuri moştenite direct din vechime) – înafara de aceia pe care i-am numit „moşi” – dar şi ca întrupare a unui grup compact, nemodificat în timp în structura sa interioară. Iar acest lucru s-a petrecut nu neapărat ca urmare a vreunui fel special de puritate, de cuminţenie, de lipsă de „păcate” – ci pentru că asemenea grupuri spirituale s-au aflat, şi se află încă în greutate personală deosebită pe treapta sau pe sub-treapta proprie de evoluţie. Şi, atunci când le este necesară o evoluţie în vibraţii asemenea celei pământene, sunt ajutaţi să o facă – dar sub protecţie puternică şi cu facilităţi în funcţie de greutăţile proprii de evoluţie momentană. Nu este vorba despre grupurile care chiar s-au crezut „speciale” de-a lungul istoriei, tăind şi spânzurând „ieri” şi „azi” deopotrivă (şi vom vedea cândva care este şi istoria de evoluţie a acestor grupuri). Este vorba despre grupuri neştiute – adică nebăgate prea mult în seamă de restul populaţiilor, chiar dacă ele au fost – şi sunt – cunoscute chiar azi: grupuri pierdute în aşezările din munţii cei mai înalţi, din regiuni relativ retrase din America de Sud, Africa, Arabia sau Asia. În asemenea cazuri, întrupările s-au făcut pe rând: grupul lor spiritual este destul de mare, dar în timp ce o parte dintre spirite sunt întrupate în corp de manifestare astral – altele sunt întrupate în corp de manifestare fizic. Fac cu schimbul întrupările, pentru căpătare de experienţă, ajutându-se permanent pentru a face faţă greutăţilor pe care le au de întâmpinat, până se obişnuiesc cu acestea atât de bine, încât nicicând nu le vor mai considera greutăţi ca atare.
Dar astfel de grupuri nu sunt multe şi nu vor face obiectul discuţiilor noastre prea mult, nici acum şi nici în viitor.
Sunt însă popoare care au fost ajutate să păstreze oarecare puritate a corpurilor lor străvechi, deşi au fost luate în primire, pe rând, de multe alte grupuri spirituale. Ele au trăit astfel pe teritorii protejate şi beneficiind de sisteme corporale puternice, păstrate nemodificate prin neamestec cu alte sisteme corporale, provenite din alte părţi ale lumii. În linii mari, poporul român face parte dintre acestea.
Poporul pe care îl formăm azi, numindu-ne români, a fost ajutat să rămână în acest fel mult timp, cu condiţia ca spiritele care au folosit corpurile şi pământurile pe care au trăit să lupte pentru menţinerea libertăţii în faţa oricărui popor care a dorit să se instaleze definitiv pe aceste pământuri, intuindu-le ca fiind protejate. Căci majoritatea spiritelor care fac evoluţie de tip uman, în prezent pe Pământ, sunt spirite care reacţionează din greu la impulsuri de vibraţie joasă şi caută intuitiv protecţia pământurilor, sau corpurilor, sau entităţilor ajutătoare ele nu se opresc din căutare, chiar dacă nu conştientizează nici acest lucru, şi nici ceea ce au ajuns ele înseşi, după multe întrupări: spirite foarte puternice, care nu mai au neapărată nevoie să fugă la adăpostul protecţiilor, care nu au nevoie să se zbată, şi să se bată pentru a ajunge să trăiască bine undeva – oriunde. Care au ajuns să poată trăi confortabil chiar şi acolo unde nu au putut trăi niciodată înainte; dar numai puşi în faţa unor evenimente deosebite ajung să-şi conştientizeze puterile, pe care numai astfel şi le descoperă, rând pe rând.
Aceşti evoluanţi au vrut pământurile noastre, secol după secol…
Însă, înafară de sarcina mai sus-menţionată, populaţiile spirituale care s-au perpetuat pe aceste locuri au mai avut o sarcină: aceea de a accepta (aşa cum puţine popoare în lume au putut să-şi asume o asemenea sarcină) un grup spiritual cu cea mai puţină experienţă în evoluţie, la asemenea vibraţii scăzute şi în condiţii de o varietate uriaşă (pentru ei) de spirite cu evoluţii diferite, întrupate pe aceeaşi planetă: sunt cei care, după etnia lor, îi numim ţigani. Pentru ei, ca spirite-copii ai celorlalte grupuri spirituale creative care evoluează pe planetă, a fost nevoie de împletirea unor forţe spirituale cu totul deosebite în acest „colţ” de lume. De aceea în aceste locuri s-au întrupat mereu spirite deosebit de puternice, iubitoare de libertate, care şi-au asumat sarcina de a lupta pentru menţinerea lumii carpatice în limitele desfăşurării unor astfel de sarcini spirituale speciale. Luptând pentru libertatea lor, ei au dat permanent exemplu de curaj în orice luptă pentru libertate. O ştim asta.
Mai ştim că acceptăm ţiganii, aşa cum pot fi ei ca spirite în acest moment evolutiv. Vor mai sta puţin timp pe Pământ, după care se vor întoarce acasă la ei, undeva la un nivel de vibraţie optim pentru desfăşurarea celor pe care le-au învăţat aici – mulţi dintre ei chiar în mijlocul nostru, al românilor.
Iubiţi-i, chiar dacă nimeni nu v-a spus-o vreodată în mod explicit!!! Certaţi-i dacă o merită, dar fără ură, fără dispreţ, fără asprime, chiar dacă cu fermitate, în care însă să se citească („simtă”) bunătatea dvs. Nu-i cocoloşiţi – dar nici nu-i dispreţuiţi. Nu-i mai blestemaţi!! Şi noi am fost la fel, cândva în evoluţiile noastre, şi alţi ajutători puternici, răbdători, ne-au ajutat, şi ne-au iubit, şi ne-au învăţat cum să o facem şi noi, la rândul nostru, în eternitatea evoluţiilor noastre !!!
Numai procedând aşa ne vom finaliza, cu bucuria împlinirilor, evoluţiile noastre aici: noi, cei care trăim acum în România.
Însă atenţie!! Este necesar ca astfel de lucruri să fie luate în consideraţie de către orice om, din orice popor, care se confruntă cu astfel de populaţii spirituale.

MOŞII DE IERI ŞI DE AZI (2)

Trecând în revistă succint probleme legate de viaţa populaţiilor străvechi, trebuie să avem în vedere mai multe elemente care se regăsesc, sau nu, în viaţa oamenilor, după retragerea moşilor din contactele directe cu populaţiile în mijlocul cărora au trăit milenii de-a rândul. Multe din cele pe care populaţiile de pretutindeni le-au trăit până în mileniul 3 î.Ch. s-au modificat cu timpul, căci pe de o parte populaţiile societăţilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de război, în timp ce societăţile retrase s-au pregătit să facă faţă unor evenimente asemănătoare pe două fronturi:
– prin retragere din faţa popoarelor migratoare, al căror prim val s-a produs spre sfârşitul mileniului 3 şi în mileniul 2 î.Ch. în Europa (în principal să ne axăm deocamdată pe acest teritoriu);
– prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populaţiile autohtone le-au creat loc, apoi lăsându-i să se împânzească în teritorii, treptat, conştiente de necesitatea faptului că veneau atraşi de destinele spirituale ale tangenţei cu cei străvechi, din aceste teritorii europene. Oferindu-le spaţiu şi timp de adaptare, cu înţelepciunea moşilor care nu au acţionat niciodată ca războinici, ca strategi în războaie, populaţiile au câştigat mult mai mult decât cele care au purtat (în sud) războaie deschise: cotropind sau lăsându-se cotropiţi din lipsa experienţei spirituale profunde.
Desfăşurările evenimentelor populaţiilor autohtone au urmat astfel un curs relativ liniştit până în mileniul I î.Ch., chiar dacă în sudul Europei s-au desfăşurat războaie locale. Dar majoritatea populaţiilor, despre care unii istorici nici nu cred că au existat între „coborârea din animalitate” şi Grecia antică (Elada), au fost şi au rămas în teritoriile central-nordice, ducând o viaţă extrem de echilibrată şi liniştită.
Dacă ne imaginăm însă că o asemenea viaţă nu era cunoscută, ne înşelăm. Despre moşi ştim bine, dar nu ne vine să credem. Prometeu titanul, Asclepios medicul – cunoscut sub numele romanizat Esculap (despre care se ştie că cucerise nemurirea), sunt numai două exemple. Fenomenele care nu se puteau explica – nu erau consemnate, iar pe de altă parte există relativ puţine mărturii şi un bagaj enorm de umplutură cu un grad uriaş de nesiguranţă.
Numai activarea memoriilor străvechi ale oamenilor va umple cândva treptat asemenea goluri şi totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renunţând fără probleme la cererea de mărturii concrete, materiale, pentru a cunoaşte fiecare amănunt al vieţii în Lemuria, în Atlantida sau de istorie veche – dar apropiată de zilele noastre.
Trăim vremuri în care se dezvoltă, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilităţii (situat ceva mai jos de plexul frunţii = ajna în lb. sanscrită), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor vieţilor anterioare. Despre asemenea dezvoltări vom discuta în curând.
Înţelegerea vieţii desfăşurată astfel ne va ajuta să detaliem obiceiuri ale populaţiilor pe care le regăsim în portul popular, în cântecele tradiţionale (vechi, moştenite din generaţie în generaţie), în obiceiurile populare care au cele mai obişnuite elemente ale lor comune cu ale unor populaţii de pe teritorii întinse; dar care au şi particularităţile care s-au detaşat la un moment dat, aparţinând unor populaţii spirituale distincte, cu evoluţii diferite. A crede că celţii au fost popoare migratoare care au venit din Asia, la fel ca şi goţii şi alte popoare venite în mileniul I î.Ch. şi I d.Ch. – ar fi o mare eroare. Chiar este o mare nedreptate faptul că mulţi istorici chiar cred acest lucru. Europa a fost întotdeauna locuită, la fel ca şi toate celelalte continente, şi înainte şi după glaciaţiune. Populaţiile autohtone însă au avut un fel discret de trai, liniştit şi echilibrat. Au conştientizat şi au învăţat de la moşi tot ceea ce le deosebea profund de populaţiile noi (venite prin migraţie) şi au acceptat instinctiv şi intuitiv faptul că erau adevăraţi învăţători ai populaţiilor care veneau, şi aveau să vină în continuare pe meleagurile lor liniştite. S-au pregătit, după cum erau vremurile, cu o mulţime de strategii de menţinere în viaţă a obiceiurilor şi activităţilor lor, a cunoaşterilor: şi problemelor pe care aveau să le rezolve, şi a celor pe care nu mai aveau putere să le rezolve în viitor.
Moşii i-au învăţat să lupte pe două căi:
– pentru supravieţuire cu orice preţ, unde retragerea şi fuga din faţa migratorilor era o necesitate de supravieţuire a neamului lor, a bogăţiei spirituale pe cre o aveau în acel moment;
– pentru a face faţă luptei deschise, atunci când nu neapărat migratorii, ci urmaşii celor dintâi aveau să-şi piardă şi ultima fărâmă de intuiţie a spiritualităţii lor profunde, luptând cu disperare să cucerească loc şi timp pentru susţinerea propriei lor vieţi.
Moşii nu au dat spre învăţătura strategii de luptă, dar oamenii au avut pe de o parte dorinţă de luptă pentru apărarea valorilor lor spirituale, iar pe de altă parte au putut adapta cunoaşterile lor anterioare, dedicate caselor, lucrurilor lor obişnuite, vieţii lor obişnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le trăiau.
Principiile călăuzitoare, aşadar, ale moşilor, urmau o linie de înţelegere a tuturor populaţiilor lumii. De aceea, ei nu au dat niciodată îndrumări de război, dar au lăsat pe alţii să o facă. Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învăţătură oamenilor aflaţi în contact cu ei a fost crearea unei linii de acţiune prin care omul să se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situaţie a vieţii, indiferent dacă era timp de pace sau timp de război. Omul astfel învăţat aborda cu curaj şi seriozitate orice aspect al vieţii sale, aprofunda orice cunoaştere şi orice muncă până când simţea el că a ajuns acolo unde trebuie să se oprească. Dacă din acel loc, după un timp de aplicaţie, simţea că poate merge mai departe, avea învăţători, maeştrii (măiaştrii), şi apoi loc şi timp special pentru a face tot ceea ce simţea nevoie să facă. Oricui îi erau deschise drumuri şi, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viaţă şi păşea pe drumurile ei, mergea oriunde şi se oprea exact acolo unde simţea nevoia. Mai departe aveau să meargă alţii, avea să privească la munca lor, să simtă dacă poate face acelaşi lucru mai departe, ajutat de cei care îl depăşiseră; sau să se oprească definitiv din acea cale, dar să lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul său.
Fiecare om îşi simţea astfel destinul, chiar dacă moşul cel mai apropiat ştia bine la ce trebuie să se aştepte din partea fiecărui localnic. Fiecare om trebuia să ajungă prin propria sa încredinţare la dezlegarea firelor destinului său. Fiecare om avea puterea să simtă, şi era încurajat să simtă tot ceea ce putea, de-a lungul vieţii sale. Familia sa îl ajuta, şi el însuşi ajuta pe cei din jurul său să ajungă fiecare în parte la asemenea înţelegeri ca şi el. Indiferent dacă era bărbat sau femeie, fiecare om în parte susţinea, cu forţele pe care astfel şi le conştientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor săi, dezvoltarea armonioasă a aşezării şi îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul aşezării sale.
Fiecare aşezare avea conştiinţa existenţei de sine şi conştiinţa că face parte dintr-o societate fără de care lumea ei nu putea trăi singură. Spre deosebire de lumea societăţilor deschise, în care cunoaşterea apartenenţei la lumea universală se sfârşise după numai câteva generaţii de muncă fizică unilaterală, în societăţile retrase lumea era conştientă de existenţa întregii societăţi umane planetare. Toţi moşii, învăţătorii şi măiaştrii discutau despre felul în care alte societăţi făceau în mod curent cele pe care le făceau şi ei – cu deosebiri marcate de specificul local. Învăţau astfel şi ce greşeli făcuseră, şi fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit să facă şi ce nu trebuia să facă ei pentru a-şi lăsa semenii să-şi dea seama singuri de greşelile lor. Din asemenea experienţe, ei lucrau asupra înclinaţiilor formate în subconştient, din vieţi anterioare sau din conştienţa influenţelor de la distanţă, prin care orice populaţie lucra inconştient asupra mediului înconjurător – fie el uman sau vegetal-animal. Oamenii învăţau că sunt purtătorii unor obiceiuri care nu se dezvăluiau decât când erau într-un mediu asemănător; astfel se pregăteau să facă faţă pe de o parte mediului animal (mult mai instinctual decât omul gânditor) şi pe de altă parte mediului social care le bătea la uşă: călătorii comerciali sau doar curioşi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazănoapte (în Europa) decât în regiunile din miazăzi (de exemplu Egipt sau Arabia). Ştiau că lumea este încă mult mai mare, dar că deocamdată din această lume nu aveau să se confrunte decât cu populaţiile din miazănoapte (fie ei apusenii locurilor sau orientalii lor) şi ai celor din miazăzi – cândva (perşi mai cu seamă).
Dar nu învăţau să lupte şi să cucerească. Ceea ce aveau de cucerit avea să fie echilibrul format din supravieţuire şi apărare.
Dintre toate învăţăturile pe care oamenii le primeau de la moşii pământurilor pe care trăiau, câteva reliefau o învăţătură de bază, pe care se clădeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfectă între toţi membrii societăţilor, încredinţarea mai presus de toate că toţi oamenii erau egali prin naştere, având drepturi egale şi obligaţii în egală măsură. Că fiecare avea putere să înţeleagă lucrurile mai uşor sau mai greu, după un timp mai scurt sau mai lung de aplicaţie, că oamenii aveau forţă fizică diferită şi de aceea era necesar să desfăşoare o activitate în comun cu alţii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învăţau de copii. Prin respectul pe care moşii îl inspirau celor din jur, nici o învăţătură nu era refuzată şi niciodată oamenii nu contestau ceea ce învăţau. Căci orice învăţătură se dovedea corectă şi bună pentru fiecare om în parte şi pentru întreaga comunitate.
Astfel, femeile şi bărbaţii, copii, adulţii şi bătrânii aveau drepturi şi participări egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoaşterea celor care aveau să formeze pasul viitorului şi participau după puterea fiecăruia la pregătirile care aveau loc. Este necesar să se înţeleagă şi faptul că – chiar dacă acest lucru aparent nu semăna a egalitate recunoscută – cel care avea mai multă pricepere, experienţă, avea sarcină mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalţi. De altfel, asemenea cunoaşteri erau unanim recunoscute şi acceptate de cei în cauză, care doreau mai presus de orice să-şi ofere priceperea, experienţa, puterea de lucru, înţelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: măiaştrii, învăţătorii şi moşii.
Şi dacă discutăm despre asemenea înţelegeri, este necesar să precizăm faptul că printre aceşti oameni-ajutători cu experienţă, putere de muncă şi înţelegere, răbdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numărau în egală măsură femei şi bărbaţi. Dacă discutăm folosind numirea de „moşi”, asta nu înseamnă că în rândul lor erau numai bărbaţi. Vom vedea cu alte prilejuri femei care iniţiau bărbaţii-călători-învăţători în cele mai complexe cunoaşteri umane – nu numai ale timpului, ci şi ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei străvechi, cu forţe uriaşe faţă de ceea ce credem azi: mentale şi emoţionale deopotrivă. Realizarea lucrărilor de importanţă locală şi teritorial-extinsă presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip bărbătesc în egală măsură pentru puterile specifice moşilor, dar şi învăţături de folosire specifică a energiilor proprii femeilor şi bărbaţilor din comunităţile pe care le coordonau. Toate lucrările cuprindeau în egală măsură învăţături realizate în domeniul energiilor feminine şi ale celor masculine, iar învăţătorii şi măiaştrii aşezărilor aveau cuprindere în egală măsură pentru aplicaţii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.
Vom discuta despre creaţia materială şi despre modalităţile de echilibrare a forţelor interioare şi exterioare după muncă, având în vedere detalieri succinte ale unor asemenea folosiri.
Este important de înţeles faptul că, chiar după retragerile moşilor din comunităţile umane, ei au rămas în aceeaşi structură: nu neapărat pentru perpetuarea lor, căci majoritatea nu au avut nevoie de mărirea comunităţilor pe această cale, şi nici pentru că trebuiau să ofere cunoaştere în continuare oamenilor – bărbaţi şi femei, ca şi înainte. Lucrările de echilibrare vibraţională, care au constituit cele mai importante lucrări ale lor – şi constituie în egală măsură şi azi – au avut şi au mereu nevoie de vehicularea unor energii şi transmisiuni vibraţionale specifice celor două sexe. De aceea, chiar dacă comunităţile moşilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei şi bărbaţi, fără ca activităţile lor să cuprindă şi echilibrări proprii sexuale. Echilibrările lor se fac prin emisii-recepţii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activităţi echilibrate şi prin reechilibrări la nevoie – în funcţie de vechimea corpurilor – prin somn, hrană redusă – dar bine aleasă, prin mişcare, prin comunicare şi prin activitate intelectuală.

MOŞII DE IERI ŞI MOŞII DE AZI (1)

Niciodată oamenii nu au încetat să fie sprijiniţi de cei străvechi, chiar şi după ce ei s-au retras din mijlocul popoarelor pe care le-au ajutat de sub ochii lor, milenii de-a rândul.
Istoria nu i-a putut menţiona decât numai pe câţiva, care au circulat deschis prin lume. Aşa a fost la noi Zalmoxis: Zal – moşul din Carpaţi, Zal (zeu) – Moşul geţilor. Este de atenţionat asupra faptului că pentru Zalmoxis codul său de destin a fost păstrat în secret, pentru a nu fi deranjat de către cei care nu i-au înţeles misiunea, din popoarele străine – fie migratori, fie cuceritori. A fost obligat să apară în lume, căci numele lui a fost un cod care a chemat, din străfundurile istoriei, spiritele care trebuiau să ajungă pe acest teritoriu: din inima, din căldarea şi din apropierea Carpaţilor. Nu este vorba aici neapărat despre popoarele migratoare, deşi ele au făcut parte integrantă din istoria acestor locuri: numele lui a atras mulţi învăţători din lume, care au venit aici pentru a găsi un loc de refugiu din calea asupritorilor de popoare. Nu vrem să-i numim în mod expres, căci ei sunt mai mult sau mai puţin ştiuţi din cărţile istoriei. Important este pentru noi, acum, că ei s-au adunat, sau că au venit şi au plecat, ducând cu ei învăţătura Moşului geţilor acolo unde el i-a trimis: de regula în locuri liniştite, unde o asemenea învăţătură avea astfel loc şi putere să se stabilească, să se fixeze, să se dezvolte, iar oamenii să fie suficient de deschişi pentru a transmite mai departe, la rândul lor, învăţătura primită.
Mare parte a acestei învăţături era general-cunoscută în Europa, şi nu numai. La origine, Zal (zeul), la fel ca şi ceilalţi oameni străvechi, ca şi alţi moşi ai popoarelor, venea din insulele Atlanticului, acolo unde au trăit o perioadă de timp mulţi atlanţi, după reinstalarea unei stabilităţi a pământurilor şi liniştirea câmpului vibraţional după ultima glaciaţiune. Aceste insule sunt cele pe care azi le numim Insulele Canare.
Fiecare străvechi avea, şi îşi ştia bine, sarcinile personale. Cei care au venit în Europa au plecat cei dintâi din Insule şi s-au însoţit cu alţii, asemănători lor, care veneau dinspre Asia. Treptat – dar repede – şi-au întemeiat familii şi s-au născut următoarele generaţii de moşi – aşa cum i-au văzut şi pe ei populaţiile pe care azi le numim: celţi, daci, tibetani, tolteci.
În acelaşi fel s-au răspândit toţi străvechii care au trecut de glaciaţiune şi topirile zăpezilor: adică marile inundaţii de după glaciaţiune. S-au stabilit în enclave populaţionale restrânse în Europa, Asia, insulele Pacificului, în Africa şi în America de Sud. Atunci când vom face „drumuri spirituale” în alte părţi ale Pământului, vom discuta despre fiecare grup spiritual în parte.
Inelul sau centura – cum vreţi să numiţi – străvechilor, moşilor, din Euro-Asia nu s-a dezvoltat foarte mult, căci erau suficient de mulţi chiar cei din prima generaţie, pentru a susţine populaţiile care se refăceau treptat. Populaţiile atlante care au fost desemnate să străbată glaciaţiunea şi potopul apelor de după ea, au fost puţini la număr, este drept: comparativ cu populaţiile anterioare, retrase din întrupare în timpul glaciaţiunii. Ei au dezvoltat nu numai populaţiile umane ale pământurilor de pretutindeni, dar au purtat cu ele toată arta creaţiei materiale umane pentru care atlanţii s-au pregătit cu mult timp înainte de schimbarea vremurilor. Din perspectiva lor, schimbarea vremurilor însemna trecerea la folosirea unor corpuri relativ noi, prin care se proteja astfel nu numai perpetuarea rasei umane în faţa variaţiilor mari de vibraţie planetară, ci şi a întregului biosistem planetar. Mai însemna şi crearea unor noi forme de activitate umană, pe care lumea atlantă nu le mai folosise până atunci: creaţia materială manuală şi în prelungirea ei – creaţia materială pe baze tehnologice. Nu că nu ar fi ştiut şi anterior să creeze în acest fel, ci pentru că vechii oameni nu aveau nevoie de o astfel de creaţie, în timpurile de înaltă vibraţie, din perioadele anterioare. Spiritele umane cunoşteau bine dinainte creaţia materială manuală şi tehnologică, doar că nu o mai folosise pe Pământ, în condiţiile energo-materiale locale.

Despre tot felul de schimbări, mai vechi şi mai noi, vom discuta după dezbaterea acestui subiect.
Avem nevoie de cunoaşterea vremurilor trecute pentru a ne înţelege şi rădăcinile adevărate, şi necesităţile spirituale în viaţa curentă, în această perioadă de trecere la o altă dimensiune spirituală a evoluţiilor noastre. Vom discuta foarte mult despre acest subiect analizând relicvele, ruinele, frescele, bazoreliefurile din drumurile spirituale pe care le vom face de-a lungul şi de-a latul lumii. Deocamdată să adâncim cunoaşterea propriului nostru popor.

Nu numai cei pe care azi îi numim moşi au traversat glaciaţiunea şi potopul, dintre populaţiile atlante. Ei sunt aceia care au rămas în mijlocul lumii, iar unii dintre ei trăiesc şi azi, chiar şi pe teritoriul tării noastre, şi în alte locuri din Europa şi Asia, în care au trăit mereu. Restul atlanţilor care au traversat glaciaţiunea au trăit o viaţă normală de atlant, în enclave special create în munţi, bine protejate, populate cu toate animalele domesticite de ei în ultima perioadă atlantă. Din sânul lor s-au desprins, după liniştirea pământurilor şi apelor, două ramuri de populaţie umană, având sarcini diferite:
– cei care aveau să întemeieze familii chiar din timpul trăirii lor în enclave, iar copiii lor aveau să plece în lume, populând treptat pământurile;
– cei care aveau ca sarcină de învăţătură, pentru cei dintâi şi pentru copiii lor, privind creaţia materială manuală şi toate celelalte manifestări de tip uman, cunoscute în linii mari de noi, azi. Aceştia au fost cei dintâi învăţători ai omenirii de după glaciaţiune, şi specializarea lor aşa avea să fie numită în viitor de către moşii care însă nu ieşiseră încă în lume la acel moment.
Rostul cel dintâi al străvechilor era ca, prin puterea lor mentală deosebită care nu-şi pierduse, şi nu avea să-şi piardă mult timp din tărie, să păstreze o vibraţie înaltă pe pământurile locuite treptat de oamenii cei noi, aptă pentru menţinerea în funcţiune a amintirilor lor din vremurile de dinaintea glaciaţiunii.
Cu puţin timp înainte de glaciaţiune, o serie de evenimente marcaseră viaţa populaţiilor umane, dintre care noi cunoaştem distinct numai unul: scufundarea Atlantidei. Nu este cazul aici, pentru subiectul pe care îl avem în vedere, să dezbatem acest eveniment, să intrăm în analize detaliate. Va fi dezbătut pe larg în STUDII ISTORICE (pe site-ul http://www.bucuria-cunoasterii.ro/ ), care dezbate istoria lumii prin „ochii” ajutătorilor care au activat în ultimele 60 milioane de ani; şi care ajută, întrupare după întrupare, în continuare, din mijlocul societăţilor sau din marginea lor.
Ceea ce este foarte important acum este faptul că scufundarea Atlantidei a fost un fenomen natural, normal, cunoscut de oamenii de pretutindeni, care s-au pregătit din timp – nu neapărat pentru că acest eveniment urma să vină, ci pentru că era vestitorul schimbării vremurilor lor. Vibraţia planetară (stelară şi galactică) scăzuse şi era în scădere, fără ca cineva să fie cu ceva de vină şi fără ca cineva să aibă puterea să schimbe cu ceva astfel de devenire. Doar că oamenii de pretutindeni s-au pregătit intens pentru toate cele care aveau să vină, perioadă pe care am putea-o numi „desfăşurarea programelor atlante”: programe de adaptare intensivă a oamenilor pentru schimbarea corpurilor lor şi astfel a creaţiei lor materiale, a deplasării, a comunicării şi a întreţinerii relaţiilor dintre indivizi, dintre grupuri de indivizi – aşadar între comunităţi umane.
Ceea ce omenirea a învăţat repede de la moşi, atunci când a devenit necesară intrarea lor în lumea astfel regenerată, ştia în amănunt însă, dinainte de schimbare. Dar cunoaşterea era greu de aplicat în condiţiile în care omul nu mai lucrase cu corpurile cele noi, în modul de lucru manual, în condiţiile pământene. Aşa cum învăţătorii au dat primele coordonări după potop, în mijlocul unei populaţii care avea încă mare putere de orientare, moşii au venit atunci când puterea oamenilor a început să scadă şi lumea s-a simţit din ce în ce mai neputincioasă astfel, căci după glaciaţiune vibraţia Pământului a continuat să scadă. Astfel de simţiri erau conştientizate foarte clar comparativ cu vremurile anterioare, de mare putere şi profunzime a trăirilor omeneşti, a creaţiei omeneşti. Puterea creatoare mentală dispăruse, dar omul mai păstra multe alte abilităţi mentale. Era obişnuit să caute să vadă multe lucruri, să simtă multe altele, care însă se pierdeau treptat. Folosirea muncii manuale a virat puterea spiritului către efortul de muncă, la fel şi efortul de mişcare şi de comunicare prin structurile corpului fizic – dur şi dens. Puterea mentală a rămas treptat la nivelul percepţiilor vizuale şi auditive, dar treptat eforturile de trăire în acest fel au diminuat chiar şi aceste percepţii, împărţindu-le cu efortul de a face faţă emoţiilor din viaţa care se schimba astfel treptat.
Mult mai puternice şi mult mai variate decât cele dinainte, când omul era echilibrat datorită puterilor complexe pe care le putea desfăşura prin simpla sa voinţă, emoţiile s-au multiplicat rapid prin trăirile umane legate de modificările planetare aflate în curs. Vibraţia planetară, în scădere continuă, determina modificări climaterice, modificări de biosistem, şi chiar dacă omul se adapta la un set de condiţii, în perioada imediat următoare era obligat de împrejurări să se adapteze la un nou set de modificări.
Unii oameni s-au dovedit mult mai inerţiali decât alţii; şi ei ştiau bine atunci, încă, deşi o astfel de cunoaştere se pierdea şi ea, că diferenţele de evoluţie între diferite grupuri umane abia acum îşi făceau simţită puterea. Şi era însoţită de frustrarea unor astfel de oameni, necazul şi neînţelegerile proprii.
Însă ajutorul era deja în curs de desfăşurare. Destinele celor foarte inerţiali (greu adaptabili) stabileau să trăiască în societăţi numeroase, în care mentalul colectiv să-i ajute să se susţină unii pe alţii. Dar pentru că astfel de situaţie putea să răspândească şi să se accentueze starea inerţială, aceste societăţi au fost conduse de oameni puternici, dar şi ei mult mai inerţiali decât ceilalţi – cei conduşi. În acest fel, asemenea spirite s-au ajutat reciproc prin suficienţă, obligându-se reciproc la diverse activităţi. Ele însă au umplut treptat conştientul lor de revoltă împotriva situaţiilor care nu se mai sfârşeau. Spiritele umane au nevoie de creaţie, dar au nevoie şi de variaţie, au nevoie de folosirea forţelor lor în creaţii variate, în trăiri modificate de la o perioadă scurtă de timp – la alta. De aceea suferinţa începuturilor era marcată de faptul că totul părea a nu se mai schimba.
Cu toate acestea, schimbările erau active, erau legate de însăşi activităţile umane, permanent diversificate. Oamenii se schimbau – deşi ei aşteptau ca vremurile să se schimbe. Deveneau mai pricepuţi, intuiţiile urneau mintea oamenilor din static către acţiune, căutare, încercare.
S-au format societăţi puternice – societăţile antice cunoscute bine de noi, acum. Ele s-au luptat pentru schimbare în planul spiritual neconştientizat, umblând după resursele umane şi planetare care să le ofere vibraţie mai mare decât aceea pe care o aveau, o trăiau ei. Au umblat după pământuri mai bune, după metale de vibraţie înaltă, după populaţii cu vibraţie spirituală individuală înaltă.
Dar despre toate acestea vom discuta treptat, după ce vom înţelege pe îndelete vremurile, şi oamenii din care suntem azi coborâtori… Vreau să discutăm despre felul în care moşii au învăţat lumea, cum s-a perpetuat lumea în lumina învăţăturilor lor. Cum, de fapt, a devenit această lume mai bună decât ar fi fost ea – dacă nu era ajutată în acest fel, direct: de către moşi.
După glaciaţiune, lumea s-a desfăşurat în alt mod decât ne imaginăm azi. Venind dintr-o epocă a liniştii, a curăţeniei, a unei creaţii deosebit de îngrijit realizate, omenirea a continuat în acest fel să trăiască, căci nu ştia să facă o viaţă altfel!!
Dacă ne imaginăm că societăţile erau zgomotoase, că ceea ce credem a fi procesiuni ale populaţiilor, sărbători sau lucrări de mare anvergură erau dezordonate şi gălăgioase – ne înşelăm. Şi nu pentru că conducătorii sau stăpânii ar fi cerut-o sau ar fi impus-o; nu pentru că moşii au transmis-o. Ci pentru că omul era aşa: liniştit, ordonat şi curat de felul lui, venind dintr-o epocă total diferită de felul în care cunoaştem azi omenirea – diferită din punctul nostru de vedere actual, comparativ cu ceea ce a devenit azi. Indiferent ce ar fi făcut, omul era încă, şi avea să se menţină mult timp: liniştit, ordonat, curat şi mai ales foarte interiorizat. Chiar dacă multe societăţi – dintre cele cunoscute de noi ca fiind sclavagiste încă din faşă (ceea ce nu este chiar adevărat) – erau din-greu-creatoare, numărând mulţi oameni şi strângând în jurul lor şi mai mulţi, prin acaparare, ele au rămas astfel mult timp particularizate în viaţa lor şi în creaţia lor deopotrivă, în relaţii şi în comunicare.
Cu atât mai mult societăţile care au beneficiat de prezenţa permanentă a moşilor; ele nu au constituit însă un privilegiu pentru populaţii mai mult înălţate decât altele, sau mai mult şi mai bine creatoare, sau mai … „nepăcătoase” în trecutul sau prezentul lor. Ele au fost locuri de odihnă pentru toate celelalte spirite: au cuprins permanent spirite întrupate în destine de odihnă, după ce îşi terminau destinele în restul societăţilor – în societăţile deschise. Vom numi astfel societăţile:
– societăţi deschise: adică deschise oricăror feluri de manifestare umană, fără vreun amestec moderator direct din partea moşilor sau entităţilor astrale ajutătoare sau dimensionale; păstrând relaţii deschise unele cu altele, chiar dacă cu timpul au cunoscut perioade de puternice restricţii sociale;
– societăţi retrase: adică retrase din circuitul convenţional (comercial, politic, de cunoaştere reciprocă) al societăţilor umane. Ele au rămas astfel necunoscute mult timp de către cele deschise, funcţionând perfect în sistemul lor doar relativ închis: adică având relaţii între comunităţi apropiate de acelaşi fel, sau folosind – mai cu seamă la începuturi – comunicare de tip mental, comunicare condusă de moşi şi de conducătorii direcţi ai societăţilor de acest fel. Căci moşii nu au condus niciodată, nici un fel de societăţi: ei fost şi au rămas ajutători ai lumii pe care au ajutat-o indiferent de naţiune, popor. Chiar dacă moşii au locuit perioade lungi de timp în special într-un anumit loc, în mijlocul unui anumit popor, ei au învăţat popoarele să se aprecieze reciproc, sădind prietenia în sufletele oamenilor, respectul, conlucrarea, înţelegerea.
O asemenea împărţire a fost creată aşadar, şi a funcţionat mult timp pe teritorii foarte largi, urmărind:
– odihna populaţiilor spirituale întrupate, în perioada de început a noii forme de evoluţii umane, o perioadă a adaptărilor şi învăţăturii folosirii noilor manifestări umane. Toate populaţiile umane şi toţi foştii membrii de orice fel ai acestor populaţii s-au întrupat pe rând în cele două feluri de societăţi, beneficiind în mod egal de particularităţile lor de creaţie şi de socializare, fără nici o deosebire. Conducătorii societăţilor retrase nu erau dintre cei care fuseseră conducători ai societăţilor deschise, ci exclusiv din rândul celor pregătiţi de către moşi, întreaga vreme cât ele au funcţionat în acest fel.
La vremea altor necesităţi, moşii s-au retras definitiv din îndrumările directe, din formatările de specialişti pentru societăţi, lăsând ca lumea să funcţioneze folosindu-şi forţele şi adaptările de care beneficiaseră până atunci. Odată ce întreaga lume a fost astfel pregătită, moşii s-au retras: ori din viaţa pământeană, ori din calea oamenilor – în enclave special pregătite dinainte, pentru activităţile lor curente, pe care le-au realizat dintotdeauna, indiferent că au lucrat în mijlocul societăţilor retrase sau, apoi, dincolo chiar de ele:
– în acest fel, discutăm despre al doilea ţel urmărit din timpul existenţei societăţilor retrase: sarcina conducătorilor, învăţătorilor şi, la nevoie, şi a altor specialişti formaţi, învăţaţi la şcoala moşilor: de a păstra, prin metode mentale, vibraţia înaltă a pământurilor de pretutindeni, a apelor şi a regiunii aeriene apropiate de pământuri şi ape. Să reţinem însă că acest „aer” nu este numai cel atmosferic cunoscut de noi, el cuprinde în plus structuri eterice matriceale, planetare şi stelare, de o deosebită complexitate (se pot urmări studiile cu titlul general „Energetică stelar-planetară”). 
Dacă astfel de formaţiuni au ajutat mult la echilibrarea vibraţională a planetei, amprenta emoţional-mentală a omenirii ar fi distrus de la bun început mare parte din biosistemul planetar, s-ar fi distrus pe ea însăşi dacă nu ar fi existat ajutorul vibraţional oferit de aceşti oameni deosebit de puternici în planul mental-astral: echilibraţi ei înşişi şi având sarcina de a echilibra câmpurile fluidice ale planetei întregi.
O asemenea activitate se realizează prin sunet şi dirijare vibraţională, la o valoare medie care să nu forţeze, să nu obosească mentalul şi emoţionalul uman, dar şi cel vegetal şi cel animal.
În acest fel, subconştientul uman a fost mereu impulsionat către înălţare spirituală, chiar dacă conştientul uman a traversat epoci grele, în lupta permanentă a populaţiilor de pretutindeni, între ele.