06. CĂLĂTORIILE MEMBRILOR CUPLULUI FAMILIAL

I. IDEI PRINCIPALE

1. Unii oameni aveau destin singular, individual, alţii aveau destin în cuplu familial. Cei care aveau destin în cuplu se ştiau din copilărie, creşteau, învăţau şi aplicau împreună învăţăturile. 

2. Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial, dar ea avea loc înainte să se zămislească primul copil. Numai în acest fel fiecare om se considera pregătit pentru a aduce copii în lume. 

II. DETALII, DISCUŢII

Îmi aduc aminte cum, mergând pe valea dintre Sfinx şi Călăuză (numită azi de localnici Baba Mare care se vede vis-a vis de Sfinx, pe celălalt versant) mă vedeam înconjurată de stâlpi înalţi, alb-strălucitori cu figuri omeneşti în vârful lor – cam aşa cum sunt sculpturile din Monumentul de la Moisei. Figuri prelungi, exprimând calm dar cu emoţii frumoase, răspândind încredere şi foarte multă seriozitate dublată de o bucurie interioară cu totul specială. Femei şi bărbaţi deopotrivă. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că figurile nu erau imobile, ci erau vii, cu ochii blânzi şi calzi, lucitori. Cu acea căldură sufletească pe care noi, oamenii, o avem atât de rar acum, din nefericire... A doua oară când am mers pe acolo eram cu un prieten, şi el deosebit de perceptiv, căruia de asemenea nu i-a trebuit mult să le vadă şi el. Le vedeam, ici-colo pe toată valea, chiar cu privirea periferică uneori, bucurându-ne amândoi în tăcerea reciprocă şi a locului în asfinţit...

– Strămoşii, Cristiana...

Aveam amândoi ochii lucitori de o emoţie nesfârşită, emoţia realităţii pe care o trăiam amândoi...

Ajutătorii noştri astrali fuseseră şi ei întrupaţi cândva pe aici sau prin alte locuri de pe Pământ întrutotul asemănătoare, în epoca în care sufletele oamenilor nu deveniseră încă neguroase: şi nu din cauza negurilor purtate de vânturi spre înmuierea pământurilor, îmbogăţirea apelor, traiul florilor şi gâzelor, ci vremuri spre împietrirea sufletelor ce nu puteau oricând, şi oricum să trăiască în pace şi şi bună înţelegere – iubire...

Erau bărbaţi, şi erau şi femei, dar nu le percepeam decât capul şi trupul prelung învăluit cu ţesături astrale curate ca şi sufletele lor. Între fleşuri de acest fel apăreau uneori fleşuri cu femei şi bărbaţi trăind normal, în activităţi omeneşti – dar într-un alt fel de omenesc decât cel al nostru de azi. Şi ei erau la fel de luminoşi, frumoşi prin ei înşişi, cu pielea albă doar uşor, pe pomeţi, prinsă de soare într-un bronz auriu sau numai cu pistrui de aceeaşi culoare. Erau îmbrăcaţi exclusiv în alb, cu ie cusută numai cu fir alb: fuste lungi pentru femei şi pantaloni albi suficient de largi pentru a nu împiedica mişcarea omului în lucrul sau în mersul său. În linii mari erau la fel cu entităţile care ne atrăseseră atenţia de la bun început, şi îmi dădeam uşor seama că erau foarte înalţi – deşi nu la fel cu entităţile astrale – şi mai ales egali, extrem de asemănători ca şi constituţie: cam aşa cum sunt oamenii robuşti fără să fie de loc graşi, oameni obişnuiţi cu munca, fără ca bărbaţii să fie mai înalţi şi mai puternici, mai musculoşi decât femeile. Mulţi ani mai târziu am aflat că oamenii din vechimi învăţau în mod egal să facă toate lucrările gospădăriei şi ale aşezării, schimbând munca în cuplul familial în funcţie de percepţia clară, interioară, a ritmurilor biologice zilnice, lunare şi anuale. 

Oameni fără cusur într-o viaţă fără cusur...

Cu cât pătrundem mai mult în viaţa omului din asemenea vechime, cu atât ne dăm seama de acest adevăr. Oamenii se năşteau în familii nu numai iubitoare, având un adevărat cult, cum am spune azi, pentru bunătate, cuminţenie, curăţenie sufletească şi trupească – frumuseţe interioară şi exterioară încoronată de adaptarea creaţiei sale adevărurilor profunde ale naturii şi deopotrivă ale căutărilor umane. Având un fond profund al cunoaşterii, cu tot ceea ce acumulaseră spiritele umane până în prezentul lor, de care erau perfect conştienţi şi doritori să-şi menţină cât mai mult o astfel de stare, dar ştiind deopotrivă şi viitorul care le va înnegura sufletele. Ceea ce însă nu-i infatua, nu le otrăvea sufletele cu orgoliu şi nici cu acel egoism care azi ne trage să nu oferim semenilor nici din bogăţia materială, nici din bogăţia cunoaşterilor spirituale: decât în majoritate plătind din greu... Acela de atunci era însă fondul obişnuit al spiritelor umane de pretutindeni: şi el este întotdeauna aşa în condiţii optime de viaţă, de societate, numai în condiţii grele majoritatea spiritelor umane, obişnuite cu viaţă de acest fel, optimă, înălţată, pot deveni meschine, agresive şi perverse. Dar fiecare asemenea grea perioadă ne arată de fapt tot ceea ce putem face pentru a schimba treptat, chiar şi în condiţii grele, înclinaţiile moştenite din vieţile animalice, rămăşiţe care, pe măsura avansării în evoluţii, le putem acoperi cu manifestări altruiste, curajoase, conlucrative, tolerante, iubitoare. Să aducem astfel toate manifestările noastre, indiferent de condiţiile în care trăim, la acelaşi nivel înalt şi să căpătăm o experienţă din ce în ce mai bogată de acest fel. 

*

Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial. Fiecare om ştia clar cu cine va forma un astfel de cuplu familial – şi numai dacă avea în destin acest fel de conlucrare, de trăire-împreună. În acele timpuri, pentru fiecare om care avea destin în cuplu, nu exista decât o singură formă de cuplu, fiecare om avea un singur partener de cuplu – şi nu trei posibilităţi principale, aşa cum avem azi – pentru a da naştere la urmaşi. Astfel încât, de copii, membrii cuplului se cunoşteau şi creşteau împreună, învăţând împreună, lucrând împreună, fără a-şi uita nici o clipă partenerul de sarcină. În anii maturităţii deja îşi cunoşteau reciproc obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele puse în practică, conlucrau trăind împreună şi ducând o viaţă lucrativă. Acest fel de viaţă era o pregătire totală, complexă, destinată primei călătorii spirituale pe care urmau s-o facă – dar nu împreună. Fiecare pleca pe drumul său, simultan, cu călăuze diferite, în direcţii diferite. Omul nu se considera pregătit pentru viaţă, pentru a zămisli, a naşte şi a creşte urmaşi decât dacă trecea prin această călătorie introspectivă, călătoria de maturitate completă a omului. 

Abia după revenirea din călătorie şi împărtăşirea introspecţiilor personale partenerului de cuplu, cu analizarea şi aplicarea tuturor celor ştiute acum de amândoi, avea loc pregătirea pentru întreaga activitate generatoare de urmaşi. Cuplul devenea familie abia după ce se împlineau toate aceste cerinţe ale unei vieţi extrem de profund trăită, înţelegând-o în toate firele ei – de la rădăcinile lucrurilor la prezent şi viitor. Un asemenea cuplu de părinţi era perfect în maturitatea sa, conştient de complexitatea sarcinii de a aduce pe lume copii, de a-i creşte şi ai educa în acelaşi mod complex, corect şi conştient cum fuseseră şi ei crescuţi la rândul lor. 

Tot referitor la călătoriile spirituale, la început fiecare om - femeie sau bărbat deopotrivă - era însoţit de o călăuză-bărbat, care era şi învăţător pentru absolut toate cele ce se puteau desfăşura în gospodărie şi în aşezare, fiecare cunoscând şi practicând toate cele necesare, aşa cum am specificat mai sus. Câteva milenii mai târziu, când activităţile vor trebui să fie dirijate către alte noi direcţii, femeile au început să fie însoţite de călăuze femei - tot dintre călătorii Moşilor - şi bărbaţii au rămas în continuare însoţiţi de călăuze-bărbaţi. 

05. COMPLEXITATEA DRUMURILOR SPIRITUALE; RĂDĂCINILE FORMĂRII TRADIŢIILOR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Conştientizările drumeţilor erau multilaterale, spaţio-temporale, conducând astfel la cunoaşteri amănunţite privind viaţa prezentă, dar şi viitorul omenirii:

– spaţiale: simţirea directă a spaţiului străbătut;

– temporale: aducea amintiri, clar-intuiţii şi intuiţii din vieţile anterioare. 

Toate conduceau la înţelegerea necesităţii de a perfecţiona activităţile curente şi de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare cunoaşterile trecutului şi prezentului lor, creând astfel premizele întemeierii tradiţiilor: prin creaţie materială (reprezentarea cunoaşterii printr-un suport material) şi prin gândire, vorbire – reprezentând astfel tradiţia orală. 

În asemenea condiţii, chiar drumurile care relevau asemenea necesităţi aveau să devină moştenire, tradiţie. 

2. În plus, nu numai reprezentările sau creaţiile ca atare au constituit moştenire, ci odată cu ele – aplicaţiile oamenilor în gospodărie şi societate, sentimentele lor puternice născute din cunoaştere şi iubire de toate şi de tot au creat amprente puternice, care acţionează încă asupra subconştientului uman. 

3. Descrierea rutelor şi importanţa lor pentru fiecare drumeţ de odinioară. 

II. DETALII, DISCUŢII

Şi pentru că am discutat despre natura metafizică a drumurilor, cunoaşterilor şi tradiţiilor noastre, să mai vedem câteva aspecte în plus, de aceeaşi natură.

Şi călătoriile în ţinuturile natale, şi călătoriile care duceau în lumea largă, pe acelaşi continent sau pe alte continente, erau drumuri de felul celor pe care azi le numim iniţiatice, iar călăuzele oamenilor erau cei mai buni cunoscători după Moşi: majoritatea fuseseră paznici în străvechimi, în timpul programelor atlante – programe pentru pregătirea omenirii în vederea trecerii de la manifestări preponderent mental-astrale la manifestări preponderent fizice. Adică pentru exact această perioadă a trăirilor pe care le derulăm noi, azi; şi a căror epocă este deja pe sfârşite. 

Toate cunoaşterile oamenilor de odinioară s-au păstrat: şi cele pe care le cunoşteau pe cale mentală şi astrală, dar şi cele fizice pe care fiecare spirit uman le are în experienţa cu care a venit pe Pământ, urmând ca împletirea lor să ajute în timpurile vieţilor fizice, şi apoi în perioada următoare de trecere de la fizic la mental-astral: adică înapoi la vremurile trecute, dar având un potenţial mult mai înalt, mai profund decât îl aveau spiritele umane până în timpul ultimei glaciaţiuni. 

Toate au rămas ca moştenire pentru generaţiile viitoare. Călăuzele erau în acelaşi timp şi Călătorii Moşilor, cunoscuţi bine acum de noi din studiile anterioare, care nu erau sihăstriţi din considerente religioase. Mai târziu, în milenii apropiate de viaţa noastră de azi, au existat şi aceştia, sihaştrii, şi vom discuta îndelung despre ei: cu tot respectul, căci îmbrăţişau cele mai profunde direcţii ale spiritualităţii chiar în firele ei religioase, dar care aveau să se piardă treptat, lăsând locul unei exploatări majoritar-nedemne de profunda rădăcină de credinţă a omului, de încredere în divinitate. 

Timpurile despre care discutăm au fost conştientizate de către fiecare om de pe planetă – aşadar nu numai de către îndrumătorii popoarelor, care le călăuzeau spiritual spre cele mai înalte posibilităţi umane de activitate, de trăiri pe orice planuri. 

Existau, şi s-au pus în practică, modalităţi concrete, fizice în majoritate sau folosind căi fizice, aşa cum vom vedea, pentru diversificarea activităţilor fizice pe direcţii ce ţineau de cunoaşterile şi aplicările lor cotidiene. Şi a existat incontestabil şi conştienţa de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare tot ceea ce urma ca în viitor să fie perceput foate rar, foarte puţin şi de foarte puţini oameni. Dar mulţi aveau intuiţii, iar intuiţiile urmau să fie întărite prin această moştenire, ceea ce conta şi atunci foarte mult, ca nădejde, speranţă, şi avea să conteze foarte mult şi pentru viitorime. Însăşi transmiterea a devenit astfel o tradiţie în sine, nu numai cele transmise pe diverse căi. Cele rar şi puţin percepute au format însă o încredinţare în sine că, în ciuda aparenţelor, toate cele “nevăzute” existau totuşi, ajutau, clădeau viaţa curentă, o susţineau. O încredinţare profundă despre meta-fizică – pe lângă aspectele fizice concret-percepute şi trăite în fiecare clipă, cu fiecare respiraţie a omului. 

În felul ei, chiar tradiţia drumurilor a rămas la multe popoare până în zilele noastre – chiar dacă azi începem puţin câte puţin să conştientizăm, şi să transformăm turismul în drumuri de regăsire a conştienţei de sine, de ridicare a nivelului de conştiinţă, de regăsire a dorinţei de liniştire sufletească, de dezvoltare a unor capacităţi personale despre care aflăm azi că sunt în fond pur spirituale: senzoriale şi extrasenzoriale – despre care am învăţat să spunem la un loc: multisenzoriale. 

COMPLEXITATEA DRUMURILOR SPIRITUALE DIN VECHIME

Multe dintre drumurile spirituale de acest fel duceau către locurile care aveau să devină în timp marcaje spirituale pentru vremurile viitoare: azi le numim megaliţi. Unele astfel de marcaje se vor situa în aşezări, altele în drumuri aflate departe de aşezări, devenite în zilele noastre obiective turistice şi, aşa cum spuneam, asemenea drumuri azi se transformă treptat din nou în drumuri spirituale. 

Locurile care au fost alese drept amplasament devin amprentative, devin lucrătoare în sufletele oamenilor, pregătitoare pentru lucrările spirituale ale viitorului. Azi privim acţiunile noastre după priorităţi într-o mulţime de activităţi, de evenimente pe care le trăim – dar atunci toate activităţile oamenilor erau la acelaşi nivel înalt de importanţă: sferic, adică tot ceea ce intra în activităţile curente ale omului se situa pe acelaşi deosebit-de-important plan. Călătorii erau perfect conştienţi de acest lucru: că omul avea să privească lucrurile în mod diferit în viitor, prin priorităţi în funcţie de interese, puteri şi neputinţe, dar atunci oamenii căutau să privească totul cu toate subtilităţile pe care le puteau pătrunde în acel moment, drept compensare conştientă pentru cele ale viitorului. Dar – foarte important în acelaşi timp – fiind conştienţi că omul viitorului va avea alte forme de subtilitate de dezvoltat, de pătruns, legate de performanţe fizice cu totul deosebite în felul lor. 

Chiar dacă pentru ei toate erau importante, iar toţi oamenii erau egal de importanţi, la fel toate evenimentele trecute, prezente ale lor şi viitoare din perspectiva lor, drumurile erau constituite (ca trasee) în funcţie de necesităţile fiecăruia şi de puterile spirituale (plus înclinaţiile, tendinţele fiecărui spirit în parte). Chiar punctul terminus al călătoriei era ales în funcţie de aceste considerente. Un punct terminus, un loc care urma să ajungă un model inspiraţional, lucrător şi pregătitor şi pentru viitor, dar şi pentru viaţa curentă până la următoarea călătorie proprie. Care determina călătorul să privească viitorul înţelegând necesitatea creării acestor megaliţi – chiar dacă mulţi aveau să fie distruşi în timp. 

Pentru noi un asemenea drum de cunoaştere nu este încă un eveniment spaţio-temporal, de o maximă importanţă, alături de alte drumuri cu importanţă la fel de mare, ca oricare altul de altfel. Dar lucrurile se vor schimba în viitor, revenind la ceea ce au fost odinioară...  

De asemenea, drumurile unui om erau privite ca fiind de aceeaşi importanţă maximă pentru orice om. În liniştea drumurilor apăreau detalii temporale, din alte vieţi anterioare – ale drumeţului şi ale întregii omeniri. Dar şi ale celor planificate pentru toate timpurile viitoare – tot ale sale şi ale lumii întregi. Toate se adăugau la cele cunoscute deja din viaţa de fiecare zi, formând o cunoaştere sferică – aşa cum am numit-o mai sus. 

Călăuzele încurajau oamenii mereu să-şi revadă vieţile anterioare în amănunt, care le revelau viaţa întregii societăţi pământene, cu un impact spiritual extraordinar asupra omului căutător de cunoaştere, de dezvoltare spirituală. Şi, în mod egal, în cunoaşterea planificărilor timpurilor viitoare. Asemenea planificări erau mult mai corect înţelese decât azi, unde nimeni nu avea impresia că fusese planificat să existe crime, ci doar că se cunoşteau reperele vibraţionale ale timpurilor, modul în care diferite grupuri spirituale se comportau în diferite feluri după experienţa pe care o aveau – sau nu o aveau în trăirile lor curente. 

De aceea, cel mai greu era de împletit cunoaşterea trecutului cu cunoaşterea viitorului – nu pentru că nu ar fi fost uşor de înţeles, ci pentru că emoţional drumeţii simţeau o milă sfâşietoare şi faţă de cei ce aveau să sufere, şi faţă de cei care aveau să provoace suferinţă în situaţiile pe care chiar ei înşişi aveau să le trăiască la un moment dat. Călăuza menţinea omul într-un echilibru vibraţional normal pentru acele vremuri, fără ca să-l priveze de sentimentele care veneau în sufletul celui călăuzit. 

Şi locurile, şi sentimentele oamenilor de atunci creau la rândul lor amprente în spaţiile Pământului, în energia fundamentală a Pământului, se întăreau unele pe altele prin precizia, intensitatea lor, dorinţa lor de perfecţionare permanentă, de a-şi reaminti, în amănuntele cele mai profunde, vieţile lor anterioare, precum şi cunoaşterea, aprofundarea planificărilor viitoare pentru întreaga umanitate. 

Azi aceste locuri ne atrag, în subconştientul nostru suntem îmbrăţişaţi de ele – dacă nu chiar în conştient. Dar de fapt din ce în ce mai mulţi suntem cei care începem să conştientizăm şi să ne păstrăm cu încredere intuiţiile proprii, în care credem în continuare. Suntem rezonanţi cu toate locurile pe care le vizităm azi, cu toate locurile pe care le-am trăit la propriu în asemenea perioade anterioare, în asemenea trăiri, acţiuni vechi de milenii!!!... Şi nu numai aici, ci oriunde în lume, pe orice continent, ca membri ai oricărui popor. Pentru că absolut toate popoarele lumii au trăit o asemenea perioadă, până în mileniul 5 sau 4 – în funcţie de necesităţile fiecărui popor în parte. În drumurile noastre de azi, chiar dacă încă nu ne amintim clar locuri, oameni sau evenimente, suntem în trecere prin lume şi ele devin amprentative asupra noastră, lucrătoare, transformatoare, accesând şi impulsionând chiar seturile noastre de raze pe care le foloseam atunci, purtătoare ale amintirilor noastre proprii în timpuri şi în locuri asemănătoare. În continuare, ele atrag altele de aceeaşi natură sau de natură asemănătoare, în cascadă, decopertând treptat tot ce ne-am dorit cândva să ştim şi să folosim în vremurile de azi. 

Pentru fixarea tuturor în amintire, nu numai pentru împletirea tuturor celor decopertate, analizate, înţelese în vederea aplicării fluide în viaţa de zi cu zi a drumeţilor, drumurile făceau ocoluri mari, în spirale ample care se depărtau sau se apropiau de aşezări şi obiectivul principal al drumului – adică un loc unde urma să se fixeze părţi din cunoaşterea omului: cunoaşterea de până atunci şi cât mai avea să vină în continuare, în vremuri încă liniştite. 

Traseul general al drumului spiritual

Legendă:

(1) = aşezarea din care pornea omul în călătorie împreună cu călăuza sa: la început se desfăşura un drum în spirală, pentru dezobişnuirea treptată de activităţile vieţii în familie şi aşezare; pentru obişnuire cu drumul, cu călăuza sa, cu ritmurile de trai în forma călătoriei care se deschidea în faţă;

(2) = punctul terminus al călătoriei, cu oprire pe termen mai lung sau mai scurt; în jurul lui se derula din nou o spirală largă, amplă, bogată în subtilităţi, sensuri profunde ale trăirilor, adaptări la vibraţiile locului, reamintiri, fixări, obişnuiri cu noutăţile: nu se realizau două călătorii în acelaşi loc pentru acelaşi om, dar omul le cunoştea din povestirile semenilor lui şi din cercetările mentale şi astrale care îl pregătiseră de călătorie;

(1a) = drumul de plecare era drumul de ajungere în punctul terminus, unde se desfăşura activitatea cu cea mai lungă durată, pe parcursul unor zile întregi. Nu se poate spune că era cel mai important moment al călătoriei – cum suntem azi tentaţi să spunem, conform normelor de gândire comparativă de azi. Cuprindea bucle în perioadele în care ritmurile personale ofereau condiţii de aprofundare a elementelor de cunoaştere spaţio-temporală, hotărâte de comun acord de drumeţ şi de călăuza sa;

(2.a) = drumul de întoarcere acasă cuprindea spirale de desprindere senzorială, mentală şi astrală de locurile în care desfăşuraseră studii, după care aveau să se deruleze spirale sau bucle pe drumul de întoarcere, asemănătoare cu spiralele şi buclele de pe drumul de ajungere în punctul terminus. 

La revenire în regiunea aşezării proprii avea loc de asemenea o apropiere spiralată: pentru locarea experienţei noi în experienţa proprie totală a spiritului; pentru reobişnuirea cu locul aşezării, cu organizările familiale şi din aşezare, cu activităţile în sine care aveau să folosească cele ce fuseseră asimilate pe timpul călătoriei. 

04. NATURA METAFIZICĂ A CĂLĂTORIILOR SPIRITUALE DIN VECHIME

I. IDEI PRINCIPALE

1. Descrierea Platoului în forma lui naturală, precum şi a împrejurimilor, înainte de formarea megaliţilor. 

2. Conştientizarea spaţio-temporală de către drumeţi a drumului care ducea către locurile stabilite pentru formarea megaliţilor. 
3. Crearea lor prin cunoaşterea profundă a necesităţilor de îndrumare spirituală a generaţiilor următoare. Studiul şi înţelegerea formării rădăcinilor de modelare: prin şănţuire – lăsând ca vremurile să contribuie la formarea lor până la aspectul final, purtător de mesaje vizibile pentru posteritate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Ştiam de prin anul 2001, când am fost prima dată în Peştera Ialomicioara, că grupuri de oameni de pe meleaguri noastre plecau în lume, sub îndrumarea generală a Moşilor; dar, influenţată atunci de literatura timpului, chiar am crezut că dacii au dus cultura într-o lume care nu o cunoştea în felul lor: profund metafizic. Nu după multă vreme am studiat aceste timpuri şi am aflat că aceeaşi cultură, spiritualitate de fapt, de care aveau parte dacii, au avut parte toate popoarele lumii, deosebirile ţinând numai de specificul local, în baza căruia s-au format specificităţile tradiţiilor. Şi mi-am dat seama, studiind străvechimile, de faptul că toate tradiţiile lumii au acelaşi fundament existenţial – un fond metafizic fără dubiu. 

De atunci, an de an m-am reîntâlnit cu aceste locuri – de la vf. Omul la Babele şi în Padina, la Peştera Ialomicioarei. Am bătut platoul în lung şi în lat, an de an, cu studiile mele despre străvechimi şi vechimi: înainte de ultima glaciaţiune şi după ultima glaciaţiune, după refacerea populaţiilor umane pe întreg Pământul. Platoul, cu 8000 de ani î. H., arăta altfel decât azi: munţi, culmi muntoase cu vârfuri ascuţite alternând cu culmi domoale. Încă nu era modelat: - nici cum au ştiut oamenii de-a lungul timpurilor mai apropiate, nici cum îl ştim noi azi sau cum credem noi că arăta. Încă nu era modelat, dar oamenii care erau în drumuri spirituale vedeau bine planificările: adică ceea ce urmau să facă chiar călăuzele lor – Călătorii Moşilor – în curând, iar locurile erau atunci deja alese, conform planificărilor: uneori chiar erau începute şănţuirile când au început drumurile spirituale, fin, discret, aşa cum au fost toate realizate. 

Nici sus şi nici pe vale nu erau aşezări umane, ci doar ici-colo case amenajate pentru drumeţi. La început le-au folosit doar Călători Moşilor, apoi, treptat, şi drumeţii în drumurile spirituale despre care discutăm. Aşadar erau foarte puţini cei ce-şi încrucişau drumurile pe aici, dar casele erau suficiente pentru a adăposti oamenii, chiar dacă se împleteau uneori drumurile lor. În partea Cerdacului şi ceva mai devreme de Cerdac, pe partea opusă, în interiorul muntelui, au fost case de călători, unele amenajate în goluri naturale deja existente şi completate cu pietre îmbinate cu pământ şi lemn, închise cu uşi de lemn, pietriş fin şi pământ dur. Aceste amenajări au fost create în locuri ferite de curent, ploi sau ninsori directe, spre deosebire locurile celor pe care azi îi vom numi megaliţi, care au fost alese – deci în mod socotit, ales – să fie în calea unor anumite tipuri de intemperii, care să acţioneze asupra lor sub un anumit unghi şi cu anumite puteri, supuse soarelui direct în anumite unghiuri, care să usuce piatra şi astfel s-o modeleze dincolo de ceea ce făcea mâna cu intenţie a omului. 

Astfel încât drumeţii ştiau bine care este planul locului, cum aveau să arate toate, unde aveau să se întindă şi cât: şi megaliţii, şi alte locuri - de studiu pentru ei, adică lăcaşurile de observare, alături de casele de călători pentru odihna lor. Ştiau locurile, ştiau felul în care se va lucra asupra pietrei, adaosurile care urmau să fie discret folosite de înşişi Moşii locului: la fel ca şi în alte locuri pe care ei le cunoşteau din văzute cu ochii minţii şi simţite direct cu trupul din călătoriile lor şi ale semenilor din aşezare. Ştiau că pe locurile unde în acele timpuri erau numai stânci ascuţite sau rotunjite, dinţi sau spinări de munte, chiar în curând călăuzele lor – şi ale altor asemenea lor – vor lucra susţinut asupra munţilor, în deplinătatea atenţiei lor mult mai înaintate decât a oamenilor din văi, cu atenţie să nu strice echilibrul natural al locurilor. Călăuzele îi conduceau direct la locurile ce urmau să fie remodelate, dar nu numai acolo, ci peste tot unde era nevoie de percepţie şi înţelegere a timpurilor lumii. Căci oamenii trebuiau să simtă cu toate simţurile lor absolut tot ceea ce străbăteau: azi pe majoritatea noastră ne interesează numai obiectivele vestite, mărturii evidente ale celor care au trăit în vechime – indiferent dacă vizitatorul de azi crede sau nu că acolo a participat şi mâna omului. În vechime însă erau importante toate cele legate de drumuri, conştientizarea lor, învăţăturile consolidate în vederea susţinerii perioadei grele care, în acele timpuri, încă nu luaseră avânt. 

Ştiau, vedeau cu ochii lor care erau acele locuri, acele pietre, semnificaţiile lor pentru vremurile ce aveau să vină şi mai ales pentru perioadele în care vremurile crude nu aveau să treacă dar se împleteau cu cele care prindeau avânt să revină din nou, să se instaleze din nou în frumuseţea lor primordială...

Atingeau pietrele în locurile unde urma să se facă mici şănţuleţe, crăpături fine care în timp aveau să modeleze stânca şi să formeze aspecte ale unor simboluri specifice mesajelor de care aveau nevoie oamenii de pretutindeni. În acest fel:

– se ajungea la formele finale exact la timpul când omenirea îşi va fi pierdut cunoaşterea, dar ele aveau să lucreze tot timpul în subconştientul uman, transmisă din generaţie în generaţie, păstrând amprenta fină a mesajului să dăinuie şi să înflorească exact când fiecare om, din fiecare popor, după puterea spiritului lui, avea să fie chiar pe pragul celor două lumi: cea fizică care se sfârşea – cea mental-astrală care avea să se afle în revirimentul ei natural;

– se ajungea la înţelegerea că orice controversă normală omului necunoscător, dar şi nesigur chiar în intuiţiile sale, devine neavenită: între cei ce susţin că sunt realizate de mâna omului şi cei ce susţin că sunt fenomene naturale. Nu absolut naturale – de fapt mâna omului profund cunoscător şi realizând conştiincios lucrările sale, s-a bazat pe natura planetară pe care o cunoştea extrem de bine, despre care astfel ştia de la bun început că avea să-i continue lucrarea, dezvăluind până la capăt conceptul omului-lucrător pentru semenii săi, iubitor în egală măsură şi al semenilor săi, dar şi de natură. 

Dacă ar fi sculptat total imaginile, în modul în care azi realizăm orice sculptură, locurile alese: culmi montane în cea mai mare parte, s-ar fi deteriorat chiar în primii 1000 de ani; oricum ar fi fost nevoie, la întreaga capacitate a megaliţilor chiar şi numai în ţara noastră, de o muncă titanică a întregului popor pentru a realiza toate sculpturile din întreaga ţară. Dar de la început, fiecare om era interesat de absolut orice ţine de natura umană, de natura planetei, a altor planete şi stele care sunt, fiecare în parte, adevăraţi uriaşi-vulturi ai cerurilor: pentru că ştiau bine că pământurile zboară prin ceruri, formând grupuri mai mari sau mai mici ca popoarele de oameni sau turmele de animale, sau valurile de peşti ori stolurile de păsări... 

Studiem azi toate aceste linii de cunoaştere ale omului din străvechimi şi vechimi, mai depărtate sau mai apropiate de zilele noastre, precum şi rădăcinile tradiţiilor aşa cum puţini ne îndemnăm să o facem azi, încă, şi astfel vom ajunge şi noi, aşa cum mulţi alţii au făcut-o înaintea noastră, să ne dăm seama de rădăcinile de natură absolut metafizică a tradiţiilor – dar şi a multor alte elemente care azi fac parte din viaţa noastră. Şi nu ştim – încă, dar intuim, apoi credem, apoi cercetăm, că ele nu au apărut pe Pământ, în evoluţiile spirituale pământene, nu ştim că ele cuprind aspecte din cunoaşterea memoriilor uriaşe ale monadelor, dinainte de venirea şi şederea lor vremelnică pe Pământ, cuprinzând adevăruri atât de mari ale universului, încât devine la început totul incredibil pentru mintea noastră plină de prejudecăţile limitărilor fizice de până acum. 

Dar ne vom reaminti despre toate acestea şi vom continua să decopertăm cu răbdare şi dor nesfârşit tot ceea ce avem nevoie să recuperăm din adâncimile prea puţin sondate ale istoriei adevărate a omului. 

A omenirii. 

A drumului spre universalizare. 

Spre îndumnezeire...

03. DRUMURILE CĂTRE MUNŢI

I. IDEI PRINCIPALE

Drumurile spirituale ale oamenilor spre Platoul Bucegilor curgeau din două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vf. Omul;

2. Din Valea Largă şi Comarnic cu alte două rute:

– Moroieni-Cuibul Dorului-Piatra Arsă-Babele-Vf. Omul;

– Moroieni-Cuibul Dorului-Bolboci-apa Horoabei-Padina-Vf.Omul. 

Drumurile dinspre Ţara Bârsei aveau capăt de întăritură energetică ceea ce azi numim Scutul energetic al Braşovului.

Drumurile dinspre Valea Largă aveau ca punct de întăritură energetică îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională sub formă piramidală care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Drumurile ocoleau prin rute largi, cu bucle numeroase, pregătind drumeţii pentru liniştire şi intrare în percepţii specifice lucrărilor lor. La întoarcere, rutele erau tot la fel de largi, pregătind drumeţii pentru reintrarea în societate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Merg pe un drumeag aflat chiar la ieşirea din Padina spre Cheile Tătarului şi Bolboci. Îi spune „La Lăptici” (este drumul spre rezervaţia naturală Turbăria Lăptici). Din drumul mare, cărarea trece podeţul peste apa Horoabei şi se pierde mergând drept o vreme printre ierburi şi flori, iar ici-colo pădurea ajunge chiar până în cărare, dar nu o însoţeşte mult, se depărtează imediat ca o femeie năzuroasă... Acum mă uit mai cu teamă în stânga şi în dreapta, căci pe mîna dreaptă, undeva unde pădurea este mai rară am dat cu ochii de primul urs acum câteva veri... mergeam încet fotografiind flori şi fluturi, fără să mai bag în seamă spinările negricioase de mai peste tot, ca în multe alte locuri de pe valea Horoabei: ai zice că-s urşi la odihnă, dar de fapt sunt pietroaie uriaşe acoperite cu muşchi des şi vechi şi dacă te obişnuieşti cu această perspectivă (ca şi mine!!!), nu mai ai nici o teamă - chiar dacă localnicii care mă cunosc spun că-s „stâni” pe versanţii ce coboară abrupt sau lin spre apa Horoabei şi urşii vin „ca pe moşia lor” (bieţii de ei, cândva într-adevăr era „moşia” lor). Şi să vă povestesc mai departe ce-am păţit atunci, fotografiam încântată, cu sufletul-curcubeu de magia ierburilor şi florilor, a fluturilor dându-mi ştrengăreşte peste nas... dau să mă întorc la drumul mare, pe stânga văd un pietroi din cele ştiute, mai spre adâncul pădurii, îmi dă prin cap o undă de gând: „Pietroi!” şi numai ce văd că „pietroiul” întoarce un cap spre mine, cu ochi sticlind în lumina dulce de sub cetini... Ştiţi ce se zice în asemenea clipe... dar mi-am ţinut răsuflarea şi fără să măresc pasul m-am îndepărtat tiptil... apoi am rupt-o la goană spre podeţ şi am zburat direct în curtea pensiunii Coteanu...

Povestea e şi cu continuare, dar o las pe altă dată !!!

După binecunoscuta zicală: nu se petrece acelaşi lucru în acelaşi loc de două ori, iată-mă din nou pe drumul Lăpticilor, la 2-3 paşi de apa învolburată ce clăbuceşte spre Cheile Tătarului. Şi mă gândesc la drumurile mele de odinioară, din vieţi trăite printre şiruri cuminţi de munţi şi văi sau dealuri pe la poalele lor, vălurind la fel ca pe culmile din zări cu soare-apune... Doamne, cum de nu aveam nici o frică atunci să le străbat aşa, când singur, când singură, colindând cu atât de mare încântare prin frumuseţile din jur, încât nici măcar o dată nu-mi amintesc să fi simţit teamă... 

Însă dinspre Chei spre Peştera Ialomicioarei veneau odinioară drumurile Călătorilor, venind de departe dinspre Moroienii de azi, căci pe atunci nu erau aşezări pe Valea Prohovei, ci de dincolo de Comarnic, cam spre Nistoreşti şi de acolo în sus, lin, spre munţi. Locurile din susul munţilor erau din vechimi drumurile Călătorilor Moşilor – dar nu numai ducând Cuvântul înţelept al Moşilor de două ori pe an, cum v-am mai povestit, ci şi în alte drumuri ale lor: când însoţeau din văi spre crestele munţilor oamenii din aşezări, pe drumuri line şi lungi, făcute ca să cunoască şi locurile mai puţin cutreierate de ei în mod obişnuit. 

Şi nu numai. Drumurile acestea erau drumuri de iniţiere, cum le numim noi azi, drumuri de învăţătură prin propriile trăiri ale oamenilor, prin propriile intuiţii: doar punctate ici-colo de călăuza lor – Călăuza-Călător, prin cunoaşterea tuturor treburilor umane. 

Drumurile oamenilor de atunci nu erau cele ale noastre de azi, cum ajungem de regulă din Sinaia pe serpentine sau cu telecabina din Buşteni până sus. Ele mergeau spre Platoul pe care azi îl numim al Babelor (sau al Sfinxului – după preferinţe) prin două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vârful Omul;

2. Din regiunea care începea cam din Valea Largă şi Comarnic cu alte două direcţii:

– Moroieni – Cuibul Dorului – Piatra Arsă – Babele – Vf. Omul;

– acelaşi drum până la Bolboci (care nu era atunci, fiind lac artificial creat în anii din urmă) – apa Horoabei – Padina – Vf. Omul.

Drumurile aveau câte un punct de întăritură energetică, pe care în cuprindeau spre binele drumeţului:

– în Ţara Bârsei: ceea ce oamenii numesc Scutul Braşovului (care este de fapt o întăritură naturală, densă, a manşonului eteric al planetei care cuprinde întreaga scoarţă terestră şi atmosfera planetei);

– între Valea Largă şi Sinaia cercetătorul mental poate percepe o asemenea întăritură formată însă altfel: din îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională, care dau în spaţiu o formă de piramidă care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Şi în alte locuri din ţară, care duc de la şes şi dealuri către vârfurile altor munţi, avem de asemenea puncte de întărire energetică şi le vom studia pe rând, la timpul potrivit. 

Aşa cum am mai amintit, drumurile de acest fel, drumurile spirituale ale oamenilor, nu urcau niciodată abrupt pe munte, cum stau lucrurile acum, căci motivul nu era scurtarea rutelor comerciale sau a drumurilor lungi de legătură între aşezări, ci drumurile, oricât de lungi erau ele, erau pentru cunoaştere personală aprofundată. Se stabileau întotdeauna de comun acord între călăuze şi oamenii din aşezări având în vedere: vârsta, necesităţile evolutive de cunoaştere, necesităţile personale de liniştire profundă faţă de viaţa în colectivitate, cele de apariţie a intuiţiilor şi clar-simţurilor necesare tuturor cunoaşterilor despre care subiecte oamenii ştiau bine, în linii mari. Rutele largi, alese în funcţie de criteriile de mai sus, şerpuiau mai aproape de munţi, sau mai direct, sau printre dealuri, cu ocoluri mai largi, sau alegând malurile apelor pentru cei care erau trăitori în preajma lor. Şi toate urcau blând, larg, până în vârful munţilor şi coborau tot blând, pe versanţii opuşi spre văile de dincolo de ei...

Mersul omului nu era grăbit, căci nu aveau pentru ce să se grăbească: nici călăuzele, nici cei călăuziţi. Fiecare moment al drumurilor era destinat observării, conştientizării percepţiilor, învăţăturilor pe care oamenii le primeau de la călăuzele lor: oameni cu cel mai înalt grad de cunoaştere a lunii, înafară de Moşi. 

Dar motivul principal era, de la bun început adaptarea la schimbarea vibraţiei pe măsura creşterii altitudinii. Drumurile duceau către locuri de studiu, de cercetare, situate pe versanţii munţilor, iar în interiorul muntelui erau valorificate deschieri naturale, lărgite uşor după necesităţi, formând case ale călătorilor. Erau sculptate în piatră, spre deosebire de cele din păduri, de la poalele munţilor, care erau construite din materialele locului (pământ, buşteni, pietre din râurile din apropiere). Toate însă erau atent îngrijite de Călătorii Moşilor şi de oamenii din aşezările din văi, întreţinute curat şi aprovizionate cu cele necesare adăpostului, hranei şi odihnei drumeţilor. 

Schimbarea lentă a vibraţiei de la şes la munte determina, în liniştea sufletelor călătorilor, venirea intuiţiilor privind trecutul locurilor străbătute (istoria locurilor), despre trecutul propriu al călătorilor, iar ajutătorii însoţitori de drum ofereau, în pauza analizelor proprii, cunoaşteri în plus omului care le necesita, despre timpuri şi locuri încă neuitate. 

Ajungerea pe platou însemna studiul personal pe versantul muntelui şi adăpostirea în casele de călători din interior. Aici, studiul personal se referea, în linii mari, la percepţia modificării vibraţiilor, comparativ cu vibraţiile din regiunile cunoscute deja de ei. Se studiau schimbările de vegetaţie, alte vieţuitoare, schimbările atmosferice, ale scoarţei planetare, comparativ cu locurile cunoscute din aşezarea proprie, dar a altor locuri parcurse în alte drumuri, la fel ca şi schimbările proprii în funcţie de vârstă, călătoriile de acest fel având loc cam de 2-3 ori de-a lungul vieţii. 

Viaţa omului în mod normal avea o durată medie:

– la început, în condiţii optime pentru corporalitatea umană în medii de vibraţie încă neobositoare, vârsta medie de trai uman era de cca. 500 de ani;

– treptat vieţile oamenilor şi-au modificat durata, la cca. 250 – 200 – 150 de ani, cam după jumătatea perioadei de la refacerea corporalităţii populaţiilor umane, după ultima glaciaţiune – şi primele mari migraţii de populaţii din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu; 

– vibraţia joasă, care influenţa din ce în ce mai puternic vitalitatea corporalităţii umane a determinat restrângerea şi intrarea în stare latentă a unor straturi interioare ale corpurilor fluidice, iar durata medie de viaţă s-a redus treptat până la valorile pe care le cunoaştem azi. 

Modificările traseelor în drumurile spirituale ţineau aşadar de vârsta oamenilor, de activităţile generale desfăşurate în mod curent (familiale, generale pentru aşezare, etc.), de schimbările de vibraţie de-a lungul vremurilor şi mai ales de influenţa evenimentelor de pe planetă: evenimentele răspândeau vibraţii ce contribuiau la schimbările vibraţionale generale în diverse momente pe planetă. 

Vom detalia în articolele următoare multe dintre activităţile oamenilor în astfel de călătorii, în teritoriile strămoşilor noştri. Deocamdată, ca introducere în tematică, să spunem că după terminarea studiilor personale, revenirea se realiza pe altă cale, pe alt drum, tot larg, şi iarăşi e bine de spus – nu pe versanţii abrupţi: pe asemenea drumuri largi avea loc asimilarea cunoaşterilor primite în sufletul călătorului, precum şi pregătiri ale integrării lor:

– în experienţa totală a spiritului;

– în experienţa curentă a omului ca spirit întrupat pe Pământ, a familiei şi a aşezării. 

Astfel de drumuri erau o experienţă profundă pentru viaţa omului, în întruparea ce ne este dată ea însăşi ca o călătorie, de o însemnătate uriaşă pentru orice spirit. Pe de altă parte, astfel de drumeţie era pregătirea pentru o altă călătorie, pe care fiecare om o avea de făcut în acele timpuri, în lume: în teritoriile altor popoare, pe acelaşi continent, sau pe continente diferite, sau pe insule diferite de pe întinsul oceanului planetar: în acele timpuri nu se considerau segmentate apele în oceane şi mări, ci se socotea întregul larg, de pretutindeni. 

O singură diferenţiere era valabilă atunci: „apele” Cerurilor – de apele Pământului. Cele mai apropiate, dense, strălucitoare, hrănitoare şi odihnitoare – cum le ştiau oamenii atunci, le numim acum manşoane matriceale ale planetei; cele mai depărtate, presărate cu valuri de stele şi cu alte pământuri, le numim azi cosmos. De la Moşi, şi de la Călătorii lor ştiau bine cum să-şi amintească multe dintre cele cunoscute din vremurile când vedeau totul cu mintea, în mare amănunt, ştiind bine încă şi în prezentul lor multe: încă mai puteau vedea, când făceau călătorii liniştite doar cu călăuzele lor, departe de tumultul vieţii din aşezări: văzând cu ochii minţii multe şi frumoase dintre toate cele ale Cerurilor şi Pământurilor... 

În acest fel fiecare om cunoştea bine şi viaţa de pe meleagurile natale, din vremuri încă neuitate – dar despre care ştiau bine că vor fi uitate, lăsând locul lor altor frumuseţi ale omului şi ale lumii. Dar prin alte drumeţii cunoşteau direct, pe viu, şi părţi din viaţa altor popoare, de pe alte meleaguri, putând învăţa unii de la alţii, din experienţa fiecăruia, dar şi împletindu-şi experienţa proprie pentru înţelegerea generală a vieţii pe Pământ. 

02. CĂLĂTORIILE ŞI CĂLĂTORII DE IERI ŞI DE AZI...

I. IDEI PRINCIPALE

1. Despre cum s-a format, în mod matriceal, relieful planetei; despre canalele eterice ale planetei şi portalurile cu celule de stabilizare vibraţională pentru planetă şi vieţuitoarele ei.

2. În vechime, călătoriile oamenilor erau destinate dezvoltării spirituale: dezvoltarea percepţiilor cu toate corpurile omeneşti (simţuri şi clar-simţuri), aprofundarea studiilor străvechimilor, istoria locurilor şi locuitorilor lor.

Călăuzele în astfel de călătorii erau Călătorii Moşilor, înafara perioadelor în care răspândeau cunoaşterile cele mai noi pe care le trimiteau Moşii. 

II. DETALII, DISCUŢII 

Am mai scris în anii trecuţi despre Platoul Munţilor Bucegi şi Peştera Ialomicioarei. Şi voi relua subiectul acesta – şi altele după acelaşi principiu – ori de câte ori cunoaşterile noastre vor mai face un pas înainte, aşa cum s-au derulat toate în ultimii 10 ani. Nu am de ce să schimb ceva în postările vechi, poate doar să caut o modalitate mai simplă de a posta fotografii, pentru că Blogger a scos aplicaţia prin care se puteau posta albume. Vă voi trimite linkuri imediat ce voi remedia acest lucru. 

Aşadar... Să mergem mai departe, la un nou nivel,cu noi cunoaşteri, cu noi aprofundări...

*

...Azi m-am hotărât să fac câţiva paşi pe drumul Jepilor. Pe drumul spre cascada Urlătoare nu este încă multă lume şi intru în pădure zâmbind telecabinei ce trece silenţios deasupra capului, cu câţiva aventurieri la prima oră. Când am mers ultima oară cu telecabina, conducătorul m-a abordat tranşant cu “Doamnă, noi ştim că dumneavoastră umblaţi singură la prima oră, e frumos – dar e periculos! Urşii urcă pe culmi în primele ore ale dimineţii de mănâncă rogoz, să se dreagă la burtă după ce mănâncă mizerii de la tomberoane...” Şi mi-a spus să nu umblu singură pe culmi 3 ore înainte de asfinţit şi 3 ore după răsărit... 

Am mulţumit omului – nu mă mai mir că mă cunoaşte din vedere personalul de acolo; şi salariaţii de pe trenul regio de 6,30 mă ştiu: ”Daa!... Toată lumea o ştie pe doamna care scrie!...” 

Rămân pe un buştean la “rădăcina” Jepilor Mici, dar gândul mă poartă din nou la înălţimile Platoului montan... Mă trezesc că zâmbesc amintirilor şi îmi vine în minte cum, la coborâre din telecabină, m-am aşezat pe o piatră la stânga – lumea o ia la dreapta întotdeauna, spre Babe şi Sfinx, spre Cerdac şi Omul...

În trecut lumea nu ştia de “Sfinx”, îi ziceau Moşul... Alţii, azi: Dacu’... daaa, dacul cu mustaţă şi cuşmă adusă (“Da’ce-i aia Sfinx? Ceee... nu vede tot omu’ că-i dac cu cuşma pe frunte??”...) Cineva, odată, mi-a spus privind în zarea înroşită de apus: “Eeee... dvs nu ştiţi ce Moşi am avut noi...” “Da’de sihaştri aţi auzit?!...” îi era vorba tristă, o scotea dintr-un suflet chinuit parcă de vagi amintiri pe care nu le putea numi... Îi zic un “Dăăă...” vorba veche şi-ntr-o dungă a românului... “De sihaştri ştie tot omul de la oraş că a auzit de Daniil Sihastru’a lu’Ştefan-Vodă...”

Dar eu ştiu ce a vrut să zică omul, însă eram curioasă ce are de zis mai departe... Dar nu a mai spus nimic, probabil fiind sigur că nu-l voi crede. Nici eu nu puteam să-i zic prea multe – căci cred că nici dânsul nu m-ar fi putut crede...

Oameni suntem... şi supuşi părerilor, greşelilor...

CUM S-AU FORMAT MUNŢII

Stau pe buşteanul meu şi mă uit spre creste, cum se iţesc ele pe deasupra coamelor bogate de frunziş ale fagilor bătrâni. Îmi aduc aminte cum am învăţat că se nasc formele de relief ale planetei, din formaţiunile eterice ale ei: undeva în adâncuri este un nod eteric de coardă stelară, iar formele materiale – fizice sau cu vibraţie mai mare decât cele fizice, cum sunt cele eterice – se formează după cum se împletesc în bogăţia lor buclele strânse ale coardei stelare care formează nodul: coarda se formează pe timpul respiraţiei în ritmuri diferite, rar ajunse la sincronicitate, a popoarelor de spirite care o formează, prin întruparea lor în steaua ce va forma la rândul ei planeta. Când respiraţia popoarelor de spirite ale stelei devine sincronă, coarda pe care se vor ancora planetele sale creşte repede – dar buclată din cauza puterii energetice diferite a fiecărui popor întrupat: se strâng, se împletesc şi formează un “nod” care va deveni suportul întrupării poporului spiritual al noii planete. Imediat ce respiraţia spiritelor începe să se desincronizeze, nodul creează condiţii de întrupare a poporului planetei ce se va forma astfel şi toate aceste forţe spirituale, radiante, la un loc încep să atragă fluxuri de materii şi energii care vor înfăşura strâns nodul de pe coarda stelară, formând nucleul planetar fix, stabil. Treptat nucleul cu nodul interior atrage alte fluxuri de materii şi energii, formând manşoane eterice cu structuri bogate, din materii de toate felurile de vibraţii: care vor susţine la rândul lor alte structuri necesare vieţii, întrupării spiritelor care vor forma biosistemul planetei. Manşoanele vor continua să atragă şi să formeze părţile: pământoasă, apoasă şi aeriană ale planetei, după forma buclelor nodului ce formează nucleul planetei, dar şi în conformitate cu matricea de destin a planetei, dată de un canal de întrupare şi menţinere în întrupare, protector şi hrănitor creat de marii ajutători de întrupare ai stelei şi planetei... protector pentru toate vieţuitoarele planetei: plante, gâze, păsări, animale... şi... fluturi care vin să-mi mângâie ochii închişi sau libelula care zboară nemişcată în faţa mâinii mele lenevite pe piatra încălzită de soare!!!... 

Ce frumoasă e cunoaşterea... 

Ce bucurie poate da sufletului...

Şi iar mă plimb printre învăţături şi viziuni de o rară frumuseţe, văzând canale şi portaluri cu largi lăcaşuri interioare, albastre ca seninul cerului curat de vară: strămoşii noştri le numeau “ochii” pământurilor sau ale apelor, depindea de locul unde le vedeau. Ei ştiau bine că pământul şi apele erau străbătute de ele şi că toate vieţuitoarele planetei îşi recuperează vibraţia slăbită în cursul trăirilor lor (zbor, alergat, mâncat, respirat sau din frici, azi putem adăuga pentru oameni: muncă, vorbire multă, plăceri, neplăceri, dispreţ, dar şi tot felul de alte sentimente, gânduri grele, negre, ură, mânie şi alte greutăţi care întinează sufletul nostru): adică se odihnesc din oboseala lor – iar acesta este modul planetei de a ne ajuta dincolo de toate cele ştiute de noi. Oamenii din vechime ştiau bine că acele portaluri sunt îngroşări ale canalelor din care este croit manşonul eteric al planetei, care ne înconjoară, ne protejează de razele cerurilor, ne hrănesc partea cea mai profundă a fiinţei noastre. 

Le privesc şi eu din nou, acum ca şi întotdeauna plină de încântare, concentrându-mi privirea mentală în interior şi în exterior totodată: canalele cu vibraţia mai apropriată de puterea mea, care ies din peisaj ca nişte vechi furnale de fabrică ale planetei, albe – acel alb-albăstriu strălucitor, cu şiruri întregi şi lungi de portaluri care se pierd uşor în zare. Acum puţini oameni pot să schimbe frecvenţele, aşa cum am fost şi eu învăţată de ajutătorii mei astrali, dar în trecut toată lumea putea s-o facă, în viitor toată lumea va reveni la a o face din nou. Îmi amintesc cum, în alţi ani, colindând culmile munţilor, puteam să le văd şi de acolo, înşiruindu-se în toate direcţiile. 

Toate erau de mult cunoscute de oameni – de fiecare om în parte, fără deosebire. Azi le numim celule de stabilizare vibraţională a vieţuitoarelor planetei, în trecut erau numite locuri de odihnire a vieţii. Aşadar despre aceste structuri este vorba când observatorii mentali de azi vorbesc despre portaluri, crezând că acolo s-ar putea deschide porţi, iar dincolo de ele drumuri către alte părţi din univers sau către alte universuri, crezând că ar fi locuri de “teleportare” pentru cunoscători, dar şi pentru neatenţi. Dar azi nu vedem decât întăritura eterică a canalului, iar “portalul” se formează pe acelaşi principiu al respiraţiei poporului spiritual întrupat ca planetă: o respiraţie sincronă a unui singur popor spiritual – în cazul stelei fiind un număr mai mare sau mai mic de popoare de spirite care se întrupează într-un corp comun, care formează o stea. De fapt există locuri de trecere dintr-un strat dimensional în altul, dar ele sunt foarte rare, sunt locuri pe care le folosesc DOAR cunoscătorii prin destinul lor, cei care circulă între diverse straturi (dimensiuni structurale paralele): care sunt numai entităţile dimensionale şi inter-dimensionale. Pentru dimensionali, doar un pas este nevoie să facă pentru a trece dintr-un strat în altul, oriunde, dar ei se folosesc în timpurile noastre numai de anumite canale (cu o anumită vibraţie, echilibrată comparativ cu vibraţia biosistemului, inclusiv a oamenilor). Şi, din mulţimea şirurilor de celule de stabilizare vibraţională, doar unele, din unele canale cu o anumită vibraţie, împlinesc astfel de condiţii speciale. Alegerea se face în funcţie de locurile mai retrase din calea animalelor, pentru ca acel călător dimensional să nu fie perceput de ele. Călătorul dimensional îşi poate schimba imediat vibraţia, de la o clipă la alta, ajungând să păşească în stratul, dimensiunea noastră structurală, sub forma unui om obişnuit, călător pe acele meleaguri: de fapt el este un călător special, venit să ne ajute în feluri pe care noi, oamenii micuţi ca putere spirituală, nu le putem încă face. Şi, pe ajutorul de acest fel, necunoscut, neştiut, în legi pe care cu greu le-am putea urmări, ne-am bazat toată evoluţia în vremurile acestea nespus de grele. 

...Şi iar clipesc alene... şi peisajul “de poveste” îmi scaldă privirea... sunt din nou în pădurea de la poalele muntelui, în fluierat de mierle, cu ierburi şi flori unduind în bătaia unui vânticel de dimineaţă...

*

...Drumurile sunt şi cele care conduc oamenii spre locurile cele mai frumoase, de odihnire – dar în vechime erau drumuri exclusiv pentru dezvoltarea cunoaşterilor, simţirilor fizice şi mai ales ale celor din alte câmpuri, cu o vibraţie mult mai înaltă decât cel fizic. Erau drumuri pentru dezvoltarea cunoaşterilor despre locuri străvechi, despre timpuri foarte îndepărtate, despre istoria nouă a locurilor şi a legăturilor lor cu alte locuri din lumea largă, dar şi a prezentului şi modullui în care toate cele care au fost, sunt şi vor fi se regăsesc în valurile de timp ale viitorului. 

Drumurile erau peste tot: către munţi trecând prin şesuri, dealuri, păduri care ascund viaţa atât de bogată a vieţuitoarelor, lacuri şi ape curgătoare, mări şi oceane ale lumii, ca şi insulele lor. 

Drumurile oamenilor erau atunci... cu 8000 de ani î.H., pentru adâncirea şi păstrarea cunoaşterilor, dezvoltarea intuiţiilor, cunoaşterea forţelor proprii spirituale, dar şi cunoaşterea profunzimii obiceiurilor fiecărui om din propriul popor şi fiecărui popor de pe întinsurile pământurilor şi apelor. Erau drumuri ale oamenilor din popor cu ajutători de o înaltă măiestrie a sufletului, a simţirilor, a cunoaşterilor din toate vremurile: cu care împărţeau drumurile, dar şi viaţa, atunci când era necesar. Drumurile erau pentru îmbogăţirea spiritului, după care urma împărtăşirea experienţei trăite propriei familii, când reîntoarcerea acasă încheia o etapă a vieţii şi deschidea poarta uneia noi.

Erau Drumuri Spirituale...

Fiecare om ştia şi se întărea în cunoaşterea fluviului timpului, cu bogăţia sa fără sfârşit, pornind de la oamenii din străvechimi care ajutau cutreierând pădurile, munţii, întinderile oceanelor şi insulele lor: cunoşteau de mult istoria paznicilor din străvechimi şi ajutorul iubitor şi altruist pe care îl dădeau oamenilor de pretutindeni, cutreierând Pământul şi alte locaşuri ce veneau de dincolo de ceruri, fără întârziere, la îmbrăţişarea cu lumile oamenilor, ajutându-i mereu să pătrundă cu sufletul văzător măruntaiele pământurilor, apelor, cerurilor. Erau ajutători puternici care aveau tăria şi înţelegerea de a se sfătui cu suflete încă mult mai înălţate, şi de la care primeau mereu învăţături. Ştiau de vremurile paznicilor din străvechimi şi că în vremurile lor se născuseră Moşii tuturor popoarelor lumii, care aveau să trăiască, să-i însoţească şi să-i îndrume până când Pământul – Vulturul cerurilor de ieri şi de azi – avea să se scuture de furnicarul oamenilor de pe el şi vremurile luminoase aveau să aducă celor rămaşi pe aripile lui alte înţelegeri, ale altor Moşi alături de cei străvechi de zile. Ştiau că până atunci Călătorii Moşilor lor, care le erau şi călăuze în drumurile lor spirituale, drumuri de adâncire în suflet şi în bună-cuviinţă, vor rămâne călăuzele lor până la plecarea multor Moşi în alte ceruri, şi apoi vor lăsa învăţătura lor de călăuze altor generaţii, călăuze care vor fi numite altfel, în fel şi chip, după obiceiurile altor locuri şi altor oameni...

... Azi numirile lor Călătorilor Moşilor au rămas după cum i-a numit istoria fiecărui timp: călăuze, sihaştri, călugări sihăstriţi, sihaştrii îndrumători ai voievozilor, solomonari după vorba şi obiceiul altor popoare. Dar toţi au rămas în ascuns, dar purtători, în sufletele lor, de Cuvânt etern, ferm, liniştitor şi înălţător...

*

Unii oameni – şi eu pe la început – spun că degeaba turiştii merg ca bezmeticii fără să se pătrundă de spiritul locurilor... chiuind în loc să asculte, tropăind pe pietre în loc să calce cu sufletul îmblânzit plecat asupra pietrelor neamului nostru... Şi încă multe altele. Dar ajutătorii mei astrali mi-au spus că nimic nu se pierde, şi fiecare pas făcut şi aici, şi pe alte meleaguri trimite în adâncurile sufletelor noastre crâmpeie din măreţia vremurilor apuse, care sunt raze puternice ce animă amintirile nicidecum pierdute... Că fiecare respiraţie, pe orice drumuri, aduce omul din ce în ce mai aproape de momentele reîntâlnirii sale cu tot ceea ce a trăit orice suflet întrupat, în orice vremuri, pe Pământ. Dar şi în lumea infinită a universurilor... 

Iar cei ce îşi amintesc au datoria de înaltă onoare spirituală să-şi încurajeze semenii, povestindu-le, împărtăşindu-le şi grăbindu-le tuturor reamintirile...

01. PE DRUMURI, PRINTRE AMINTIRI ...

...Sunt în tren, în drum spre munţii mei dragi, pe care i-am visat de multe ori ca pe o înaltă fiinţă vie totală, care mă îndrumă, mă odihneşte, îmi arată drumurile sale şerpuind printre, sau peste culmile domoale din înălţimi, ca nişte artere luminoase chiar şi acolo unde ochii omeneşti nu ar vedea nici un drum bătătorit de încălţările altor semeni... La fiecare pas, în ultimii ani, am avut înclinaţia să mă opresc şi să-mi amintesc cele ştiute din vieţile anterioare – chiar dacă nu foarte vechi totuşi. Vieţi în care omul le ştia pe toate: ale Pământului, ale cerurilor, ale altor pământuri şi ale altor stele de sub alte ceruri...

Fiecare drum este câte o clepsidră care se deschide vie, cu fire curgătoare de nisip în care fiecare măruntă pietricică este o bulă spaţio-temporală cu amintiri povestite sau care îşi aşteaptă rândul să iasă în faţă, să-şi recite poezia, să-şi arate frumuseţea şi apoi să se retragă, aplecându-se cu respect, cu drag şi cu recunoştinţă în faţa celorlalte: spectatori cărora le va veni rândul şi lor să-şi depene amintirea încrustată în faldurile lumii...

Gândul acesta mi-a adus în faţă o lumină de puţin timp înţeleasă: pentru că imaginea o aveam încă din copilărie, era frumoasă şi îmi plăcea, dar nu înţelegeam ce este acolo şi luam exact aşa cum luam toate visele: trecătoare, frumoase dar dincolo de realitatea în care trăiam. Târziu am început să înţeleg, studiind cele de dincolo de spaţiul şi timpul curent: deschiderea “clepsidrei” universurilor, în marginea galaxiei, în clipa începutului călătoriei mele spre Pământ, acolo unde fluviile vieţii întrupate nu sunt jenate de marile circulaţii intergalactice ale grupurilor de spirite ce gonesc cu viteze neînţelese, uitate de mulţi pământeni azi. Simţirea acelor trăiri revine, şi în momentul acelei treceri purtam încă în suflet o bogăţie uluitoare de frumuseţe, de dragoste, milă şi blândeţe sufletească pe care nu le-am putut avea oriunde în această lume, oricât de calde, de profunde au fost ele trăind ca spirit întrupat aici... Dar aşa cum simţeam că înţeleg bine că astfel de sentimente pot fi împlinite de oricare spirit în eternitatea vieţii sale, tot aşa ştiam bine că fiecare spirit îşi înţelege, şi îşi găseşte calea către astfel de împliniri în lumile pe care le cunoaşte deja, trăind şi ajutând şi pe alţi semeni să înveţe ceea ce a primit şi el, de la alţi fraţi mai avansaţi, mai experimentaţi. Nu avem viaţă de o eternitate, ci valuri de eternităţi, ele înseşi înfinite, eterne... Sigur că nu găsim cuvinte destule care să numere valurile trecute şi valurile viitoare de eternităţi, dar le ştim de la cei care le trăiesc în feluri pe care le înţelegem aşa cum un copil îţi poate spune: multe! şi desface braţele cât poate el de mult, iar gestul lui îl simţi mult mai larg decât ai putea spune tu, simplu: mult !!!...

Orice trecere, în profunzimea ei, este o undă, un val care te saltă, un val de lumină splendidă şi unică în felul ei, pe care o simţi doar odată în singularitatea ei efemeră, când treci prima oară de la şes la dealuri,apoi la dealurile mai înalte împădurite, apoi la munţii din ce în ce mai înalţi. Sunt valuri care te depun, la fel ca şi întâia dată când sosim în galaxie, într-un vârtej spiralat de lumi...

Există un val pe care îl simţi încă şi mai puternic, mai viu, când treci Subcarpaţii Meridionali: este un pliu, o cută în manşonul eteric al planetei care schimbă totul în simţirea omului. Dincolo de el românul din sud, cel ce are în mare parte străbunii trăitori pe aceste meleaguri, îl simte ca o schimbare de aer ce-l împinge de la stresul, frământarea permanentă din trup – către liniştirea trupului, a minţii şi a tuturor emoţiilor sale. Căci noi, sudicii, suntem şi rămânem până la urmă munteni – suntem oameni de la munte, coborâţi pe aripile vremurilor grele pentru a apăra pământul sfânt de prigonitori. Vibraţia corpurilor noastre încă mai bolboroseşte în legea dealurilor cu ierburi înalte şi a munţilor străvechi, de aceea muntenii stabiliţi în sudul munţilor sunt nervoşi, irascibili, labili nu de puţine ori: şi ei nu ştiu de ce, căci azi nu le mai spune nimeni de unde li se trage. Se consideră activi, numindu-i pe ardeleni şi moldoveni “înceţi” (la mână, la minte) în cel mai fericit caz. De fapt, acolo sufletul celui de peste munţi mereu se odihneşte, chiar şi în munca sa, este calm, liniştit, iar când are de grăbit, nu-l prinzi din urmă, deşi tu alergi şi el pare a merge încet şi lin. Dar el nu e decât liniştit. Şi treptat îşi dă seama şi cel din sud, mai ales când află că într-adevăr este o “cută”, “un pliu” al mantalei eterice a Pământului care schimbă vibraţia în nord faţă de sud; deja ştie ce a simţit cândva, în străfundurile sufletului său dar şi ale istoriei pământurilor, înţelege şi faptul că a venit în originile sale din munţi, şi că cei ce trăiesc acolo dintotdeauna nu sunt calmi, ordonaţi şi lucrativi, întreprinzători, pentru că ar fi suferit niscai influenţă austro-ungară, ci pentru că şi austriecii, şi vechii geţi, daci numiţi prin conjunctură, fac parte din aceeaşi grupare ce ţine de o formă eterică de relief planetar pe care ungurii veniţi din depărtări doar şi-au adoptat-o, găsindu-i foloasele, chiar dacă sufletele lor, obişnuite cândva cu pusta, cu stepa, nu s-au adaptat niciodată, şi nici nu le-a trecut vreodată durerea subconştientă a libertăţii... 

Privind pe fereastra trenului cum curg ceţurile toamnei, în fâşii lungi ce se topesc treptat în soarele dimineţii, îmi adun în suflet înţelegeri vechi de acum, care m-au făcut să-mi plec sufletul în faţa celor care nu pot accepta faptul că apăr tradiţiile păstrate şi prin intermediul religiei, şi al tradiţiilor ce par să se depărteze inexorabil de contemporaneitatea supusă străinătăţii – toate la un loc: activităţi creative, fiecare în felul ei, de foarte mare amploare şi profunzime, necunoscute sau vag cercetate azi. E dureros că nu poate fi încă înţeleasă moştenirea de cunoaştere metafizică care ajunge azi la noi distorsionată, cu înţelesuri care s-au pierdut şi doar de dragul petrecerii şi turismului ne mai ridicăm ochii din tabletă sau mobil, şi nu de măreţia mesajului tipărit cu suflet în scoarţa pământului ancestral... Mulţi ştiu ceva dar tac, alţii nu ştiu şi se supără rău pe cei ce spun ceva... Rupţi între credinţă şi ştiinţă, zburătăcim a disperare ca o găină tăiată fără cap prin larga ogradă a lumii...

Credinţa o ai sau nu o ai, o arăţi sau nu – ea este de fapt efectul unei evoluţii individuale, mai multă sau mai puţină, dar mereu în progres, indiferent de timpuri, de vremuri, indiferent de unde le măsurăm spre care sens al trăirii universale... E credinţă în curs de întărire sau întărită în curs de înălţare, credinţa temporar instabilă, şovăitoare pentru care omul nu are nici o vină şi numai Dumnezeu înţelege total şi profund asta, căci el este Creatorul omului... Când ajungi să înţelegi că-ţi trebuie răbdare să ajungă la tine ajutorul dumnezeiesc, ce merge încet doar pentru că hrăneşte toate stelele ce abia licăresc în străfundurile sufletului, nerăbdarea şi panica începuturilor pare puerilă, chiar animalică... Din ele rămân înclinaţii de conservare a propriei vieţi mai presus de toate, din care decurg toate oscilaţiile noastre... şi deodată te înţelegi şi pe tine, şi pe cel ce dă cu pumnul şi cu bocancii în sufletele celor de altă încredinţare.

Şi da... răbdarea se întăreeşte pas cu pas, şi rămâne stabilă, acea răbdare a celui ce aşteaptă pe altul la masa amintirilor din alte vremuri, dar vremuri tot din această lume, o lume care doar era altfel – înainte ca Lumina Albă, Mare, a universului să se întunece, şi sunetele cerurilor să devină prelungi şi grave, mormăitoare... Dar vremurile au curs spre „veselirea” Luminii, spre ridicarea ei în curăţire şi, odată cu ea, spre curăţirea corpurilor noastre şi deschiderea tuturor firelor simţurilor noastre de odinioară: le numim clar-simţuri (clar-vedere, clar-auz, clar-miros) – unde claritatea simţurilor fizice vine de la profunzimea simţirilor şi înţelegerea rădăcinilor, desfăşurărilor şi efectelor fiecăreia în parte, şi a multora în plus, de care începem să ne amintim încet, să le primim cu bunăvoinţă – nicidecum cu spaimă, ca până acum... 

Şi astfel credinţa noastră se întăreşte, îşi stabileşte clar încredinţarea, stabilitate, puterea covârşitoare la început, dar îmbucurătoare treptat, odată cu trecerea vremurilor...

Milioane de ani omenirea şi-a manifestat credinţa, totala încredere în existenţa unor Creatori ai universurilor, în care vieţuim ca spirite întrupate: o credinţă puternică care se baza, şi se manifesta prin:

– conlucrarea cu coordonatorii evoluţiilor noastre (azi îi numim Fii de Dumnezeu);

– conlucrarea cu ajutători cu evoluţie avansată, cu experienţă multă pe calea evoluţiilor pe care ne aflăm cu toţii, ajutători întrupaţi în mijlocul oamenilor de pretutindeni sau ca entităţi ajutătoare de mare calibru: spirituale, astrale, eterice, dar şi dimensionale şi interdimensionale, apoi îngeri, arhangheli, Fii de Dumnezeu. Învăţăm mereu de la aceşti ajutători şi coordonatori ai evoluţiilor noastre, creatori şi întreţinători ai universurilor, ai tuturor vieţuitoarelor de pretutindeni, din toate universurile create de dânşii pentru noi, învăţăm neîntrerupt cum să ajungem şi noi la rândul nostru să facem asemenea creaţii, dar şi cum să dăruim, cu credinţă şi răbdare, celor care vin şi ei în evoluţii, asemenea nouă, la rândul lor, val după val... 

Aşadar, cu încredere, gratitudine, respect deosebit, mulţumind mereu şi întrebând fără teamă ajutătorii mei astrali, mergem în continuare la cunoaşterea celor care au ajuns la noi, prin creaţie, prin tradiţie, aducându-ne mesajul de întărire spre aducere aminte a tuturor celor pe care fiecare dintre noi le-a trăit odată, la un moment dat le-am uitat şi le redescoperim acum, pe drumul jalonat de mesajele înainte-mergătorilor noştri...

GEŢII - OAMENII CUMINŢI