TIMPUL MOŞILOR

Au fost comentarii de-a lungul ultimelor decenii privitoare la necesitatea căutării unor explicaţii posibile ale vieţilor lungi ale moşilor popoarelor. Cunoscuţi de oficialităţi. S-au oferit explicaţii pe măsura descoperirilor astronomice, fizico-cuantice, dimensiunilor paralele celei în care trăieşte această omenire. S-a discutat despre călătoria în timp, călătoria holografică – ca posibile elemente de construcţie ale universului, dar nu s-a putut realiza o imagine precisă a unei forme credibile, care să explice ceea ce apăreau, când şi când, în cunoaşterea societăţilor secrete sau cu activitate desecretizată atunci când cercetări avansate lasă în urmă pe cele care nu mai au sens să fie păstrate în secret. Se oferă elemente de cunoaştere lumii dinafara unor astfel de societăţi, dând o aură de credibilitate efortului comun – al lor şi al ştiinţei oficiale – de a descoperi sau măcar cerceta despre neînţelegerile conştienţei contemporane.
Să fim conştienţi de toate acestea – dar să nu acuzăm.
De fapt, sunt foarte rare momentele în care chiar asemenea evoluanţi – cei străvechi, moşii – se retrag discret din toate societăţile umane. O mie sau două mii de ani – maximum pentru unele din continentele mai populate – sunt o secundă, comparativ cu timpul existenţei societăţilor umane pe Pământ: cca. 60 milioane de ani. Un strop în care omenirea nu a cuprins chiar toate segmentele spirituale care se află azi pe Pământ sau, sub o formă sau alta, în preajma Pământului; căci am discutat despre entităţile astrale, dimensionale, precum şi despre coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în prezent pe Pământ. Însă timpul celor mai vechi moşi este de cca. 12 – 13.000 de ani; nu sunt mulţi pe planetă şi nu toţi cei care ajută acum în mijlocul lor sunt de această vârstă. Este bine să ştim că o vârstă medie a unui ajutător priceput, cu multă evoluţie, ajutător al atlanţilor şi lemurienilor deopotrivă, era de cca. 10.000 de ani actuali; mulţi dintre conducătorii societăţilor, care erau şi lucrători, şi observatori în timp ai efectelor lucrărilor pe care le realizau, nu trăiau însă mai puţin de 20 – 30.000 de ani, conducând câteva generaţii ale poporului pentru care lucrau cu mult drag. Şi ne referim aici la perioadele din ultimele 10 milioane ani, căci în trecuturi şi mai depărtate, întreaga omenire avea această vârstă, timp în care conducătorii-lucrători aveau a vârstă cuprinsă între de 5 şi 10 ori mai lungă.
Iată, aşadar, contextul în care trebuie să privim vârsta străvechilor.
Moşii aşadar nu au fost entităţi dimensionale. Chiar dacă mulţi dintre ei intră în contact frecvent cu entităţile dimensionale, ei nu circulă de la o dimensiune la alta, căci fizica inter-dimensională este construită în aşa fel încât să nu permită acest lucru. Iar acesta este un beneficiu al întregii omeniri: oamenii din toată lumea ar primi informaţia unei asemenea circulaţii, prin radiaţia corpurilor şi câmpurilor corespunzătoare corpurilor moşilor, şi ar avea o dezorientare născută din neputinţa de a înţelege în profunzime astfel de lucruri, care nu ţin de obişnuinţele lumii lor.
Entităţile dimensionale (adică entităţile întrupate direct în dimensiunile paralele ale planetei fizice pe care o numim Pământ) pot călători pe termen scurt din dimensiunea lor în această dimensiune de evoluţie, căci corpurile lor au alte structuri şi nu rezonează imediat cu corpurile oamenilor.
Pe de altă parte,
Oamenii s-au confruntat cândva cu vibraţii mari, cu ele au trăit îndelungat, înainte de ultima glaciaţiune, astfel încât locurile în care trăiesc moşii nu constituie puncte de dezorientare pentru oameni, chiar dacă se mai simt încă urmele lor, prin vibraţia lor încă ridicată.
Întotdeauna au existat pe Pământ ajutători necunoscuţi majorităţii oamenilor: chiar dacă nu au fost cunoscuţi decât în plan local, au circulat mereu în teritorii, până când sarcinile le-au impus retragerea completă din peisajul societăţii umane şi din conştiinţa activă a populaţiilor.
Dar ajutorul lor nu a fost nicicând uitat, iar poveştile cu Moşi şi Babe, rămase din vechimi, atestă cât se poate de clar acest lucru. În trecut oamenilor le era cât se poate de clar faptul că datorează ajutorul primit oamenilor străvechi şi entităţilor venite de pretutindeni din jurul lor: din „ceruri”, din tărâmul apelor, din alte pământuri „de peste mări şi ţări”. Le cunoşteau foarte bine originile, menirea, puterile. Se bazau pe ajutorul lor şi ştiau bine că va veni vremea când vor trebui să se descurce fără ajutorul lor. Ei înşişi le spuneau repetat acest lucru, oferindu-le sfaturi de însemnare a experienţei lor în toate cele pe care le aveau în jurul lor: obiecte de menaj, îmbrăcăminte, ţesături şi covoare, sculpturi ale tindei, cerdacului, gardului, uşilor şi porţilor. În cântecele şi jocurile pe care azi le credem iniţiatice – dar cu tentă ascunsă sau religioasă, dar totul nu era decât de învăţătură.
Elementele de religie au venit foarte târziu şi nu au fost experienţa locală, străvechi-europeană, ci s-au datorat experienţei cu care au venit grupurile migratoare pe aceste meleaguri.
Odată cu grupurile migratoare vremurile s-au schimbat pentru toate populaţiile, chiar dacă ele şi-au păstrat în fel şi chip moştenirea: mascând-o sau ascunzând-o, în funcţie de agresivitatea noilor veniţi, printre elementele de religie impusă de conducătorii care s-au schimbat frecvent, dar năravul agresivităţii şi al impunerilor nu s-a schimbat niciodată.
În vremurile din urmă, tot ceea ce s-a aflat în sfera nevăzutelor s-a sintetizat într-un singur nume – Dumnezeu, sau Allah, de exemplu – căci orice toate asemenea entităţi cunoscute anterior trăiau într-un grup fără deosebire de concepte asupra vieţii, care grup făcea parte dintr-un şir lung de tot asemenea grupuri cu aceleaşi identice concepte asupra vieţii, asupra noţiunii de ajutor şi de coordonare înţeleaptă a destinelor tuturor vieţuitoarelor lumii. Care grupuri erau (au fost întotdeauna şi sunt în continuare) coordonate de grupuri uriaşe de entităţi puternice şi înţelepte, care nu urmăresc decât un singur ţel: înălţarea permanentă, întărirea (sau împuternicirea) tuturor spiritelor care evoluează în lumile create de ele.
În baza unor asemenea încredinţări, moşii popoarelor au lucrat şi au trăit peste tot în lumea pe care au lăsat-o să se manifeste liberă, dar având grijă infinită ca efectele acestei libertăţi să nu afecteze definitiv (ireversibil distructiv) viaţa pe planetă. În felul lor însă, moşii au o influenţă foarte mare chiar asupra timpului pe care noi îl trăim, iar acest lucru poate fi explicat foarte pe scurt, chiar aici.

DA, „TIMPUL” MOŞILOR…
Timpul este o mărime relativă, care ţine de valorile rotaţiilor planetei în jurul axei sale şi ale planetei în jurul stelei care o guvernează. Datorită împletirii câmpurilor planetare de vibraţii diferite, specifice corpurilor noastre fluidice, dar şi celor care ţin de densitatea materiilor planetare, apoi şi a obiectelor planetare (asteroizi în principal, sateliţii naturali ai planetelor, praful cosmic şi elementele de tip: vapori de lichide, microorganisme şi organisme dezvoltate, fie ele de tip solid sau astral) – toate influenţează mişcările planetei.
La rândul lor, prin mecanisme încă nerecunoscute oficial, dar cunoscute în linii mari, planetele se influenţează reciproc la nivelul energiilor circulante: prin reţelele matriceale stelare, galactice şi zonale din univers.
Toate asemenea structuri, şi încă multe altele care necesită dezvoltări separate, formează un anumit timp local. Un asemenea timp – pe care noi îl monitorizăm cu aparate de specialitate – ţine, de asemenea, de frecvenţa de vibraţie generală din sistemul stelar şi galactic local.
Dacă frecvenţa medie galactică se modifică, timpul monitorizat de noi nu se modifică, căci toate elementele care compun percepţia locală se modifică proporţional. Creierul uman (şi orice sistem nervos şi cerebral al oricăror vieţuitoare cunoscute de noi) poate detecta modificări ale variaţiilor de frecvenţe din mediul de trai, doar comparativ cu modificările planetar-stelare, care sunt mult mai ample; pe termen limitat (scurt), nu este deranjat de modificările existente, mai ales dacă sistemul vibraţional este menţinut la un nivel relativ constant.
Tocmai aceasta a fost întotdeauna sarcina de bază a ajutătorilor, din cele mai vechi timpuri ale omenirii, până în zilele noastre şi, în continuare, va fi până la terminarea evoluţiilor umane pe Pământ. Mai departe vor avea acelaşi tip de sarcină, ei sau alţii de acelaşi fel de evoluţie, dar în concordanţă cu vibraţiile altor popoare spirituale, care vor evolua pe planetă, după noi, oamenii.
Fără echilibrarea vibraţională pe care ei o păstrează permanent, omul ar trăi într-o vibraţie (creată de neputinţele sale) mult mai joasă; iar diferenţele între vibraţia planetară şi vibraţia societar-umană l-ar dezorienta (l-ar fi dezorientat de mult, de fapt) şi l-ar conduce la neputinţa de a crea, de a dezvolta şi a perpetua prin forţele proprii, o societate normală: numind „normal” ceea ce face omenirea azi, ca entitate globală conştient-creatoare.
Sunt mulţi oameni în lume care au însă o evoluţie suficientă ca să acţioneze – mai mult sau mai puţin conştient – în direcţia lucrării (de mult mai mare anvergură, însă) a străvechilor. Sunt oameni care au rezonat cu ei în orice timpuri şi au creat ei înşişi o stabilitate vibraţională de putere medie, dar suficient de activă, în societatea în care au trăit. Segmente tot mai mari de populaţie devin conştiente azi de ceea ce numim legea iubirii universale: lecţia radiantă străveche a moşilor prinde, şi dă roade, peste tot în lume. Asemenea oameni echilibraţi, care oferă ei înşişi echilibru – indiferent de viaţa pe care o duc, grea sau uşoară – simt cel mai bine scurgerea echilibrată a timpului.
Se spune că timpul de fapt s-a scurtat, din cauza modificării frecvenţelor planetare, dar pentru oamenii care caută echilibrul timpul se scurge chiar mai lent decât simţeau în perioada tumultului copilăriei şi adolescenţei lor. Ei nu se grăbesc, nu încearcă să fugă în viitor lucrând doar pentru acest viitor, nu se refugiază melancolici în trecut, ci trăiesc un prezent permanent, echilibrat, chiar dacă vorbesc şi ei, omeneşte, cu oamenii din jurul lor, despre trecut sau fac proiecte de viitor. Acesta înseamnă de fapt echilibru. Radiaţia moşilor în lume are un impact mult mai puternic asupra celor care trăiesc cuminţi într-o lume pe care o doresc din tot sufletul lor: să fie – sau să devină şi ea mai cuminte…
Timpul moşilor nu s-a scurs lent sau rapid. Ei simt în mod echilibrat fiecare clipă pe care o trăiesc, simplu şi curat, cuminţi în lumea pe care încearcă să o facă mai bună, mai frumoasă. Faptul că azi trăim încă pe Pământ, că avem realizările care ne luminează sufletul, chiar dacă şi lucruri îngrozitoare (rezultate din libertatea de expresie oferită de coordonatorii de evoluţii) de care parcă nici nu vrem să auzim, dară-mi-te să le mai şi vedem – se datorează muncii îndelungate, pline de abnegaţie, sacrificiu şi altruism, desfăşurată de aceşti ajutători tăcuţi de lângă noi: Moşii…

ÎNŢELEGERI (1)

Deschidem acum o serie de paranteze cu explicaţii legate de problemele ridicate de dvs., cititorii. Deoarece întrebările pe care mi le-aţi pus sunt deosebit de profunde, ele necesită răspunsuri detaliate chiar aici – nu numai în cadrul Comentariilor, aşa cum am procedat până acum.
Multe lucruri vor fi detaliate în viitor: vom discuta pe larg despre evoluţiile spiritelor; deocamdată să discutăm despre cele care se pot întrupa în teritorii diferite, în funcţie de puterea lor de suportare a unor condiţii de trai, de la o întrupare la alta. Unele se pot adapta imediat, chiar din primele momente după naştere, altele nu o pot face decât lent, pe parcursul primilor 25 de ani, fapt pentru care sistemele corporale umane (de fapt ale multor feluri de mamifere pământene) au structuri prin care urmaşii sunt legaţi de corpurile părinţilor prin cordoane energetice speciale: prin ele energiile primite activează memorii vechi de întrupare, nu numai de pe Pământ şi nu numai din corp fizic-solid. Sunt detalii pe care le vom studia pe capitole, în viitor. Sunt şi cazuri în care copii, ca spirite întrupate, extrem de puternice, pot activa prin transfer energetic sau prin comportament direct, memorii latente ale părinţilor, rudelor, vecinilor, colegilor sau unor membri ai grupurilor comunităţilor din care fac parte. În acest fel există relaţii de reciprocitate între membrii familiei, ai societăţii locale şi planetare.
Ceea ce urmează este, de asemenea, un subiect complex, care necesită o expunere separată: refuzul de procreere conduce la aglomerarea unor întrupări în locuri de unde oamenii vor putea migra în cursul vieţii lor, către locurile în care ar fi trebuit să se nască iniţial. De exemplu, dacă în SUA şi Europa de Vest multe decenii - şi până în zilele noastre - naşterile sunt obturate (prin folosirea contraceptivelor), spiritele se vor întrupa în alte locuri, în care nu se vor simţi bine, condiţii care le vor determina părăsirea - mai devreme sau mai târziu - a locurilor natale, pentru a reveni în mijlocul poporului de destin, pe alte căi. Dacă nu li s-ar părea locul natal: rău, greu, nu ar avea nici un motiv de părăsire, şi atunci ar trăi fără să-şi împlinească partea de destin din locurile în care nu au avut diponibilitate de întrupare, de naştere. Lumea este astfel mai complicată, dar rezolvă într-un mod complex problemele propriilor neputinţe, în această etapă foarte dificilă pentru majoritatea oamenilor. Se rezolvă problema întrupărilor, dar totodată se învaţă o dată pentru întotdeauna că refuzul de a da naştere înseamnă o degrevare doar momentană de greutatea conştientizată: şirul greutăţilor pentru întreaga societate abia începe! Omul refuză greutatea naşterii, creşteri şi educării unui copil, dar ulterior înţelege toate liniile de întărire (alţii le numesc: de împuternicire) pe care le-a întrerupt astfel. Societatea este lipsită de membri noi, care ar fi putut aduce un aport spiritual deosebit, apoi energetic (foarte subtil, greu de înţeles de la bun început) şi nu în ultimul rând de inteligenţă şi cretivitate, încă din primii ani de existenţă. Recuperarea prin primirea de emigranţi nu este o recuperare imediată de aport spiritual, căci emigrantul vine cu neputinţele poporului în care s-a născut, iar societatea care îl primeşte (oricât ar fi de cult, deştept, priceput, bun, cuminte, şi dezvoltându-se astfel în continuare) face un efort uriaş pentru a susţine adaptarea noilor săi membri.
Este o învăţătură puternică. Lumea care a primit străini de destinul poporului face, la rândul său, un efort deosebit pentru integrarea noilor veniţi, pentru crearea unor locuri în plus în schema socială şi, de multe ori, un efort uriaş la pierderea lor, atunci când ei îşi părăsesc poporul natal, urmându-şi intuitiv firul destinului lor. Este astfel o învăţătură pe linia susţinerii planetare a unor legi, norme morale, obiceiuri şi încredinţari pentru acceptarea naşterilor normale, pentru dezvoltarea unor sisteme sociale care să nu mai îngrădească, în primul rând, dreptul fiecărui om - şi a tuturor laolaltă - la fericire: adică la echilibrarea materială, creativă, emoţională, cauzală şi spirituală a creatorilor conştienţi, evoluanţi oriunde în universuri.
O asemenea lume îşi învaţă cu greu lecţiile, în timpul sau înafara destinelor planetare locale. Fiecare popor se confruntă cu propriile greutăţi - conştientizate sau nu pe loc, de către fiecare om în parte, doar intuite de multe ori; şi oamenii sunt neîncrezători în intuiţiile lor, acceptând astfel mai mult sau mai puţin desfăşurarea sarcinilor ca atare. Cand desfăşurările devin mai uşoare, înseamnă că sarcina s-a integrat bine în destinul fiecărui membru al sociatăţii umane. Dacă unii membrii nu se împacă niciodată cu derularea stării de fapt local, ei trebuie lăsaţi să-şi caute drumul în viaţă. Ceea ce învaţă asemenea oameni este faptul că pot simţi că nu se vor integra desfăşurărilor locale - dar pentru asta nu trebuie să blameze, să acuze, să părăsească plini de revoltă, acuzatori, gazda binevoitoare pe care a avut-o pentru un timp. Lipsa de educaţie profund spirituală se vede bine în asemenea cazuri: degeaba i se spune omului că este "păcat" să ia viaţa unui copil - chiar şi nenăscut, chair şi abia conceput - dacă nu i se explică şi de ce ... Multe învăţături s-au pierdut sau chiar au fost reţinute de-a lungul timpului - până când aceia care au reţinut-o au uitat ce au pus deoparte, la o falsă păstrare. Este ceea ce numim "lumina ţinută sub obroc" - din explicaţiile biblice, pe care, chiar dacă le citim în fiecare zi - nu le mai înţelegem rădăcinile.
Este un cerc vicios, care nu se înţelege decât atunci când lecţia este pe cale să fie învăţată. Şi tot nu este de ajuns. Învăţătura trebuie aplicată, pentru ca ea să fie completă. Si consolidată, în condiţii foarte diferite, de la o perioadă la alta. Dacă oamenii nu au ocazia să aibă copii, nu înseamnă că învăţătura lor este completă, ci că se află în destine de odihnă. De regulă, cei care nu se confruntă cu o greutate sunt aceia care pot deveni cei mai aspri acuzatori. Este, de asemenea, lecţia lor. Cei care observă existenţa unui lucru reprobabil şi îşi exprimă dezacordul nu sunt acuzatori, ci corectori. Depinde de tonalitatea emoţională cu care se exprimă (interior, prin gândurile lor, sau exterior, prin vorbă şi prin faptă).
Fiecare om se confruntă în viaţa sa cu asemenea "roluri": de acuzator, de judecător, de corector, acceptând sau neacceptând ceva, conform încredinţărilor lui. A fi un om echilibrat nu înseamnă a un om fără expresie, un om care trece indiferent prin viaţă. Depinde însă - aşa cum spuneam - de expresia, de nuanţa cu care se exprimă, de puterea cu care face faţă acuzelor şi starea echilibrată (până la blândeţe) cu care exprimă fermitatea încredinţărilor sale.
Nimic nu este uşor şi, neputând face faţă încredinţărilor proprii, în situaţii foarte grele, observarea propriilor neputinţe trebuie să conducă omul la găsirea unor căi de rezolvare, de folosire a propriilor încredinţări, în condiţiile corespunzătoare locului şi timpului în care trăieşte. Condiţiile pot fi dure chiar pentru a lăsa omul - o clipă - neputincios în faţa lumii, cu toate încredinţările sale bune, morale, spirituale. Este o lecţie a învăţăturii găsirii de soluţii noi, în condiţii deosebite faţă de cele care erau deja, de mult, cunoscute. Putem crede că greşim pentru că nu am învăţat o lecţie, dar de fapt nu aveam cum s-o învăţăm numai într-o formă de condiţii date. Pentru o învăţătură avem nevoie de condiţii mereu schimbate - pe care chiar le avem aici, pe Pământ - căci şi formarea celor care au determinat comportamentul pe care îl părăsim astfel are rădăcini vechi, comune cu toate felurile de vieţuitoare planetare. Fiecare spirit-om a trecut prin astfel de evoluţii, înainte de a deveni creator conştient. Astfel de comportamente vechi secvenţele de ADN uman le impulsionează să iasă la suprafaţă chiar din primele forme de dezvoltare embrionară. Numai în acest fel ajungem, treptat, să şlefuim toate feţele acestui - bine numit - "diamant" - care este spiritul nostru.

Învăţăm să ne exprimăm: să respectăm toate rădăcinile omenirii, căci ele chiar sunt comune. Toţi oamenii - căci ne suntem fraţi unii - altora. Toate vietăţile pământurilor, apelor, aerului, căci fără ele nu am putea exista noi, aici, sub formă de creatori conştienţi: înălţaţi - dar de cele mai multe ori neştiind să facem faţă unui asemenea uriaş val...
Deocamdata...

Completare în ianuarie 2018:
Întrucât este foarte problematică menţinerea în funcţiune a siteului Bucuria cunoasterii preiau în completare la câteva articole ceea ce scrisesem în plus acolo, iar în continuare vom discuta aici despre noi înţelegeri, pe nivele diferite, cum se vor derula călătoriile noastre spirituale.

ÎNCREDINŢĂRILE NOASTRE…
Societatea omenească a fost permanent într-o schimbare pe care fiecare om în parte a simţit-o, dar numai în limitele vieţii sale curente. Trăirile sale şi consecinţele în planul adaptărilor au dat naştere la modificări pe care omul le-a înţeles treptat, dar pe care le-a luat în considerare separat, fără să fie îndrumat să le ia ca pe schimbări trăite de spiritul mereu călător prin vremuri. Fiecare om a crezut – şi crede azi – că îşi trăieşte o viaţă la care a ajuns datorită luptei generaţiilor anterioare, din care el nu a făcut parte, la care nu a participat efectiv: cu gândul, cu faptele sale, cu munca şi cu lupta sa în fiecare dintre vremurile pe care le cunoaşte.
Atât cât, şi cum le cunoaşte.
Neînţelegerea acestui fenomen – pe care în mod curent îl numim reincarnare sau, mai corect cred: reîntrupare – este de fapt generat de teama multor segmente ale populaţiilor umane cu privire la răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume, acceptând că a contribuit la crearea trecutului. De aceea nu poate participa activ la crearea timpurilor, la schimbarea lor, fără conştiinţa că a făcut-o, că o face efectiv acum şi că o va face în orice moment al viitorului. Atunci când fiecare om care crede în reîntrupare va gândi şi va simţi efectiv că a trăit fiecare dintre momentele istoriei pe care o cunoaşte + multe altele pe care încă nu le cunoaşte, fiecare va simţi cum timpurile se creează şi prin el, şi prin fiecare spirit care se întrupează asemenea lui. Fiecare cu participarea sa personală, şi fiecare astfel de participare va fi bine înţeleasă la timpul oportun.
Ceea ce va crea deschidere pentru a primi în continuare noi cunoaşteri. Fiecare spirit poate constata că are o responsabilitate concretă, dar pe care nu trebuie să şi-o asume pe toată acum, într-un singur moment: tot ceea ce s-a petrecut în trecutul de care crede acum că nu a fost conştient. Că nu ar exista decât acum o conștiență activă, în acest moment. Mai mult: că altul nu are conştienţa sa în fiecare moment al vieţii sale, indiferent dacă îşi asumă sau nu un anumit fel de responsabilitate, acel fel pe care cineva îl studiază în acest moment şi prin care împinge lumea la a judeca totul prin prisma momentului LUI. Ceea ce din start nu este normal. Dar face parte din realitatea timpului pe care îl trăim azi şi trebuie să fie luat în consideraţie.
Pentru a ne înţelege pe noi şi tot ceea ce a constituit timpul istoric trecut.
De fapt, fiecare spirit întrupat şi-a asumat responsabilitatea deja, atunci când a trăit un destin, fiecare destin al său în parte. Dacă va gândi că doar acum poate să şi-o asume, că doar acum trebuie să-şi asume toată responsabilitatea celor din trecut, nu va putea face faţă panicii de necunoscut şi durerii de a fi greşit cândva. Dacă societatea nu a funcţionat corect, moral, spiritual, iar noi conştientizăm azi tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul tuturor timpurilor cunoscute, acest cumul rămâne doar de cunoaştere, nu şi de responsabilizare.
De fapt, societatea chiar funcţionează corect în felul ei, pentru oameni-spirite care vin la întrupare să înveţe. Să înveţe – nu să trăiască un anume fel de fericire rezultată din nemişcare, care ţine doar de a face lucruri obişnuite, de a căuta un anumit fel de linişte: cu orice preţ, chiar cu preţul ocolirii moralităţii, demnităţii, onoarei de a fi om.
Spiritele vin la întrupare ca să înveţe din cele care se derulează permanent, cu legături multiple între indivizi sau grupuri, între ei şi mediul planetar înconjurător, şi tot ceea ce se desfăşoară în universul de care azi suntem conştienţi. Liniştea interioară vine din realizarea lucrului bine făcut, traversarea evenimentelor cu maximum de moralitate, respect faţă de orice este viu în jur, demnitate: adică spiritualitate de înaltă măsură, după puterile şi încredinţările fiecăruia. Pentru că, oricum, dacă s-ar proceda în acest fel, nu s-ar depăşi o măsură medie pentru societate, care ar conduce la lipsa oricăror manifestări extremiste, ar conduce la dorinţa de conlucrare pentru desfăşurarea experienţei tuturor oamenilor la un loc.
Viaţa pe care o trăim nu înseamnă altceva decât că fiecare spirit învaţă să facă faţă la orice schimbare: de la lipsa totală de experienţă – la consolidarea experienţei prin trăirea multor evenimente de aceeaşi natură.
Dar pentru că ni se pare că este prea dureros că lucrurile se petrec astfel, suntem tentaţi să credem că nimic nu merge corect pe Pământ. Suntem tentaţi să credem că venirea noastră ar trebui să se desfăşoare în cu totul în alt mod şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, există un păcat, o vină, un Dumnezeu supărat pe oameni, o pedeapsă pentru nesupunere. Că însăşi viaţa noastră este o pedeapsă, în curs de ispăşire într-o închisoare universică pe această planetă a răului exclusiv.
Însă când mulţi oamenii vor înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum par, lumea nu se va schimba imediat. Cei care deja au înţeles îşi vor schimba modul de a privi lumea şi de a nu se mai implica în lupta celor care încă nu şi-au terminat înţelegerile. Această realitate trebuie bine înţeleasă acum.

SUBLIMAREA ÎNŢELEGERILOR
Dar înţelegerile se sublimează. Cei care înţeleg azi multe lucruri cred din tot sufletul lor că le-au înţeles pe toate: pentru că ele se aranjează frumos în mintea lor. Pentru că toate sunt logice.
Dar societatea umană nu s-a desfăşurat în trecut după logica noastră de acum, şi nu se va desfăşura în viitor după logica pe care o avem azi. Lucrurile sunt mult mai complexe şi nimic nu pare să conducă deocamdată la înţelegerea faptului că putem căuta rădăcinile celor care se petrec azi – în cele care s-au petrecut în trecuturile omenirii (lemuriene şi atlante): ştim de ele, dar ele nu s-au desfăşurat după logica noastră de acum, ci după subtilităţi pe care abia de acum încolo se pare că avem puterea să le înţelegem ca atare.
Viziunile curente văd rădăcinile, cercetătorii care le au – le înţeleg, dar de multe ori nu înţeleg şi desfăşurarea evenimentelor conform particularităţilor ACELOR vremuri – nu celor de azi. Oamenii aveau alte trăiri, alte emoţii, alte mentalizări: alt fel de a percepe realitatea. După logica pe care o avem azi – pe care încercăm cu greu să o păstrăm mereu de-a lungul vieţii – ne coordonăm în viaţa de zi cu zi, credem că nu mai trebuie să ne punem întrebări, din moment ce am înţeles o anume complexitate într-un anume moment. Transpunem totul după logica care dă roade acum, în acest moment, pe care ni-l credem cel mai elevat.
Vedem efectele şi nu întotdeauna înţelegem desfăşurarea faptelor. Vedem faptele, evenimentele, şi credem că ştim la ce vor conduce ele: dar dacă nu ştim rădăcinile, desfăşurarea lor în alte vremuri, anterioare, în care ele erau estompate de creaţii şi emoţii de alt fel decât cele pe care azi, le considerăm normale – dar nu ajungem să înţelegem drept cum acţionează fondul evenimental asupra prezentului şi asupra viitorului.
Şi nici nu vedem cum acest fond de azi acţionează asupra fondului nostru emoţional: de azi, de mâine. Pentru că şi acela va fi cu totul altul decât ceea ce trăim azi, chiar dacă azi percepem, şi înţelegem o parte din rădăcinile celor care vor fi mâine. Putem înţelege astfel măcar şi o parte din aceste sublimări, tot ceea ce avem de făcut este să lăsăm ca aceste înţelegeri să ne determine să nu lăsăm munca şi lupta noastră de azi la o parte: să mergem mereu mai departe, să descoperim mereu, să înţelegem mereu. Să ne formăm mereu înţelegeri noi, pentru vremuri noi.
Ceea ce însă nu acceptăm azi ne va conduce mâine să înţelegem că cele în care vom trăi vor exista chiar dacă nu le acceptăm azi! Nu ar trebui să fie ceva greu de înţeles. De la potop încoace, puţini oameni au acceptat ceea ce au trăit. Cu toate acestea lumea, formată de fapt din spiritele întrupate, a evoluat mult, chiar dacă nu a luptat decât aparent pentru un ideal universal, pe care nu l-a avut în înţelegere în timpul vieţii şi al luptei lor: pentru că orice om care luptă are un ideal, măcar un scop, iar acest scop face parte din scopul colectiv al umanităţii. Fiecare om a luptat şi împotriva unui anumit tip de pericol de înlăturat, împotriva unui anumit tip de insuportabilitate de înlăturat.
De loc paradoxal din punct de vedere spiritual, tocmai de aceea societatea a evoluat, chiar dacă şi pericolele, şi insuportabilităţile au rămas. Societatea a evoluat în timp, pe multe căi, susţinută în acelaşi timp şi de carenţele care au rămas din trecut, şi de cuceririle omenirii în luptele pe care le-a dus.
Lumea nu a luptat pentru televizoare sau pentru computere, dar a ajuns la ele… Ţăranul din secolul XIX nu a luptat pentru a ajunge la maşina stăpânului – el a luptat pentru un foc în vatră, o bucată de pâine şi o haină mai călduroasă. Dar prin lupta sa a dat curs în acelaşi timp altor evenimente, altor lucruri să apară în viaţa omenească. Nu a fost conştient de viitorul lui, dar a creat acest viitor. Spiritul şi-a creat de fapt propriul viitor…
La fel se petrec lucrurile şi azi. Noi muncim, luptăm şi vorbim de încredinţările pe care le avem, dar timpul creează câmp de desfăşurare pentru alte evenimente, de care nu suntem conştienţi, căci lumea noastră „ne petrece” – cum spunea Mihai Eminescu. Şi nu este ceva rău… Ceva se petrece permanent în fundal şi acel lucru ne va lumina vremea de mâine. Cu siguranţă.
Această vreme de mâine se leagă de cele de ieri şi de cele de azi. Vom vedea că avem toate cărţile în mână, le putem citi şi putem să trăim fără teamă pentru viitor. Căci vom trăi, în mare, exact ceea ce ne uimeşte azi + (ceea ce este foarte important) ceea ce ne înfricoşează azi!
Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp, nu?!
…Să vedem însă, în partea a doua a acestei expuneri, ce înţelesuri pot avea aceste două cuvinte: „uimitor” şi „înfricoşător”.
_________________

Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??… 
Să vedem...
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană, urmând să fie prezentată detaliat în secţiunea „Alte Studii” o expunere a modului de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…) Schimbările vremurilor au în ele ceva „uimitor” şi „înfricoşător”??…
Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi.
Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor mentali nu este întotdeauna clară de la bun început. Căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre – oameni: ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat. De cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu personal.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, poate reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întâlnim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat: dau aici drept exemplu teoriile subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială! Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles însă pentru ei sau pe care creierul, şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvânt. Foarte puţine adevăruri circulă în lume cu privire la istoria omenirii. Chiar dacă ele au ajuns în zilele noastre, sunt de multe ori distorsionate în funcție de interesele social-politice ale diverselor grupuri.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este dificil chiar faptul că vede – dar interpretează pe loc: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important pentru cercetător este faptul că el nu-şi dă seama de la bun început că o viziune poate fi abstractă sau concretă.
Dacă este abstractă, ea poate fi decodificată. Abstractul este de fapt o sinteză, de aceea se poate intra, cu experienţa care se formează în timp, pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul ar trebui să aibă răbdare, să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte în fiecare moment. Motivaţia repezelii poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere chiar în semenii noştri.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbările în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, de fapt, sunt doar lucruri necunoscute, care însă se petrec (sau sunt de petrecut) în mod treptat, deşi rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama că este pregătită în multe privinţe, că este puternică în latura ei pozitivă, tolerantă, înţelegătoare – de multe ori chiar sacrificială.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în secţiunile postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială a omenirii, de-a lungul timpului:
- creaţia materială mentală: prin materializare, dematerializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape, pe care le vom detalia în studiile viitoare;
- creaţia materială manual-tehnologică: presupune în acelaşi timp creaţie şi stocare, acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei mentale, prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte materii şi energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad înaintat de turbulenţă, datorită diferenţelor din ce în ce mai mari de vibraţie între polii planetei şi ecuator. Circulaţia accentuată de forţa mentalului uman creator ar fi devenit astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, s-a angajat atunci, în mod conştient – să reţinem – să lucreze manual, cu structurile corpului fizic-solid şi apoi prin modalităţi tehnologice, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente.
Iată deci că omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experienţă anterioară, în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de vibraţie stelară şi planetară, cu particularităţile circulaţiei fluxurilor de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, apoi la nivelul creaţiei sale şi în sfârşit în relaţiile pe care le leagă cu alţi întrupaţi: în trăirea sa generală, locală şi în particular – de creaţie materială. Spiritul aflat în evoluţii pământene se foloseşte, aşadar, de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unei populaţii planetare foarte voluminoase: formată din grupuri spirituale numeroase, pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le creează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent.
Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia eternă a spiritelor, are un caracter trecător, momentan în felul său – şi anume:
– atunci când se învaţă creaţia manuală şi apoi tehnologică, pe parcursul multor trepte de evoluţie primară. Iar astfel de învăţături, aplicaţiile şi consolidarea lor cuprind trepte care se întind pe cuprinsul evoluţiilor în toate subzonele zonei I, fiind parte permanentă din seturile de creaţii pe fiecare planetă, din fiecare moment al evoluţiilor specifice fiecărui popor spiritual. În continuare, în celelalte zone în care continuă evoluţiile primare, studiile materiilor specifice galaxiilor cuprind folosiri temporare ale creaţie manuale, care se pierd şi se reiau periodic, în funcţie de învăţăturile de folosire a corpurilor celor mai dense ale locurilor de evoluţie: pe lângă care corpurile pământene sunt extrem de dense. Dar în acest fel se consolidează puternic dorinţa de a nu mai subestima nici un fel de creaţie, oriunde s-ar desfăşura, în orice fel de condiţii, precum şi dorinţa de a progresa în cunoaşterea tuturor posibilităţilor de a folosi ceea ce oferă spre creaţie orice loc din univers: fie de vibraţie foarte mare, fie medie, fie foarte mică;
– în acest fel, orice revenire, ca ajutători, în locurile de vibraţie foarte joasă a universului, va crea spiritelor condiţii de conştientizare a înaintării personale în desfăşurarea unei astfel de creaţii, pe care a dispreţuit-o la un moment dat al evoluţiei, găsind superioară calea mentală de creaţie. Adică aceea care se foloseşte la nivele foarte înalte de vibraţie, rapidă, eficientă, de precizie şi calitate net superioară celei manuale. Dar fără de care nici un spirit nu ar putea înţelege structurile intime ale creaţiei, particularităţile materiilor şi energiilor, care stau la baza tuturor creaţiilor din toate universurile. Pe care astfel se va sprijini şi calitatea de creator, şi aceea de ajutător al celor care necesită ajutor în învăţătură, prin care fiecare spirit va trăi eternitatea vieţii sale. Şi spiritele învaţă că o astfel de eternitate a evoluţiilor lor vor fi trăiri ca ajutător, că generaţiile de spirite care vin în urma lor, şi învaţă exact ceea ce au învăţat şi ele în trecutul lor, au nevoie de ajutători: puternici, înţelegători, la fel cum au avut şi ele parte, la rândul lor, cândva, în creşterea experienţei lor.
Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – deşi la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţiile lor în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Astfel încât, chiar dacă momentele de folosire a creaţiei materiale manuale sunt rare, atunci când revin în zonele joase ale universului, ca ajutători înaintaţi, ei devin treptat maeştri ai unei astfel de creaţii, oferind măiestria lor tuturor celor care au nevoie de ea.
La nivel planetar, în speţă – pământean, creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se diminuează şi dispare odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. La rândul ei, planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu va mai resimţi teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se va reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Va rămâne puternic în toate planurile sale de trăire pe Pământ, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici a trăit deja şi a trecut, l-a întărit şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, chiar cu grija şi priceperea lui va putea să restabilească pe Pământ ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip, plecând în toate părţile universului sau în alte universuri. Spiritele umane s-au întrupat masiv pe Pământ pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi chiar trăirea însingurată în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la această parte „înfricoşătoare” a existenţei umane.
Această parte se leagă de frica spiritului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta, pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare… şi au crezut-o fiind urmări ale unei apocalipse de mult povestită… Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştri bălţaţi în fel şi chip… se poate instala rapid, de la un moment la altul al oricărei vizionări de acest fel.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale… Nu se văd prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi creează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate prin vibraţia planetară înaltă, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide.
Lucrarea de restaurare de acest fel se va face prin împământarea lor: adică prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenerarea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Se vede în acest context că omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care cândva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume… Lucrător alături de fraţii săi astrali, de entităţile dimensionale care coordonează cu iubire infinită omul înalt-creator el însuşi.
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?! Cred că nu…
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – care pentru viitor sunt rădăcini ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern…)

ISTORIA UNUI POPOR DE MOŞI

Istoria poporului get (dac) este străveche, iar când spunem străvechi – înţelegem astfel o continuitate dinaintea potopului, a ultimei glaciaţiuni, până în timpurile apropiate venirii lui Iisus Christos. Nu orice palmă de pământ a avut o astfel de continuitate populaţională, dar pe de altă parte geţii nu sunt singurul popor cu o asemenea descendenţă. Peste tot au existat grupuri mici de atlanţi şi grupuri mici de lemurieni care au străbătut ultima glaciaţiune, s-au împânzit în teritorii şi au creat popoarele distincte pe care le cunoaştem azi. Astfel de grupuri întemeietoare au moştenit, şi au transmis generaţiilor următoare lor, o cultură cu rădăcini identice, căci toţi au avut la bază aceeaşi învăţătură înaltă, vizând adaptarea populaţiilor pământene, în totalitatea lor, la trăirea şi manifestarea completă prin intermediul corpului fizic – numit de noi, actualmente, solid. Astfel de populaţii şi-au pornit lucrarea din toate continentele planetei – din populaţiile care s-au numit în trecut atlante şi lemuriene:
– populaţiile atlante din actualul continent America de Nord şi Europa până la munţii Urali;
– populaţiile lemuriene din actualul continent Asia, din Australia şi din insulele Oceanului Pacific;
– populaţiile din Africa: o ramură foarte importantă a atlanţilor;
– populaţiile din actualul continent America de Sud: locuitori numiţi la originile lor toltleci – nume perpetuat apoi ca tolteci.
Toate aceste populaţii, răspândite în mod egal pe întreaga planetă, au moştenit învăţături de acelaşi fel, aşa cum am spus. Astfel de învăţături au cuprins o gamă deosebit de bogată de elemente de manifestare umană: de la activitatea de tip mental, specifică omenirii străvechi – la activitatea de tip manual, specifică vremurilor care au urmat ultimei glaciaţiuni.
Peste tot, primele populaţii au folosit în egală măsură acelaşi fel de manifestări, cu mici deosebiri în funcţie de particularităţile locale de exprimare. Ulterior, populaţiile de pretutindeni s-au nucleizat în cele două tipuri discutate în studiile anterioare:
– societăţi deschise tuturor manifestărilor umane, unde conducătorii nu au mai fost, treptat, marii şi experimentaţii ajutători ai populaţiilor umane de pretutindeni, ci acei oameni care reprezentau grupurile spirituale cu cea mai puţină experienţă în condiţiile de trai la vibraţii planetare joase. Erau mentali puternici, dar neobişnuiţi cu viaţa la vibraţiile joase ale acestui punct universic în care se află Pământul. Ceea ce înseamnă: neiubitori de manifestări prin corpul fizic – muncă fizică în principal, dar şi deplasare prin aparatul locomotor, comunicare verbală, relaţii între ei şi diferite alte grupuri umane, pe care ajung să le dispreţuiască profund. În astfel de condiţii, au luptat pentru acapararea puterii în societăţile în care s-au născut şi au folosit orice cale pentru a păstra astfel de puteri statale. Au creat structuri sociale de separare a diferitelor grupuri spirituale şi condiţii speciale de desfăşurare a activităţilor în societăţile astfel marcate de ei.
O astfel de permisivitate din partea organizării evoluţiilor a creat condiţii ca astfel de grupuri sociale să-şi conştientizeze bine propriile neputinţe social-spirituale şi să-şi creeze astfel singure înţelegerea drumului de învăţătură ulterioară: însă după plecarea de pe Pământ, la nivele de vibraţie mai înaltă. Populaţiile conduse de astfel de conducători au dezvoltat însă, la rândul lor, manifestări spirituale duse în condiţii grele, atipice, de care au însă întotdeauna nevoie, în evoluţiile lor, spiritele care au acceptat deja manifestările prin corpul fizic, în cicluri de viaţă anterioare celui prezent. Astfel de condiţii grele au consolidat însă – şi consolidează şi în prezent – creaţia, deplasarea, comunicarea, relaţionarea în condiţii social-spirituale la nivel de vibraţie joasă, dar şi în condiţii de aglomeraţie planetară: nu numai ca societate de trai curent, ci şi ca biosistem planetar de o mare complexitate. Învaţă să accepte până la un punct bine conştientizat greutăţile provocate de proprii semeni, dar învaţă să şi aleagă drumul vieţii, atunci când condiţii le permit. Învaţă să-şi dezvolte curajul, abnegaţia, altruismul, demnitatea umană, iubirea dezinteresată, oferirea şi primirea de ajutor într-o societate în care fiecare om poate fi ajutător, indiferent dacă prin preluarea de exemplu sau respingerea exemplului negativ. Se întăresc încredinţările, se consolidează relaţiile interumane, se creează înţelegeri complexe privind viaţa, universul manifestărilor spirituale, percepţiile locale ale unui univers al cunoaşterilor din ce în ce mai extins, pe măsura trecerii timpului;
– societăţi retrase, special create pentru învăţătură, cu aplicarea acesteia şi cu odihnă pentru cei care veneau din întrupările în societăţile deschise.
Întreaga lume avea acelaşi trecut şi se îndrepta către acelaşi viitor. Nici o societate retrasă nu a fost păstrată până în zilele noastre. Numai enclavele spirituale ale moşilor s-au perpetuat tot timpul, în locuri protejate: sunt – chiar şi acum – locuri de înaltă vibraţie, rămase în lume, fără tangenţă cu restul populaţiilor. Sunt locuri care nu sunt necesare moşilor decât în măsura în care ele servesc activităţile lor. Astfel de activităţi sunt îndreptate exclusiv către echilibrarea vibraţională a locurilor lor şi din jurul enclavelor lor, care păstrează tot timpul o vibraţie medie confortabilă pentru oamenii obişnuiţi, dinafara enclavelor. Din aceste locuri, vibraţia se răspândeşte circular în lume, unindu-se vibraţiile unei astfel de enclave cu vibraţiile celorlalte enclave (am numit „enclavă” un punct de lucru al unor astfel de oameni: căci ei sunt oameni, chiar dacă sistemul lor corporal păstrează o vibraţie foarte înaltă, prin structurile lor interioare).
Asemenea locuri, asemenea micro-societăţi nu fac parte din altă dimensiune structurală a planetei, nu au nici o tangenţă specială cu altă dimensiune a planetei şi stelei, care să fie diferită de tangenţele generale ale dimensiunilor paralele cu dimensiunea noastră, de existenţă şi de manifestare a spiritelor primare + ajutători care se află în mijlocul lor.
Locurile acestea şi-au păstrat vibraţia veche, cu modificări minime de-a lungul timpului. Astfel de modificări s-au datorat schimbărilor general-cosmice ale planetei – şi nu trăirilor puternic marcate de dezechilibrele umane: emoţionale în primul rând, dar şi ca urmare a modificărilor vibraţionale actuale, datorate folosirii excesive a structurilor materiale tehnologice de uz curent (generatoare de infrasunete).
Locurile sunt păstrate astfel prin folosirea unor câmpuri de putere mentală şi emoţională – nu pentru că oamenii care susţin aceste câmpuri ar fi atât de superiori, încât nici nu ar suporta să trăiască într-un mediu urban sau chiar rural obişnuit. Ei sunt totuşi oameni la fel ca orice oameni de pe Pământ, doar câteva elemente sunt perpetuate de corpurile lor fluidice, care întreţin vitalitatea deosebită a corpului lor fizic. Şi ei pot trăi în orice fel de mediu – şi, pe de altă parte, spirite cu acelaşi fel de evoluţie trăiesc în lume cu vieţi normale, ca oameni obişnuiţi: şi ca lungime de destine, şi ca sistem corporal, şi ca stare emoţional-mentală umană obişnuită.
Astfel de societăţi au fost iniţiate, îndrumate şi păstrate de către moşi, indiferent dacă au funcţionat pentru oameni obişnuiţi (de regulă până la jumătatea mileniului I d.H.) sau, începând cu mileniul al II-lea d.H., păstrând în funcţiune doar grupuri restrânse de moşi, care au menţinut în echilibru vibraţia generală a planetei.
Ceea ce necesită şi azi existenţa unor astfel de nuclee umane de ajutători deosebiţi este societatea umană: pe de o parte: fără echilibrarea vibraţională la nivele foarte înalte (comparativ cu biosistemul planetar), pe care o realizează moşii, omenirea s-ar îneca – pur şi simplu – în propriile sale câmpuri vibraţionale, şi-ar distruge structurile corporale, fără să mai poată accede la nivele de gândire superioare. Tocmai asemenea nivele vibraţionale ale gândirii superioare sunt susţinute de moşi-ajutători, iar pentru un asemenea fel de ajutor ei fiinţează chiar în această dimensiune planetar-stelară, sub formă de oameni: şi nu sub formă de entităţi astrale sau dimensionale. Este un ajutor special oferit oamenilor, creatori conştienţi înaintaţi. Adică, ei susţin câmpurile corpurilor noastre prin emisii de vibraţii superioare, având un sistem de corpuri identic cu cel uman: mai precis un sistem corporal care cuprinde toate corpurile de care beneficiază spiritele umane pe Pământ, de la corpurile fizice – până la corpurile supraenesice. Ajutorul este astfel acordat tuturor oamenilor, chiar dacă nu toată lumea le are în sistem, ci numai o anumită categorie de întrupaţi: spirite ajutătoare cu evoluţie medie secundară, numiţi secundari arhetipali galactici, tocmai pentru că ei pot să folosească (conştient sau nu), prin puterea lor spirituală, toate formele de energii şi materii corporale din acest punct al universului. Corpurile spirituale ale tuturor vieţuitoarelor – aşadar şi oamenilor – vehiculează însă, în proporţii mai mari sau mai mici, fluxuri de toate felurile, de la cele fizice la cele supraenesice: fluxuri care menţin o vibraţie normală pentru corpurile noastre, indiferent de vibraţia mediului planetar. Câmpurile planetare echilibrate de moşi susţin la rândul lor câmpurile proprii ale oamenilor şi celorlalte vieţuitoare planetare, susţinând astfel viaţa pământeană.
Dacă nu ar fi asemenea ajutători-lucrători pe Pământ, întreg biosistemul planetar în corp solid, şi mare parte din cel evoluant în corp astral nu ar rezista câmpului din, şi din preajma centrelor urbane cu mare desfăşurare din zilele noastre. De altfel, nici nu s-ar fi ajuns la o asemenea anvergură, căci viaţa ar fi putut să fie împiedicată să se dezvolte în această manieră până azi, datorită câmpului emoţional de foarte joasă vibraţie care a dominat mileniul al II-lea d. Ch. Aceasta nu a însemnat că omenirea a fost scutită de orice experienţă neplăcută: un exemplu poate fi dat în acest sens ca fiind vibraţia joasă a sufletelor umane care a determinat – punctiform, dar puternic manifest – mari epidemii (de ciumă, de holeră, de variolă, etc.) de-a lungul timpului. Datorită sistemului imunitar deficitar, în speţă datorită fricii şi silei de viaţă, omenirea a suportat asemenea momente, învăţând să accepte să lupte cu curaj împotriva dominaţiilor de orice fel: sociale, armate, religioase. Astfel, omenirea şi-a învins sila subconştientă de viaţă şi a mers mai departe.
Aceste momente grele ale omenirii nu au putut fi ajutate mai mult de către moşi, deşi ei înşişi ar fi avut forţă să o facă; dar puterea lor vibraţională mare, dacă s-ar fi manifestat din plin în momentele premergătoare (pentru a le abate de la cursul lor distrugător), ar fi spart câmpul emoţional-mental uman. Aceasta ar fi condus la crearea unei frici şi mai mari, înlocuind un rău – cu unul şi mai mare, inexplicabil, puternic marcat din cauza îndoctrinărilor religioase, mărind frica de Dumnezeu – în loc ca acţiunile lor să conducă treptat la iubire de Dumnezeu. Moşii au ajutat doar prin infiltrarea tăcută cu leacuri ori de câte ori era posibil, fără a naşte întrebări, salvând aşezări întregi aflate în locuri retrase sau prevenind şi oferind remedii de folosit din când în când, mai ales preventiv. Vom mai discuta despre asemenea intervenţii, care ţin de miraculos, de care nu se vorbeşte – dar există mărturii ascunse în lume despre ele, şi despre activităţi similare.
Există aşadar populaţii formate din urmaşii străvechilor centre – sau enclave – ale oamenilor străvechi, ale moşilor, în numeroase puncte ale planetei. Când discutăm despre ei şi asemenea aspecte ale vieţii lor, să reţinem că şi ei şi-au perpetuat neamul, din generaţie în generaţie, până în ziua de azi: luăm în considerare aspectele corporale pe care le cunoaştem azi. Locurile în care au trăit odinioară mai păstrează doar puţin din amprenta existenţei lor, iar acest fapt se datorează vibraţiei pământene reduse şi biosistemului planetar + societăţii umane extrem de numeroase. Cu toate acestea puţine locuri din lume păstrează o amprentă nemodificată decât de trăirile individuale ale spiritelor care s-au întrupat în asemenea locuri, în mijlocul unor asemenea populaţii. Viaţa şi activităţile moşilor nu s-au modificat în timp, însă ceea ce a suferit oarece modificare a fost rezultatul lucrării lor, căci au folosit ceea ce face parte permanent din patrimoniul energo-material cosmic şi planetar local. Şi, după cum ştim bine acum, acesta s-a modificat în timp. Chiar dacă moşii au folosit energii de înaltă vibraţie, după cum numai corpurile lor puteau vehicula, astfel de lucrări ale moşilor au suferit variaţii, în perioade scurte de timp – mult mai scurte decât am sesizat noi, oamenii obişnuiţi, schimbările planetare şi cosmice.
Un scurt istoric al populaţiilor de-a lungul timpului ne va arăta modul în care s-au perpetuat populaţiile peste tot, în toată lumea, cum au avut loc schimbările spirituale sau dimpotrivă, cum şi unde au rămas ele nemodificate de-a lungul timpului.
În studii detaliate, vom relua în viitor fiecare aspect în parte.
De cele mai multe ori, populaţiile s-au amestecat: în urma migraţiilor, războaielor, ocupaţiilor (meseriilor) itinerante – care au modificat mereu harta populaţiilor lumii. La începuturi, un popor era format din întrupări ale unor spirite de aceeaşi evoluţie – sau evoluţii asemănătoare – în care echilibrele erau păstrate prin intermediul unor ajutători de grup spiritual cu multă evoluţie, cu multă experienţă, cu înţelegere, altruism şi putere de sacrificiu.
De-a lungul timpului, prin adaptarea şi obişnuirea spiritelor: şi cu noile condiţii de trai, şi cu modificările rapide sociale şi planetare (climatice, impactul radiaţiilor cosmice asupra pământurilor şi apelor), intrările la întrupare nu au mai cuprins doar spirite din cadrul grupului propriu de evoluţie sau ajutători apropiaţi spiritual de grup. Un număr restrâns de membri ai poporului – ai fiecărui popor în parte – a devenit „ofertant” de întrupare pentru spirite din alt grup spiritual, cu altă evoluţie. Dar toate având sarcini spirituale comune de destin. Astfel s-au creat întotdeauna, în cadrul fiecărui popor, grupuri de indivizi reprezentând spirite venite la învăţătură de obişnuire în relaţionarea cu alte grupuri spirituale.
Asemenea grupuleţe de spirite străine au fost la început mici, dar compacte. După un timp în care toate spiritele s-au acomodat cu astfel de schimbări spirituale, grupul străinilor s-a modificat şi el, cuprinzând sub-grupuri de evoluţii diferite. Diferenţele au apărut însă nu numai între grupuri populaţionale de evoluţii mult diferite, ci şi sub forma manifestării diferită la un nivel aproximativ egal de evoluţie. Şi astfel spiritele s-au obişnuit să se accepte unele pe altele: la început la nivele de vibraţie planetară mai înaltă, în ultima perioadă dinainte de potop, apoi şi la nivele de vibraţie planetară joasă.
Cu toate acestea, au rămas unele grupuri populaţionale care nu numai că s-au păstrat cu relativă (dar concretă) puritate coborâtoare din atlanţi sau lemurieni (deci cu corpuri moştenite direct din vechime) – înafara de aceia pe care i-am numit „moşi” – dar şi ca întrupare a unui grup compact, nemodificat în timp în structura sa interioară. Iar acest lucru s-a petrecut nu neapărat ca urmare a vreunui fel special de puritate, de cuminţenie, de lipsă de „păcate” – ci pentru că asemenea grupuri spirituale s-au aflat, şi se află încă în greutate personală deosebită pe treapta sau pe sub-treapta proprie de evoluţie. Şi, atunci când le este necesară o evoluţie în vibraţii asemenea celei pământene, sunt ajutaţi să o facă – dar sub protecţie puternică şi cu facilităţi în funcţie de greutăţile proprii de evoluţie momentană. Nu este vorba despre grupurile care chiar s-au crezut „speciale” de-a lungul istoriei, tăind şi spânzurând „ieri” şi „azi” deopotrivă (şi vom vedea cândva care este şi istoria de evoluţie a acestor grupuri). Este vorba despre grupuri neştiute – adică nebăgate prea mult în seamă de restul populaţiilor, chiar dacă ele au fost – şi sunt – cunoscute chiar azi: grupuri pierdute în aşezările din munţii cei mai înalţi, din regiuni relativ retrase din America de Sud, Africa, Arabia sau Asia. În asemenea cazuri, întrupările s-au făcut pe rând: grupul lor spiritual este destul de mare, dar în timp ce o parte dintre spirite sunt întrupate în corp de manifestare astral – altele sunt întrupate în corp de manifestare fizic. Fac cu schimbul întrupările, pentru căpătare de experienţă, ajutându-se permanent pentru a face faţă greutăţilor pe care le au de întâmpinat, până se obişnuiesc cu acestea atât de bine, încât nicicând nu le vor mai considera greutăţi ca atare.
Dar astfel de grupuri nu sunt multe şi nu vor face obiectul discuţiilor noastre prea mult, nici acum şi nici în viitor.
Sunt însă popoare care au fost ajutate să păstreze oarecare puritate a corpurilor lor străvechi, deşi au fost luate în primire, pe rând, de multe alte grupuri spirituale. Ele au trăit astfel pe teritorii protejate şi beneficiind de sisteme corporale puternice, păstrate nemodificate prin neamestec cu alte sisteme corporale, provenite din alte părţi ale lumii. În linii mari, poporul român face parte dintre acestea.
Poporul pe care îl formăm azi, numindu-ne români, a fost ajutat să rămână în acest fel mult timp, cu condiţia ca spiritele care au folosit corpurile şi pământurile pe care au trăit să lupte pentru menţinerea libertăţii în faţa oricărui popor care a dorit să se instaleze definitiv pe aceste pământuri, intuindu-le ca fiind protejate. Căci majoritatea spiritelor care fac evoluţie de tip uman, în prezent pe Pământ, sunt spirite care reacţionează din greu la impulsuri de vibraţie joasă şi caută intuitiv protecţia pământurilor, sau corpurilor, sau entităţilor ajutătoare ele nu se opresc din căutare, chiar dacă nu conştientizează nici acest lucru, şi nici ceea ce au ajuns ele înseşi, după multe întrupări: spirite foarte puternice, care nu mai au neapărată nevoie să fugă la adăpostul protecţiilor, care nu au nevoie să se zbată, şi să se bată pentru a ajunge să trăiască bine undeva – oriunde. Care au ajuns să poată trăi confortabil chiar şi acolo unde nu au putut trăi niciodată înainte; dar numai puşi în faţa unor evenimente deosebite ajung să-şi conştientizeze puterile, pe care numai astfel şi le descoperă, rând pe rând.
Aceşti evoluanţi au vrut pământurile noastre, secol după secol…
Însă, înafară de sarcina mai sus-menţionată, populaţiile spirituale care s-au perpetuat pe aceste locuri au mai avut o sarcină: aceea de a accepta (aşa cum puţine popoare în lume au putut să-şi asume o asemenea sarcină) un grup spiritual cu cea mai puţină experienţă în evoluţie, la asemenea vibraţii scăzute şi în condiţii de o varietate uriaşă (pentru ei) de spirite cu evoluţii diferite, întrupate pe aceeaşi planetă: sunt cei care, după etnia lor, îi numim ţigani. Pentru ei, ca spirite-copii ai celorlalte grupuri spirituale creative care evoluează pe planetă, a fost nevoie de împletirea unor forţe spirituale cu totul deosebite în acest „colţ” de lume. De aceea în aceste locuri s-au întrupat mereu spirite deosebit de puternice, iubitoare de libertate, care şi-au asumat sarcina de a lupta pentru menţinerea lumii carpatice în limitele desfăşurării unor astfel de sarcini spirituale speciale. Luptând pentru libertatea lor, ei au dat permanent exemplu de curaj în orice luptă pentru libertate. O ştim asta.
Mai ştim că acceptăm ţiganii, aşa cum pot fi ei ca spirite în acest moment evolutiv. Vor mai sta puţin timp pe Pământ, după care se vor întoarce acasă la ei, undeva la un nivel de vibraţie optim pentru desfăşurarea celor pe care le-au învăţat aici – mulţi dintre ei chiar în mijlocul nostru, al românilor.
Iubiţi-i, chiar dacă nimeni nu v-a spus-o vreodată în mod explicit!!! Certaţi-i dacă o merită, dar fără ură, fără dispreţ, fără asprime, chiar dacă cu fermitate, în care însă să se citească („simtă”) bunătatea dvs. Nu-i cocoloşiţi – dar nici nu-i dispreţuiţi. Nu-i mai blestemaţi!! Şi noi am fost la fel, cândva în evoluţiile noastre, şi alţi ajutători puternici, răbdători, ne-au ajutat, şi ne-au iubit, şi ne-au învăţat cum să o facem şi noi, la rândul nostru, în eternitatea evoluţiilor noastre !!!
Numai procedând aşa ne vom finaliza, cu bucuria împlinirilor, evoluţiile noastre aici: noi, cei care trăim acum în România.
Însă atenţie!! Este necesar ca astfel de lucruri să fie luate în consideraţie de către orice om, din orice popor, care se confruntă cu astfel de populaţii spirituale.

MOŞII DE IERI ŞI DE AZI (2)

Trecând în revistă succint probleme legate de viaţa populaţiilor străvechi, trebuie să avem în vedere mai multe elemente care se regăsesc, sau nu, în viaţa oamenilor, după retragerea moşilor din contactele directe cu populaţiile în mijlocul cărora au trăit milenii de-a rândul. Multe din cele pe care populaţiile de pretutindeni le-au trăit până în mileniul 3 î.Ch. s-au modificat cu timpul, căci pe de o parte populaţiile societăţilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de război, în timp ce societăţile retrase s-au pregătit să facă faţă unor evenimente asemănătoare pe două fronturi:
– prin retragere din faţa popoarelor migratoare, al căror prim val s-a produs spre sfârşitul mileniului 3 şi în mileniul 2 î.Ch. în Europa (în principal să ne axăm deocamdată pe acest teritoriu);
– prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populaţiile autohtone le-au creat loc, apoi lăsându-i să se împânzească în teritorii, treptat, conştiente de necesitatea faptului că veneau atraşi de destinele spirituale ale tangenţei cu cei străvechi, din aceste teritorii europene. Oferindu-le spaţiu şi timp de adaptare, cu înţelepciunea moşilor care nu au acţionat niciodată ca războinici, ca strategi în războaie, populaţiile au câştigat mult mai mult decât cele care au purtat (în sud) războaie deschise: cotropind sau lăsându-se cotropiţi din lipsa experienţei spirituale profunde.
Desfăşurările evenimentelor populaţiilor autohtone au urmat astfel un curs relativ liniştit până în mileniul I î.Ch., chiar dacă în sudul Europei s-au desfăşurat războaie locale. Dar majoritatea populaţiilor, despre care unii istorici nici nu cred că au existat între „coborârea din animalitate” şi Grecia antică (Elada), au fost şi au rămas în teritoriile central-nordice, ducând o viaţă extrem de echilibrată şi liniştită.
Dacă ne imaginăm însă că o asemenea viaţă nu era cunoscută, ne înşelăm. Despre moşi ştim bine, dar nu ne vine să credem. Prometeu titanul, Asclepios medicul – cunoscut sub numele romanizat Esculap (despre care se ştie că cucerise nemurirea), sunt numai două exemple. Fenomenele care nu se puteau explica – nu erau consemnate, iar pe de altă parte există relativ puţine mărturii şi un bagaj enorm de umplutură cu un grad uriaş de nesiguranţă.
Numai activarea memoriilor străvechi ale oamenilor va umple cândva treptat asemenea goluri şi totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renunţând fără probleme la cererea de mărturii concrete, materiale, pentru a cunoaşte fiecare amănunt al vieţii în Lemuria, în Atlantida sau de istorie veche – dar apropiată de zilele noastre.
Trăim vremuri în care se dezvoltă, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilităţii (situat ceva mai jos de plexul frunţii = ajna în lb. sanscrită), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor vieţilor anterioare. Despre asemenea dezvoltări vom discuta în curând.
Înţelegerea vieţii desfăşurată astfel ne va ajuta să detaliem obiceiuri ale populaţiilor pe care le regăsim în portul popular, în cântecele tradiţionale (vechi, moştenite din generaţie în generaţie), în obiceiurile populare care au cele mai obişnuite elemente ale lor comune cu ale unor populaţii de pe teritorii întinse; dar care au şi particularităţile care s-au detaşat la un moment dat, aparţinând unor populaţii spirituale distincte, cu evoluţii diferite. A crede că celţii au fost popoare migratoare care au venit din Asia, la fel ca şi goţii şi alte popoare venite în mileniul I î.Ch. şi I d.Ch. – ar fi o mare eroare. Chiar este o mare nedreptate faptul că mulţi istorici chiar cred acest lucru. Europa a fost întotdeauna locuită, la fel ca şi toate celelalte continente, şi înainte şi după glaciaţiune. Populaţiile autohtone însă au avut un fel discret de trai, liniştit şi echilibrat. Au conştientizat şi au învăţat de la moşi tot ceea ce le deosebea profund de populaţiile noi (venite prin migraţie) şi au acceptat instinctiv şi intuitiv faptul că erau adevăraţi învăţători ai populaţiilor care veneau, şi aveau să vină în continuare pe meleagurile lor liniştite. S-au pregătit, după cum erau vremurile, cu o mulţime de strategii de menţinere în viaţă a obiceiurilor şi activităţilor lor, a cunoaşterilor: şi problemelor pe care aveau să le rezolve, şi a celor pe care nu mai aveau putere să le rezolve în viitor.
Moşii i-au învăţat să lupte pe două căi:
– pentru supravieţuire cu orice preţ, unde retragerea şi fuga din faţa migratorilor era o necesitate de supravieţuire a neamului lor, a bogăţiei spirituale pe cre o aveau în acel moment;
– pentru a face faţă luptei deschise, atunci când nu neapărat migratorii, ci urmaşii celor dintâi aveau să-şi piardă şi ultima fărâmă de intuiţie a spiritualităţii lor profunde, luptând cu disperare să cucerească loc şi timp pentru susţinerea propriei lor vieţi.
Moşii nu au dat spre învăţătura strategii de luptă, dar oamenii au avut pe de o parte dorinţă de luptă pentru apărarea valorilor lor spirituale, iar pe de altă parte au putut adapta cunoaşterile lor anterioare, dedicate caselor, lucrurilor lor obişnuite, vieţii lor obişnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le trăiau.
Principiile călăuzitoare, aşadar, ale moşilor, urmau o linie de înţelegere a tuturor populaţiilor lumii. De aceea, ei nu au dat niciodată îndrumări de război, dar au lăsat pe alţii să o facă. Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învăţătură oamenilor aflaţi în contact cu ei a fost crearea unei linii de acţiune prin care omul să se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situaţie a vieţii, indiferent dacă era timp de pace sau timp de război. Omul astfel învăţat aborda cu curaj şi seriozitate orice aspect al vieţii sale, aprofunda orice cunoaştere şi orice muncă până când simţea el că a ajuns acolo unde trebuie să se oprească. Dacă din acel loc, după un timp de aplicaţie, simţea că poate merge mai departe, avea învăţători, maeştrii (măiaştrii), şi apoi loc şi timp special pentru a face tot ceea ce simţea nevoie să facă. Oricui îi erau deschise drumuri şi, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viaţă şi păşea pe drumurile ei, mergea oriunde şi se oprea exact acolo unde simţea nevoia. Mai departe aveau să meargă alţii, avea să privească la munca lor, să simtă dacă poate face acelaşi lucru mai departe, ajutat de cei care îl depăşiseră; sau să se oprească definitiv din acea cale, dar să lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul său.
Fiecare om îşi simţea astfel destinul, chiar dacă moşul cel mai apropiat ştia bine la ce trebuie să se aştepte din partea fiecărui localnic. Fiecare om trebuia să ajungă prin propria sa încredinţare la dezlegarea firelor destinului său. Fiecare om avea puterea să simtă, şi era încurajat să simtă tot ceea ce putea, de-a lungul vieţii sale. Familia sa îl ajuta, şi el însuşi ajuta pe cei din jurul său să ajungă fiecare în parte la asemenea înţelegeri ca şi el. Indiferent dacă era bărbat sau femeie, fiecare om în parte susţinea, cu forţele pe care astfel şi le conştientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor săi, dezvoltarea armonioasă a aşezării şi îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul aşezării sale.
Fiecare aşezare avea conştiinţa existenţei de sine şi conştiinţa că face parte dintr-o societate fără de care lumea ei nu putea trăi singură. Spre deosebire de lumea societăţilor deschise, în care cunoaşterea apartenenţei la lumea universală se sfârşise după numai câteva generaţii de muncă fizică unilaterală, în societăţile retrase lumea era conştientă de existenţa întregii societăţi umane planetare. Toţi moşii, învăţătorii şi măiaştrii discutau despre felul în care alte societăţi făceau în mod curent cele pe care le făceau şi ei – cu deosebiri marcate de specificul local. Învăţau astfel şi ce greşeli făcuseră, şi fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit să facă şi ce nu trebuia să facă ei pentru a-şi lăsa semenii să-şi dea seama singuri de greşelile lor. Din asemenea experienţe, ei lucrau asupra înclinaţiilor formate în subconştient, din vieţi anterioare sau din conştienţa influenţelor de la distanţă, prin care orice populaţie lucra inconştient asupra mediului înconjurător – fie el uman sau vegetal-animal. Oamenii învăţau că sunt purtătorii unor obiceiuri care nu se dezvăluiau decât când erau într-un mediu asemănător; astfel se pregăteau să facă faţă pe de o parte mediului animal (mult mai instinctual decât omul gânditor) şi pe de altă parte mediului social care le bătea la uşă: călătorii comerciali sau doar curioşi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazănoapte (în Europa) decât în regiunile din miazăzi (de exemplu Egipt sau Arabia). Ştiau că lumea este încă mult mai mare, dar că deocamdată din această lume nu aveau să se confrunte decât cu populaţiile din miazănoapte (fie ei apusenii locurilor sau orientalii lor) şi ai celor din miazăzi – cândva (perşi mai cu seamă).
Dar nu învăţau să lupte şi să cucerească. Ceea ce aveau de cucerit avea să fie echilibrul format din supravieţuire şi apărare.
Dintre toate învăţăturile pe care oamenii le primeau de la moşii pământurilor pe care trăiau, câteva reliefau o învăţătură de bază, pe care se clădeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfectă între toţi membrii societăţilor, încredinţarea mai presus de toate că toţi oamenii erau egali prin naştere, având drepturi egale şi obligaţii în egală măsură. Că fiecare avea putere să înţeleagă lucrurile mai uşor sau mai greu, după un timp mai scurt sau mai lung de aplicaţie, că oamenii aveau forţă fizică diferită şi de aceea era necesar să desfăşoare o activitate în comun cu alţii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învăţau de copii. Prin respectul pe care moşii îl inspirau celor din jur, nici o învăţătură nu era refuzată şi niciodată oamenii nu contestau ceea ce învăţau. Căci orice învăţătură se dovedea corectă şi bună pentru fiecare om în parte şi pentru întreaga comunitate.
Astfel, femeile şi bărbaţii, copii, adulţii şi bătrânii aveau drepturi şi participări egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoaşterea celor care aveau să formeze pasul viitorului şi participau după puterea fiecăruia la pregătirile care aveau loc. Este necesar să se înţeleagă şi faptul că – chiar dacă acest lucru aparent nu semăna a egalitate recunoscută – cel care avea mai multă pricepere, experienţă, avea sarcină mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalţi. De altfel, asemenea cunoaşteri erau unanim recunoscute şi acceptate de cei în cauză, care doreau mai presus de orice să-şi ofere priceperea, experienţa, puterea de lucru, înţelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: măiaştrii, învăţătorii şi moşii.
Şi dacă discutăm despre asemenea înţelegeri, este necesar să precizăm faptul că printre aceşti oameni-ajutători cu experienţă, putere de muncă şi înţelegere, răbdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numărau în egală măsură femei şi bărbaţi. Dacă discutăm folosind numirea de „moşi”, asta nu înseamnă că în rândul lor erau numai bărbaţi. Vom vedea cu alte prilejuri femei care iniţiau bărbaţii-călători-învăţători în cele mai complexe cunoaşteri umane – nu numai ale timpului, ci şi ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei străvechi, cu forţe uriaşe faţă de ceea ce credem azi: mentale şi emoţionale deopotrivă. Realizarea lucrărilor de importanţă locală şi teritorial-extinsă presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip bărbătesc în egală măsură pentru puterile specifice moşilor, dar şi învăţături de folosire specifică a energiilor proprii femeilor şi bărbaţilor din comunităţile pe care le coordonau. Toate lucrările cuprindeau în egală măsură învăţături realizate în domeniul energiilor feminine şi ale celor masculine, iar învăţătorii şi măiaştrii aşezărilor aveau cuprindere în egală măsură pentru aplicaţii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.
Vom discuta despre creaţia materială şi despre modalităţile de echilibrare a forţelor interioare şi exterioare după muncă, având în vedere detalieri succinte ale unor asemenea folosiri.
Este important de înţeles faptul că, chiar după retragerile moşilor din comunităţile umane, ei au rămas în aceeaşi structură: nu neapărat pentru perpetuarea lor, căci majoritatea nu au avut nevoie de mărirea comunităţilor pe această cale, şi nici pentru că trebuiau să ofere cunoaştere în continuare oamenilor – bărbaţi şi femei, ca şi înainte. Lucrările de echilibrare vibraţională, care au constituit cele mai importante lucrări ale lor – şi constituie în egală măsură şi azi – au avut şi au mereu nevoie de vehicularea unor energii şi transmisiuni vibraţionale specifice celor două sexe. De aceea, chiar dacă comunităţile moşilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei şi bărbaţi, fără ca activităţile lor să cuprindă şi echilibrări proprii sexuale. Echilibrările lor se fac prin emisii-recepţii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activităţi echilibrate şi prin reechilibrări la nevoie – în funcţie de vechimea corpurilor – prin somn, hrană redusă – dar bine aleasă, prin mişcare, prin comunicare şi prin activitate intelectuală.