... DRUMURI SPIRITUALE ...

GEŢII - OAMENII CUMINŢI

2011-06-06T20:45:00.000+03:00

...VENIND PARCA DIN STRAFUNDURILE ISTORIEI...

2010-09-09T19:40:00.000+03:00

ISTORICILOR ROMANI, FALSIFICATORI DE ISTORIE

2010-06-05T22:58:00.000+03:00

http://dacia.org/1articole/index.php?news_id=158&start=0&category_id=8&parent_id=0&arcyear=&arcmonth=

Versuri: N.Săvescu & M.Terra

Interpretează: Victor Colcieru

Aranjament muzical: Igor Meşcoi

Voi n-aţi fost cu noi în robie

La Roma, bătuţi, plini de sânge,

Cu inima-n piept înca vie

Când trupul ucis tot mai plânge.

Voi n-aţi fost cu noi în robie

Când fraţii gemeau torturaţi

Ei, dacii,-s istoria vie

Pe care voi toţi o negaţi.

Voi n-aţi fost cu noi la galere

Când trupul pe rug este pus

Când carnea rănită-n durere

Împloră chiar moartea de sus

Voi n-aţi fost întinşi pe o cruce

Şi nu ştiţi ce e suferinţa

Pe care tot dacul o duce

Păstrându-şi în suflet credinţa

Voi n-aţi mai băut din veninul

Trădării în clipa cea oarbă,

Nici n-aţi gustat din tainul

Ce moartea aşteaptă să-l soarbă.

Voi ne-aţi oferit o trădare

Mai rea decât iadul de jos

Şi scrieţi istoria-n care

Sucit adevăru-i pe dos.

Cu tocu-nmuiat în cucută,

Tot falsul vă iese din carte

Trădarea vă e cunoscută

Minciuna vă e ca un frate.

Mânjiti de trădare, trăiţi

Cu rânjet de monştri pe faţă

Şi vindeţi pe-arginţi otrăviţi

A Daciei Ţară, pe viaţă

Voi ne-aţi botezat cu fals nume

O ţară-un popor şi un neam

Cu al călăilor renume

Când Noi pe columnă plângeam.

Voi n-aţi fost cu noi în robie

Când dacii cu toţii-au jurat

Să aibă-napoi pe moşie

Al Daciei nume uitat.

Voi n-aţi fost cu noi la galere

Când trupul pe rug este pus

Când carnea rănită-n durere

Împloră chiar moartea de sus

Voi n-aţi fost întinşi pe o cruce

Şi nu ştiţi ce e suferinţa

Pe care tot dacul o duce

Păstrându-şi în suflet credinţa

Pe care tot dacul o duce

Păstrându-şi în suflet credinţa

CONGRESUL DE DACOLOGIE - ALBA IULIA 2010

2010-06-02T21:46:00.000+03:00

Nu vreau să intru în povestiri şi descrieri, la vremea cuvenită voi expune părerea mea despre diferite teme abordate la aceste congrese.
Ceea ce vreau să povestesc se leagă de un aspect care poate fi în acelaşi timp şi dureros, dar şi prilej de bucurie. Sunt două momente pe care le voi lega de vârstele persoanelor care mi-au atras atenţia în mod cu totul deosebit.
Ambele povestioare se leagă de prezentarea brăţărilor dacice de aur, despre care s-au emis acolo diferite păreri. Cele de mai jos sunt părerile unor români care, după părerea mea, ne fac o deosebită onoare.

1. ÎNCREDINŢAREA UNUI TÂNĂR…
Discuţii aprinse privind întrebuinţările brăţărilor (autentificate de o doamnă din Germania)
(http://www.evz.ro/detalii/stiri/bratarile-dacice-expuse-la-alba-iulia-895979.html şi mai găsiţi şi alte site-uri de prezentare)
Nu intru în amănuntele discuţiilor privind presupunerile legate de folosirea lor, însă în final un profesor universitar a tras o concluzie prin care încerca să echilibreze discuţiile aprinse:
– Până la urmă nu vom şti niciodată ce era în mintea dacilor…
Un tânăr de 15 - 16 ani, care se ocupa de proiecţii de la laptopul cuiva din prezidiu, întoarce în acea clipă capul şi spune fix:
– Nu vom şti ce gândeau dacii până când nu vom şti ce gândeau atlanţii…
Fără replică. Nici în sală, nici pentru noi, aici…
Fiecare dintre dvs., cititorii acestor rânduri, să se se gândească în sinea lui la aceste cuvinte…
Părerea mea: Viitorul este pe mâini bune…

2. ÎNCREDINŢAREA UNUI BĂTRÂN…
Replică în faţa aceloraşi discuţii, în altă parte a sălii. Un om în vârstă, stând de vorbă cu o doamnă care ştia bine despre ce era vorba şi tocmai de aceea având astfel bucuria să îl încurajeze şi să primească vorbele dânsului ca pe o comoară de mare preţ…
– Ei, doamnă dragă, oamenii aceştia nu înţeleg adevăratul rost al brăţărilor…
– Si dumneavoastră despre ce credeţi că este vorba?
După câteva momente de reţineri, însă încurajat de prietena mea, ea însăşi cunoscătoare a multor subtilităţi ale trecutului neamului nostru străvechi, îi spuse:
– Brăţările acestea le purtau ca să se întărească. Căci ei erau adevăraţii solomonari şi umblau pe dragoni de foc… Dar cine mai poate crede asta în ziua de azi??...
– Eu cred… Şi mai ştiu şi pe alţii…

…Mă gândeam cum în restaurantul de la Braşov mâncasem în Sala Solomonarilor… Cum este atâta „teatru” în locurile noastre istorice, dar atât de puţină credinţă… În Suceava, Cetatea de Scaun a Moldovei se măimuţăresc muşchetari şi se cântă muzică celtică modernă pe post de muzică veche moldovenească, în Cetatea Ala Iulia, în zilele sărbătoririi unui înaintat număr de ani de la Unirea înfăptuită de Mihai Bravul (cineva l-a numit aşa… şi aşa de frumos mi-a sunat!!) se poartă tricorn şi se re-numeşte cetatea… Alba Carolina…
Bătrânii noştri înţelepţi cu adevărat nu au loc pe nicăieri…

3. PĂREREA MEA DESPRE AŞA NUMITA TRĂDARE A LUI DECENEU

2010-05-04T20:46:00.003+03:00

Pe scurt:
1. Ce semnificaţie avea cuvântul „zeu” pentru geţi;
2. Încredinţările, sarcinile şi cunoaşterile moşilor;
3. Războaie pentru păstrarea fiinţei naţionale şi lupta-muncă pentru păstrarea valorilor umane getice;
4. Deceneu nu a acţionat de unul singur;
5. O nouă religie?..

(Continuarea articolului cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2010/05/2-fost-zalmoxianismul-cu-adevarat-o.html )

Citatul urmărit:
2/Ce a fost preluat si pastrat in zamolxianism din vechile credinte si obiceiuri si ce anume a fost abandonat? Era zamolxianismul o religie monoteista sau politeista?
Pe fondul acestui raspuns corect, vom sti daca paradigma convertirii "fara dificultati" la crestinism a populatiei protoromane s-a facut firesc inlocuind un zeu total cu altul, sau convulsiv.
Să analizăm a doua lui parte.

S-a discutat destul de mult prin anii '90 despre un lucru deosebit de important din multe puncte de vedere pentru noi, românii, urmaşii dacilor. Creştini fiind acum. Cu adevărat creştini credincioşi. Nu vreau să scriu despre ce se discută pro sau contra, în fel şi chip, despre religia noastră mai mult sau mai puţin impusă, mai mult sau mai puţin potrivită nouă, cu sau fără viitor. Este foarte normal ca biblia să nu ni se potrivească integral (cred că este aiurea să ne facem nunţile după Vechiul testament, de exemplu), nu ştim multe despre moştenirea bizantină ca să contestăm picturile şi muzica bizantină, şi altele.
Viitorul ne va arăta ceea ce va avea el de arătat. Iar acum, aici, doar înţelegerile noastre referitor la istorie cred că îşi au rostul, aşa cum le aflăm, studiem, comentăm, fiecare având dreptul să le ia în consideraţie sau nu – fiecare om având dreptul la încredinţările sale.
Părerea mea, referitoare la introducerea religiei creştine în Dacia, referitoare la controversata întrebare: A TRĂDAT OARE DECENEU?? se situează în contextul cunoaşterii acestor aspecte ale activităţii obişnuite, nu de preoţi neştiutori, ci de cercetători antrenaţi, speciali, făcând parte dintre cei mai buni cunoscători ai omenirii din toate timpurile. ATENŢIE!! nu unici însă, pe Pământ. Am accentuat de multe ori acest aspect.
Acesta poate fi un subiect care trebuie să fie discutat mult mai pe larg, căci implicaţiile de ordin politic sunt mari, născând tot felul de întrebări la care doar îmbinând politicul cu spiritualul profund se poate ajunge la o înţelegere suficient de clară pentru a înţelege esenţa sufletului get, nu neapărat esenţa politicilor vremurilor. Deşi pot fi interesante şi subtilităţile politice, pe care aici le-am putea dezvolta din punctul de vedere al unei altfel de spiritualităţi decât aceea de natură pur religioasă, urmând profilul studiilor expuse pe acest blog.
Deocamdată să mă refer la faptul că Deceneu nu avea cum să trădeze, din punct de vedere religios. De unde vine această idee? De ce anume se leagă ea?
De faptul că este clar – sau destul de clar – că fără acceptul lui Deceneu religia creştină într-adevăr nu ar fi intrat în Dacia. Şi nu a fost nici un fel de război religios (chiar dacă unii mai cred asta, pe alocuri) în sânul poporului dac, get. Ceea ce poate să conducă la ideea că Deceneu şi-a trădat totul: credinţă, conducător, popor. Şi nu poţi înţelege de ce…

INSĂ, PORNIND DE LA ÎNCREDINŢĂRILE LUI DECENEU…
Ar fi trebuit să punctez ceva de la bun început: ce însemna „zeu" după concepţia geţilor, la urma urmei: de ce a fost atât de uşor să se plieze ei fără prea mari discuţii către egalitatea dintre „zei" şi „moşi"?

Zeul era moşul, bătrânul – coordonatorul spiritual. Zeul, zeii erau vii. O categorie de oameni cu viaţa deosebit de lungă (Cei Vechi de Zile), având drept cunoaştere toate particularităţile desfăşurării vieţii în teritoriile care intră în sarcinile personale: creaţie materială (metalurgie, prelucrarea materialelor, construcţii de folosinţă proprie familială sau de gospodărie comună: în interiorul aşezării şi înafara aşezării, de interes general), relaţii directe cu populaţiile de acelaşi fel din întreaga lume; elemente particulare, teritoriale, legate de astronomie, pentru desfăşurarea diferitelor activităţi de întreţinere a vieţii şi de deplasări în teritorii; cunoaşteri legate de folosirea forţelor sufletului nemuritor, în deplină conformitate cu necesităţile timpului, cu simţirea curgerii timpului, ca percepţii legate de ritmurile de viaţă ale pământurilor şi cerurilor deopotrivă.

Cunoscând toate cele ale mersului vremurilor, în fineţea împletirilor tuturor pentru a da un covor cu o ţesătură cu totul deosebită, al înţelegerii complexităţii vieţii tuturor oamenilor de pe Pământ, este de înţeles faptul că toţi conducătorii lor au acţionat în deplină cunoaştere a istoriei lumii întregi şi a devenirilor pe care le aşteptau să se înfăptuiască. Este vorba despre toţi conducătorii lor, indiferent dacă îi cunoşteau direct sau nu: adică dacă îşi asumaseră ieşirea în faţa lumii – pentru a fi în rând cu lumea cea nouă, care funcţiona în alt fel decât lumea cea veche. Sau erau rămaşi în retragere, ajutând în diverse feluri poporul în mijlocul căruia trăiau.
Astfel privind încredinţările lor, şi în special legând viaţa tuturor – conducători şi conduşi – de aspectul cel mai elevat al comportamentului uman, al ridicării permanente a calităţii creaţiei lor, munca moşilor se concentra pe conştientizarea lucrurilor care trebuiau făcute în fiecare moment al trăirilor umane, cu dezvoltarea puterilor care se potriveau energiilor şi vibraţiilor momentului. Specificul momentului, al fiecărui moment de viaţă în parte – era tot ceea ce urmăreau moşii în principal.
Acele puteri care erau în stare latentă, în acest moment al trăirilor tuturor, erau puterile mentale şi astrale străvechi, pe care doar ajutătorii de mare forţă le aveau şi le foloseau foarte rar, doar în momentele maximelor din ritmurile stelar-planetare. Erau folosite pentru a realiza recalibrări de mare fineţe ale câmpurilor terestre şi nu erau ascunse de popor, ci doar folosite cu măsură, şi numai atunci când era cazul. Aceste forţe erau lăsate în diminuare, căci în diminuare erau şi vibraţiile planetare. Folosirea lor pe scară extinsă ar fi condus la consumul energiilor şi materiilor de înaltă frecvenţă care, rămase oricum în volume relativ reduse în câmpul universal, ar fi condus la dezechilibru în susţinerea vieţii planetare. S-ar fi furat, cu alte cuvinte, viaţa tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Iar acest lucru nu era susţinut, încurajat, de către ajutătorii cunoscători şi aplicatori. Ei ştiau bine, urmăreau şi foloseau însă doar puţin cunoaşterea şi puterea lor străveche: doar pentru menţinerea vibraţiei planetare şi pentru atragerea cu moderaţie a unor cantităţi noi din fluxurile cosmice.
Moşii ştiau bine că existau oameni care aveau asemenea cunoştinţe, însă foloseau fără măsură astfel de resurse planetare, pentru care planeta mai avea puţine puteri să le atragă. Erau oameni inconştienţi de urmările acţiunilor lor. În special preoţii egipteni. Dar moşii ştiau bine că ei nu prezentau un pericol iminent pentru viaţa planetară – chiar dacă urmările începeau deja să se vadă: instalarea şi avansarea regiunilor deşertice în locurile unde acţionau asemenea oameni. Vom mai discuta despre astfel de realităţi, deocamdată vreau să pun în evidenţă cunoaşterea extinsă a moşilor şi ajutătorilor cu care operau în teritoriile lor.
Treptat, moşii s-au retras din activitatea lumii, atunci când oamenii au căpătat suficientă putere şi învăţătură, şi au consolidat rând pe rând învăţătura primită pentru susţinerea felului de viaţa actual. Pentru vremurile când populaţiile continentale aveau să crească mult, şi greutatea tuturor avea să fie mare, oamenii trebuiau să înveţe să se ajute între ei, nu să rămână permanent la starea de cerere de ajutor moşilor. Avea să fie o viaţă grea, iar pentru asta era nevoie de câmpuri terestre de bună calitate, echilibrate, iar toate energiile trebuia să rămână în principal oamenilor. Moşii s-au retras astfel, numărul lor s-a diminuat treptat până la un minimum absolut necesar, iar locurile lor de fiinţare au rămas ascunse. Comunicările au fost lăsate în seama entităţilor astrale ajutătoare, care au avut rolul de a face legătura între verticala spirituală coordonatoare a planetei şi fiecare om în parte, în măsura în care treptat omul a putut asculta, şi reţine, sfaturile venite la "urechea" sufletului fiecăruia în parte.
Prin aşezările moşilor, şi aşezările susţinute de ei pe întreg Pământul, au trecut toate populaţiile spirituale ale lumii, generaţie după generaţie: unii mai mult, alţii mai puţin timp. Cei care au trăit mai mult în preajma lor au realizat aplicaţii care trebuiau să le faciliteze consolidarea celor cunoscute, pentru a face faţă solicitărilor din viitorul lor – adică prezentului nostru, de azi. Ştiau bine că lumea va uita, şi mai ştiau bine că sarcina lor va fi să-şi aducă aminte primii, cât mai repede, şi să rămână neclintiţi în furtuna neştiinţei semenilor lor. Să susţină şi să reamintească celorlalţi, treptat: cine au fost, cine sunt – cine vor deveni.
Astfel de oameni pregăteau şi moşii geţilor. Ştiau, şi aşteptau schimbarea vremurilor. Şi mai aşteptau să vină un Făuritor – Cel Ce Vorbeşte cu Sinea Oamenilor - şi mai ştiau că El va fi acela care va aduce Lumina cea Nouă, pentru a alunga Lumina Întunecată.
(Se va studia Variaţia vibraţiei medii planetare; întunecarea luminii la adresa:
http://bucuria-cunoasterii.blogspot.com/2009/09/variatia-vibratiei-medii-planetare.html )
În astfel de condiţii, cunoscând deja principiile cele mai înalte ale manifestărilor umane, cunoscând acum activitatea reală a "zeilor" vii ai popoarelor, putem să înţelegem de ce Deceneu nu avea cum să-şi trădeze poporul şi propriile încredinţări. Mai mult decât atât, el ştia bine că viitorul apropiat, cel legat direct de prezentul său, nu este al despărţirilor totale, popor de popor, ci a împletirii cunoaşterilor tuturor popoarelor, pentru ca toate să înveţe să se ajute reciproc pe calea perfecţionării lor spirituale: chiar şi prin regulile dure ale războiului, de care aveau toate nevoie, indiferent dacă oamenii erau agresivi sau nu. Căci ştiau bine că evoluţia nu cuprinde numai perfecţionare proprie, ci în egală măsură ajutor oferit celor la nivelul cărora – în începuturile lor – nu au putere şi, astfel, experienţă multă: dar toate le sunt în formare, şi fiecare suflet în parte ajută altora să se ridice, tot aşa cum şi el însuşi a fost ajutat. Şi cum suntem cu toţii ajutaţi, indiferent de nivelul elevării spirituale proprii.
Deceneu ştia bine că fiecare suflet învaţă să se plece în faţa altuia şi, din cunoaşterea celor pe care fiecare micuţ o are, ajutătorul trebuie, şi poate treptat din ce în ce mai bine, să înceapă să ajute, pe baza propriei sale experienţe: cu înţelegere, cu toleranţă, acceptând greşelile ca pe propriile trepte de urcare. Valabil fiind însă mereu şi pentru ajutător, şi pentru ajutat. Pentru orice ajutători şi pentru orice ajutaţi.
Iată de ce Deceneu a permis creştinismului să pătrundă în Dacia. Acestea erau legile de bază ale creştinismului şi legile spirituale de bază ale geţilor. Legile creştinismului vorbeau clar despre altruism şi sacrificiu, lucruri pe care geţii le ştiau, dar nu avuseseră când şi cum să le pună în practică, căci pacea şi prietenia domniseră întotdeauna între ei. Legile moşismului nu erau de loc intolerante – dimpotrivă: geţii formau o lume tolerantă şi primitoare, iar călătorii lor cutreierau lumea, ducând valorile lor peste tot, făcând astfel cunoscut poporul în toate "colţurile" lumii. Nu de puţine ori călătorii moşilor duceau cu ei câte un măiastru (maestru creator), care oferea, acolo unde era nevoie, ajutor specializat şi învăţa, la rândul său, din experienţa străinilor.
Geţii trebuiau să trăiască în mijlocul lumii şi aveau nevoie să fie la numitorul comun al lumii în care se aflau. De aceea creştinismul a fost atenţionare, a fost puntea de legătură cu lumea. Deceneu a pregătit lumea, a lăsat – nu a obligat. Dacă ar fi obligat – atunci poate că am fi discutat despre trădarea principiilor sale spirituale. Ceea ce nu a fost cazul.
Deceneu nu putea să trădeze, căci avea toată cunoaşterea timpurilor, locurilor, necesităţilor oamenilor. Era, la fel ca şi conducătorul laic, faţa de apariţie în lume a geţilor. Despre rolul conducătorilor cunoscuţi după numele lor în lume vom discuta altă dată – mai cu seamă despre Burebista, cel care a realizat o înţelegere teritorială cu populaţiile cele noi, migratorii stabiliţi de jur împrejurul locurile celor vechi.
Ceea ce este însă de spus pe scurt, aici, doar pentru o înţelegere generală a celor care stăteau în atenţia moşilor şi conducătorilor lumeşti ai geţilor, este legat de planul străvechi după care, în vremuri grele, agresive pentru popor, o parte avea să se ocupe de salvarea civilizaţiei poporului get (organizare, desfăşurare, reaşezare) şi o alta parte să lupte pentru păstrarea teritoriilor getice atât cât putea să fie posibil în momentul agresiunilor.
Aşadar, cu toţii au ştiut ce aveau de făcut, iar ceea ce au făcut a fost spre binele întregului popor.
În timp ce o parte din popor a luptat, o altă parte a salvat cele mai frumoase şi utile lucruri realizate de talentaţii maeştri meseriaşi geţi. Pe drumuri ocolite, străbătând munţii, şiruri lungi de geţi – bătrânii aşezărilor, femei, copii – alături de călătorii şi învăţătorii moşilor, au dus totul acolo unde trebuia, salvând tot ceea ce se putea salva. Inclusiv încrederea oamenilor în renaşterea valorilor getice, în scurt timp. Ştiau că nu poate fi victorie decât în viitor, şi nădejdea lor era să supravieţuiască întreaga lor spiritualitate. Ştiau că vremurile se vor schimba, dar că toate – chiar dacă deosebit de grele în timpul imediat următor – se vor aşeza din nou în matca lor de odinioară. Dar pentru asta era nevoie să ajungă astfel în viitor valorile umane şi materiale ale întregului lor popor.
Voi lega articolul viitor de acest aspect.
Înţelepciunea, valoarea cea mai reală a poporului get, era să lase ca Domnul Luminii Noi să intre în ţara lor. Îl aşteptau de mult. Ştiau bine cuvântul lui, cuvântul Creatorului, Cuvântul Creator în sine, îl doreau înălţat şi înălţând şi lumea lor. Noi, azi, înregimentaţi religios în tipare mult depărtate de realitatea christică normală, nu putem crede prea multe din încredinţările străvechi. Nu putem crede deplin că Iisus nu a fost doar un iudeu deştept, care şi-a depăşit epoca, care şi-a trâmbiţat prea mult izbânzile, ajungând să fie înlăturat cum era normal pentru vremurile sale. Şi chiar nu a fost aşa…
Însă nici un Dumnezeu nu va pedepsi vreun spirit pentru că a crezut ceva sau altceva în întrupările sale…

DECENEU NU A ACŢIONAT DE UNUL SINGUR
Ca întotdeauna, Deceneu a lucrat nu numai după obişnuinţa moşilor locali, ci după obişnuinţa tuturor moşilor din Europa şi Asia (celţi (elfii străvechi), geţi (dacii - după numele altora), tibetani). Acelaşi procedeu l-au folosit cu toţii, păstrând valorile ancestrale, mulţi dintre susţinătorii lor sacrificându-şi de bună voie viaţa chiar pentru ele: cei care au rămas să lupte deschis pentru viaţa poporului, oferind exemplu de curaj şi demnitate umană într-o lume cucerită deja de antivalorile care trebuiau să se manifeste puternic în lume.
Lumea a învăţat ce este demnitatea şi curajul de la ajutătorii săi curajoşi, iar faptele acestora au făcut întotdeauna istoria să curgă.

O NOUĂ RELIGIE?…
Romanii au venit, au omorât şi au plecat.
Nu ei au lăsat germeni creştinismului să intre în ţară. Germenii erau, lumea doar nu era religioasă aici, atunci, după felul pe care îl înţelegem azi. Bătălia cunoscută deja acum, de creştinare a dacilor, a geţilor, despre care ştim că a fost o adevărată bătălie, într-adevăr încheiată în sec. XVII d. Ch., nu a fost o bătălie pentru inducerea forţată a ideilor creştine – deja de mult timp puse în practică în Dacia: în Valahia, în Moldova, în Ardeal. A fost bătălia populaţiei cu un anumit tip de conducători care doreau puterea cu orice preţ, a unui anumit grup de oameni care nu iubeau munca – dar doreau rezultatul muncii altora… Credinţa oamenilor, moştenită din generaţie în generaţie, nu avea nimic de-a face cu plecarea capului sub jug – jugul celor care voiau bani, aur şi hrană gustoasă…
Să mă opresc aici, să nu degenerăm. Dar este necesar să facem bine această deosebire. Românul îl iubeşte pe dumnezeul tuturor oamenilor, căci aşa i-a spus bine s-o facă Zeul lui, Zalmoxis. Şi încrederea omului nostru în el a fost şi a rămas uriaşă, chiar dacă subconştientă. Zalmoxis deja întruchipa trimisul marilor Făuritori ai cerurilor şi ai pământurilor. Românul nu i s-a opus lui Dumnezeu, ci oamenilor care i-au ciuntit cândva demnitatea umană, târându-l în mizerie. Nici un zeu , nici Dumnezeu, în accepţiunea oricui, nu doreşte asta, iar românul nu şi-a pierdut speranţa că oamenii răi vor trece – Dumnezeul şi omul cel bun rămân.

Post Scriptum la o nouă religie:
… Şi atunci, să-mi fie cu iertare… ce nouă religie, ce nou Dumnezeu ne-o mai fi trebuind, oameni buni??!!…

2. A FOST ZALMOXIANISMUL CU ADEVĂRAT O RELIGIE? AVEAU STRĂVECHII O RELIGIE?

2010-05-01T15:18:00.002+03:00

(Continuarea articolului cu adresa:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-diverse-intrebari.html )

2/Ce a fost preluat si pastrat in zamolxianism din vechile credinte si obiceiuri si ce anume a fost abandonat? Era zamolxianismul o religie monoteista sau politeista? Pe fondul acestui raspuns corect, vom sti daca paradigma convertirii "fara dificultati" la crestinism a populatiei protoromane s-a facut firesc inlocuind un zeu total cu altul, sau convulsiv.

Din când în când trebuie să reamintesc că tot ceea ce scriu face parte din încredinţările mele, ca urmare a studiului îndelungat al multor aspecte ale evoluţiei omenirii, dintre care deocamdată nu pot detalia foarte multe. Dar sunt pe calea realizării acestei expuneri a detaliilor din care decurg astfel de încredinţări. De altfel, multe cunoaşteri se ştiu deja, eu doar le detaliez şi explic lucruri care aparent, şi în formă de generalitate, sunt înţelese, analizate după cum merg înţelegerile. Iar concluziile trase sunt deseori că multe dintre scrieri sunt doar frumoase, visătoare sau la momente în care lumea, neavând ce altceva face seara înainte de culcare sau iarna, când activitatea este mult redusă, şi-a pus experienţa obişnuită în forme emoţionante, frumoase, pline de speranţe de mai bine: în versuri, proză populară, cântece…
Se ştie însă azi că multe dintre cele astfel cunoscute la noi şi prin alte părţi sunt de fapt elemente de cunoaştere revelată, pe care povestitorul, integratorul sau purtătorul (şi, implicit, cel care a răspândit, răspândeşte) le-a înţeles bine, chiar le-a studiat personal şi le-a oferit lumii, mai departe.
Mai mult sau mai puţin, mulţi facem acest lucru, chiar dacă deocamdată voalat, de frică la adresa imaginii noastre în lume, sau de frică de opinia publică încă aşezată pe tiparele vechi, sau de frica oficialităţilor mai mult sau mai puţin conspirative. Însă este de comentat cândva faptul că din ce în ce mai mulţi oameni îşi depăşesc această frică.

Aş dori să citiţi, dacă cumva nu aţi făcut acest lucru până acum, câteva cuvinte despre moşi, pe Blogul unui om cuminte, la adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2010/04/raspunsuri-la-intrebarile-dvs-cateva.html
Chiar dacă articolul este un răspuns la un comentariu pe acel blog, cele scrise se leagă de existenţa moşilor, despre care am scris, şi voi scrie aici, în continuare.

Conform încredinţărilor mele, expuse pe larg pe întreg blogul Drumuri spirituale, eu nu pot numi manifestările spirituale ale geţilor “zamolxianism”, adică religie propriu zisă. Nici măcar zalmoxianism. Voi folosi permanent termenii: Zalmoxis şi eventual “zalmoxianism”, derivat din numele Zalmoxis.
Înclin mai curând către termenul “moşism”. De altfel acest termen a făcut carieră în literatura de specialitate, creatorul său incontestabil fiind dl. profesor şi cercetător Gheorghe Şeitan.
Voi răspunde mai întâi pe scurt, sintetic, textului prezentat, apoi voi dezvolta ideile expuse astfel, conform încredinţărilor mele.
Zalmoxianismul nu a fost o religie propriu zisă, după felul consacrat în care punem o serie de manifestări umane în tipare pe care le numim azi: religioase. Nu a fost o religie – nici monoteistă, nici politeistă: se fac mereu contestări de o parte şi de alta a acestei întrebări, care poate îndepărta mult discuţiile de esenţa problemei în sine. Ceea ce se cunoaşte de regulă în acest moment, în mod oficial, sunt particularităţi ale prezentărilor diferitelor încredinţări ale geţilor, comparativ cu manifestările celor care au prezentat: erau manifestări de veneraţie, respect, consideraţie absolută faţă de coordonatorul principal al răspândirii, păstrării, remodelării cunoaşterilor tuturor celor din poporul lor, în funcţie de necesităţile timpurilor pe care le trăiau.
Nu cred că se poate numi religie ceea ce trăiau geţii, datorită tuturor particularităţilor fenomenului studiat. În linii mari, poate fi vorba despre:
– nu exista termenul de “mister”, “zeu”, “adevăr suprem şi de neatins”, “propovăduire”, “temple”, “preot”. De altfel, principala formă de manifestare religioasă – misterul – era de fapt la geţi un adevăr în totalitate revelat, descoperit, analizat, detaliat, aplicat; era aşteptat până la capăt fiecare individ al poporului să înţeleagă şi să aplice după puterile sale. Chiar mari gânditori ai lumii antice au făcut observaţii pertinente asupra cunoaşterii profunde la nivel de popor în rândul geţilor (dacilor, cum ne numeau ei). Astronomi, vindecători, cunoscători ai pământurilor, apelor, cerurilor şi pământurilor, conducătorii geţi nu păstrau nimic în mod special pentru ei. Aveau de asemenea răbdare să construiască şi să întreţină structuri socio-profesionale, care să ducă învăţătura cea mai nouă la nivelul fiecărei aşezări umane din teritoriile în care oamenii se potriveau cu pământurile: în cazul poporului lor fiind vorba despre oamenii din regiunea cuibului muntos, denumit ulterior carpatic. Înainte de primul val al grupurilor migratoare, populaţiile se întindeau, într-adevăr, pe teritorii care ajungeau către centru Europei (Munţii Alpi), în sud până la Marea Mediterană, în răsărit până la Nipru, în nord – până la poalele versanţilor nordici ai Carpaţilor Păduroşi.
Un alte termen consacrat este acela de “zeu” – entităţi necunoscute decât prin modul de impunere relatat de către preoţi, cu impunere de dări materiale, sacrificii, acordarea întregii atenţii lor şi reprezentanţilor lor. Consacrarea învăţăturilor moşilor de factură concret-personală, pentru fiecare om, a venit tocmai pe linia dezvoltării personale a fiecărui om, fără ca vreo parte a activităţii sale să fie închinată cuiva anume, doar într-ajutorării la nivel de familie şi aşezare. Moşul, Bătrânul, Cel Vechi de Zile, era coordonatorul spiritual, făcea parte dintr-o categorie retrasă de oameni cu o viaţă deosebit de lungă, având în sarcină toate particularităţile desfăşurării vieţii în teritorii care intrau în sarcina personală şi de grup: creaţie materială, deplasare în teritorii, comunicare proporţional dezvoltată cu sarcinile poporului şi cu puterea umană momentană, relaţii directe cu populaţiile de acelaşi fel din întreaga lume; cunoaşteri legate de folosirea forţelor spirituale în strictă conformitate cu necesităţile timpului, percepţii legate de ritmurile planetare locale (zonă temperată, anotimpuri, planşeu montan, de deal sau de şes); elemente particulare de biosistem local – comparativ cu cel din alte locuri; astronomie, medicină fizică, eterică şi emoţională; metalurgie, prelucrarea înaintată a materialelor, construcţii de gospodărie şi de drumuri de lungime mică, medie şi lungă, gospodărire individuală şi comună, etc.
În asemenea condiţii, noţiunea de “adevăr suprem de neatins” se stinge de la sine, căci toţi oamenii ştiau pe ce lume trăiau, ştiau bine rolul moşilor, al persoanelor ajutătoare pe care ei le pregăteau pentru întreaga populaţie; cunoşteau existenţa şi rolul entităţilor astrale la adevăratele lor valenţe, în directă legătură cu activităţile pe care ei, moşii, călătorii şi învăţătorii le desfăşurau după forţele lor. Forţe care erau mult mai mici comparativ cu cele ale entităţilor astrale, dimensionale şi cu Făuritorii cerurilor şi pământurilor deopotrivă. Adică cei pe care azi noi îi numim Creatori – geţii îi numeau Făuritori.
– nu a existat o religie impusă, nu au existat cerinţe deosebite, ci doar exercitarea plină de altruism, toleranţă, bunăvoinţă din partea moşilor, învăţătorilor, călătorilor şi maeştrilor creatori formaţi la şcoala moşilor. Nu au existat cerinţe de întreţinere a unei caste anume, formată din persoane ne-muncitoare: principala formă de învăţătură a fost întotdeauna după exemplul personal, oricât de multe şi deosebit de complexe erau sarcinile tuturor celor implicaţi în cercetare, înţelegere, învăţătură, răspândire, aplicaţie, relaţii în interiorul poporului şi în exteriorul lui.
Într-o astfel de situaţie, dispare complet sensul pe care îl oferim azi cuvintelor: templu, preot, propovăduire. Ceea ce credem a fi fost temple vechi ale dacilor erau de fapt construcţii deosebit de complexe – chiar în simplitatea lor, chiar în sihăstria lor, necunoscute decât de popor, folosite strict pentru activităţi de cercetare şi învăţătură, aplicaţii locale, crearea unor forme de perpetuare intuitivă, sugerată, a elementelor de cunoaştere pe care le aveau cu toţii în acel moment. Ştiau foarte bine ceea ce azi numim istorie – dar o istorie cu direcţionare către vechi, străvechi, cu tot ceea ce se putea prelua de la vremurile astfel de mult trecute şi, mai ales, tot ceea ce se putea extrapola spre înţelegere în viitorul apropiat sau doar ceva mai îndepărtat, pe care îl cunoşteau în liniile devenirii sale, dincolo de istoria care o trăim noi, acum, urmaşii lor. Ne-au inclus în cunoaşterile lor, dar astfel de cunoaşteri mergeau mult mai departe în înţelegerile speciale necesare tuturor, nu numai populaţiilor locale din timpuri relativ apropiate.
Ceea ce numim preoţi nu are nici un fel de regăsire în istoria geţilor. Preoţia propovăduitoare după preceptele religiilor contemporane funcţionează pe temelia pusă de egipteni pe de o parte şi de elini, pe de altă parte. Funcţionarea de tip egiptean îşi trage rădăcinile, la rândul său, din practica străveche babiloneană, care folosea şi ea cunoaşterea înaintată, dar încuraja masiv intuiţia practică a poporului propriu. Căile de impunere şi metodele punitive, pedepsitoare nu au existat nici la babilonieni, în primele lor stadii de dezvoltare, deşi vom vedea cum modul de impunere totuşi şi-a format rădăcinile în sânul cunoaşterilor babilonienilor.
Să ne oprim totuşi aici, deocamdată, căci vom mai avea prilej pentru discuţii, mai departe.
Sigur că, dacă vrem noi, putem să numim fenomenul zamolxianist o religie. Dar eu aş numi-o mai curând o şcoală a vieţii, condusă, susţinută, lăsată să evolueze în funcţie de trăirile naturale optime ale oamenilor. Acesta a fost de fapt fenomenul social care a generat religia. Căci au generat-o, prin intuiţiile pe care le aveau, şi pe de-asupra cunoaşterilor normale ale epocii lor, chiar cei care au născut totul după interesele lor de moment. În mod artificial, cu siguranţă.
Şi nu aş numi că a fost o conspiraţie împotriva umanităţii, ci doar o trăire concurenţială a unor spirite neadaptate realităţii vieţii lor. Ele au existat întotdeauna, generaţie după generaţie, şi vor mai exista un scurt timp de acum încolo. Căci sunt multe blocuri spirituale piramidale venite pe Pământ pentru a-şi cunoaşte limitele la nivele joase de vibraţie planetară. Toate trebuie să trăiască, în conjuncturi legate de forma spiritualităţii lor proprii, în conjuncturile pe care această planetă le poate oferi, în variaţia ritmurilor sale normale. Ar trebui să le respectăm şi astfel să le învăţăm să respecte şi ele, la rândul lor.
Despre trecerea la creştinism trebuie să fac un articol separat, căci m-am întins destul de mult cu acesta!!!

RĂSPUNSURI LA DIVERSE ÎNTREBĂRI:

2010-04-28T14:06:00.000+03:00

Răspund începând cu prezentul articol unei serii de întrebări puse de către prietenul nostru Dan Ioaniţescu, pe siteul ning Reţeaua Literară:

1/Care erau si cum aratau credintele dacilor inainte de Zamolxe?
Intreb aceasta deoarece se stie ca nu cu Zamolxe incepe istoria dacilor si ca grecii imprumutasera deja de la traci cultul lui Dyonisos si legenda lui Oedip. Triburile dace, fiind inrudite cu celelalte triburi trace, se poate presupune dupa ravna cu care Burebista a dorit sa-i scoata pe daci din pornirile lor firesti catre betie, ordonand taierea vitei de vie, ca il cunosteau foarte bine pe Dyonisos.

Părerea mea este că, la drept vorbind, şi spun asta cu încredinţare, istoria oamenilor pe care îi numim daci continuă din populaţiile străvechi, atlante, care au trăit în toată Europa. Discutăm acum despre Europa, însă astfel de populaţii au fost răspândite uniform pe întreg Pământul. Bineînţeles că astfel de răspunsuri nu pot fi foarte detaliate, însă am încredinţarea că, foarte curând, voi putea oferit tabloul complex al derulării istoriei străvechi, cu liniile sale de continuitate până în contemporan. Căci numai logica continuităţii poate să încredinţeze azi o mare parte a lumii că intuiţiile sale de frumos, bun, calitativ nu sunt vorbe în vânt.
Aşadar, să începem…
Trebuie să facem permanent distincţie între populaţiile autohtone, continentale, şi cele venite în valuri, de-a lungul ultimelor trei milenii înainte de schimbarea frecvenţelor planetare: înainte de Iisus Christos (Î.Ch.). Istoria, aşa cum o cunoaştem noi azi este prezentată în cea mai mare parte de populaţiile care au venit aici, sau - să extindem: în bazinul Mediteranei, şi s-au împletit cu populaţii locale, care au putut să socializeze cu ei: oricum puţine la număr. A spune că numai valurile de migratori au existat pe pământuri goale dinainte, doar pentru că nu au existat vestigii ordonate aici, este o greşeală de gândire, de expunere istorică.
Există vestigii neînţelese, puţine - ce-i drept, căci majoritatea au fost distruse prin răscolirea pământurilor, prin folosirea sau distrugerea din dispreţ sau indiferenţă a "vechiturilor" de către populaţiile ulterioare, care s-au aşezat în vetrele vechi: bine alese la vremea lor, datorită energeticii superioare a pămînturilor, apelor, elementelor matriceale eterice ale locurilor, care menţin în timp o stabilitate înaintată a simţirii de "bine" local. Multe au fost intenţionat distruse de către religioşii sau numai interesaţii religioşi în vremurile din urmă, iar războaiele au completat tabloul general al distrugerilor anterioare lor. Încredinţările - mai mult sau mai puţin perverse - ale scrierilor de azi, conform cărora omenirea s-a născut în grote sau în baobabii africani, conform cărora zeii s-au născut din neînţelegerile ancestrale ale oamenilor-animale-complet-neştiutoare mi se pare o poveste de adormit conştiinţa oamenilor din timpurile mai noi. Mileniile în care cunoscătorii şi cei care nu au vrut să aduleze stăpânirile au canalizat încredinţările pe drumuri mlăştinoase, de-asupra cărora au pus pietre disparate, pe care s-a aşternut un covor ţesut de mână, dar cu urzeala podită inteligent acolo unde probele nu existau de fel, au creat şi consolidat prin obligaţie alte păreri, alte încredinţări, cu teorii legate de interese diverse.
Dacă ne referim acum la daci, la geţi, este necesar să reţinem măcar ca idee - până la schimbarea vremurilor - faptul că ceea ce numim credinţele vechi, la vremea lor, nu se legau de zei, iar acest lucru a fost bine ascuns, tot aşa cum şi celţii (populaţiile celtice, la origine: elfice) şi-au ascuns încredinţările şi cunoaşterile. Şi dacii, la fel ca şi celţii, şi-au creat segmente separate de oameni (conducătorii politici) care au făcut o legătură cu noile populaţii, ascunzându-şi cunoaşterile, din încredinţare că migratorii aveau să le folosească, dar altfel, în mod agresiv, pentru propriile lor dorinţe aprige, interese perverse, meschine, egoiste. De aceea au fost ascunse, la originile contemporaneităţii noastre, multe cunoaşteri, rămânând în "lume" partea lumească, adică o parte a trăirilor asezonată din plin cu "bucate" de la "masa" noilor veniţi. Zei, demoni, legende voalate privind ordonarea zeilor la masa oamenilor, toate au fost făcute după chipul şi asemănărea noilor veniţi. Buni cunoscători ai istoriei şi ai liniilor de curgere ulterioară ale evoluţiilor omenirii de pretutindeni - la fel ca şi celţii, ca şi tibetanii - ei au păstrat doar specificul general local, acolo unde s-a simţit nevoia de aşa ceva. Populaţiile vestice şi estice deopotrivă şi-au luat numirile după cum erau numiţi de alţii, mlădiindu-şi prezenţa alături de ei, dar şi-au păstrat legendele, cântecele, obiceiurile. Au pus cunoaşterea lor în ţesături, în picturile vaselor de lut, în arhitectura lor şi în sculpturile porţilor, gardurilor, obiectelor de cult. Şi încă multe lucruri care, nefiind înţelese, au fost pur şi simplu omise din mărturiile străinilor, dar ele stau şi azi mărturie pentru eternitate.
Cine are acum ochi de văzut - vede. Cine are urechi de auzit şi gând de înţeles - le are…
Dar în curând - căci mult a fost, puţin a mai rămas - toată lumea va vedea, va auzi, va înţelege…
Elevarea spirituală şi puterea+abilitatea de exprimare au condus la formarea unui nor în care au fost ascunse multe adevăruri, neînţelese de migratorii care îşi uitaseră de mult rădăcinile. Toate au rămas pentru întărirea drumului către eliberare spirituală, în vremurile care, din perspectiva străbunilor, aveau cu siguranţă să vină din nou. Din nefericire, imaginaţia întăreşte de multe ori perversiunea politică şi astfel încredinţări ale adevărurilor aflate totuşi la suprafaţă se pierd mereu. Agresivitatea obişnuită a unor oameni descurajează pe cei care păşesc pe drumul recunoaşterilor, ceea ce conduce la întârzieri - dar drumul nu poate fi total ascuns. Oamenii rămân oameni, spirite elevate, vremurile merg pe creştere de vibraţie, aducând mereu trecutul în faţa celor care nu mai pot fi minţiţi. Oamenii simpli se încurajează reciproc şi păşesc mai departe cu încredere… Nu le trebuie diplome, recunoaştere internă sau internaţională, premii.. Nu le trebuie decât înaintarea, cunoaşterea.
Revenind… Povestile preluate de la migratori şi transferate în registrul propriei lor răspândiri populare, au valorificat de fapt chiar cunoaşterea proprie a grupurilor migratoare, iar aceasta a fost o cale de ascundere a profunzimii fondului popular străvechi local. S-a făcut localnicul frate cu dracul, ca să trecă vremurile grele. Cu timpul, în paranteză fie spus, s-au pierdut multe dintre ele, altele s-au păstrat de către asociaţii ascunse şi ele de ochii unei lumi care se depărta tot mai mult de valorile reale omeneşti, de calitatea şi concentrarea asupra calităţii în toate aspectele vieţii.
Dar toate au creat un fond spiritual la care populaţiile au renunţat uşor ulterior, înlocuindu-le cu o altă "poveste", pe un fond religios mai apropiat de vechile încredinţări, din care rămăseseră multe lucruri amestecate în viaţa curentă. Astfel s-a implementat religia creştină, pe fondul înţelegerilor şi acceptărilor despre lucruri cât se poate de plauzibile. Ceea ce s-a preluat fără nici o reţinere a fost învăţătura testamentului lui Iisus, a noii învăţături, pe care lumea o intuia de la bun început că este bună pentru orice pământean. Învăţătura omului bun, fericit, muncitor, tolerant, altruist, gata oricând de sacrificiu pentru familia, pentru neamul său. Vlahii, valahii (numiri noi şi vechi, după cum a fost timpul…) au intuit că aceasta este linia de legătură concretă între trecut şi viitor. În lume lucrurile au stat tot aşa.
Religia s-a numit în fel şi chip, temelia însă a fost aceeaşi. Intuiţiile puternice, adevărate, însă au lucrat mereu, au creat particularităţi de la un teritoriu la altul, indiferent de graniţele statale. Un exemplu ar fi intuiţia sunetului fundamental al pământului central-vestic, cu popoarele care îl locuiesc: muzica religioasă vestică are note de ecou, de aşteptare a celor care deocamdată sunt percepute ca un ecou din depărtare, a celor necunoscute care trebuie să vină în viaţa omului. Muzica estică (spunem de factură bizantină, dar noi suntem ultimii teritoriali ai bizantinilor şi acest lucru trebuie înţeles de către cei care se ridică împotriva păstrării bizantinismului în viaţa noastră; mai discutăm, normal, despre acest lucru…) aşadar, muzica estică pune punct, aduce mulţumirea lucrului cunoscut ca fiind înfăptuit, mulţumirea celor care au făcut ceea ce aveau de făcut.
Singurele elemente care au putut produce schizmă în sânul credincioşilor au fost legate de fastul, pe de o parte, agresivitatea, pe de altă parte - în general aspectul îndoielnic al preoţimii europene, depărtată în Evul Mediu total de învăţăturile cu adevărat creştine, apropiindu-se masiv de satanism şi nicidecum de litera evanghelica. Astfel apare şi se dezvoltă protestantismul, sever şi auster în originile învăţăturilor şi practicilor sale.
Pe de altă parte, ca să mai răspund şi la textul propus, mi se pare destul de lipsit de semnificaţie aspectul poveştii conform căruia Burebista ar fi interzis băutura în rândul poporului. Dar nu lipsit de semnificaţie pentru cei care au luat informaţia şi au dus-o mai departe, căreia i s-a dat o aură de semnificaţie deosebită, din cauza propriilor lor neputinţe de a eradica problema. Burebista nu avea cum să se confrunte cu o astfel de problemă la nivel naţional, dar… se putea confrunta, în condiţiile în care a putut realiza - nu neapărat un imperiu, ci o alianţă a multor populaţii de acelaşi fel cu populaţia din interiorul şi din imediata vecinătate a Cuibului Geţilor (munţii adunaţi ai geţilor). Privind numai prin ochii altor popoare, putem ajunge la concluzii nemeritate. Beţia nu a izbucnit decât în popoarele agresive, care au folosit forţa sclavilor pentru dezvoltarea propriei lor economii războinice: şi din partea stăpânilor dezorientaţi spiritual, în lipsa activităţilor creative normale pentru orice om, şi din partea sclavilor, în lipsa libertăţii şi a unui trai prin care să beneficieze de rezultatul muncii lor.
Voi continua cu răspunsul la alte întrebări.

ÎNTRE SACRU ŞI STRĂVECHI

2010-03-23T17:04:00.000+02:00

Mi-a atras atenţia un text citit într-un ziar, cu referire la ceva scris de Zacharia Sitchin. Locuri sacre şi locuri străvechi. În care spunea – şi chiar sunt parţial de acord, dar asta e altă poveste – că Ierusalimul nu mai este un loc sacru, ci rămâne un loc străvechi, vizitat de turişti.
O să scriu şi părerea mea despre Ierusalim – la fel ca şi despre Sarmisegetuza noastră. Puţintică răbdare.
Câteva considerente doar despre ceea ce cred că poate fi o deschidere de discuţie despre “străvechi” şi “sacru”. Doar câteva cuvinte.
Aş mai spune că, în altă parte, am sesizat că nu se face diferenţă între “străvechi” şi “antic”. Să luăm în considerare şi acest lucru, când ajungem să discutăm despre “sacru” şi “străvechi”. Să pornesc de aici.
Între sacru şi străvechi poate să nu fie o diferenţă notabilă, decât acolo unde, pe parcursul timpului, şi alţii şi-au pus amprenta, schimbând o parte din sensurile care au fost puse acolo din vechime. Pentru că tot ceea ce s-a păstrat cu titlu autentic din străvechimi, artefacte sau creaţii cu titlu de simbol, au un caracter sacru, unde acest caracter ar trebui privit doar dintr-un anumit punct de vedere: pe atunci oamenii nu comunicau decât lucruri deosebit de importante, ţinând cont de prezentarea învăţăturilor pe care trebuiau să le transmită mai departe. Astfel de învăţături priveau două aspecte: creaţia ca atare şi activarea unor forţe, manifestate prin intermediul unor părţi din sistemele corporale umane. Se oferea astfel un suport dublu de învăţătură: creaţie+activarea unor forţe suplimentare pentru a prelua învăţătura şi a susţine aplicaţia, în continuarea învăţăturilor.
Cu alte cuvinte crearea de condiţii optime pentru creator şi pentru realizarea creaţiei lui.
De aceea discutăm despre sacrul autentic – nu cel contemporan, religios sau laic – în moştenirea pe care o avem de la înaintaşi (fie ea ascunsă sau relevată). Şi tot de aceea discutăm despre departajarea dintre sacru şi religios a unora dintre cele care azi ni se prezintă cu caracter sacru. Intuiţia ne determină să simţim diferenţele, şi aşa pot apare neîncrederi în rădăcinile şi dezvoltările religiilor. Dar nu trebuie să generalizăm. Din nefericire, reprezentanţii religiilor nu ne oferă nici măcar elasticitatea de a analiza în mod echilibrat, moderat, cu bun simţ, cele care ni se prezintă astfel.
Vom învăţa cu toţii până la urmă cum să procedăm cu fiecare lucru din viaţa noastră. Toţi.

Dacă se consideră străvechi ceea ce este antic pentru istoria oficială, atunci multe nu sunt străvechi în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce este antic poate avea la bază informaţie străveche: adică acel tip de informaţie care a fost lăsat de către primele generaţii de oameni – încă mentali – după ultima glaciaţiune. Care străbat timpurile sub forma poveştilor, miturilor şi legendelor, chiar dacă de multe ori forma în care ajung la noi se distanţează de autentic, căci de la o generaţie la alta s-au deformat multe adevăruri. Dar ele rămân forme de orientare pentru cei care îşi cultivă constant intuiţia, caută sensurile ascunse ale multor elemente ale vieţii noastre obişnuite.
Când discutăm despre oamenii străvechi, ne referim la cei care au trăit mult timp după ultima glaciaţiune, păstrându-şi corpurile dinainte, sau cele asemănătoare, moştenite imediat după glaciaţiune. Ne referim la corpurile atlanţilor şi lemurienilor, nu ne referim la acei pe care îi numim oameni primitivi – forme de întrupare a altor spirite, nu cele pe care le numim umane, aduse de coordonatorii evoluţiilor în mentalul colectiv uman pentru a se obişnui cu folosirea trupului lor, în drumul către creaţie conştientă.
Ajutătorii străvechi ai populaţiilor spirituale umane au continuat să trăiască fără întrerupere, după sistemul vieţilor atlante, contribuind la reaşezarea lumii după coordonate vibraţionale mult mai joase. Ei au coordonat populaţiile noi, refăcute după glaciaţiune, până în contemporan, dar nu au încurajat creaţia mentală, ci pe aceea manuală, înveţând populaţiile să trăiască după semnele vremurilor lor: cum să se descurce intuitiv, cum să creeze manual, după repere de calitate mereu mai înălţate.
Au învăţat lumea să înţeleagă simbolurile vechi, să creeze altele noi, după cum vedeau ei realitatea, cu ochii lor. I-au învăţat să nu distrugă nimic vechi atunci când vor crea ceva nou, şi oamenii au înţeles bine acest lucru la început. Căci cu toţii ştiau atunci că roata se învârte şi că tot ceea ce a fost cândva – va reveni, în plus omul va fi mult mai puternic, cu mult mai multă experienţă de viaţă decât înainte.
Aşa s-au păstrat multe lucruri străvechi, dar tot aşa, în schimb, s-au denaturat multe lucruri. Vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, şi-au pierdut concentrarea şi chiar intuiţiile omeneşti. Cei care au încercat să ducă mai departe informaţia, în lipsa cunoaşterii persoanale, a înţelegerii rădăcinilor – dar în dorinţa vie, sinceră, de a da mai departe, nu au băgat de seamă că transmiterea a fost deformată. Aceasta este latura neintenţionată a transmiterii cunoaşterilor.
Cei care au ştiut multe lucruri şi au păstrat cunoaşterea doar pentru ei, au ştiut despre astfel de tendinţe şi le-au lăsat să circule în lume, învăţand la rândul lor, din experienţa celor de acelaşi fel cu ei, cum să speculeze o astfel de situaţie, în beneficiul personal. De multe ori însă şi ei au pierdut sensul celor vechi, iar mare parte din direcţiile pervertirii cunoaşterilor şi-au urmat cursul, acoperind mare parte din ceea ce a mai rămas din cunoaşterile autentice.
Fac o paranteză: iată de ce scribii în Egiptul antic erau oameni cu totul speciali, bine antrenaţi. La citirea unui text străvechi, aveau multă învăţătură înaintată, comparativ cu oamenii de rând, şi experienţă să intre mental în empatie cu textul respectiv, înţelegând clar cele pe care le preluau. Acelaşi lucru se petrecea cu vorbirea, îndrumarea verbală care li se oferea, după care înregistrau în felul lor special cele preluate astfel: în textele scrise de ei. Înţelegeri, emoţii, tot. Însă nu erau lucrători mentali, iar învăţătorii lor – preoţii templelor – aveau foarte multă grijă să nu lucreze cu ceva pe cont propriu. În caz contrar erau imediat omorâţi.
Revin. Alţi perverşi au făcut copii după original, apoi au distrus originalul, au păstrat copiile pe care şi-au pus propria semnătură. Să nu-i privim cu ură sau cu dispreţ, chiar dacă folosim cuvinte adecvate felului lor de a fi.
Alţii au păstrat cunoaşterea – dar au folosit numai în interes propriu ceea ce ar fi trebuit să ofere întregii lumi.
Astfel au ajuns în lume cele ce pot fi numite cu adevărat străvechi. Multe au rămas necunoscute, căci nu există biblioteci propriu zise de acest fel, ci locuri şi artefacte care activează subconştientul, scoţând din adâncurile subconştientului nostru cunoaşterile străvechi.
De-a lungul timpului, puţini au contribuit valoros la perpetuarea şi dezvoltarea acestei părţi deosebite a patrimoniului spiritual al omenirii. Multora nu li s-a permis să ajungă în lume, totul a fost triat şi apoi lăsat să circule numai ceea ce avea un anume scop pentru conducerile societăţilor: antice, apoi medievale, apoi contemporane.
Învăţăturile contemporane au circulat, şi circulă prin lume sub formă de sfaturi, gândiri, înţelegeri personale ale realităţii umane – parţiale şi generale. Dar ele nu mai au un caracter sacru propriu zis, căci nu creează condiţiile pentru înălţarea spirituală a omului, care să ajute o creaţie de calitate perfectă.
Se poate spune că societatea umană străveche a avut un caracter sacru, pierdut treptat în societatea contemporană, o societate desacralizată începând cu societatea egipteană veche, chiar dacă mult timp conducătorii egipteni au păstrat o oarecare formă de îngrijire a populaţiilor lucrătoare. Tot ceea ce a urmat a condus la adâncirea fracturii spirituale a societăţilor din bazinul mediteranean, la care facem în general referire când studiem istoriile apropiate.
Sacru a fost, şi poate rămâne tot ceea ce omul a simţit că îi face bine, îi oferă putere şi înţelegere în lumea în care trăieşte. Instalarea vieţii agresive a departajat sacrul de profan, în loc ca totul să fie şi să rămână profund, liniştit, calm, cercetător, aplicativ în orice moment şi loc la cote de calitate superioară. Toată viaţa omului ar fi trebuit să rămână sacră, aşa cum a fost în străvechimi. Dar străvechimile nu numeau ceva sacru – căci nu aveau ce să departajeze. Totul era, aşa cum am menţionat, la cotele cele mai ridicate ale calităţii umane.
Tot ceea ce numim sacru ne duce cu gândul la religie, la Dumnezeu. Putem să discutăm şi despre acest aspect. Dintre toate cele pe care azi le numim sacre, mare parte au fost percepute de oameni, de-a lungul tuturor timpurilor, prin forţe proprii, chiar dacă suntem într-adevăr ajutaţi, îndrumaţi de ceea ce numim Dumnezeu. Într-adevăr ni se creează condiţii pentru evoluţii din ce în ce mai înaintate. Mare parte din ceea ce omul spune că îi vine de la Dumnezeu este parte a unui volum de informaţii preluate prin subconştientul său foarte activ. Societatea, aşa cum a fost ea croită de conducerile sale agresive, a determinat ocuparea brutală a vieţii generale, numai cu preocupări excesiv concrete, pentru a nu oferi nici o clipă de răgaz, de gândire, de căutare a înţelegerilor de către populaţiile conduse. Cu muncă sau cu o cultură obligatorie, brutală, cu materialism aşa numit ştiinţific peste tot în lume (nu numai în societăţile aşa-zis comuniste), cu atragerea agresivă prin reclamă şi publicitate subliminală: totul a fost îndreptat către abaterea conştiinţei către altceva decât ceea ce poate găsi omul în puterea sa. Chiar şi textele care azi vorbesc despre deschidere către universuri, devin atât de agresive, încât oamenii nu mai au timp să se gândească decât la ceea li se oferă. Şi oamenii cer în continuare, obişnuiţi în acest fel: cu “Doamne ajută!!”, “Dă Doamne!!”… Puţini se întreabă: Doamne, ce îmi dai şi nu observ?! Ce folosesc eu, oare, din ceea ce îmi dai?? Oare ştiu ce trebuie să fac… şi nu fac??!!
Cultura generală, relaxarea sau religiile au aceeaşi rădăcină, de aceea nu se deosebesc foarte mult. Ni se cere în exces. Oferim şi noi totul, de frică sau din consideraţie către Dumnezeul care ne dă. Şi îi cerem tot mai mult, pentru care îi oferim ceea ce credem că este mult.
Este foarte drept că toate posibilităţile de preluare şi de folosire a informaţiilor sunt create de Dumnezeu, dar trebuie să departajăm elementele între ele, pentru ca întărirea noastră să prindă mereu curaj. Altfel vom sta fără să facem efort şi vom aştepta să ni se tot dea, ori din partea lui Dumnezeu, ori din partea societăţii – din acea parte a societăţii care învaţă singură să înţeleagă, să ia şi să folosească. Să avem încredere în mod egal şi în Dumnezeu, dar şi în fiecare formă de viaţă, în fiecare formă de manifestare spirituală, pornind de la noi înşine.
Fără să ocolim nici o idee, învăţând de peste tot.

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (3):

2009-12-30T00:00:00.001+02:00

ÎNŢELEGEAU BINE COMPLEXITATEA NOŢIUNII DE AJUTĂTOR

Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor: şi ajutorul oferit, şi ajutorul primit. Suntem bănuitori şi nu mai credem în altruism, dar altruismul există, şi încă nu numai la Dumnezeu şi la îngerii lui. Ştim că ajutorul de la îngeri este ceva pur copilăresc – îi percepem ca pe nişte copii dumnezeieşti care doar uneori ne salvează de la greutăţi sau ne oferă un gând pur, care să înlocuiască un gând pervers, rău, sau poate doar unul distant…
Strămoşii noştri nu-i ştiau însă de copii… Încă mai avem, pe zidurile mănăstirilor vechi, picturi cu îngeri-maturi, în toate ipostazele lor de ajutători maturi, lucizi, puternici, sobrii chiar – deşi blânzi, arătându-ne în fel şi chip cum să privim viaţa şi ajutorul pe care îl necesităm. Mai ales cu seriozitatea celui care ajută – dar nu bagă şi în traistă. Ajută în cunoaştere, în aplicaţia ei, în susţinerea emoţională când se vădeşte spre echilibru, susţinere mentală în cercetarea corectă a realităţii tuturor celor văzute şi nevăzute cu ochii trupului nostru. În funcţie de sarcina fiecăruia şi de necesitatea vremurilor, ei ne îndrumă către munca trupului, către simţirile lui şi trăirea alături de ceilalţi oameni şi celelalte vieţuitoare ale pământului: trăire după trup. Sau, ei îndrumă către folosirea minţii, către simţiri cu alte corpuri, către lucrări făcute cu mintea, în echilibrul emoţional veghetor şi sub bagheta aurie a corpului cauzal – dirijorul vibraţiilor, legătorul firelor nevăzute între spirit şi corpurile lui frumoase!!
Tot ei ajută legăturilor omului cu stelele, cu cerurile, cu lumile cu care omul trebuie să-şi ţină legături stabile, permanente. Geţii ştiau foarte bine toate lumile cu care omul trăia, căci moşii nu-i lăsau să le uite: ajutătorii – îi numeau şi veghetori şi îi mai numeau judecători, după cum îşi aveau rolul lor în viaţa comunităţilor umane. Ştiau bine că deasupra lor erau Făuritorii tuturor celor care puteau fi văzute de oameni cu ochii trupului şi cu ochii minţii.
Geţii ştiau, de asemenea, că lumea avea, de puţin timp însă – însă timpul acesta avea încet să crească – noţiunea impunerii ajutorului, venind de la oameni care nu iubeau munca, o dispreţuiau şi ascundeau acest lucru semenilor lor. Dar le impuneau, pe căi nedrepte, şi folosind neadevăruri înşirate unele după altele, ticluite aşa încât să răspundă mereu intuiţiilor cugetului lor, nebănuite de mulţi a fi de fapt adevărate. Şi o făceau până când toate încredinţările mergeau curgând unele din altele: nimeni nu mai avea scăpare din minţile lor ascuţite, cu care acaparau încrederea popoarelor lor, făcându-se conducători de-asupra lor. Minţi ascuţite cu care nu numai că nu munceau, dar gândeau mereu cum să se facă lucrurile mai uşor pentru ei şi mai greu pentru supuşii lor. Pentru ca nici o clipă din viaţa lor sărmanii oameni să nu aibă timp să se încline către revoltă sau înţelegere. Asta era munca cea grea a stăpânilor lor… Grea, dar se perfecţionau mereu şi, chiar dacă cineva avea ceva de încontrat, ucideau, ori îndrumau şi creau cale de ucidere altor semeni pentru ucidere. Semenii ajutau, cu sau fără voie proprie, cu sau fără înţelegerea dedesubturilor lumii lor. Aceştia din urmă se numeau în faţa conducătorilor lor, şi între ei, servitori. Căci era o servire, o muncă oferită, pe care însă conducătorii, ne-lucrătorii, o considerau demnă de dispreţuit în viaţa unui om care nu se putea opune impunerilor lor. Cu timpul toţi oamenii poporului lor au fost numiţi servitori şi cu toţii dispreţuiţi în mod asemănător…
Doar „munca” lor şi-o preţuiau, ca pe o lucrare de foarte mare putere, de mare curaj omenesc. Doar că nu ştiau – şi aflau abia după ce se termina destinul lor omenesc, plecaţi dintre cei vii în lumea fără trup: că fuseseră dispreţuitori ai celui mai mare şi demn de respect curaj omenesc – acela de a crea cu mâinile trupului, orientându-şi cunoaşterile prin mintea şi comparând rezultatele cu inima. Inima care ne spune nouă, tuturor oamenilor, întotdeauna, dacă lucrul nostru este frumos şi bine făcut.
Şi durerile lor erau mari, şi nu mai puteau decât să accepte că au fost în stare de aşa ceva, chiar dacă au avut în faţa lor exemplul fără de prihană al celor care le serveau. Adică, de fapt, al celor care i-au ajutat mereu în lumea pe care nu au condus-o după dreptate şi adevăr. Dar cugetul lor adânc, în mijlocul luminii Învăţătorilor lumii, era de-acum curată şi înălţarea sufletului lor pornea de la această simţire a lor, cea mai curată, cu care aveau să-şi îndrepte mereu câte ceva, din toate răutăţile pe care le puseseră ca lege, oamenilor, sub soare…
Geţii ştiau că ajutătorii luminoşi preţuiau mult efortul sufletelor pentru dreptate, de aceea nu urau pe cei nedrepţi. Ştiau că va veni vremea când aveau să-şi dea şi ei proba de suflet: să fie, fiecare în revenirile sale, ori bun, ori rău – cu bunii şi cu răii lumii.
Moşii îi învăţau că vremurile aveau să fie după cum şi nevoile oamenilor sunt, pe rând: de apărare sau de conlucrare. Îi învăţau că au dreptul să se apere, dar nu au dreptul să şi urască. Au dreptul să lupte pentru apărare – dar nu au dreptul să supună popoare. Au dreptul să înveţe să creeze – şi ei, şi ei la rândul lor pe alţii – dar nu au dreptul să înveţe să distrugă, şi să-i înveţe şi pe alţii tot la fel să facă…
Îi învăţau să fie drepţi, chiar dacă viaţa îi va pune servitori. Ei să ştie întotdeauna să muncească, căci întotdeauna cel care munceşte învaţă pe stăpânul său, chiar şi fără să ştie, cum să muncească şi el, la rândul său.
Să lupte, dar să nu urască – iar astfel îşi va învăţa duşmanii să facă şi ei la fel. Să lupte – dar să nu jefuiască. Să-şi dea viaţa – dar nu pentru a ajuta pe altul să lovească.
Să fie drept şi ferm ca om, să dea învăţătură oricui în lume de viaţă dreaptă, de viaţă cu adevărat de OM.

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (2): DESPRE LUMEA OAMENILOR

2009-12-28T09:12:00.001+02:00

Moşii le spuneau multe lucruri: ei le spuseseră din vechimi pe care nu şi le mai aminteau bine. Dar când li se spunea, intuiau că totul era drept spus şi unii chiar îşi aduceau aminte crâmpeie de viaţă străveche. Învăţătorii moşilor ajungeau negreşit la ei în cursul unui an şi atunci primeau întăriri pentru cele văzute sau doar simţite; primeau clarificări şi explicaţii pentru cele doar bănuite.
Cele vechi le primeau învăţătură de la părinţii şi bătrânii familiilor lor. Cele noi le primeau de la învăţătorii moşilor şi tot ei le explicau profeţiile cele vechi – evenimente pe care ajungeau ei să le trăiască, acum. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau. Tuturor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, cum se schimbau toţi oamenii. Cum se schimbau ei înşişi.
Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Învăţau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea le vorbea: în acelaşi fel cu inima sau în feluri foarte diferite. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu inima în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de altă vorbire decât inima şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând sau îndurerând în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către înţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…
Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.
Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel : dar că în timpurile care vor veni se va forma din grupuri mici de suflete, care nu vor mai fi de acelaşi fel, iar aceasta era orânduiala pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.
Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare se băteau deja pentru pământuri şi pentru cerurile de de-asupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor de de-asupra capului lor.
Ştiau că se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţa în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi sau alungaţi.
Erau lucruri pe care acum le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.
Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce avea viaţa să le ofere.

EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR (1): DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

2009-12-27T12:12:00.003+02:00

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg cândva ce ştiau şi la ce le folosea tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!..

1. CE ŞTIAU GEŢII – SUB ÎNDRUMAREA, ŞI CU ÎNVĂŢĂTURA OFERITĂ DE MOŞII POPORULUI LOR:

DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?! Eeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri. Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut... Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul – în care ne aflăm noi, azi, dar şi acela care va veni, în continuarea noastră, geţii ştiau bine cum evolua lumea, din punct de vedere creaţionist. Şi ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume de calitate, cu lucruri făcute de calitate. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:
– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă în câmpul mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor;
– aveau nevoie de elemente subtile, pentru ca creaţia lor să se poată menţine în peisajul lumesc câtă vreme era nevoie, până când lumea avea să înţeleagă ceea ce au ştiut ei, şi apoi să mai înţeleagă că totul era ciclic: şi puterea, şi cunoaşterea care vor veni din nou în viaţa oricărui om.
Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să le ofere: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte şi sănătate. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de pământuri, dar şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum şi lumea lor pământurilor lor o aveau. Cunoșteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur care trăiau în jurul Focului din Mijlocul lor, căruia îi cunoşteau bine numele intim, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul focului numit de noi, acum, Soare.
Ştiau – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate. Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.
Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum niciodată pământurile lor nu ar putea suporta vreodată. Din marginile lui, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi cum trebuia să înţeleagă, privind astfel, cele care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume. Ştiau că toate se schimbau până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: asemănătoare, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei; ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, căci şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri în lumea care le înconjura. Ştiau că unora nici nu li se face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele…
Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra lor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni, mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi care protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii le aveau de dat. Apoi Bătrânii îi lăsau să se obişnuiască: când cu greu, când cu uşor, până ce devin capabili să-şi trăiască experienţa din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.
Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (2): PREOTII SI DUHUL SFANT

2009-11-05T22:07:00.003+02:00

Este o discutie foarte interesanta… Şi care poate fi foarte amplă…
O chestiune interpretată în fel şi chip de-a lungul timpului, iar cea mai complexă înţelegere nu se află în zilele noastre, ci undeva la rădăcina timpului măsurat de la potop încoace.
Care vine in intelegere ca fiind Sfantul Spirit al lui Dumnezeu, de la care vine Suflarea de viaţă. Care nu poate fi contestată şi împiedicată să se desfăşoare, prin împiedicarea naşterii copiilor sau prin suicid.
Deşi acest lucru este cu dus-întors, căci aveau, încă din ultimele faze ale imperiilor dinainte de Iisus, interesul să se nască copii sau să trăiască oamenii - de bine, de rău - pentru păstrarea forţei de muncă…
În linii mari, cam asta ar fi în prezent. În ascuns însă se cunosc prea bine toate cele decretate drept erezii: numai ei aveau dreptul ascuns sa le cerceteze, sa aplice rezultatele cercetărilor şi să decreteze încredinţările.
Dar să o luăm încetişor.
Sunt multe lucruri bune, care însă, prin intenţiile celor care le-au pus în forme sociale, s-au impurificat, apoi treptat şi-au pierdut mult din credibilitate. Adică intuiţiile corecte, bune, dintr-un moment dat s-au convertit în conştientul lor în necesităţi perverse, iar apoi s-au creat în timp explicaţii după logica omeniei, cel puţin a echilibrului universal. Adica aşa cum au venit în viaţa oamenilor, de la bun început.
Aşa funcţionăm, orice spirit, până când ne creăm înţelegerile şi obişnuinţele de a opera de la bun început, şi permanent apoi, din sentimente înălţătoare, şi nu din necesităţi comode, sau agresive, ascunse după cuvinte frumoase.
Toţi am trecut prin asta. Toate spiritele trec prin aşa ceva, în evoluţiile lor. Într-un fel este adevărată fraza “Păcatul este înaintea mea pururea”: pentru că spiritul ştie că a făcut ceva ce nu mai trebuie să facă. Dar nu trebuie să plătim pentru aşa ceva şi să muncim cocolind pe cei care nu agrează munca scoţând ochii celor pe care îi obligă la slugăreală. Să nu ne lăsăm pedepsiţi pentru anormalităţi, aberaţii ale comportamentului altora. Să fim foarte atenţi la tot ceea ce ne cer alţii – dar în egală măsură şi la ceea ce nu vrem să oferim altora… Căci dezechilibrul poate veni oricând ne aşteptăm mai puţin din partea noastră proprie.
Să revin.
În societăţile care au pus bazele religiilor, preotii stiau foarte bine ca existau foarte multe lucruri pe lumea aceasta care fuseseră la un moment dat bunul întregii omeniri, dar care fuseseră uitate între timp. Ştiau foarte bine că timpurile se schimbă şi oamenii îşi pierd cunoaşterile şi abilităţile mentale, dacă nu rămân cât de cât în cunoaştere. Au dezvoltat activităţi mentale, au căutat şi au găsit mostre de lucruri create sau modelate de oamenii timpurilor anterioare, au studiat tot fondul cultural al diferitelor popoare, infiltrându-se direct în mijlocul lor sau cercetând mental (prin clarvedere directă, prin retrocogniţie) câmpurile şi structurile universale.
Mentalizarea, pe scurt, călătoria astrală, erau metodele de operare curente, de altfel singura activitate a multor segmente preoţeşti. Diminuarea segmentului cunoscătorilor s-a realizat prin interzicerea învăţăturilor înaintate: interzicerea scrisului, cititului - prin institurea castelor, claselor sociale; interzicerea călătoriilor personale (legarea de pământ); instituirea muncilor obligatorii pentru reamenajarea vechilor construcţii, pentru construcţii noi, pentru întreţinerea tuturor celor care aveau participare directă sau indirectă la astfel de ţinere a poporului departe de cunoaştere.
Preoţimea veche ştia bine că austeritatea ţine mintea liberă, de aceea îşi creau doar condiţii de trai de înaltă calitate şi obligau la întreţinerea unei curăţenii şi ordini a spaţiilor, pentru ordonarea şi curgerea energiilor ajutătoare, pentru activitatea lor mentală avansată. Dar învăţau conducătorii laici să întreţină bogăţii din ce în ce mai rafinate, pentru a întreţine starea de dominare mentală chiar şi asupra lor.
Ştiau foarte clar ca:
- se poate opera cu energiile ca şi cu armele - încă mult mai bine, mai sigur, încă în plus neştiut, ascuns, ceea ce pentru ei era un avantaj enorm... Da, cu "suflul de viata datatorul" se poate acţiona si pentru constructie, vitalizare, dar si pentru distrugere, omorâre. Tot aşa cum azi folosim lasere pentru taiere si pentru sudura. Si faceau si una, si alta. Cand s-a luptat cu preotii egipteni, pentru eliberarea iudeilor din robie - Moise asta facea: tot de la ei invăţătură, caci avusese parte de educatie de... faraon...
Nu toti oamenii ar fi putut intelege astfel de puteri, de aceea a păstrat învăţătura pentru cei care aveau puteri mentale ridicate, uşor detectabile pentru un om învăţat. Si tot el a invatat preotii iudei cum sa faca acelasi lucru. Acei ani pe care i-au petrecut in desert, nu a fost o simpla invarteala, ci pentru a învăţa că toată puterea se poate folosi, canalizată pe 2 cai: invataturi si aprofundarea invataturilor, acolo unde nu puteau sa fie urmariti, mai ales daca erau in miscare de la un loc la altul; pierderea contactului cu ei, in situatia in care preotii egipteni ii urmareau dincolo de desert, pândind sa iasa de acolo si sa îi urmărească in continuare. Desertul are o energetica speciala, o constructie nisipoasă care sparge fronturile, si sunt bine lasate sa existe in acest moment planetar, in care oamenii nu-si pot tine gândurile in frâu. Furtunile de nisip, ca si cele de apa sparg fronturile mentale si nu mai poti urmari ceva. de aceea ne simţim împrospătaţi în prezenţa unor ape în mişcare.
Deci tot timpul în care iudeii s-au învârtit prin desert, Moise a format si oameni noi, din cei nou nascuti, care nu puteau fi in continuare lesne cunoscuţi de catre preotii egipteni; au format un front nou uman de lucru mental, care au schimbat complet grupul aflat in desert. Numai asa au scapat de preotii egipteni.
- revenind la preoţii egipteni, să amintim că ei operau cu fluxuri energetice asupra nou nascutilor familiilor conducatoare din statele din jurul lor, slabind corpul astral al copiilor. Nu-i omorau, ci prin atacuri slabe dar repetate asupra legaturilor corpului astral cu restul sistemului corporal al omului in somn, pana la anii maturitatii aceia nu ar mai fi putut lucra mental, chiar sa fi vrut. O astfel de procedură se folosea nu numai împotriva duşmanilor, ci şi împotriva propriilor conaţionali, cei care se împotriveau voinţei lor, căutând să conducă pe cont propriu. Hatsepsut a depasit impunerile preotesti, dar am de studiat serios asupra felului în care s-au derulat evenimentele acolo. Nefertiti, la fel: despre ea am studiat si am inteles mult mai multe lucruri; ea a reusit sa-i puna la punct si vom mai discuta despre ea mult, candva.
- de comentat si faptul ca preotii stiau bine ca exista cu adevarat zei - dar nu cei pentru care impuneau populatiilor supunere, dandu-se drept mijlocitorii lor. Acei zei erau o masluire, o perversiune religioasa, iar preotii stiau bine ca exista si "zei" - entitati care erau cu "ochii" pe ei, dar de la distanta, si nu se amestecau in facaturile preotilor. Stiau bine de Moşi - ii numeau Bătrâni - si chiar a fost o lupta la un moment dat pentru a-i... supune voinţei lor!! Nu stiau, sarmanii, cu cine aveau de a face... Iar Bătrânii au operat prin intermediul oamenilor, nu direct, dovedind multa forta de echilibru si iubire.

Interesant este faptul ca iudeii si-au dorit prin Moise suprematia, Moise a cerut aceasta invatatura si putere pentru poporul său, dar nu i s-a acordat, cum era si normal. Atunci Moise a inteles ca toti oamenii sunt iubiti de Dumnezeu si ca Yehova este de fapt reprezentarea universala, chiar daca iudeii il credeau doar Dumnezeul lor. Si chiar reprezentanţii lui - ştiuţi în mare taină - se dovedeau a fi ajutărori universali...
Dar se pare ca numai Moise a inteles.
Cand a venit Iisus, fiecare segment de populatie a crezut ce a putut din sarcina lui pe Pamant. El a venit pentru toate vietuitarele de pe Pamant, pentru toata galaxia si mai departe, sisteme galactice locale...
Iar acest lucru este doar parţial recunoscut azi.
Chiar si la noi, daca spun ca Zalmoxis nu era ... proprietatea noastra, zeul nostru absolut, mândria exclusivă a poporului dac... ci a fost coordonator pentru o mare parte din EuroAsia si apoi alături de altii, pentru intreg Pamantul... unii se supără... Ce-i aia, Zalmoxis a fost AL NOSTRU !!!... Cu stampila si parafa...
Glumesc... dar este foarte trist...

Să reţinem aşadar. pentru preoţi, de la începuturile religioase ale omenirii, Duhul Sfant a fost o combinaţie între puterea spiritului şi materialul - energia - cu care acesta poate opera în vederea susţinerii încredinţărilor proprii.
Când puterile mentale şi-au năruit "stăpânii", dovedindu-se o capcană de piederea a întâietăţii în faţa perşilor, antrenaţi puternic şi pe planul voinţei, şi pe planul folosirii armelor şi puterii brutale trupeşti, egiptenii au pierdut definitiv bătălia pentru putere.Chiar dacă Cleopatra a reoşit să înţeleagă că trebuiesc folosite toate puterile omului, totul a fost mult prea târziu. Şi cu siguranţă că a fost bine aşa.
Ceea ce a rămas a fost încredinţarea că mintea omului poate face , scorni, rafina multe. Chiar atât de multe, incredibil de multe. Sau credibil. Depinde din ce unghi de vedere privim lucrurile... Treptat în special iezuiţii şi-au dat seama ca Sfântul Spirit este o noţiune universală, adică acel spirit care nu oboseşte niciodată, care nu îmbătrâneşte niciodată, care poate lucra în orice condiţii, pentru sau împotriva tuturor.
Si s-au pus pe treabă.
Sau... au continuat-o...
Doamne iarta-ma, îi cam judec, poate..

PUŢINĂ ÎNŢELEGERE A ISTORIEI, ALTFEL DECÂT ÎN MANUALE (1)

2009-11-04T21:52:00.001+02:00

Se vor citi comentariile prietenilor noştri de la postarea
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/11/sa-invatam-de-la-istoria-lumii.html

Să lămurim de la bun început un lucru: ceea ce scriu nu este un patriotism exacerbat, dar nu pot dovedi acest lucru decât atunci când voi scrie în acelaşi fel despre celti, tibetani, tolteci, maori, populaţiile indigene din America de Nord (aşa-numiţii „indieni” nord-americani). Din patriotism necesar, omenesc zic eu, am inceput să scriu despre populaţiile getice locale şi acest lucru cred că este de înţeles.
Pot spune că acum ştiţi că încerc să fiu echilibrată în studiile mele. Nu cred nici că Atlantida a fost Dacia, nici că dacii au creat civilizaţiile lumii – disputându-şi de altfel întâietatea cu celţii, tibetanii, africanii sau evreii. Nu cred nici în teoriile conspiraţiilor, cel puţin nu în conspiraţiile de felul celor expuse prin lume. Da, dacă înţeleg că societăţile au functionat - cum au putut, cum s-au priceput. Conspiratie inseamna sa faci ceva foarte constient ca poti face SI BUN, SI RAU SI ALEGI RAUL... Dar cei care au condus societăţile umane în ultimii 7000 de ani nu au trăit pe baza unui asemenea principiu...
Pentru a înţelege acest lucru este necesar să ne gândim ca există organizari care fac astfel de alegeri, dar şi alte organizari care nu au de unde alege, caci nu le vin in minte partile bune, ci le vine în minte doar cum sa supravietuiasca intr-o lume pe care o intuiesc altfel decât una în care se pot descurca ei: si de aceea o cred rea, perversa si haina... Chiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa... Organizările de acest fel le fac oamenii care nu au pricepere multa, nu au îngăduinţă pentru muncă, nici pentru a lor şi nici pentru a celorlalţi: doar profita de ea.
Si intr-o astfel de lume - raspunzi tot asa...
Ei nu stiu decat asta. Ei nu aleg: cel mult se poate spune că ei aleg intre răul in curs si frica de un rău viitor si mai mare.
Problema că fiecare popor face ce i se oferă ocazia să facă este foarte adevărată, însă dacă rotim un pic lucrurile, vom conştientiza şi profunzimea acestui adevăr. M-am gândit şi eu la acest lucru, din anii tinereţii, când am aflat că în al II-lea război mondial, dacă nu erau germanii – ar fi fost polonezii, căci din disputele de aceeaşi formă agresivă şi de o parte, şi de cealaltă a graniţei lor ura şi cruzimea se manifesta la fel. Într-un moment prielnic, germanii au câştigat un pas... şi aşa s-a scris istoria. Cum o ştim deja...
Să revenim: există locuri care dezvoltă energetic impulsuri de manifestare a spiritelor de un anumit fel şi locuri care dezvoltă alte feluri de impulsuri. Chiar voi dezvolta această idee imediat, la Vibraţii (3), şi voi mai dezvolta cu alte idei mai departe faptul că vibraţia planetară înaltă nu oferă spiritului putere şi cunoaştere automată pentru o manifestare de înaltă spiritualitate, mai înaltă decât punctul (treapta, subtreapta) de evoluţie progresivă în care a ajuns. La vibraţie înaltă, spiritul se manifestă cu cea mai înaltă formă de cunoaştere a sa: bună, frumoasă, rafinată în sensul minunat al cuvântului, creator, altruist. Vibraţia joasă scoate la iveală din memoriile spiritului cele mai joase forme de manifestare, cunoscute din evoluţiile anterioare, în care lupta principală era de rupere brutală de animalitate, unde brutalitatea are nota sa de hotărâre prea puţin înţeleasă. Chiar rafinamentul formelor înalte de manifestare se transformă în rafinarea cruzimii. Cerinţele conducătorilor, impunerile lor sunt rafinate, dar impuse altora pentru a le fi satisfăcute: cu agresivitate, răutate, cruzime, perversitate.
Nu toate spiritele reacţionează însă aşa, să ne aducem aminte din celelalte studii de faptul că pe Pământ se află în evoluţie blocuri spirituale piramidale. Multe nu au experienţă spirituală înaltă sau măcar înaintată, iar dintre cele care nu o au – multe sunt destul de echilibrate, dar uşor de atras pe calea dezechilibrelor, când se simt ameninţate. Majoritatea nu acceptă să-şi modifice manifestările către bunătate, milă, comportament ponderat – căci nu se pune la ei problema altruismului, sacrificiului, iubirii. Dar sunt pe această cale, chiar şi la vibraţii joase. La vibraţii înalte... nu vă imaginaţi de cât altruism pot da dovadă...
Dar ne vom convinge în următoarele perioade.
Cu alte cuvinte, nu peste tot sunt popoare formate din spiritele cele mai puţin experimentate ale populaţiilor spiritale pământene. Sunt popoare formate din spirite mai puţin experimentate în domeniile de spiritualitate înaintată, ordonate împreună în acelaşi popor pentru că ele nu se pot descurca decât împreună, nu se pot descurca fără un câmp mental propriu, format din energii de aceeaşi vibraţie.
Pe de altă parte, există popoare care sunt formate din spirite cu destulă, şi cu multă experienţă de manifestare cuminte, bună, care au dezvoltată la vibraţii joase atitudinea rezervată în faţa lumii mai agresive. Instinctiv se dau înaipoi. Dar odată atacaţi, deşi nu atacă, se vor organiza atât cât pot ei de bine pentru a lupta împotriva agresiunilor de orice fel. Pot deveni disperaţi şi pot omoră, dar nu neapărat cu răutate şi cruzime. În astfel de popoare vor fi şi spirite agresive, rele, dure, dând dovadă de cruzime şi cinism. Sunt acolo pentru a învăţa că se poate rezolva şi altfel problemele decât în felul lor. Să culeagă exemplu şi să ofere exemplu grupurilor lor spirituale. Astfel de oameni sunt legaţi prin fire nevăzute de toate grupurile spirituale de acelaşi fel de pe întreg Pământul şi, mai profund privind lucrurile – tuturor celor de aceeaşi evoluţie care se află în evoluţii în corp astral, în câmpul universal al planetei. Astralii sunt deja mult echilibraţi, dar simţămintele pe care le culeg semenii lor întrupaţi li se transmite puternic, emoţional, chiar înainte ca pământenii să poată conştientiza ceva substanţial.
Să ne oprim deocamdată aici. Să reflectăm puţin la cele expuse.
Pe urmă vom merge mai departe.

SĂ ÎNVĂŢĂM DIN ISTORIILE LUMII...

2009-11-03T17:57:00.002+02:00

Motto: austrieci din toată lumea, vă respect şi vă iubesc!

Pentru a nu se supara nimeni dintre cei care au scris despre un anume aspect al istoriei, pentru ca asa au invatat la scolile timpurilor noastre... scriu un mic articolas acum, urmand ca in anii ce vin sa discutam mult asupra acestui aspect.
Aspect ascuns al intelegerii istoriei. Nu numai a noastră...
Ma refer la lucruri vehiculate de atat de mult timp, incat fac parte din vocabularul nostru curent: despre anumite lucruri (de mare subtilitate, dar acesta nu este un lucru inteles prea bine in zilele noastre), cu insistenta celui ce citeste peste tot acelasi lucru si mai departe contribuie la vehicularea si intarirea acelorasi neadevaruri, bineinteles inconstient. Si care trebuie sa inteleaga ca nu intotdeauna manualele spun adevarul. Nu intentionat, ci doar superficial. Sau doar ideile principale, din punctul de vedere al acelor evenimente care au format un anumit fel de al fi al societăţii în care trăim. Cand este vorba despre rea sau perversa intentie... este cu totul altceva. Va veni si vremea sa discut despre acest lucru, din punctul meu de vedere...

Subiectul de azi: se spune că, de fapt, ardelenii sunt mai civilizaţi desât restul poporului nostru, căci se simte influenţa austro-ungară asupra celor de acolo...
Eu cred insă altceva.
Pornesc de la ideea că ACOLO SE SIMTE FAPTUL CĂ A RĂMAS MAI MULT INFLUENŢA DACICĂ, GETICĂ, A MOŞTENIRII LĂSATE DE EI VIITORIMII, CARE S-A ESTOMPAT INAFARA CARPAŢILOR. A unei moşteniri lăsate de sub îndrumarea moşilor, care trăiau în Cuibul Munţilor. Puterea poporului român ţine de puterea vibraţiei teritoriului cuprins între munţi - munţii şi versanţii exteriori ai munţilor. Se estompează treptat dincolo de acest areal, în aceste vremuri în care viaţa corectă se desfăşoară cu greu, înafara acestor graniţe. Teritoriile care formează un anumit fel de putere spiritelor întrupate pe cuprinsul lor se restrâng în general odată cu diminuarea vibraţiei planetare, de aceea teritoriile pe care oamenii de aici aveau un avantaj spiritual se desfăşurau mult mai departe în trecut. Dar, aşa cum spuneam, vremurile în schimbare au remodelat acest areal, rastrângând puterea de susţinere la un teritoriu mult diminuat. Însă cei care îşi trag obârşia din teritoriul actual au forţă de pătrundere cam între Tisa şi Nipru, între Carpaţii pădurosi şi sudul Bulgariei.

Austria si-a facut si ea loc in lume cu coatele si cu picioarele, ca intre oamenii "tari". Asa erau vremurile... Nu este azi de acuzat nimeni, iar cei care îmi citesc de mai mult timp părerile pe aceste bloguri ştiu bine că atenţionez asupra faptului că lumea şi-a cunoscut limitele inferioare în toate aceste vremuri greu de îndurat- Şi accentuez că este vorba despre orice spirit, fie el stăpân sau supus. Am fost - şi incă mai suntem cu toţii supuşi timpului pe care îl trăim, iar dacă înţelegem şi acceptăm acest lucru, deschiderea noastră către alte lumi se va lărgi corespunzător cu darul nostru de acceptare...
Interesant este ca oamenii popoarelor care au creat imperii prin forţă, dezonorându-se in faţa lumii, acum sunt oameni relativ cuminti, in timp ce noi parem a fi ...dezonoranţii unei Europe care s-a dezvoltat fără sa bage de seama ca educatia au primit-o de la noi, pe langa aurul pe care il admiram in catedralele si palatele lor... In spatele placilor de aur plâng copiii muriţi din faşă si piepturi de oameni chinuiti si trasi pe roata au rămas cu demnitatea celui ce si-a aparat "nevoile si neamul"... Da, da, strainii nu au fost obligati la propriu sa se lupte cand cu nădejde, când cu deznadejde pentru a-si apăra neamul si peticuţul de pământ; şi pentru că au avut un trai mult mai liniştit (chiar dacă şi-au avut şi ei partea de nevoire) au păstrat mult din puterea străveche a fiinţei omeneşti.. Este drept: cand esti liber sa te manifesti, printre rele se scot si cele bune..
Sunt intrebata deseori de ce a lasat Dumenezeu sa fie robit un popor ca acesta, in mijlocul caruia ne-am nascut azi. Si RASPUNSUL ESTE FOARTE SIMPLU: sa invete de la noi, care nu am putut decat sa ne ajutăm intre noi, la necazuri, sa luptăm pentru libertatea spiritului nostru, sa arătăm ca in orice fel de conditii, o mână de oameni au schimbat rotile istoriei. Lumea asta cunoaste - de bine, de rau - povestea luptatorilor de la Termopile... Noi am fost "Termopilele" Europei... Luptatorii de la Termopile erau vechii maratonisti ai istoriei stravechi ai omenirii, cei care STIAU SI PUTEAU SA FUGA, dar au folosit fuga intr-un scop atat de nobil !! pe care si azi vrem sa-l tinem minte..
Atacatorii nostri au invatat fara doar si poate lectia vietii lor, ca spirite intrupate, si randuri-randuri de alti agresivi au venit la intrupare mereu, de-a lungul timpului. Tuturor celor care au venit in fata noastra, din toate zările, le-am dat lectii. Aceasta este ESENTA FAPTELOR POPORULUI de aici, din Cuibul Muntilor.
Nu austriecii ne-au invatat corectitudinea, ci noi le-am adus aminte ce inseamnă să fii om. Nu s-a scris nicaieri, nu se leaga o asemenea frază când vorbim de Horea... de badea Cârţan... De Eminescu... Noi am dat putere nu numai Europei de Vest, ci si aceleia de Est. Ne-am lsat credintaţ măcelarită, trupul tras pe roată, pentru a intra in bârlogul celor care nu stiu ce inseamna adevarata vitejie, adevarata omenie... Care au fugit de responsabilitati, si au obligat si pe altii s-o faca, facandu-si aliati din "netrebnici": adica cei care nu se aflau "in treaba adevarata", care făceau ce nu le trebuia... adica: sa creeze, frumos si inteligent, calitativ - si ca creatie, si ca utilitate... Sa creeze muncind cu mâinile lor... dar ei au dispretuit mereu munca, au sfidat-o... sfidand portile unui Rai in care nu au crezut nicidata. Si "Portile" erau acelea ale mâinilor lor, pe care si le-au inchis, fortand oamenii buni, adevaratii oameni buni, sa faca lucruri frumoase de care sa nu aiba nicicand parte...
Noi i-am invatat pe ei... NICIDECUM EI PE NOI...
Dar asta nu scrie in cartile de istorie...
Poate ca acum ne relaxam, la o sticla de bere si o “partida” de TV… si nu ne gandim la asta niciodata… Nu ne punem intrebarea … zic eu fireasca… câte datorii si-au platit ei in fata lumii??
Nu-i bai, nu avem nevoie de plata sau rasplata, dar măcar sa nu ne lasam invinuiţi si mal-trataţi in continuare…
Chiar îti vine sa spui ca poate ni se cuvine o vacanta… Desi chiar se pare ca nu suntem in vacanta… Ca oferim “serviciile” noastre Europei, lumii intregi, in continuare… Cunosc oameni de profunda simtire si cultura care spala, fara jena sau umilinta, batranii Europei la fund si printre picaturi le strecoara cate ceva istorie ca sa nu mai creada in stupiditati holiudiene ieftin-comerciale (special am scris asa) privind vampiri si alte alea…

Celor care confunda gândirea elastica cu impatimirea le spun cu respect, direct, ca nu sunt manioasa. Sunt reflectii asupra multor cuvinte spuse din cartile care ne-au tot invatat ceva, si noi ducem mai departe intarind gandiri superficiale ale altora. Am ajuns de mult la concluzia ca suntem oameni deosebit de inteligenti, chiar daca multi romani privesc la Stirile ProTV de la ora 5…
Poate avem nevoie si de acelea, pt. că cei ce privesc nu sunt in stare sa faca cele prezentate acolo si, prin dezacordul exprimat, prin indignari, creăm un fond mental pozitiv oentru toată lumea în care trăim… ATENTIE LA ACEST ASPECT… Sa nu dispretuim lucrurile pe care le intelegem vag… Să încercăm numai să le înţelegem, atunci când avem astfel de posibilităţi...

PEŞTERA IALOMICIOAREI (4)

2009-09-01T22:35:00.004+03:00

Întrucât îmi este greu deocamdată să introduc poziţie cu poziţie fotografiile în text, vă invit să vizionaţi albumul de fotografii PEŞTERA IALOMICIOAREI – 2009
Dati click pe album si il veti putea viziona dupa cum doriti

Ieşirea din drumurile de azi – adică scările care se află azi în ajutorul vizitatorului – nu poate reformula energetica drumurilor iniţiale. Însă drumurile prin lăcaş, şi astfel fluxurile energetice interioare, s-au orientat prin croirea încăperilor, sălilor, astfel încât trecerea dintr-o sală în alta, din orice direcţie, şi mergând pe oricare parte a sălilor – pe margini sau pe centru – să susţină energetica echilibrată despre care vorbeam. O energetică interioară care să odihnească, să ofere acel punct de percepţie crescută de la o sală la alta. Din nefericire, condiţiile precare ale drumului de azi obligă călătorul să meargă atent la fiecare pas pe care îl face, în loc să privească atent în jurul său, să simtă şi el acest lucru, fără mare greutate.
În trecut însă, drumurile mergeau pe marginile sălilor, lăsând în interior loc pentru sculptură. Mare parte din cele sculptate aveau un dublu rol: de decorare a interiorului – dar cu rol decorativ-tematic, cu învăţătură, pentru chiar generaţiile noi de moşi, de învăţători, de călători, de maeştrii ai meseriilor aşezărilor umane. Cele care au rămas încă în săli au fost parţial reconstituite de generaţiile următoare de oameni buni, care au ştiut toate cele care au fost odată în aceste locuri, lăsate moştenire din generaţie în geneţie. Unele sunt chiar rămase din vechime, altele, care au fost distruse între timp, au fost reconstituite sau accentuate, reliefate, ulterior.
Sculpturile originale le vom descrie noi, precum şi unele dintre cele care au fost însemnate local, iar acest lucru se vede bine.
Multe dintre cele care au fost lucrate astfel au o logică clară în expunere, din sală în sală. În schimb, unele reconstituiri au fost făcute în apropierea locurilor care nu se mai pot descifra azi.
Începem cu sala centrală, acolo unde vom urmări legenda sacrificiului ajutătorului, luminătorului poporului. Popor care este împărţit în două grupuri, după cum îi merg înţelegerile: un grup situat de partea binelui şi altul de partea răului. Se numeşte Sala Marelui Preot. Este prezentată în fotografiile expuse mai jos.
Anterior am discutat despre drumurile în jos, către încăperea numită La Lacuri sau, popular, La Cascade, iar cunoscătorilor: La vrăjitoare. Între culoarul de adaptare, de la începutul lăcaşului, şi scările care duc în jos, La Lacuri, şi de acolo, către Sala Marelui Preot, se află un şir de încăperi care au fost cândva folosite de locuitorii lăcaşului ca trepte largi şi drumuri de dezvoltare a puterilor proprii. Din aceste locuri au rămas doar culoarele şi nişele de retragere proprie, cu vibraţii echilibrate, simţite azi la valori medii. Iniţial energetica – cum spunem azi – era simţită ca vibraţie a aerului, ca forme de lumină şi de sunet pe care le percepeau fiecare locuitor în parte. Era creată pentru grupuri distincte, de vibraţie asemănătoare – dar distinctă la diverse nivele ale sensibilităţii umane din trecut. Cerinţele etapei de mai târziu, mai apropiate de vremurile noastre, nu cuprindeau precizia celor anterioare: nu pentru că nu ar mai fi putut lumea să înţeleagă asemenea cerinţe, şi să le folosească mai departe, ci pentru că epoca de evoluţie a oamenilor a virat treptat către amestecarea populaţiilor spirituale; şi în astfel de situaţie, adaptarea oamenilor se face prin încercarea, necesară tuturor, de a se situa la înălţimea cerută de ceilalţi semeni. Orientarea ajunge astfel la o înălţime medie mai joasă decât aceea din care s-a făcut pornirea. Vibraţia generală mai joasă determină pe unii să facă eforturi să-şi păstreze comportamentele anterioare, luptând/muncind din greu, depunând eforturi mari, iar pe alţii să se situeze la un nivel mai scăzut, din cauza lipsei de experienţă în trăiri la asemenea nivele joase de vibraţie. Dar cu toţii au nevoie unul de altul, spre primirea de ajutor şi, de partea cealaltă, prin intuirea necesităţii de a se pleca în faţă celor care îl necesită. A avut loc amestecarea populaţiilor de provenienţe stelare, clar în general constituite pentru ca, până la un moment dat, oamenii să se ajute reciproc, înţelegându-se chiar şi fără să-şi ştie apartenenţa la grupul spiritual propriu sau la cele asemănătoare, din blocuri spirituale de acelaşi fel. De aceea spiritele vin pe Pământ în blocuri piramidale, cu nivele apropiate de evoluţie, unde experienţa le este crescută în funcţie de numărul anterior de călătorii în această subzonă a universului. Şi toţi cei care au mai venit măcar o dată în această subzonă a universului ajută pe cei care nu au mai fost niciodată pe aici, ca spirite în deplinătatea sarcinilor de evoluţie. Ceea ce este greu pentru toţi lolaltă, şi pentru fiecare om în parte.
Asemenea locuri nu erau însă locuri de retragere pentru odihnă. Puterea acestor locuri era mare, în sensul accentuării impulsurilor energetice locale cele mai fine, care astfel ar fi putut să treacă neobservate, chiar şi de către astfel de oameni, deosebit de perceptivi. Locurile erau sculptate în mod special pentru oameni, pe direcţii de radiaţie puternică, astfel încât orice animal care ar fi dorit în timp să se adăpostească prin colţuri să nu se simtă confortabil şi să-şi găsească alt loc de adăpost. Căci s-a ţinut cont de faptul că, în timp, oamenii care vor şti toate aceste lucruri, din împrejurimi sau chiar din locuri mai îndepărtate, le vor folosi sporadic, făr să locuiască chiar permanent aici. În acest fel s-au evitat accidente normale, lăcaşul nefiind vizitat de animalele sălbatice din împrejurimi şi oamenii care aveau să se adăpostească aici să nu fie în primejdie. Frica de interior, din acest punct de vedere, nu-şi are nici azi rostul; oricum în contemporan, în anii din urmă, schitul a fost închis complet, cu construcţii solide, cuprinzând şi intrarea în Peştera Ialomicioarei.
Ceea ce atrage atenţia pe aceste drumuri – capetele sculptate de locuitori ai lăcaşului pe grinzile tavanelor – nu se observă venind de afară către interior, de aceea le vom discuta la întoarcere, pe firul drumului către ieşire.
Aşa cum spuneam, Sala Marelui Preot (numită de unii localnici şi Ursoaica, datorită stâncii masive din interiorul ei) este prima mare sală din lăcaş. Se prezintă în fotografii pe bucăţi, căci locul nu permite o fotografiere panoramică (o cameră de luat vederi, în viitor, îmi va rezolva problema prezentării!!)
Legenda este expusă pe înălţimi – mitul sacrificiului suprem al ajutătorului din orice timpuri şi locuri: Prometeu, Iisus, etc. În cazul nostru, este ajutătorul trac, cu destin de intrare în lume plecând din lumea cunoscătorilor şi purtând cu sine un bob din cunoaşterea care se mai poate cuprinde de înţelegerea lumii, poporului. Susţinându-şi astfel lucrarea de oferire poporului a luminii cunoaşterii.
Blocul central prezintă, chiar în fruntea sa, chipul Marelui Preot, cel care dă sentinţa de chin sau chiar moarte celui care a încălcat regulile „sacre” ale preoţimii: oferirea cunoaşterii către popor. Un popor care, după părerea preoţimii, nu ar fi ştiut să folosească o astfel de cunoaştere, în sensul pe care îl folosea ea: care ar fi deconspirat – de fapt – cele pe care le înfiera în mod oficial, explicându-le rudimentar şi fals: vrăjitoria – activitatea mentală prin care ţinea în frâu poporul încă neştiutor. Şi la care proceda aşa, în secret, din vremuri de mult uitate, preoţimea fiind, de fapt, unicul utilizator a acestor căi de cunoaştere, ţinute departe de conştienţa poporului.
Şi astfel călăuzind poporul către damnarea curajoşilor care ar fi îndrăznit să discute în public, să ajute în public, să se revolte în public, ajutând şi altora să se revolte, schimbând astfel orânduielile stabilite şi ţinute cu grijă de conducătorii religioşi.
Spate în spate, şi chiar orientaţi astfel puţin unul către celălalt, se detaşează figura lui Satan, în negru, rânjind cu dinţi ascuţiţi de fiară şi privind animalic către condamnatul nevinovat. În faţă-jos faţă de poziţia Marelui Preot se vede mama condamnatului venind să ceară îndurare pentru fiul său. Deoparte şi de alta a blocului central, se vede o parte de popor care susţine condamnatul, privind cu compasiune şi recunoştinţă catre el, iar în partea cealaltă – restul poporului, detaşat de tragedia care se consumă, inconştient în indiferenţa lui faţă de probleme prea subtile pentru ca el să le dea importanţă, văzându-şi de propia sa viaţă...
Se condamnă înţelepciunea şi oferta de înţelepciune către poporul care cuprinde chiar şi pe aceia care îl conduc, prin forţă şi minciună.
Drumul către înţelepciune – care este pe laturi, arătând astfel drumul pe dinafara societăţii, pe care ajutătorul ajunge astfel, este presărat cu cobrele înţelepciunii. În lăcaş a rămas foarte clară sculptura – prezentată în fotografie, iar în spate mai sunt câteva, prăvălite printre pietrele de pe marginea dinspre parete, departe de scări. Ajutătorul trebuie să ştie permanent să se ferească de drumul susţinut prin mijlocul societăţii, mergând şerpuit când prin marginea ei, când prin mijlocul ei, dar fără să-şi arate prea mult faţa. Doar cei mai puternici pot să-şi ridice capul, pentru a oferi chiar şi experienţa sacrificiului suprem, pentru toţi cei care îi urmează: ajutători sau ajutaţi deopotrivă. Este drumul uman care răzbate cu curaj, dar nu şi cu inconştienţă. Tocmai acest drum este bine marcat de cobrele înţelepciunii.
Drumul urcă: la origine – în pantă lină şi spiralată pe alocuri în funcţie de necesarul de rotiri al locuitorului pentru a prinde toate „apele” sau „aerele” venite de pretutindeni – nu de „ape” sau „aere” în sensul comun pe care îl dăm azi scurgerilor de ape sau curenţilor de aer circulând peste tot – ci, aşa cum am spus şi trebuie să se înţeleagă bine – toate felurile de energii, de canale energetice care străbat întreaga suprafaţă a pământurilor şi apelor planetare – întreg corpul planetar, de fapt.
Acesta este şi motivul pentru care vârfurile blocurilor din interior au fost sculptate cu scene deschise, oferite generaţiilor următoare, motivul pentru care scenele nu sunt monumentale, aşa cum ar fi de aşteptat. În primul rând locurile la nivelul călătorului-locuitor din vremurile de demult sunt protejate pentru a nu pierde direcţia circulaţiei libere a fluxurilor dătătoare de echilibru şi, implicit sănătate, în al doilea rând locurile fiind specifice traiului uman, interiorul este clădit urmărind şi această schemă de trai normal.
Sus, în sala mare despre care discutăm acum, interiorul a avut rol de cameră de sfat: nu erau acolo oameni antrenaţi în politici globale sau mai curând continentale – deşi harta de la intrare ar putea indica acest lucru. Harta aceea trebuie înţeleasă ca un indicator al drumurilor de contact spiritual al moşilor, învăţătorilor şi călătorilor din Euro-Asia. Sfatul, consiliul, se întrunea şi se referea la curgerea obişnuinţelor vremurilor privind dezvoltarea activităţilor mentale şi manuale ale oamenilor. Se urmărea modul în care, într-un perfect echilbru stabil, era necesar să nu se întărească latura războinică (chiar dacă de apăarre) a locuitorilor, în detrimentul laturii lor creative. O astfel de experienţă (latura războinică) era obişnuinţă – şi avea să dureze, iar moşii ştiau bine acest lucru – ca dezvoltare unilaterală a populaţiilor migratoare, pe care nimeni nu le constrângea la echilibrarea laturilor lor constructiv-distructivă a dezvoltărilor. Căci oamenii au reacţii puternice împotriva lucrurilor cu care nu sunt obişnuiţi. Astfel de populaţii războinice, pornind de la latura lor de călător agresiv, trebuiau lăsate să-şi urmeze drumul, pentru ca fiecare om în parte să se convingă singur asupra cărei laturi ale puterilor şi priceperilor lor se vor apleca, la un moment dat sau altul al înţelegerilor şi trăirilor lor curente.
Populaţiile dacice stabile, aflate aici de-a lungul timpului din dezvoltările populaţionale de după glaciaţiune, constituiau încă – şi o vor constitui în mare parte în continuare – populaţii spirituale într-un mozaic de evoluţii de la mediu- până la înaintat-evoluate. Adică spirite individuale şi grupuri doar familiale de acelaşi fel evolutiv: doar ca să se susţină reciproc în familie, în manifestările curente personale. Alegerea întrupărilor de tip mozaicat are rolul de a forma valuri de forţă; tot aşa se petrec lucrurile cu grupuri mari de acelaşi tip evolutiv sau tipuri foarte asemănătoare. Asemenea tipuri de populaţii locale, restrânse, formează astfel de valuri de forţă, dar de putere mai mică, specifică populaţiilor de pe teritorii restrânse, dar cu sarcini foarte puternice.
Este bine să nu se uite acest aspect, al derulării unor evoluţii spirituale în spatele popoarelor de oameni care învaţă astfel universalizarea. Întruparea unui spirit în locuri şi popoare diferite are darul de a forma conştiinţa luptei şi muncii pentru dezvoltarea fiecărei populaţii în parte, specificului şi formelor mai mărunte de existenţă, moştenite şi îmbogăţite treptat de la o generaţie la alta: prin aportul de creaţie şi comportament din experienţa totală a fiecărui spirit. De aceea nu este de loc valabilă expresia de „popor ales”, ci este corect să folosim exprimări care să conducă la valorificarea moştenirii primite în modul de realizare a sarcinilor contemporane. Să valorificăm ceea ce primim la naşterea în fiecare popor, punându-i la dispoziţie, în fiecare zi a vieţii noastre, tot ceea ce avem mai bun şi mai calitativ, cu atenţie şi concentrare, în faţa lumii. În acest fel se echilibrează şi acel fel de moştenire care, la un moment dat, poate să accentueze o latură, un aspect, în detrimentul altora: dezechilibre care sunt inerente în cursul istoriei spirituale greu trăite în ultimele milenii, oriunde în lumea omului.
Aşadar, populaţiile dacice – tracice, de fapt – au cuprins, şi vor cuprinde în continuare întrupări ale unor spirite de evoluţie diferită, în general de la o familie la alta, în plan local, spaţial. În timp, perpetuarea unei astfel de poziţii conduce la o înţelegere cu adevărat de tip mozaicat pe toate laturile sale, căci nu sunt fire de înaintare stabilite o dată pentru întotdeauna, ci fiecare generaţie a avut alţi reprezentanţi, ale altor grupuri spirituale, într-o rotaţie permanentă. Este necesar pentru toate grupurile spirituale care vor rămâne pe Pământ să înţeleagă necesitatea de a evolua singur sau în grup restrâns, căci aşa se vor derula în continuare lucrurile pe Pământ, în viitor.

Aceasta este sarcina de bază a poporului român, formată din sarcina fiecărui individ şi fiecărei familii în parte: de a trăi în acest sfârşit de epocă exact aşa cum se va trăi în viitoarea etapă a umnaităţii: independent, liber, cu sarcini proprii individuale în teritorii, cel mult familiale.

Echilibrul în fondul spiritual de manifestare pe aceste locuri a fost purtat însă de spirite mai evoluate decât indivizii şi familiile = grupurile restrânse de ajutor reciproc. Adică, dacă într-o regiune, o aşezare cu câteva zeci de familii de grupuri mici spirituale, cu evoluţie diferită de la o familie la alta, a format fondul general de trăire locală, printre ei (în anumite familii, sau chiar în trăire singuratică) s-au aflat ajutători de evoluţie mai înaltă decât restul familiilor din aşezare. De regulă, nu au fost foarte mulţi în perioadele mai vechi, pentru a nu forma un front reactiv foarte puternic, căci evoluanţii mai înaintaţi nu suportă impunerile şi ei devin la un moment dat motoarele schimbărilor în societate, ajutaţi de cei care sunt mai activi în grupuri, pe post de lideri locali în acţiuni diverse, în jurul cărora se adună ceilalţi membrii ai comunităţilor.
(Se va studia ANEXA Nr. 1: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE”, de la sfârşitul acestui studiu)
Toate populaţiile locale vechi europene şi tibetane au fost formate din astfel de evoluanţi. Au fost populaţii paşnice, muncitoare, s-au lăsat uşor îndrumate de către moşii popoarelor, răspândiţi peste tot în număr mare, căci era nevoie aici de formarea unui fond spiritual echilibrat pentru a duce sarcinile lor până la capăt.
Generaţii de-a rândul eu fost învăţate de către moşi, de fapt nu numai în teritoriile pe care le studiem acum, ci peste tot, pe toate continentele Pământului. Atunci când rotaţia tuturor grupurilor a fost completă (adică toate grupurile spirituale au trecut prin aşezările retrase, coordonate de către moşi şi îndrumate de către ajutătorii numiţi învăţătorii moşilor, călătorii şi maeştrii meseriaşi îndrumaţi de către cei dintâi), când toate spiritele au trecut prin învăţătura lor înaintată, societăţile retrase au fost desfiinţate. Nu distruse sau lăsate în paragină, aşa cum ne-am putea închipui, ci prin întruparea în continuare a tuturor spiritelor umane, însă fără conducătorii vechi, consacraţi, cu expereinţă multă de conducere echilibrată a popoarelor. A fost lăsat la ordonarea lucrurilor după priceperile lor şi după intuiţiile manifestate în domeniile învăţăturilor care li se oferiseră în vieţile anterioare. Căci lumea trebuia să probeze învăţătura pe care o avea, trebuie să-şi dovedească că putea învăţa repede sau nu.
Spiritele cu puţină experienţă cred că este suficient cât au învăţat pentru a face ceva şi mai bun decât moşii popoarelor... Conştienţi, la nivele înalte de vibraţie planetară – ei nu dispreţuiesc, de felul lor: sunt buni, pricepuţi şi ajutători cuminţi, conştiincioşi şi concentraţi. Fără ajutor prin vibraţie ridicată, prin corpurile bine energizate prin materiile şi energiile de înaltă vibraţie, ele nu-şi conştientizează însă propriile neputinţe şi se situează de-asupra tuturor celor care şi le intuiesc, cu experienţa pe care o au din alte călătorii spirituale asemănătoare. Este o evoluţie a conştienţei de sine, de modul în care fiecare om poate să fie conştient, şi să rămână conştient de puterile şi neputinţele sale. Cu cât experienţa de trăire în condiţiile pe care le cunoaştem azi este mai îndelungată, cu atât evoluantul conştientizează mai multe aspecte ale nepriceperii sale, ale unor aspecte – şi din ce în ce mai multor aspecte – ale perfecţionărilor posibile pe toate laturile sale de trăire.
De aceea, moşii – coordonatori spirituali ai lumii – au rămas întrupaţi în continuare în exteriorul societăţilor umane, dar nu departe de ele şi fără să urmărească cele petrecute în lume, pentru a se amesteca în sarcinile ei evolutive. În unele locuri, ei s-au apropiat, şi chiar au intrat în societăţile lumii, dar numai sub titlu necunoscut (adică fără să se cunoască adevărata lor origine, de moş, de străvechi), fără să-şi aroge nici un fel de drepturi. Au fost puţine cazuri, şi numai acolo unde se dovedea absolut necesară prezenţa lor în mijlocul lumii, în care nu-şi expuneau toate puterile, ci numai manifestări legate de alte persoane, de legătură cu societatea: ca sclavi sau chiar conducători, ei au desfăşurat sarcini pe termen foarte scurt şi apoi s-au retras, fără să cunoască nimeni, cu adevărat, nici sarcina lor, şi nici de unde veneau sau încotro se îndreptau.
Două cazuri cunoscute azi de noi au fost: Zalmoxis aici, în Europa, şi Nefertiti, în Egipt (numită atunci Ţara lui Kem).
Dacă nu participă direct la derularea activităţilor sau dacă nu conduc politic lumea, se poate crea impresia că ar fi rupţi de lume, că ar trăi în sânul unor micro-comunităţi umane protejându-se de lume, sau sfidând-o, lepădându-se de ea...
De fapt, noi nu vrem să ştim de ei, iar ei ne lasă să-i descoperim treptat, timp în care continuă să echilibreze energiile planetei, ajutându-ne în acelaşi timp şi pe noi, oamenii, şi toate vieţuitoarele Pământului. Mai curând aceste alte vieţuitoare ale planetei îi cunosc – decât noi, oamenii, dar ei lasă timpurile să se scurgă şi să vină acele vremuri în care va exista o conlucrare din ce în ce mai largă a tuturor oamenilor pe Pământ.
Treptat, populaţiile spirituale s-au amestecat, şi-au făcut întrupările, istoriile, şi-au înţeles învăţăturile. Ne aflăm, într-adevăr, la sfârşitul acestor vremuri grele: vremuri care nu ar trebui să fie nicidecum percepute drept pedeapsă, ci vremuri de cunoaştere de un anume fel şi de întărire spirituală. O întărire care conduce – cu o graţie nerecunoscută, la înţelepciune de tip uman. Nu este acea înţelepciune totală care ni s-a oferit drept exemplu, dar fiecare grup şi fiecare individ şi-a făcut porţia sa de înţelegere, după timpurile pe care le-a trăit.
Moşii au ştiut bine derularea timpurilor, şi aşteaptă în continuare ca şi ultimele grupuri să-şi facă cunoaşterea puterilor şi neputinţelor lor deopotrivă.
(Se va studia ANEXA Nr. 2: „CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ”, de la sfârşitul acestui studiu)
Sala de Consiliu – este mai corect s-o numim azi aşa, decât Sala Marelui Preot – urcă aşadar în pantă lină, chiar dacă azi această urcare se află sub, şi în spatele stâncilor care coboară adânc în interiorul Pământului: formează o parte puţin înţeleasă, puţin credibil a fi fost construită de mâna omului. Dar chipurile cioplite fin pe o efigie aflată chiar în faţa mesei, locului de consiliu, dar pe peretele opus, până la care se află o prăpastie adâncă, arată că acel loc a fost clădit astfel cu multă migală, de mâna omului.
Mai este un asemenea loc, lăsat în mod special ca acest lucru să fie cunoscut – înainte chiar de a se ajunge la Sala de Consiliu. Este o lespede aflată chiar de-asupra drumului de scări care urcă oarecum în spirală, pe care sunt sculptate diverse tipuri de atitudini umane: de la disperare la înţelepciune, trecand prin ceartă sau dezolare.
Astfel de lucruri au fost în mod cu totul special lăsate pentru a se cunoaşte bine trecutul şi puterile umane care au realizat o asemenea operă, de o asemenea anvergură. Aceste două locuri – pe care le-am studiat împreună – nu ar fi putut să fie distruse de ape, ci doar estompate de scurgerile calcaroase, dar nu atât de mult încât să le şi distrugă complet, până la epoca în care oamenii aveau să le înţeleagă şi să le accepte. Cei care coordonează evoluţiile în universuri ştiu foarte bine acest lucru, oriunde şi în orice vremuri.
De la Sala de Consiliu drumul urcă mai departe în altă sală, unde alte semne sunt lăsate pentru poporul acestor locuri: este harta locului unde acest popor îşi poate desfăşura în mod optim viaţa, ca un răspuns la durerea cea mai mare legată de nesiguranţa vremurilor: este profeţie pentru unii, îndemn la înţelepciune pentru alţii. Realitatea care este clară până azi, în prezentarea graniţelor sale.
Deşi în vremuri îndepărtate nu exista o împărţire a teritoriilor între vechii locuitori, ei trăiau într-o bună vecinătate, într-o profundă frăţie, cu totul spirituală. Nu se cucereau, ci comunicau. Nu se luptau, ci conlucrau. Însă conducătorii spirituali, îndrumătorii spirituali, moşii popoarelor, toţi locuitorii pământurilor, ştiau foarte bine că oamenii din vremurile cele târzii ale epocii îşi vor disputa pământurile şi chiar imensităţile apelor de pretutindeni. Au lăsat această profeţie pentru locuitori, să lupte pentru teritoriul care le va menţine mereu suflul vital, indiferent cât de grea le va fi vremea.
Aşadar, în partea dreaptă, pe sensul de înaintare, se află Sala Hărţilor – deşi mai curând ar fi un loc al Înţelegerii, al Înţelepciunii popoarelor care îşi reunesc viaţa în aceste locuri. Este o invitaţie la înţelepciunea de a nu răpi nici un locşor din Cuibul Munţilor şi împrejurimilor sale imadiate, care întăreşte forţa românilor de a ţine piept cu putere, până la capăt, tuturor greutăţilor sarcinilor lor pe care şi le-a asumat în faţa lumii. Nici un alt popor spiritual nu are putere să ducă asemenea sarcini în locul său, dintre cele care au venit şi s-au lăsat şi ele ajutate, cândva – chiar şi acum!!! – de spiritualitatea celor de aici, găsiţi aici. Care au avut bunăvoinţa să-i primească, să-i suporte şi astfel să-i ajute...
Dar este, de asemenea, şi o invitaţie pentru oamenii vechi ai locurilor să lupte cu orice forţe pentru a-şi menţine acest Cuib de Forţă oferit numai lor: trupurile lor sunt aici puternice şi chiar dacă vremurile grele le-au deteriorat, ele pot fi, cu bunăvoinţa unui trai decent, reparate şi întreţinute mai departe. Pentru ca toate să le fie românilor spre învăţătură, spre echilibru în putere şi spre decenţă. Spiritualitatea înseamnă de fapt echilibru, iar echillibrul trebuie căutat. Rezultatele acestor căutări nu se vor lăsa mult timp aşteptate.

***

Locurile de vizitat ale Peşterii Ialomicioarei nu se termină aici, cu această sală. Traseul continuă, urcă, fără însă multă informaţie în plus, aşa cum se prezintă locurile descrise mai sus. Sunt drumuri care conduceau candva către celălalt versant al muntelui: din ceea ce se numeşte Fundul Peşterii izvorăsc apele care ies pe celălalt versant al muntelui, formând Izvoarele Ialomicioarei. Apele care trec prin faţa Peşterii formează de fapt apa Horoabei, care curge spre vale.
Drumul de întoarcere, către ieşire, era un drum de odihnă pentru călătorul din vechime, chiar dacă el este greu de parcurs pentru cel de azi, din cauza condiţiilor precare.
Ceea ce este însă de adăugat în finalul acestei expuneri succinte a locurilor vizibile azi, care pot fi observate cu uşurinţă de turiştii cu sufletul deja deschis către cunoaşterea puterilor acestui popor, este faptul că avem o sarcină spirituală, la fel ca şi oricare alt popor, şi toate laolaltă în faţa fiecărei fiinţe de pe Pământ. Pe lângă cele deja expuse mai sus, această sarcină se leagă de înţelegerea simplităţii cu care românul înţelege să-şi trăiască viaţa şi să arate cum oferă ajutor tuturor celor care i-l cer. Vom înţelege că am dat, şi dăm în continuare ajutor spiritual maghiarilor, ruşilor, dar şi ţiganilor, turcilor şi grecilor deopotrivă.
Puţini au înţeles acest lucru de-a lungul timpurilor, dar le-a venit clipa în care au reuşit să înţeleagă suficient de multe lucruri pentru a ajunge şi ei, fiecare om în parte, bun ajutător. Nu contează că nu i se oferă românilor nici un popor spre slavă prin îngenunchiere: nu are nevoie de aşa ceva, este prea puternic. Aşa a dorit el de la începuturi, să stea sub semnul cerurilor şi nu al oamenilor. Revolta altora pentru neînfrângerea acestui neam a rămas întotdeauna un simplu fapt fără urmare, iar românii au ştiut şi vor şti în continuare să-şi apere cuibul de viaţă. Şi nimeni nu va reuşi să schimbe acest lucru. Este avertizat acest lucru în Peştera Ialomicioarei, dar nu ca o ameninţare, ci doar aşa – ca o avertizare.
Dar şi românului i se taie elanul – dacă i se urcă la cap că el ar fi alesul lumii: căci tot ceea ce face cu modestie, cuminţenie şi bunătate este ştiut şi apreciat în lume – iar ceea ce face cu lipsă de cuminţenie se răspândeşte imediat în lume şi i se ruşinează calea.
Nimeni nu va putea trăi cu adevărat pe aceste pământuri, căci pământurile nu vorbesc pe limba altor oameni. Cu forţa sau cu interesul, dur sau blând, nimeni nu va reuşi să rămână stăpân pe această părticică a lumii. Şi astfel românii vor vedea cum această putere a lor se va înălţa doar în ţara lor. Şi modestia care ne lipseşte unora dintre noi, azi, ne va întoarce cândva – dar nu departe în timp – să ne fie jenă că ne-am dorit cândva să ne ridicăm fie chiar spiritual şi doar cu gândul, de-asupra altor popoare. Vom cere altora să tacă, să le amuţească laudele în gură, în timp ce noi ne vom strădui mereu, intens, conştiincioşi şi harnici, să ne urmăm viaţa aşa cum ştim noi: o viaţă de ajutători cu adevărat drepţi, harnici, cuminţi, credincioşi. În adevăratul şi completul sens al cuvântului.

ANEXA NR. 1

CÂTEVA CUVINTE DESPRE GRUPURILE MIGRATOARE

Aşa cum am mai discutat şi în alte studii, una dintre sarcinile populaţiilor locale din teritoriile europene şi tibetane, între mileniile 3 şi 1 î.Ch. a fost aceea de a face loc populaţiilor migratoare, venite din răsăritul şi centrul continentului asiatic, formând culoare largi de trecere pentru ele, până la Oceanul Atlantic. Este drept că acest lucru a condus la încredinţarea multor asemenea grupuri migratoare că teritoriile pe care le străbăteau erau goale, că locurile pe care le găseau nu aveau o spiritualitate proprie, care să formeze aşezări stabile. Nici migratorii nu le doreau, căci voiau să aibă cale liberă, dar ştiau foarte bine ce se întâmplă în teritoriile pe unde călătoreau şi se bazaseră pe urmele formaţiunilor sociale existente, în care să poată să se odihnească. Să aibe unde s-o facă, să găsească pământuri cultivate sau măcar desţelenite. Însă în astfel de teritorii, rarele ocazii nu erau de loc suficiente pentru ca, în odihna lor, să apuce să vadă din depărtare cum oamenii existau la marginea teritoriilor pe care le străbăteau, retraşi de mult din calea năvalei lor. Treptat, migratorii aveau să conştientizeze faptul că nu fusese vorba de o fugă dezordonată din calea lor, disperată, ci despre o retragere organizată din timp, pentru vremuri despre care localnicii ştiuseră bine. Migratorii aveau şi ei bătrânii lor, chiar dacă erau la fel cu ei, dar bătrânii lor ştiau bine că se puteau cunoaşte mişcările lumii din timp, şi că erau oameni în această lume care puteau face astfel de lucruri mult mai bine decât ei înşişi.
Când astfel de migratori s-au aşezat în culoarele lor şi au început să se acomodeze şi să se împânzească în teritorii, au înţeles că populaţiile active din aceste locuri aveau organizări superioare, o cultură superioară – adică, pe vorba lor: experienţă mai înaintată, datorită multor cauze, dintre care au înţeles foarte repede mai ales una: că localnicii puteau trăi în teritorii extrem de friguroase, pe care ei nu le puteau suporta. De aceea nici nu înţelegeau puterile nordului, şi nici nu înţelegeeau cum puteau oamenii obişnuiţi să trăiască înfruntând astfel de puteri grozave: frig, îngheţ, animale puternice. Aşa ceva nu era pentru ei şi au rămas în locurile pe care le cunoscuseră, învăţând de la oamenii nordului doar să nu se amestece acolo unde nu înţelegeau, căci oamenii nordului întotdeauna câştigau orice dispută.
Valurile cele dintâi erau şi cele mai înţelepte. Şi-au format teritoriile căutând prietenia localnicilor. Au învăţat de la ei tot ceea ce ei au dorit să le ofere, dar oamenii nordului nu doreau să le ofere decât ceea ce le-ar fi ajutat noilor veniţi să-şi adapteze din cunoaşterile lor – la ceea ce găseau în teritoriile noi pentru ei. Dacă nu ar fi procedat în acest fel, ar fi devenit dependenţi de învăţătorii lor şi li s-ar fi dezvoltat mai curând latura războinică – în detrimentul total al celei creatoare. În acest fel, străduindu-se cu ceea ce era necesar de găsit şi de lucrat, şi-au echilibrat mult pornirile agresive şi au creat linii de cultură cu totul deosebită în popoarele pe care astfel migratorii le-au dezvoltat, treptat.
Valurile ulterioare au fost cele mai agresive – din orice punct de vedere: şi de cuceritori, şi de creatori. Moşii ştiau bine cu cine au de-a face şi se bizuiau pe faptul că populaţiile formate deja, din cele dintâi valuri de migratori, aveau să se lupte cu fraţii lor, învăţând astfel unii de la alţii, chiar prin puterea oboselii lor, în timp. Treptat s-au creat familii de spirite întrupate din acelaşi bloc spiritual şi în popoarele europene formate de către primii migratori, mai paşnici, mai aşezaţi, şi în cele noi, care nu se puteau abţine de la caracterul lor predominant războinic. Membrii aceloraşi mari blocuri spirituale venite pe Pământ se întrupau astfel în toate populaţiile venite din răsărit; puţina lor experienţă spirituală la nivele joase de vibraţie nu-i ajutau să-şi simtă fraţii, sub imperiul agresivităţii cu care priveau viaţa. Dar chiar dacă nu se acceptau reciproc de la început, pe parcurs trebuiau s-o facă, împinşi de necesităţi. S-au atras astfel unii pe alţii, chiar dacă doar întuitiv, şi agresiv, generaţie după generaţie: căci asemenea popoare sunt pe de o parte foarte consecvente în activităţile lor, pe toate laturile lor de manifestare.
Pe de altă parte, cei echilibraţi, din primul val, aveau toate şansele să reuşească în politica lor de atragere în mod echilibrat (adică trăind între felul de a fi creator şi cel de distrugător deopotrivă), spre înţelegere şi convieţuire împreună: chiar mai mult decât localnicii, autohtonii. Acest lucru este foarte important, căci cu cât experienţa spiritelor este mai mică la începutul evoluţiilor lor, cu atât ele sunt mai ascultătoare de grupuri mai apropiate de felul lor de evoluţie, pe care îi înţeleg ca fiind egali în drepturi unii cu alţii. De aceea se formează mari grupări, mari blocuri piramidale de călătorie a spiritelor primare în evoluţii, în funcţie de puterea de acceptare a fiecărui grup de spirite în parte: ele acceptă învăţătură, ca schimb de experienţă, de regulă de la cele mai apropiate grupuri de evoluţia lor proprie.
Treptat însă ele vor înţelege că există şi mari îndrumători, dar numai ca formă de conducători aflaţi de-asupra celor lumeşti: ordonatori şi coordonatori ai tuturor celor care sunt ale cerurilor şi ale pământurilor. Vor înţelege şi vor accepta treptat că ei sunt peste tot, în lumea înconjurătoare; tocmai pentru că nu suportă superioritatea altorîntrupaţi de acelaşi fel cu ei, considerându-se ei înşişi superiori tuturor, până la un punct: până la coordonatorii cereşti.
De aceea ajutătorii cei mai puternici se întrupează chiar în rândurile lor şi în rândul populaţiilor celor mai apropiate de ei înşişi. Le vor oferi astfel, chiar din rândul celor mai echilibrate dintre grupurile de acelasi fel cu ei (adică cele mai puţin evoluate) orientări şi învăţături concrete. Este etapa în care epoca zeilor se dezvoltă şi apune, şi apare epoca luminătorului din mijlocul poporului, care se va dezvolta înafara conducerii – nu ca şi conducător. Nu ca un conducător luminat. Locul conducătorului străvechi, luminat, înţelept va fi luat de reprezentantul cel mai apropiat de grupul spiritual neexperimentat. Nu este un lucru rău, căci orice experienţă se formează numai încercând şi greşind, conştientizând nepriceperea, greşeala sau orice alte nedreptăţi făcute de ei, care au condus în şir neîntrerupt la o conducere haotică, dezordonată. Şi mai clar – la un lot reprezentativ de greşeli de conducere. Pentru ca, ulterior, să fie înţeles pe de o parte drumul către estomparea unor asemenea greşeli: în bloc, privind întregul lot de greşeli – şi apoi pe fiecare greşeală în parte, deci individual/pe fiecare fel de greşeală în parte, până la estomparea definitivă.
Pe de altă parte, învăţând lucrurile în acest fel, din greşelile proprii, vor avea treptat o înţelegere din ce în ce mai complexă a tuturor celor care vor mai greşi, asemănător, în eterna viaţă şi evoluţie a generaţiilor evolutive viitoare.
Iata aşadar cele care creau sfatul, consiliul celor care locuiau în astfel de lăcaşuri, cum este Peştera Ialomicioarei. Fiecare aspect trebuia înţeles şi dezvoltat de către îndrumătorii locului – fie ei moşi, învăţători şi călătorii care duceau cu ei învăţături privind diferite aspecte ale vieţii ce trebuia înţeleasă corect.

ANEXA Nr. 2

CÂTEVA CUVINTE DESPRE AJUTĂTORII DE TIP SECUNDAR ŞI DESTINELE LOR ÎN PERIOADA ACTUALĂ

Trăim azi perioada în care se întrupează cei mai mulţi ajutători pe care, în aceste studii, îi numim secundari. Prezenţa lor masivă este necesară acum, căci au rămas la urmă, în această perioadă de trecere, cele mai receptive grupuri spirituale primare care au venit la întrupări pe Pământ, în blocuri piramidale de grupuri legate spiritual între ele.
De aceea, secundarii care au multă experienţă de viaţă în acest punct al universului se întrupează masiv în mijlocul unei lumi care poate învăţa de la ei multe lucruri, şi mai ales învăţături echilibrate, în planul tuturor activităţilor umane. Sunt învăţătorii, călătorii şi măiaştrii (maeştrii) de altă dată ai lumilor, generaţiilor anterioare, călătorind prin lume din generaţie în generaţie, mult mai des întrupaţi decât ceilalţi evoluanţi. În mod eronat se crede că toate spiritele se întrupează des, din sută în sută de ani, este o confuzie pornită din frăţia de spirit: într-o generaţie se întrupează câte unul dintre fraţii de spirit, maximum 2, foarte rar 3 – unde spiritul este format de 2 – 10 monade care se întrupează (în cazul spiritelor umane) în mod individual, separat, monadă cu monadă. Citirile de destin, pe care azi le fac cei specializaţi în aşa ceva, se fac de obicei în grup; este mult mai uşor în cazul în care un clarvăzător face cel puţin 2 – 4 citiri de destin pe zi sau chiar mai ponderat, o citire la 2 zile. În mod eronat nu se face citire de destin (sau vieţi anterioare) pe fiecare monadă în parte, căci se consideră că spiritul este cea mai mică formaţiune de întrupare, deşi nu este aşa. Este ca şi cum am spune, aşa cum se spunea cândva, că atomul este cea mai mică particulă materială a lumii – ceea ce se dovedeşte azi a fi total neadevărat.
Fiecare monadă se întrupează cam la 3 generaţii, ceea ce înseamnă în medie cam 400 de ani. Cu excepţia secundarilor, singurii care au puterea să se întrupeze aproape la 200 de ani. Cei pe care i-am numit Călători, care au sarcini foarte complexe de întrupare în fiecare viaţă de întrupat, se pot întrupa cam la 200-300 ani, chiar dacă pot face întrupări şi una după alta, la intervale scurte: dar numai dacă o viaţă nu ajunge la 6 – 8 ani, adică fără să se ajungă la preluarea corpurilor lor spirituale de către copil de la mama sa, fără să intre aşadar în sarcini omeneşti propriu zise.
Este necesar să se petreacă lucrurile în acest fel, căci secundarii sunt mari purtători de cunoaştere, de informaţie cum ne place să spunem azi. Iar la nivelul de vârstă a copiilor – cei mai receptivi ai comunităţilor umane – secundarii ajută mult copiii de vârsta pe care o au ei înşişi până la plecarea din această lume: un ajutor pe care ei îl oferă celor care au mult mai puţină experienţă de trai pământean – dar învaţă repede, ca şi copii. Rata copiilor cu evoluţie spirituală de tip secundar, plecaţi dintre noi până la 6-8 ani este foarte mare la fiecare generaţie în parte, oferind un ajutor bogat pentru orientarea celor care rămân mai departe să-şi urmeze cursul vieţilor.
Secundarii rămân în destin complet (şi foarte complex din punct de vedere al sarcinilor pe care le oferă drept ajutor întregii comunităţi umane) cam o dată la 350 – 400 ani, după puterile de întrupare pe care şi le cunosc foarte bine.
Dar despre rolul secundarilor în comunităţile umane vom vorbi pe parcursul multor alte studii, astfel încât să ne oprim deocamdată aici.

PEŞTERA IALOMICIOAREI (3)

2009-08-19T21:59:00.002+03:00

Drumurile care duc către Peştera Ialomicioarei azi nu sunt, aşadar, şi cele care au condus în aceste locuri în vremurile îndepărtate. De regulă, drumurile care conduceau către lăcaşuri de învăţătură pentru cei care aveau să trăiască, să lucreze în astfel de lăcaş, aveau o curgere, o continuare cu drumurile prin interiorul lăcaşului. De altfel, este necesar să fie spus, ca o paranteză, că un astfel de lăcaş are azi o prezentare asemănătoare cu o peşteră naturală, datorită nefolosirii sale ca atare, de mai bine de două milenii, ajungând să semene cu o peşteră naturală, săpată de ape, erodată, deteriorată prin prăbuşiri interioare. Chiar dacă astfel de lăcaşuri au fost la origine drumuri săpate de apă în munte, lărgirea a fost făcută de mâna omului, apoi continuată pregătirea pentru locuire şi prelucrarea ei culturală de către locuitorii ei.
Un drum era format pe o linie specială, simţită şi socotită în funcţie de energetica pământurilor. Se determina linia optimă de echilibrare a puterilor omeneşti în funcţie de fluxurile canalelor energetice transcontinentale, pe care oamenii le percepeau ca simţire în trup, ca imagine de lumină şi ca sunet constant în perioade destul de lungi de timp, în regiunile pe care le străbăteau. Nicidată nu se socoteau drumurile astfel încât să treacă prin celulele de stabilizare vibraţională – adică portalurile energetice, cum sunt denumite acum. Se socoteau canalele – şuvoaiele numite popular, care treceau pe lângă şirurile de portaluri; doar omul obosit se odihnea într-un asemenea portal şi mergea echilibrat mai departe.
Drumul până la intrarea în lăcaşul de sub munte se continua fluid cu drumul care străbătea lăcaşul, pe toată lungimea lui. Gura, intrarea, era construită (săpată) după cum canalul pătrundea în perete muntelui sau după cum o ramificaţie a canalului pătrundea în munte, în mod natural.
Nu orice loc devenea un astfel de lăcaş. Puteau să fie amenajate astfel de locuri de adăpost, dar fără să devină un lăcaş de cunoaştere. Vom vedea că un astfel de lăcaş nu era de prezentare – pur şi simplu: un lăcaş de prezentare peste timpuri era cu totul altceva decât un lăcaş în care se creau – prin alegere şi amenajare interioară – condiţii de învăţătură, de cunoaştere, cu ajutorul simţurilor şi cu ajutorul minţii, cu ajutorul sufletului mereu zburător. Învăţătura era aici un zbor conştient al sufletului, ordonat, îndreptat către a cunoaşte, a învăţa apoi şi pe alţii să cunoască şi să transmită mai departe sfaturi privind modul de comportament şi de acţiune în vremurile care aveau să vină. Vremuri care, din perspectiva constructorilor acestor lăcaşuri, aveau să se schimbe treptat, total, comparativ cu timpurile trăite de ei.
Iată de ce locurile din interior, pe care am început să le descriem deja, nu erau folosite pentru acomodarea constructorilor, aşa cum este necesară azi – pentru acomodarea călătorilor, aşa cum am descris în studiul Peştera Ialomicioarei (2). Astăzi este necesară o astfel de acomodare, căci omul este obişnuit cu alte lucruri, cu alte gânduri, cu alte fapte decât încărcătura lăcaşului care este astfel vizitat. Pentru mulţi oameni, această încărcătură are o valoare emoţională uriaşă, astfel încât nici nu au puterea să intre în interior din cauza emoţiei puternice sau a fricii puternice: şi nu îşi înţeleg o astfel de stare. Dacă nu există o acomodare pentru acest fel de oameni, o asemenea liniştire, este greu – până la imposibil de parcurs integral întregul drum interior.
Este un drum pe care azi îl numim iniţiatic, cu mare valoare subconştientă, chiar şi pentru cei care nu cercetează direct însemnările lăsate aici. Sau un drum cu valoare bine conştientizată pentru cei care ştiu unde să se uite, şi în general caută să cerceteze, să descopere cele aflate aici, şi oriunde în calea vieţii lor.
Este bine de cunoscut, în linii mari pentru început, viaţa oamenilor care au creat şi au locuit efectiv aici, la începuturi, fără să se refugieze din faţa unor năvălitori – într-o vreme în care aceştia nici nu existau prin aceste locuri. Locurile au fost alese şi create în urmă cu multe mii de ani, folosite însă – în cazul lăcaşului Ialomicioarei, până după retragerea romană din Dacia.
Decebal nu s-a refugiat niciodată aici (aşa cum scrie la intrarea în Peştera Ialomicioarei), dar oamenii din vechimi au lăsat în memoria locurilor ideea de a fi fost folosite până în vremurile trăite de Decebal. De fapt cu puţin timp după istoria lui Decebal, dar acest amănunt nu este deosebit de important.
Cei care au construit locul l-au ales în felul descris mai sus. Intrarea în lăcaş este creată având în vedere două ramificaţii din drumurile cele mai des folosite de călătorii învăţaţi. De aceea spuneam că se putea ajunge pe crestele de sus urmând alte drumuri decât cele folosite acum: drumuri care urmau traseele acestor canale energetice transcontinentale sau ramificaţii ale lor. Ramificaţii – pentru că ele sunt conductoare de energii aceeaşi vibraţie: schimbarea vibraţională bruscă a călătorului conduce întotdeauna la oboseală puternică, chiar de la un moment dat la altul. Fără a ţine cont de acest lucru, omul oboseşte cronic, acesta fiind unul dintre cei mai puternici factori de degradare a întregului sistem corporal: de îmbătrânire – mai corect spus.
Cu atât mai mult era necesar să se ţină cont de astfel de subtilităţi, având în vedere faptul că astfel de oameni erau foarte sensibili din punct de vedere energetic, vibraţional, comparativ cu cele pe care le simţim în ziua de azi. Pentru noi, astfel de lucruri sunt considerate subtilităţi – pentru ei erau cele mai importante, mai reale, creatoare forţe din viaţa lor. Înţelegem acum de ce se ţinea cont de curgerea lină, fără schimbare, fără modificare, a suflului pe care călătoreau: şi până la intrare, şi de la intrare, în continuare, pe drumurile interioare ale lăcaşului.
Drumurile exterioare şi interioare au fost numite pe rând: sufluri, aere, ape – în aspectul lor fluid perceput de-a lungul timpurilor de oamenii sensibili, învăţaţi, mai mult ori mai puţin cunoscători – dar buni simţitori ai locurilor şi timpurilor. Au fost construite încăperi care ţineau cont de distribuţiile aerelor din interior, păstrând o canalizare pentru desfăşurarea curată a vieţii în interior, formată din firişoare de apă, distribuite astfel încât: să împrospăteze aerul din interior, să ajute la gospodărire şi la menţinerea curăţeniei permanente a locurilor, în interior.
Spre deosebire de felul în care se prezintă azi interiorul, în trecut totul era neted şi curat. Întreg locul era luminat, iar sistemul de aerisire cuprindea şi un transfer de aer cald către locurile de trăire efectivă. Mare parte din croiala lăcaşului se mai păstreaza şi azi, iar călătorul cunoscător poate să observe pe rând locurile, chiar dacă de multe ori scările scurtează drumurile. Aspectul actual este neînţeles din cauza acestor construcţii actuale (scări de lemn şi de piatră), normale de altfel – pe de-asupra prăbuşirilor interioare ale multor părţi din interior, oferind chiar un aspect sălbatic, de formaţiune naturală. Ochiul cunoscător însă recunoaşte repede încă şi acum multe vestigii rămase după locuirile trecute.
Croiala drumurilor în interior se baza pe drumul lin al pantelor naturale de munte sau de deal, imitând modul de influenţare naturală prin biosistem a structurilor pământoase dinafara intrării. Drumul apelor, creşterea arborilor, a ierburilor, muşuroaiele, toate elementele care se dezvoltă şi se structurează în mod natural, au la bază diferenţele de vibraţie, formele de curgere a energiilor, structurarea formelor de relief – influenţată de formele matricei vitale (eterice) a locurilor. Toate se înşiruie din străfundurile pământurilor către înaltul cerului, de la o linie a orizontului la alta, către toate punctele pe care azi le numim cardinale. Nu le aşează aşa o mână, desfăşurarea şi creşterea lor este spontană, dar având la bază necesitatea de energii şi dispuse în şuvoaie care străbat sau ocolesc, se înalţă sau se îngroapă, într-o permanentă mişcare naturală.
Acelaşi lucru a fost urmărit în interiorul unor astfel de lăcaşuri. În funcţie de perceperea multilaterală a locului, au fost create mini-reliefuri interioare, care urmăreau energetica locală, după care oamenii aveau să trăiască, să-şi adapteze treptat traiul: să-şi orienteze locurile cele mai bune pentru lucru, hrănire, odihnă, comunicare, desfăşurarea unor activităţi generale lucrative.
Aşadar, ei nu au trăit de-a valma cu desfăşurarea lucrărilor lor, ci s-au orientat la fiecare pas după structurile energetice ale locului: aerele, apele, felul în care toate se nasc şi cresc împletindu-şi existenţele. În acest fel omul se adapta şi trăia mereu în simbioză ce mediul său de trai. În felul acesta îşi trăia îndelung şi liniştit viaţa.
Oamenii cunoşteau tot atât de bine toate elementele nevăzute şi neauzite cu simţurile trupului, dintr-un peisaj, tot aşa după cum îl cunoaştem azi după simţurile noastre, ale trupului: configuraţia muntelui, desfăşurările de lumină şi sunet, vegetaţia şi animalele mărunte şi mari – toate formând fondul de cunoaştere, şi recunoaştere a unui peisaj. În plus cunoşteau valurile de vibraţii care vin din lume, cele care vin din partea oamenilor, cele care vin din cerurile oamenilor şi din cele ale fiinţelor de clinchet şi lumină. Toate la un loc (şi încă multe pe care azi încă nu le putem percepe în întregime) formau un altfel de peisaj – asemănător doar cu ceea ce vedem azi în lumea ochilor şi urechilor noastre...
[ Detalierea acestor lucruri se va putea citi deocamdată la sfârşitul acestei prezentări, în ANEXA NR.1, CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ, la finalul acestui articol. Vor urma şi alte studii, de asemenea. ]
Iar cunoscătorii timpurilor trecute nu puteau face altceva decât să lase ajutoare de cunoaştere pentru urmaşii lor: oamenii care aveau să-şi conştientizeze aceste toate puteri şi neputinţe, aflate pe rând în diminuare permanentă. Mai întâi puterile – intrând în neputinţe, apoi chiar neputinţele, recuperându-şi apoi, din nou, puterile pierdute din vechime.
Nu trebuia neapărat să le spună cineva că timpurile aveau să se întoarcă, căci oamenii aveau să ştie, prin intuiţiile lor puternice, că bucuria de a trăi din nou clinchetul şi lumina proprie a tuturor fiinţelor şi lucrurilor din lume avea să revină din nou, atunci când vor avea nevoie, cândva.
Astfel, orice lăcaş trebuia să ofere învăţătură omului, pentru a-şi recunoaşte puterile. Construcţia interioară trebuia să creeze amplificarea celor care nu-i erau prea bine, ori chiar de loc, cunoscute. Aşa cum toate locurile pe care moşii le alegeau pentru viaţa comunităţilor de pretutindeni, tot aşa şi interiorul lăcaşului trebuia să ţină cont de dezvoltarea:
– ori a unui tip de putere care, în timp, ar fi ajuns să creeze dezvoltarea celorlalte, în cascadă,
– ori puţin câte puţin din fiecare putere a omului, care să se dezvolte în timp, până la conştientizarea complexă a fiecărei puteri în parte şi a tuturora deodată.
Lăcaşul Ialomicioarei face parte dintre construcţiile din cea de-a doua categorie. Este singurul astfel de lăcaş din Europa de Răsărit, celelalte rămase dezvoltând doar câte o forţă a omului (adică din prima categorie).
Dezvoltarea tuturor forţelor omului nu înseamnă că locurile, teritoriile din împrejurimi nu activează în mod natural astfel de forţe ci, în mod cu totul deosebit acest lăcaş dezvoltă toate forţele umane, aşa cum şi teritoriile din jur favorizează echilibrarea energetică a corpurilor umane, ajutând la regenerarea lor.
Şi nu orice forţă, ruptă din contextul teritorial, căci acest teritoriu pe care trăieşte omul îi dezvoltă – prin complexul de energii telurice şi stelare – tot felul de forţe, dar nu toate cele pe care le are, şi trebuie să şi le dezvolte armonios fiecare om în parte. Poate să fie doar una singură lipsă din acest complex al forţelor spirituale umane, la a cărei conştientizare s-ar ajunge în timp, pe cale intuitivă, dacă s-ar porni în învăţăturile de viaţă de la conştiinţa căutărilor şi înţelegerea necunoaşterilor proprii.
Dar cei care le-au construit au ştiut clar că vremurile şi oamenii nu vor dezvolta buna-ştiinţă, ci reaua-credinţă. Iar dacă vreun om va deveni conştient de o putere, o va fura pentru sine şi nu va învăţa pe cei din jurul său. Atunci, pentru adevărat ajutor oferit tuturor, fie ei de bună-credinţă sau de rea-credinţă deopotrivă – căci orice om este ajutat în lume astfel – s-au creat lăcaşuri speciale pentru o anumită dezvoltare, pe care cei din lume nu ar fi putut-o conştientiza altfel, chiar în timp. Ar fi putut: în vremuri în care fiecare om ar fi fost de bună-credinţă, dar se ştia bine că vremurile care aveau să vină nu erau pentru aşa ceva, şi nici oamenii nu aveau putere să îndure totul, oricum.
De aceea lumea trebuia să fie ajutată.
Fiecare om trebuia să-şi dea seama de ceea ce are. Să-şi cunoască fricile şi disperările, liniştirile şi bucuriile odihnitoare. Indiferent de era sărac sau bogat, stăpân sau stăpânit. Orice stăpân trebuia să-şi dea seama că era stăpânit la rândul lui şi orice sărman de sub stăpânire trebuia să-şi dea seama ce putere şi ce libertate avea: puterea de a se elibera de stăpân, libertatea de a fi propriul lui stăpân.
Omul are luminile sale proprii şi puterile lui vorbesc prin luminile sale. Fiecare putere a sa îi vorbeşte cu vorba sa, cu sunetul specific felului său de a fi ajuns să se exprime astfel. Fiecare putere se dezvoltă în funcţie de toate celelalte şi toate împreună pot fi trase în jos doar de una singură, rămasă în urmă; sau pot fi trase în sus de zvâcnirea uneia dintre ele. Omul doar trebuie să îşi folosească toate aceste puteri. Să-şi dea seama de ele şi să le pună la muncă, o muncă pe care învaţă treptat să o desfăşoare el însuşi, pentru familia sa, pentru întreaga lui comunitate.
Dacă este un pm care se simte puternic şi din trupul său ies fără greutate fapte multe, gânduri bune şi vorbe alese, el trebuie să-şi ofere semenilor puterile sale. Dacă le are pe toate în mod natural, dar nu are cunoaştere când să dea şi cum să dea, astfel încât să nu deranjeze darurile naturale ale altora – trebuie să-şi cunoască bine puterea de a înţelege fiecare moment al comunicării sale.
Şi pentru că lăcaşul este, în primul rând, şi la prima vedere, exact bun pentru comunicare, să pornim în descrierea locurilor, de la acest fel de învăţătură.
Căci chiar învăţătorii – nemaivorbind de moşii pământurilor – erau asemenea oameni care puteau, din naşterea lor, să le facă pe toate. Şi învăţau de la moşi mai întâi cum şi când să ajute; apoi învăţau să-şi dezvolte mai departe, mereu, fiecare putere în parte, pentru a o pune la dispoziţia oamenilor, până la sfârşitul vieţii lor în pământurile lumii.
Până la locul pe care orice călător îl sesizează ca fiind răscrucea între coborâre şi urcare, drumul este de acomodare, pas cu pas, cu lumea interioară a omului. Chiar dacă lăcaşul este azi degradat, el mai păstrează încă puterea de a deschide omului multe dintre căile sale normale de conştientizare. Pentru cei care trec o singură dată pe acolo, el face pornirea conştientizărilor lor: şi pornind de la puţin, căci nu orice om suportă multul – deodată.
Cei care se simt atraşi tot timpul de interior, nefiind afectaţi de distribuţiile interioare, trebuie să înţeleagă că au sarcini de destin care, şi prin care ei vorbesc lumii de multele taine ale locului, nedescifrate încă. Fiecare trecere consolidează câte ceva sau oferă putere călătorului astfel îmbogăţit să ducă orice fel de sarcină mai departe.
Cei care nu ajung niciodată în astfel de locuri nu înseamnă că au pierdut ceva sau că nu au astfel de sarcini: ei au alte locuri sau în alt destin realizarea altor lucrări, care ele înseşi dezvoltă o formă sau alta de putere. Căci sunt în lume spirite întrupate care vor trăi în alte locuri, fără specificul natural al Pământului, în care toate lucrările vieţilor lor sunt exclusiv mentale, pierzând treptat abilitatea muncii manuale, care însă le va rămâne clar întipărită în memoriile lor spirituale. Şi când va fi nevoie de ele, de amintirile de acest fel, ele vor ieşi la iveală fără nici o greutate, dezvoltarea lor continuând încet – la acest început de viaţă eternă a spiritului. Munca fizică şi comunicarea aferentă ei poate lua avânt treptat, fără să provoace rupturi în plăcerea lucrului şi a comunicării spirituale: un fond spiritual pe care acum, pe Pământ, îl numim mental.
Ceilalţi vor trăi în mijlocul naturii – aici sau în alte părţi şi au nevoie de avântul lor întreg pentru a se descurca în mijlocul unei lumi bogate, divers formate din lucrările şi din cunoaşterile tuturor celor care îi înconjoară, indiferent dacă lucrul făcut de ei este produs al trupului sau al mentalului lor. Au puterea de a-şi descoperi puterile şi neputinţele lor spirituale, şi astfel îmbogăţiţi, vor pleca sau vor sta în continuare pe Pământ, după cum le este sarcina. Aici sau oriunde. Şi despre asta nu este acum locul a fi discutat.

Ajunşi la răscrucea drumurilor din lăcaşul vremurilor şi puterilor, omul este atras imediat să coboare. Căci nevoia de a face faţă lumii îl conduce către întărirea puterii corespunzătoare a trupului său, în locul special din lăcaş. Coborârea până la capătul plin de cascade de ape este un drum de acomodare cu energiile lumii, o lume care munceşte cu trupul, vorbeşte cu gura şi gândeşte logic cu mintea. Este bine să se cunoască acest lucru, să se viziteze pe rând locurile în această ordine.
Dar dacă omul nu bagă de seamă şi merge mereu în sus pe drumurile lăcaşului, nu este o problemă de acordare nereuşită a puterilor. După terminarea circuitului de sus, activările finale închid un circuit energetic, care activează în trupul călătorului toate puterile: astfel, luminile omului sunt mai vizibile de regulă, decât structurile care le generează, şi sunt de asemenea mai repede percepute decât sunetul emis de corpuri, căci omul este obişnuit să tragă cu urechea mai curând în exterior decât în interior.
Drumul către cascade este un drum către pregătirea pentru societate. O parte din drumuri se continuă sus, în prima treaptă de urcare de la răspântie, căci drumul către îndumnezeire se sprijină întotdeauna pe drumul lumii. Căci ceea ce crede omenirea a fi Dumnezeu nu este ceva singular, rupt de lume, ci este lumea însăşi cu toate extensiile sale liberatoare în eternitatea spiritului. Un Dumnezeu care va fi întotdeauna în lume, antrenând fiecare spirit în parte să fie tot aşa, oricât de departe ar ajunge în evoluţiile sale.
Omul a pornit din mijlocul lumii de mijloc, pentru a coborâ în lumea de jos, pentru ca de acolo să poată parcurge un drum care să-l ducă mult mai sus decât în lumea în care a fost. Acesta este circuitul sarcinilor de destin pe un ciclu complex al umanităţii.
Lumea atlantă, care apare expusă şi în drumul de jos, şi în drumul de sus, este lumea de mijloc: adică lumea omlui care le ştie pe toate ale lumii sale, nu le descoperă acum; le ştie le foloseşte – dar nu ştie să se orienteze cu toate în orice loc şi în orice timpuri.
O parte din omenire ştie tot ceea ce îi trebuie, trebuie doar să consolideze.
O altă parte nu ştie, daor subconştientul adună informaţie multă, pe care va începe să o conştientizeze treptat.
O parte – cea mai mare parte a omenirii – ştie destul de multe, însă nu ajunge să o recunoască deocamdată direct, conştientizează multe, dar nu recunoaşte că înţelege şi că ar putea accepta. Nu este o formă de minciună, ci de frică pe care încearcă să şi-o ascundă.

De-asupra intrării la cascade (denumirea pusă acolo este „La lacuri”) este încă vizibil un cap de atlant: capul omului cu toate părţile bine dezvoltate, în mod armonios, la maximul omenesc. Prin intermediul unui astfel de corp. o mică parte a timpului pământean oamenii au folosit în mod egal toate forţele lor mentale şi trupeşti pentru a înţelege perfect lumina în care trăiau. De aceea o putem numi lumea de mijloc: nu lumea care a străbătut mijlocul liniei de evoluţie, mijlocul – căldarea timpului afectat evoluţiei pământene, aşa cum mulţi au fost tentaţi să spună, în timp.
Lumea de mijloc este aceea care are întreaga experienţă a înţelegerilor dintr-un punct al evoluţiei: din care se înţelege întreg trecutul, se lucrează prezentul cu toate forţele corpurilor la maximum dezvoltate şi se înţeleg coborârile şi urcările viitoare. Se înţelege universul care îşi trimite toate săgeţile în acest punct – în oricare punct, de altfel – din care fiecare întrupat îşi descoperă şi îşi înţelege drumurile pe care le-a făcut până aici şi cele care vor urma, cu toate cele câştigate aici, pe Pământ.
Lumea atlantă era lumea care nu se putea sprijini decât pe mental – dar folosea în mod egal tot ceea ce avea să folosească omenirea în viitor (adică în viitorul lor, în perspectiva de atunci: contemporanul nostru, acum, istoria pe care o cunoaştem noi). Şi ştiau bine că numai puţini oameni vor avea în viitor puterea să străbată lumea folosindu-şi asemenea puteri: acei oameni care au rămas în conştiinţa maselor ca vraci, solomonari, învăţători mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai popoarelor. Şi pe care însă nu trebuie să-i confundăm cu moşii popoarelor. Retraşi din societate, dar trăind în preajma ei, neştiuţi de cele mai multe ori, învăţătorii cu puterile lor au ajutat lumea să trăiască decent în vremurile ei grele, chiar dacă ei înşişi au ştiu prea puţin de unde le vin puterile şi cum le folosesc. Voiau şi le aveau. Vremurile au scos la iveală oameni care au ştiut să-şi folosească puterile în bine – sau în rău. Şi restul poveştilor din lăcaşul Ialomicioarei ne spun tocmai acest lucru.
Simţământul călătorului în preajma cascadelor este unul de uşurare, de revigorare. Chiar dacă sunt vibraţiile cele mai joase ale lăcaşului şi ale corpului omenesc, omul învaţă că niciodată nu este rea o frecvenţă joasă. Dacă ştie s-o folosească, s-o canalizeze echilibrat, atent, în lumea supusă influenţelor din mijlocul naturii, rezultanta este frumoasă şi mai ales bogat reprezentată. Omul va ajunge să iubească natura, chiar dacă o poate percepe şi primejdioasă, şi va învăţa să-şi folosească puterile cu ajutorul ei chiar: folosind pământul, piatra, metalul, lemnul şi osul pentru obiectivele sale; pentru a se hrăni – folosind vegetale şi produse rezultate din creşterea cu măsură a animalelor domesticite; pentru a trăi echilibrându-şi mereu puterile alături, şi prin intermediul semenilor săi. Şi atunci se va simţi mereu curat, mereu revigorat, mereu vioi şi apt să ducă mai departe toate lucrările pe care le poate face, în fiecare clipă a vieţii sale.
Fiecare astfel de putere însă poate deveni un dezechilibru care să le rupă pe toate celelalte. Iar atlanţii ştiau bine acest lucru. Ştiau că sunt din ce în ce mai mulţi oameni veniţi pe pământuri, şi vor veni şi mai mulţi – care în vremuri şi mai grele vor face mai grea, aproape insuportabilă, viaţa pe care vor ajunge s-o dispreţuiască: a lor şi a semenilor lor. Ştiau însă că au venit pe Pământuri chiar pentru a vedea până unde poate să meargă netrebnicia lor (care îşi spuneau atlanţi) şi a celor veniţi după ei (noi o să-i numim, în studiile noastre: post-atlanţi).
Da, da... şi chiar a lor, a bunilor atlanţi – antrenaţi însă de răii... inconştienţii, de fapt, din jurul lor...
Ştiau însă atlanţii că ei sunt aici, pe Pământuri (aşa cum numeau ei planeta aceasta dintre apele cerurilor), pentru a-şi sacrifica chiar vieţile lor în mâinile celor mai răi decât ei, pentru ca orice om să ştie că ei se pot sacrifica pentru a oferi învăţătura lor. Dar lecţia pe care o vor avea ei de învăţat va fi aceea de a nu mai accepta apoi să-şi dea ei viaţa, ci să şi-o protejeze pe orice cale, în veci. O lecţie era de ajuns tuturor. Nu era o laşitate, căci nu aveau încă puterea să se sacrifice şi s-o ia apoi din nou, de la început, cu alte vieţi, una după alta. Să lase în primul rând pe cei puternici să se sacrifice, iar ei, deocamdată, să lupte pentru libertatea lor, dar să nu mai stea în drumul cotropitorilor: să se retragă din viaţa şi din faţa celor hrăpăreţi şi intoleranţi. Lecţiile lumii aveau să fie grele şi ei aveau să înveţe această lecţie grea, aici, pe Pământuri...
Şi ei nu aveau să mai intre o vreme lungă în lumea astfel nouă şi haină; numai oamenii de acelaşi fel în vieţile lor, cu răutatea lor, îşi vor lua vieţile, unul altuia, pentru a vedea ce înseamnă să o facă: ce durere, ce oboseală poate să îndure un suflet pentru a se convinge cât de mult rău poate face şi poate îndura, în astfel de lumi pe care ei le crează din inconştienţă, şi cu indiferenţă...

Dar cea mai mare durere avea să le vină atlanţilor din necunoaşterea lor proprie, a trupurilor, a sufletelor şi a spiritelor lor. O asemenea necunoaştere trebuiau s-o trăiască fiecare în parte şi toţi deodată, ajutându-se reciproc, ori de câte ori era nevoie. Căci dacă numai i s-ar fi spus omului – nimic nu l-ar fi putut ajuta să-şi depăşească neputinţele mai bine decât să şi le vadă el însuşi. De aceea trebuia ajutat aici – nu prin a i se arăta neputinţele ca un fel de acuzare. Căci nu era (şi nu este) nimic de acuzat, când acuzarea nu devine altceva decât modalitate de corecţie a ceva ce acuzatul poartă cu sine, şi ştie că poartă – dar nu poate să-şi alunge greutatea, chiar dacă – şi oricât – s-ar strădui. Şi chiar trebuia ca fiecare om să-şi dea seamă lui însuşi de tot ceea ce poate face – şi nu poate face – corect; ce poate face şi nu se străduie să ducă până la capăt; ce nu face pentru că se străduie în altă parte şi străduinţa nu-i poartă roade bune, căci forţele lui îi sunt astfel palide. Ce nu face pentru că nu-i place; ce poartă pentru că are alte pofte; ce nu are pentru că nu i se dă de-a gata; ce nu înţelege pentru că nu-şi face din înţelepciune cuib...
Şi dacă omul nu-şi înţelege propriile neputinţe, nu şi le va putea crede nici pe cele care i-au fost cândva puteri. Căci aşa i s-a dat omului, în pământurile sale, sub cerurile pământurilor: să ştie mereu că poate să facă şi să se străduie să ajungă singur să poată să-şi cunoască în fiecare clipă şi în fiecare loc tot ceea ce poate şi tot ceea ce nu poate: face, gândi şi vorbi.
Iar pentru toate acestea avea nevoie să-şi cunoască în primul rând puterile trupului său, indiferent dacă-şi cunoaştea sau nu luminile trupului, sunetul său, gândurile care îl asaltau dinafară, din necunoscut sau formate din puterea sa proprie.
[ Pentru studiu, se va urmări, de asemenea ANEXA Nr. 2: SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV , la sfârşitul acestui studiu ]

Învăţătura moşilor a fost preluată toată, şi folosită mereu, în vremuri de restrişte, de năvăliri ale cotropitorilor; metoda retragerii, despre care ştiau bine atlanţii, în vremurile lor vechi, a fost folosită ori de câte ori a fost nevoie. Dar ea a cuprins şi aspecte exagerate, atunci când conducerile societăţilor nu au avut grijă să formeze întăriri la frontiere, preferând să folosească arderea câmpurilor şi otrăvirea fântânilor, pentru a tăia orice posibilitate de întreţinere a vieţii. Istoria locurilor însă nu face obiectul acestor studii, acum.
Pe peretele care străjuieşte cu o grindă de-asupra intrării la cascade este vizibil şi azi, aşa cum spuneam, capul de atlant. Nu este întâmplător acest lucru căci cel care va folosi urmele trupului de atlant în vremurile din urmă avea să fie capul. Nu mâinile şi nu picioarele, căci atlantul nu-şi folosea decât puterile care se concentrau în câmpul din jurul capului, pentru a-şi realiza creaţia sa materială. Capul avea să rămână în lume cu gândurile lui, adică cu planificarea pe care atlanţii şi-o făceau, în vremurile lor, înainte de a derula o acţiune. Oamenii aveau să folosească gândul în continuare, chiar dacă, în exagerea lor, gândurile vor ajunge să-şi subjuge total stăpânul.
Atlanţii învăţaseră lumea o sumedenie de lucruri utile şi folositoare, dar ce avea să facă lumea cu cele oferite de ei – era treaba ei. Fiecare om în parte avea să dea socoteală cândva de tot ce făcuse cu moştenirea sa. Atlanţii nu aveau să fie găsiţi vinovaţi la socoteala finală a sufletelor. Ştiau că vor fi blestemaţi, urâţi, vorbiţi de rău... dar asta era de multe ori urmarea oricăror învăţături pentru oamenii care numai aşa puteau să înveţe să nu mai folosească rău un bine primit...
Aşa era lăsat, cu greu, pe Pământ, pentru toţi oamenii buni, şi nimeni nu dădea înapoi de la ajutor oferit tuturor celor care învăţau aici să-şi folosească forţele în acest fel.
Pentru că sarcina atlanţilor era să ajute pe oricine, în vremea lor sau în viitor: pe cei care aveau să-i facă şi bine, şi rău. Iar ei trebuiau, în compensaţie, să facă cât de mult bine ştiau ei. Să muncească din greu pentru cei nepricepuţi, să trăiască la limita forţelor lor, pentru că şi ei fuseseră cândva ajutaţi în acelaşi fel, de către cei mai înălţaţi decât ei...
Pentru că aşa era legea înălţării pe Pământuri: să înveţe şi pe alţii cum să muncească şi cu mâna – după ce învăţase să muncească cu mintea... Să ştie că mereu trebuie cineva să se sacrifice, pentru ca altul să înveţe. Chiar ei aveau să îşi consolideze munca cu mâna, să ajungă să o facă cu plăcere, indiferent dacă lucrau pentru ei, pentru familia lor sau pentru străini... Ştiau că vor ajunge să lucreze chiar pentru a lăsa în urma lor o planetă mai frumoasă, chiar dacă nimeni nu avea să o locuiască după ei...
Iar această muncă pentru frumos, fără să-i ceară cineva, fără să-i mulţumească cineva şi fără să salveze pe cineva neapărat, aşadar creaţia pentru viaţa orizonturilor nesfârşite... era tot ceea ce putea să fie mai bun şi mai înălţător, pentru ei şi fraţii lor, în viitor...

Capul de atlant este imaginea cea mai clară care poate fi uşor văzută la intrarea în ultima încăpere de jos, aceea a cascadelor, a lacurilor. O altă denumire pentru acest loc este „La vrăjitoare”: ea numeşte modul de folosire a minţii umane în modul atlant, de facere cu mintea, de căutare, de vedere, de auz cu mintea. Dar care poate denatura în facere de rău, în lipsa discernământului cu care omul trebuie mereu să deosebească binele de rău, modul în care primeşte să facă bine sau să facă rău în orice conjunctură a vieţii sale...

ANEXA NR. 1

CELULE DE STABILIZARE VIBRAŢIONALĂ

[Pentru studiu: Celule de stabilizare vibraţională, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/protectiii-1.html ]
Deosebirea între modul general de percepţie de azi şi acela pe care îl aveau constructorii unor astfel de locuri constă în dublarea acestei cunoaşteri cu o cunoaştere şi mai profundă a părţii eterice a planetei: a matricei naturale de formare a reliefului şi a energeticii unui astfel de peisaj, precum şi mişcarea energiilor în fluxuri cu densitate, vibraţie, luminiscenţă şi sunet, care le sunt particulare. Aşa cum azi deosebim caracteristicile de lumină, sunet, miros de la răsăritul soarelui până la răsăritul următor, tot aşa este şi partea eterică, însoţită însă şi de distribuţii materiale cu alte frecvenţe: pe care le numim astrale, mentale, cauzale. Adică de vibraţii din segmentele pe care le asociem câmpurilor propriilor noastre corpuri fluidice, cu aceeaşi denumire.
Fiecare câmp determină într-un peisaj structuri pământoase şi curgeri de ape specific-locale. Toate se regăsesc într-un peisaj local pe care îl privim cu ochii şi îi ascultăm sunetele, simţim parfumul suav al cetinei, ierburilor, florilor şi chiar pământului ca atare: cu senzorii trupului nostru. Înafară de modul în care diferitele elemente din peisaj se prezintă în diferite faze de lumină şi determină un anumit tip de zgomot rezultat din mişcările vântului, mişcările vegetaţiei, ale păsărilor, gâzelor şi vieţuitoarelor mai mari (animale, oameni) mai există şi altceva: lumina şi sunetul fundamental al tuturor vieţuitoatelor, la care se adaugă lumina + sunetul fundamental ale pământurilor, cu toate structurile lor lichide şi gazoase. Este bine să avem în veder chiar şi structura aerului, cu compoziţia lui specifică, chiar dacă particularităţile lui sunt ceva mai estompate.
Din cunoaşterile recente ştim acum, chiar dacă cu titlu general, despre elementele matriceale ale planetei; dintre ele am aflat despre împletirea acestor canale energetice care străbat fără întrerupere interiorul şi exteriorul planetei, a părţii fizice pe care o vedem în mod obişnuit acum, partea pământoasă. Astfel de canale au o distribuţie pe toate direcţiile, ocolind porţiuni din câmpul eteric al câmpurilor lor pentru a forma găoace necesare atragerii de material astral (adică material de vibraţie imediat suprioară celui eteric) care permite menţinerea unei stabilităţi vibraţionale mănunchiurilor de canale care se întretaie în peisajul local. În funcţie de distribuţiile din corpul planetar, formate în funcţie de formaţiunea spirituală a poporului care este întrupat în planetă, se formează distribuţii de materii şi energii cu specific local. Chiar dacă în timp asemenea distribuţii se modifică sub incidenţa ritmurilor planetare – popular spus: “respiraţie” a Pământului – şi sub influenţa ritmurilor (respiraţiilor) cosmice, structura fundamentală planetară rămâne aceeaşi; în timp, în perioade mari de timp, există perioade de modificare şi apoi întotdeauna tendinţa de revenire la forma iniţială a distribuţiilor planetare, după cum influenţele exterioare au şi ele o intensitate mai mare sau mai mică.
[Pentru studiu: Canale energetice transcontinentale, adresa
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2008/11/canale-energetice-transcontinentale.html ]
Aşadar, se formează din loc în loc câte o găoace, care se va umple cu material astral şi va permite o circulaţie energetică superior vibraţională în zonă, menţinând astfel vibraţia echilibrată în regiune. Acestea sunt celulele de stabilizare vibraţională: de la o porţiune de teren la alta, în funcţie de necesităţile matricei eterice planetare, are loc o stabilizare vibraţională în profunzime. O profunzime care se referă aici la toată porţiunea de sol şi subsol în care pot să-şi găsească loc de trai vieţuitoarele planetare: vegetaţia, animelele şi omul, incluzând aşadar aici reprezentanţii regnului vegetal şi animal (vieţuitoare mari şi mărunte – de la mamifere până la viruşi şi bacterii).
Celulele de stabilizare vibraţională cuprind această porţiune şi o depăşesc cu puţin – căci viaţa este radiantă şi, chiar dacă puterea de influenţare este mică/individ, volumul vieţuitoarelor formează o influenţă compactă şi permanentă asupra pământurilor. La începutul studiilor de acest fel se poate crede că ele au fost făcute în special pentru om, după care omul cercetător îşi extinde studiile, cunoaşterea, şi află că lucrurile nu stau chiar aşa. Află că el, şi orice om de fapt, are posibilitatea să-şi stabilizeze vibraţional corpurile într-o bandă – banda planetară de autostabilizare vibraţională proprie – cu acces automat la ea, ori de câte ori îi este necesar, prin somn: perioadă în care corpul astral se desprinde de restul sistemului corporal, atras de zona de autostabilizare proprie, în mod automat. Ajunge astfel la concluzia că celulele de stabilizare vibraţională sunt necesare mai curând vieţuitoarelor mari şi mărunte – decât omului, chiar dacă află apoi că şi celelalte vieţuitoare se autostabilizează vibraţional în zone proprii planetare, la fel ca şi oamenii, dormind şi ele. Cu toate acestea, vieţuitoarele aflate în mişcare au o nevoie mult mai mare de stabilizare vibraţională, datorită circulaţiei intense pe care o învaţă şi o consolidează ele în orice medii planetare: terestru (pe sol), subteran (pentru o parte mai restrânsă a vieţii vegetal-animale), aeriană şi acvatică – aşa cum ştim bine acum. Vegetaţia este fixă – dar este în mod egal supusă schimbărilor vibraţionale, datorită circulaţiei vieţuitoarelor în mijlocul ei: de la o porţiune de teren la alta, după cum duce hrănirea, sau de la o formă de incidenţă a radiaţiilor cosmice la alta, în parcursul unei perioade de timp (ore, zile).
[Pentru studiu: Zona de autostabilizare vibraţională, adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html
căutaţi şi alte referiri cu căsuţa de Căutare specializată pe blog, la sfârşitul paginii]
Celulele de stabilizare vibraţională, fiind de vibraţie superioară datorită materialului astral compactizat în interiorul lor, au multă stabilitate vibraţională în timp, mai multă putere de radiaţie în exterior, întreţinând astfel constant o valoare medie aproape uniformă. Această valoare medie este învinsă doar de schimbările în influenţele marilor forme de relief ale planetei, formate prin natura de întrupare: adică de formare fundamentală, spirituală a planetei. Este vorba despre o remodelare ciclică a matricei şi a planetei, ca urmare a supunerii lor unor puternice influenţe cosmice dinafară, exterioare, chiar dacă vibraţia generală a populaţiilor planetare rămâne proporţională cu vibraţia de întrupare a planetei. Adică, prin vibraţiile noi, nici planeta, şi nici vieţuitoarele de pe ea nu se transformă în altceva, în cazul în care vibraţia generală cosmică creşte sau scade: toate formele cosmice înconjurătoare trec prin acelaşi proces, astfel încât se păstrează toate proporţiile de existenţă a stelelor şi planetelor, fără ca ceva să se distrugă în acest amplu proces cosmic. Toate vibraţiile rămân astfel proporţionale cu liniile fundamentale de vibraţie care au format iniţial steaua şi planetele pe care ea le guvernează. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru toate stelele şi planetele lor din galaxia locală, precum şi cu toate galaxiile din zona locală a universului.

ANEXA NR. 2

SCHIMBĂRI PRIVIND MANIFESTĂRILE MENTALE DE TIP ATLANT ÎN MANIFESTĂRI CONTEMPORANE DE TIP MANUAL-INTUITIV

Cu ajutorul creierului, a porţiunii care face şi azi legătura între cele două emisfere cerebrale – adică formaţiunea numită de noi corpul calos – mult mai dezvoltată pe axul capului între frunte şi ceafă – omul atlant se poziţiona în mod echilibrat în spaţiul său, de unde, cu puterea spiritului, prin intermediul corpului mental, şi cu multă flexibilitate, strângea material filamentar din aerul, din câmpul înconjurător şi îşi realiza obiectul dorit, necesitat.
În ultima perioadă atlantă, omul nu mai avea atâta putere ca şi la începutul ciclului lor spiritual de vieţi pe Pământ, cu milioane de ani în urmă. Şi cunoştea bine faptul că puterile aveau să scadă în continuare, în toată perioada care avea să vină. Echilibrat între dorinţa de a continua şi conştienţa puterilor sale din ce în ce mai reduse, de necesitatea conservării puţinelor forţe mentale pe care le mai avea, omul nu mai folosea decât remodelarea mentală a structurilor materiale deja existente: corpul planetar (pământuri, metale, cristale), corpurile unor vegetale (lemn, alt material vegetal) sau al animalelor deja decedate: lână, os.
Din activitatea mentală, populaţiile noi, de după ultima glaciaţiune, a rămas numai gândirea folosită de populaţiile atlante doar pentru planificarea acţiunilor curente. Corpurile vechi s-au transformat treptat – dar repede – sub imperiul modificărilor vibraţionale galactice, cosmice în general. I-a rămas omului numai gândirea, folosită de populaţiile atlante în vechime doar pentru planificarea acţiunilor curente.
Comunicarea mentală anterioară avea formă de lumină, creind imagini, iar sunetul emis-recepţionat reda fidel sunetul interior, fundamental, al locului sau obiectului care era subiectul comunicării.
După glaciaţiune, dezvoltarea vorbirii prin intermediul noilor structuri corporale a condus la dezvoltarea gândirii şi formarea fluxurilor electrice corespunzătoare, dar o gândire care nu se mai desfăşura în imagini interioare care să organizeze, să planifice acţiunile de creaţie materială, ci se desfăşura şi ea în cuvinte, la fel ca şi comunicarea. Dar comunicarea străveche era extrem de rară, formată numai din imagini care se refereau la probleme de învăţătură pentru creaţia materială şi schimb de experienţă.
Dezvoltarea ulterioară a vorbirii a condus la extinderea obişnuinţei de comunicare verbală. Oricum experienţa de creaţie materială manuală era mult mai redusă decât cea mentală, şi astfel omul avea mult mai multă nevoie de comunicare decât în trecut. S-a trecut repede de la prezentarea de imagine la redarea verbală a sunetelor fundamentale ale locurilor, ale lucrurilor, vieţuitoarelor aflate în staţionare sau în mişcare – adică ale căror sunete se modificau în funcţie de momentul schimbării poziţiei lor faţă de fundalul natural sau creat apoi de mâna omului.
Prin comunicare şi relaţionare, capul omenesc s-a modificat. Ceea ce este însă necesar să înţelegem este faptul că, prin corpurile spirituale, matrice pentru corpul eteric – care este la rândul său matrice pentru corpul nostru fizic, se pot realiza modificări de la o generaţie la alta, sau de la o generaţie – peste un grup foarte mic de generaţii care se modifică rapid: la a 3-a sau a 4-a generaţie se poate ajunge la modificări substanţiale, prin corpurile spirituale şi nu prin condiţii de mediu. Astfel de modificări pot fi realizate numai prin exterior, prin corpurile noastre spirituale, care sunt întotdeauna create de entităţile astrale ajutătoare ale fiecărui om în parte, de-asupra mamei, înainte de procreere, şi sunt recuperate de copil la o vârstă cuprinsă între 6 şi 8 ani.
Şi vom înţelege bine cum au loc astfel de modificări, cum se pot realiza aproape de la o generaţie la alta, căci şi schimbările noastre se petrec, practic, acum, în timpurile pe care le trăim.
Aşadar, asemenea modificări nu se datorează mediului înconjurător, ci sunt create tocmai pentru a se susţine modificările puternice de mediu, pentru ca oboseala să nu distrugă puterea de viaţă şi de acţiune a spiritului. Să poată să susţină în primul rând înţelegerea şi dezvoltarea rapidă a creaţiei manuale şi a uneltelor care să-i poată oferi omului ajutor de o complexitate deosebită.
Procesul a avut subtilităţi deosebite, pe care le vom detalia atunci când vom discuta pe larg despre populaţiile atlante ale perioadelor dinainte şi de după glaciaţiune.

Omul nu mai folosea nici deplasarea prin acţiune mentală: a obiectelor şi a sa personală, realizată prin intermediul unui cuplu de forţe astral-mentale. Şi pentru că oricum deplasarea mental-astrală era mult slăbită în preajma glaciaţiunii – comparativ cu perioadele anterioare, axul cranian a fost modificat prin restrângerea volumului cerebral – a corpului calos în special şi a creierului mic. S-au modificat mult fluxurile energetice legate de mişcare, de comunicare şi relaţionare. Noile fluxuri s-au reorientat prin schimbări celulare cerebrale către comunicare verbală şi apucare cu mâna – baza formării noului tip de viaţa curentă. Au luat amploare formaţiunile de gândire pentru situaţii legate de social: în familie, în societate, pentru ca oamenii să se sprijine reciproc.
Spiritele umane nu erau nici pe departe la primele lor manifestări de acest fel: toate manifestările erau rapid recuperate din memoriile spirituale, adaptate noilor lor forme planetare, locale, de trăire: forme care nu sunt niciodată foarte departe de cele trăite anterior, în cicluri de vieţi anterioare în aceeaşi subzonă a universului.

Tot capul nostru este acela care se va transforma cel mai mult în viitor, deşi omul nu va mai avea nevoie de o dezvoltare voluminoasă – aşa cum a necesitat în vremurile trecute. Dar omul contemporan are nevoie să ştie, să-şi aducă acum aminte cum a avut ajutor în trecut, prin conformaţia interioară a creierului său, prin conformaţia anterioară a cutiei sale craniene. Pentru ca, în viitorul apropiat, să ştie că, atunci când conformaţia creierului se va modifica (chiar dacă puţin, nu mult) să nu se sperie, ci să se gândească că acesta este un lucru bun, de mare ajutor pentru omenire.

Tot comunicarea şi relaţionarea vor schimba în viitor, treptat, viaţa noastră de acum. Căci treptat comunicarea se va reduce mult, locul ei fiind luat de translaţia imaginii din mintea unui om – în mintea interlocutorului său. Oamenii se vor înţelege telepatic – cum spunem noi azi, deşi nu este un fel de telepatie (tele – automat – empatie) ci este mai corect să se folosească expresia: translaţie a imaginii din mintea mea, în mintea partenerului de discuţie. Adică partenerii nu văd în acelaşi timp – acelaşi lucru, ci imaginea din mintea omului se proiectează în mintea celuilalt.
Noi povestim în mod curent despre o amintire şi interlocutorul nostru îşi imaginează în baza propriilor sale amintiri sau asocieri cu cele cunoscute de el însuşi. Folosim astăzi sunete, în timp ce viitorul comunicării va folosi o imagine: însoţită de tot ceea ce oferă acea imagine: lumină, sunet, miros, vibraţii.

TREI ZILE SI DOUĂ NOPŢI DE VARĂ...

2009-08-08T20:11:00.002+03:00

Trei zile la Padina, certata de toata lumea pentru ca se anuntau numai ploi, vijelii in toata-toata tara!! Dar nu era prima data cand plecam in pofida prognozelor dure... si bine am facut!! A plouat de 2 ori, dar am privit ploaia molcoma (parca de toamna, linistita - numai caldura ei spunea ca suntem in august si nu in noiembrie!!) de la ferestra camerei incalzite, intr-o pensiune care mi-a devenit foarte draga!

Am dansat de 6 ori cu Pestera, sus-jos.. iar suuus... si nenumarati alti pasi ici-colo , alaturi de grupuri de prin toata tara, carora le spuneam povestile nemuritoare ale mosilor nostri... Ai caror pasi mie imi sunau acolo fara incetare, pe care parca ii simt mereu deschizandu-si larg bratele pentru a ma primi printre ei, sau facandu-mi semn de ramas bun la plecare...
Am scris... am ras... am cantat cu fiecare picatura cristalina de prin locuri tainice, am ras pentru ca, asa cum niciodata nu mi s-a intamplat, o luam fara sa vreau pe langa pereti, in loc sa merg spre scarile contemporane... Drumurile inteleptirii lor, celor stravechi, care duc pe langa pereti, imi duceau pasii si ma simteam nedemna, ca un hot care vrea sa fure o picatura din sufletul inaltat al lor... Stiu ca ei ne iubesc, dar na! omul prost tot prost ramane!! Si imi ceream scuze si nu voiam sa stiu de dorinta lor de a nu mi le mai cere...
Soaptele lor se inganau cu ecoul pasilor in singuratatea prietenoasa...

"...Sa traiesti in pace cu toata lumea, chiar daca ea nu este in pace cu tine..."

...au fost zile cu soare, cu mult verde, cu multe flori, cu pasarele atat de frumoase, care nu se gasesc pe la noi, in sud... cu culori bogate in apus de soare... cu stele scanteietoare in noapte..

"...Sa nu gresesti uitandu-te la greseala altuia, caci o vei lua drept exemplu fara sa vrei, si ii vei da drumul astfel mai departe in lume..."

Am primit pretenia oamenilor din necunoscut, dar care - cu fiecare pas pe care il imparteam impreuna din piatra in piatra - deveneau mai bine-cunoscuti, ne regaseam ganduri comune, iubiri de tara, de lume, de soare si si de inteleptiri curate... cautate pe drumurile acestea cuviincios impletite...

Am primit prietenia pietrelor, covoarelor de cetini scuturate de ploi si vanturi ale anilor padurii... prietenia albinelor venite in ochii mei sa-mi dea binete... pasarelelor finute... Doamne! ce delicate, ce frumoase...
M-am lipit de pamanturi calde sa le simt tremurul, mirosul, zumzetul, rasuflarea totusi racoroasa si primitoare...
M-am imprietenit cu mânjii cailor si cu viteii ce zburdau pe pajisti, sub privire blande ale mamelor (suprinzator! am ramas uluita de-a dreptul!!) ce pareau multumite de flecareala noastra copilaroasa!!!

...si c-un dulau care mi-a aparut dragastos in cale, in zorii ultimei zile, pe un drum pe care pornisem prea devreme, nu era nici tipenie de om pe nicaieri... Padurile drepte si, pe dupa ele, intunecimi ciudate... si simteam cum ma ia valul fricii, pe masura ce fuioarele de ceturi ma invaluiau tacute... dar nicidecum ca giulgiu, ci ca si valuri scumpe de mireasa!!.. Atunci a aparut dulaul, si l-am numit Fat Frumos cel Mitos, in timp ce el se uita in ochii mei cu tot sufletul lui!! Doamne!! cata sinceritate, cata curatenie, cata daruire... Cand nu mai puteam merge, cu inima mea neascultatoare, se punea in picioarele mele si nu se urnea de acolo ferit-ar Sfantul! pana ce imi trageam sufletul si puteam merge mai departe!!
Ce clipe, Doamne!! Cat iti multumesc...

Si au trecut incet, caci le-am sorbit in fiecare clipa, indelung si rar...
... mirosul acela din care zmeura isi trage parfumul...
... galgaitul apei repezi de munte printre brusturi si pietre mari, rotunde...
... cerul cernut printre cetini impletite cu fagi, ferigi ţâşninde din pamantul reavan...
... apoi telecabina, prea umana... intre ceruri si maree de brazi, vartejuri de inimi colorate de amintiri...
... Doamne, cand era acum un ceas... cum e sa fii acum in alt "colea"...
... unde au fugit toti brazii??!!..
... un peron... s-un alt peron...
... apoi metroul...
... si din nou printre boschetele de nalbe... de trandafiri din fata blocului!!...
... S-un alt catel, Bella noastra, cascand lenes in loc de bun venit!!..
... o cheie...
... o usa...

...Un destin??....

PEŞTERA IALOMICIOAREI (2)

2009-07-05T22:20:00.004+03:00

Spuneam în prima parte :
[ http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/05/pestera-ialomicioarei-1.html ]
că modul de gândire, şi acţiunea care decurge în mod constant din acest fel de gândire erau în trecut rodul unor cunoaşteri superioare privind creaţia lumii în care omul astfel cunoscător trăia.
Cunoaşterea a fost păstrată în locuri alese de către oameni cunoscători, pricepuţi să aleagă şi locurile de păstrare a cunoaşterilor, şi drumurile către ele. Astfel încât, folosind drumurile care duceau către locurile din care generaţiile noi aveau să-şi reamintească cândva învăţătura străveche, se urmărea liniştirea călătorului, concentrarea lui către găsirea acelui fond de interiorizare care să pregătească terenul acceptării şi înţelegerii învăţăturilor expuse cu generozitate.
Locurile unde este amplasată cunoaşterea sunt formate din structuri care echilibrează potenţialul activ al omului. Toate drumurile şi toate aşezările umane se alegeau în trecut în acest fel. Frecventarea lor azi conduce la echilibrarea energiilor trupeşti, emoţionale, mentale şi cauzale: de cuprindere cu gândul a imaginii din minte, de îmbrăţişare cu emoţie, de înţelegere a expunerilor, chiar dacă ele s-au redus de-a lungul timpurilor, din cauza alterărilor, distrugerilor structurilor. Rămân acum ca puncte rare în circuite de călătorie (numim azi „turism”), iar în viitor cei care vor locui în munţi îşi vor alege din nou locurile de trăire în aceste puncte; dar şi în altele, după cum le vor simţi în acord total cu corpurile lor, cu sarcinile lor de menţinere a echilibrului natural al locurilor, pentru care se vor întrupa.

1. LA GURA PEŞTERII

În principiu, peştera este o cavitate în munte, săpată de apele interioare în timp îndelungat, ajutată în mărirera ei dizolvarea materialului interior sau de prăbuşirea straturilor cu o stabilitate mai redusă. În astfel de locuri, adăpost pentru vieţuitoare care trăiesc în apropiere, gradul de remodelare interioară depinde în mare măsură şi de câmpurile corpurilor acestor vieţuitoare. Cu cât cavitatea devine în timp mai mare, cu atât poate să ofere adăpost multor vieţuitoare mai mari. Câmpul corpurilor lor determină în timp măcinarea superficială a pereţilor, căci vibraţiile acestor câmpuri, corpurile care le determină şi susţin, sunetele trupeşti emise de animale contribuie la crearea şi adâncirea multor fisuri. Astfel de fisuri sunt căi, neregulate ca formă şi distribuţie în peretele iniţial, de pătrundere de noi populaţii microbiene, purtate chiar de animale, care conduc, la rândul lor, la dezvoltarea altor culturi în baza primelor intrate, infiltrarea de vapori şi praf, apoi din nou năvala apelor care nu au părăsit locurile vechi de trecere.
De regulă, animalele mari simt mai repede locurile benefice pentru propria lor vitalitate. De aceea sunt peşteri care nu au fost decât ocazional vizitate şi folosite de ele, dar au fost folosite constant de animalele mărunte. Mamiferele, prin sistemele lor corporale complexe (asemănătoare ca structuri generale celor umane, fără să se apropie însă de complexitatea lor) aleg în special asemenea locuri – dacă au de unde alege. Animele mici, spirite mai puţin evoluate (vieţuitoarele din regnul animal până la mamifere) pot trăi oriunde, fiind ajutate de vitalitatea planetei oriunde s-ar adăposti, oriunde ar trăi. Dacă locurile sunt echilibrante pentru mamifere, care vor folosi peşterile mai cu seamă în perioadele de vreme rece, de vibraţie scăzută, cu atât mai mult vor fi folosite şi de altele, atunci când nu sunt alungate de cele mari şi agresive. Chiar dacă ele se simt bine oriunde, tot pot face diferenţa între tot felul de adăposturi, în funcţie de evoluţia lor spirituală. Toate vor contribui astfel şi la lărgirea cavităţilor, dar şi la amprentarea energetică a locurilor, mai ales dacă se află mai departe de scurgerea apelor interioare şi tot mai departe de gura cavităţii, care este supusă intemperiilor tot timpul anului.
Aşadar, în locurile accesibile vieţuitoarelor din munţi, dar în acelaşi timp ferite de mişcări puternice ale apelor şi vremurilor, se păstrează mult timp amprenta trupească (iz de animal), şi încă şi mai mult timp cea energetică a populaţiilor aflate în trecere prin peşteră.
Acest lucru nu a fost neapărat de mare importanţă pentru alegerea unor asemenea locuri în vederea păstrării cunoaşterilor, de către moşii şi învăţătorii lor. Ei aveau cunoaşterea lor proprie, omenească, de creator conştient cu capacităţi clare de percepţie înaintată, conştient activată, dezvoltată, creativă în planul altor conştientizări, la rândul lor. Căci, chiar dacă azi credem că ori intuiţia ar fi remanentă de la evoluţia animală sau ar fi rodul unor cunoaşteri anterioare pierdute, este necesar să se înţeleagă diferenţa între ceea ce numim instinct şi ceea ce numim intuiţie. Ele au rădăcini comune, este drept, dar ceea ce ajung să însemne pe Pământ sunt lucruri diferite.
Instinctul animalului (cu atât mai puternic cu cât corpurile sunt mai simple, dar bine dezvoltate pentru supravieţuirea lor) se bazează pe simţuri foarte puternic dezvoltate în raport cu simţurile omului. Căci toată forţa spiritului lor se concentrează pe puţine ramuri de folosire a percepţiilor, şi pe încă şi mai puţine de activitate: de cele mai multe ori o activitate cu o conştienţă limitată, învăţată şi folosită perioade lungi de timp. Doar formele de manifestare, cuprinse într-un registru restrâns, se schimbă: după stele, planete şi corpurile pe care spiritele le schimbă în evoluţii, pentru a consolida acest set redus de acţiuni. Aşadar, doar seturile de condiţii universic-locale se schimbă, de la o planetă la alta, direcţia de manifestare rămânând aceeaşi.
Spre deosebire de instinctul altor vieţuitoare planetare, intuiţia omului este formarea unei imagini generale de pătrundere cu mintea, superficială sau profundă, în domeniul perceput o astfel de imagine este bazată pe o cunoaştere/recunoaştere cu simţurile unor corpuri pe care nu le foloseşte în mod expres, în viaţa curentă. Mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin atent la desfăşurările din jur, omul le ia în seamă sau nu, după experienţa spirituală pe care o are, după complexitatea vremurilor pe care le trăieşte şi bogăţia de lucruri pe care se angajează să le realizeze într-o perioadă de timp. Ea se manifestă oricum, dar omul îşi spune simplu: „Mi-a dat prin cap” fără să cerceteze cum anume i-a „dat”. Apoi numeşte o divinitate, tot intuitiv, căci lumea văzutelor se împleteşte permanent cu aceea a nevăzutelor: gestionată de entităţi despre care acum omul nu ştie prea multe, dar le-a numit „zei” – când lumea nu avea prea multă cunoaştere, apoi devenind prea voluminoasă cunoaşterea zeilor tuturor popoarelor cu care veneau treptat în contact, i-a denumit cu o singură numire: Dumnezeu (Domnul Mare Zeu). Azi, omul a înţeles că este parte din Dumnezeu, că se manifestă în Dumnezeu şi că Dumnezeu se manifestă în el, făcând absolut toate entităţile, văzute şi nevăzute, Creatori şi Coordonatori, ajutători şi oameni de rând, prin înţelegerea totală a Creaţiei universale, un singur uriaş organism în care inteligenţa supremă este ascultată pios, dar tocmai de aceea aceasta oferind drum şi liber arbitru pentru a parcurge înţelegerea către Ea însăşi. Cei mici fiind parte a celor mari, dar cei mari având pătrunderea uriaşă de a dori ca fiecare mic să ajungă să cunoască absolut totul, tot ceea ce au creat Cei Mari, să conlucreze astfel treptat la nivele din ce în ce mai mari, mai complexe, fără însă a mai perpetua complexul psihic al celui mărunt în faţa celui mare. Cu înţelegerea treptată că nici o entitate nu poate să se ridice măreaţă asupra altora, ci să conlucreze împreună – vechi, străvechi şi tineri – pentru dezvoltarea infinită a celor de pretutindeni.
Pentru evoluţie.

2. AMPRENTĂRI LA INTRAREA ÎN PEŞTERĂ

Toate cele detaliate mai sus au importanţă pentru cele pe care le avem de discutat, căci practicile folosite pentru înţelegerea celor din Peştera Ialomicioarei au la bază cunoaşterea străveche. Chiar dacă rădăcinile au fost uitate, practicile au rămas, rar folosite, este drept, dar apariţia lor în peisajul local sau înţelegerea lor de către oamenii care îşi privesc cu încredere intuiţiile face necesară explicarea pe îndelete.
De asemenea, modul în care peştera a fost remodelată de mâna oamenilor cunoscători face necesară cunoaşterea multor detalii. Vom face aici prezentări general valabile pentru toate locurile cu aceeaşi folosire străveche, după care vom face referiri la aceste detalii când vom discuta despre alte obiective în care se prezintă învăţătură străveche.
Peştera Ialomicioarei a avut iniţial 4 mari cavităţi. La Gura Peşterii au fost modelate două direcţii de vânt, care să ajute:
– pe de o parte: drenarea, eliminarea aerului stătut din Peşteră,
– pe de altă parte: formarea unei circulaţii speciale a aerului, care să împiedice deteriorarea amprentărilor vechi care pregătesc omul cercetător, la intrarea propriu zisă în interior, să descopere cele aflate aici; dar şi pătrunderea unor anumite energii care pot estompa amprentările. Într-un fel pe care îl putem asemăna perdelelor de aer cald de la uşile clădirilor de folosinţă publică (magazinelor), pe timp de iarnă.
Amprentările se păstrează astfel şi azi – amprentări puternice, care pot echilibra şi pot invita omul să se liniştească, să se pregătească pentru cunoaştere.
De aceea există un prag lung şi îngust la intrare, după cavitatea de deschidere în exterior (sau, privit dinspre peisajul exterior: spre interior). Datorită activităţii umane – laică şi religioasă deopotrivă – astfel de amprentări ar fi trebuit să dispară de mult timp, dar ingeniozitatea constructorilor a prezentat tipuri diverse de realizări, care s-au păstrat şi se vor păstra încă mult timp, chiar dacă – în neştiinţa lor – cei care amenajează locurile strică multe prezentări interioare.
Cele două vânturi de la gura Peşterii împiedică şi drenarea sunetelor pe care omul le aude şi a celor pe care nu le aude – dar le poate intui, care însoţesc, la nivele subliminale, orice sunet perceput cu urechile trupului: chiar dacă sunetele puternice (provenite de la biserica din gura peşterii) nu ajung în interior, o parte din cele aflate la, şi dincolo de limita percepţiei umane pot ajunge spre interior. Dar amprentarea de dincolo de tunelul intrării face imposibilă pătrunderea sunetelor mai departe.
Asemenea amprentări sunt pachete de aer (le numim energii: dar aici, pe lângă energii, ele mai sunt purtătoare de elemente chimice şi fizice din atmosferă) compactizate punctiform şi aflate într-o găoace de piatră. La origine, astfel de găoace au fost cavităţi adânci, adevărate canale, însă straturile superficiale s-au degradat în timp şi au ajuns mult tocite azi. Dar nu suficient pentru a se deteriora complet. O asemenea construcţie nu este un simplu canal – aşa cum am sfredeli azi cu un ac sau un cui un mic canal drept înr-un zid. Lungimea şi direcţiile de pătrundere în perete ale canalelor au fost calculate în funcţie de direcţiile de mişcare ale vânturilor de la intrare, de corespondenţele mişcării sunetelor interioare şi exterioare. Astfel de canale foarte înguste (cu diametrul unui vârf de ac) nu antrenează deteriorarea în profunzime a peretelui, ci îl susţine prin astfel de pachete de aer comprimat (compactizat) din interiorul (la capătul) canalului. Direcţia de înaintare spre interiorul peretelui este variabilă de la un pas la altul. Un bloc de astfel de canale virează uşor de la direcţia iniţială către o altă direcţie, apoi către alta, în funcţie de orientarea drumului de intrare către interior.
Pachetul de aer compactizat din interiorul canalelor are compactizarea diferită în funcţie de poziţia lui pe perete, de virarea direcţiei lui în perete, de lungimea lui. Lucrarea a fost realizată mental de către moşii locali, cu mii de ani în urmă, ţinând cont de toate particularităţile care pot apare în timp şi cu frecventarea locurilor de către oamenii şi vieţuitoarele locale.
Amplasarea lor începe de la gura tunelului, mai rare şi apoi din ce în ce mai dese, după care, treptat, se răresc şi rămân la nivel de raritate în multe puncte din parcursul întregii peşteri. Se menţine astfel omul cercetător în echilibru emoţional, în relaxare, pe parcursul întregului drum pe care îl parcurge.
Datorită faptului că azi sunt scări în interior şi cercetătorul nu mai poate parcurge pe pământ distanţele interioare, nu se mai simt virările de energii de la un punct, o cavitate la alta. Marea scară interioară crează un drum simplificat între punctele de urcare; înainte de crearea ei, omul găsea uşor drumul de la o încăpere la alta. Deschiderile de la pătrunderea şi ieşirea apelor din peşterile din sistem s-au deteriorat în timp, apele au dus bolovani şi au distrus în mare parte două drumuri interioare de cercetare, dar lucrările de amenajare interioară au distrus şi mai mult o parte importantă de lucrări. Totuşi nu suficient pentru ca oamenii să vadă cum toate au fost săpate, nivelate şi remodelate de mâna omului, în vremuri de mult uitate.
Atenţia asupra amprentărilor este atrasă de mai multe elemente de la intrare. Este o sală în care, pe peretele din stânga pe firul intrarii, sunt sculptate hărţi ale devenirilor contemporane, cu drumurile de tangenţă ale moşilor locali cu alţi moşi din teritoriile întinse între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Mare parte din ele se mai pot veeda şi azi, dar nu suficient pentru ca omul cercetător să-şi dea seama de cunoaşterea care începe să i se releve aici.
Această parte este păstrată bine, tocmai datorită protecţiei canalelor care, cu pachetele de aer comprimat în interiorul lor, conduc la o stabilitate superioară a peretelui, creindu-i o mare elasticitate. Chiar dacă degradările îşi spun cuvântul, aşa cum este şi normal, totuşi degradarea acestei porţiuni nu este mare, aşa cum ar fi de aşteptat privind sculptura fină a peretelui.

3. PREGĂTIREA CĂLĂTORULUI PENTRU CUNOAŞTERE

Înaintând către interiorul peşterii, un alt obiectiv despre care se discută de către cei care acceptă cunoaşterea din acest loc este aşa numitul Loc al Acceptării. Se poate crede că este necesar acest moment de reculegere pentru a fi cercetat şi acceptat de către entităţile peşterii, protectoare şi îndrumătoare, însă intuiţia se amestecă cu dorinţa omului, conducând la încredinţarea că este necesar ca omul să fie astfel acceptat. Dar nimeni nu alungă, nimeni nu se îndeamnă a accepta sau a nu accepta pe cineva acolo, sau oriunde în altă parte. Este o practică curentă în patrimoniul omului doar intuitiv. El intuieşte că sunt entităţi lucrătoare aici, la fel ca şi în orice loc din lume. Le poate şi vedea, atunci când ritmurile sale biologice se armonizează cu ritmurile planetare locale, în linişte şi calm interior şi exterior deopotrivă.
Locul însă are un rol anume, iar aceasta este o altă intuiţie umană: aceea a transmiterii unei informaţii legate de evoluţia omului cunoscător. În acest loc al peşterii se află un spaţiu creat de mâna omului, potrivind blocurile de piatră astfel încât să formeze o piramidă interioară. Locul este menţinut într-o energetică mereu curată, şi în unghiul de sus al piramidei se află o intarsie de formă asemănătoare cu aceea a unui plex energetic. Materialul folosit menţine permanent în vibraţie ridicată amplasamentul său, împiedicând formarea de mâzgă asupra sa. Adică, funcţionând energetic la fel ca şi un plex de corp fluidic uman, menţine curăţenia energetică a plexului şi a locului de încastrare, aşa cum se poate vedea şi în fotografie. Menţionez că, în cei 10 ani de când frecventez Peştera Ialomicioarei, acest punct a rămas întotdeauna luminos, curat, nu s-a acoperit niciodată de mâzgă care domneşte aproape peste tot. Locul este lipsit de circulaţie puternică a aerului, dar cel care stă în prejma lui se simte confortabil după câteva minute de reculegere, cu mintea uşoară şi clară, „aerisită” – după expresia călătorilor care ajung aici.
Rolul locului este să creeze o stare de odihnă, după efortul de a trece prin pasajul (tunelul) de la intrare şi de emoţia adaptării cu interiorul cu o încărcătură informaţională extrem de densă, cu care unii oameni se acomodează mai greu. Senzaţia de libertate, de uşor, de odihnitor pe care o are aici omul îi crează starea de dorinţă să meargă mai departe, să simtă, să cunoască.

(poziţia plexului este spre josul forografiei, central - forma rotundă, ca o floare)

MIHAI VITEAZUL

2009-06-04T17:59:00.003+03:00

O simpla intrebare:
Mihai Viteazul - după datele oficiale a decedat la vârsta de 43 de ani, după ce o viaţă întregă a stat cu sabia în mână.
Aceasta icoană se află la mânăstirea Dealu, ascunsă în semi-întuneric, într-un hol înfundat, unde nu o vede nimeni... în fine, eu nu cunosc pe nimeni să o fi observat până acum. Călugărul pe care l-am întrebat cum de este posibil aşa ceva a spus că dânsul, personal, nu ştie.
Ca să ajungeţi să vedeţi pe viu această prezentare (nu ştiu cum s-o numesc, totuşi: icoană, pictură murală..) traversaţi curtea mânăstirii, drept în faţă către terasa unde a fot prima tiparniţă din Tara Româneasca, dar nu intraţi pe terasă, ci, imediat în dreptul zidului se face un fel de hol înfundat la dreapta. Pe peretele din dreapta, imediat, se află această prezentare.
Interesant, nu?

PEŞTERA IALOMICIOAREI (1)

2009-05-31T22:29:00.007+03:00

1. DESPRE PIERDEREA CUNOAŞTERILOR PROFUNDE

Înţelegerea modului de gândire, şi a activităţii care decurge în mod constant dintr-o astfel de gândire, sunt rodul unor cunoaşteri superioare privind creaţia lumii în care omul cunoscător astfel fiinţează. Din vechimi, cunoaşterea s-a perpetuat din generaţie în generaţie, deşi de multe ori ea a fost păstrată doar în domenii de profit material. De aceea, cunoaşterea străveche este insuficient cunoascută societăţii contemporane – nici chiar acolo unde tradiţia construcţiilor şi înscrisurilor a perpetuat câte ceva din înţelegerea momentană a rosturilor lumii. Tocmai datorită urmăririi unor profituri materiale, chiar dacă s-a transmis câte ceva, s-au transmis doar aspectele particulare aflate în tangenţă cu asemenea scopuri locale.
În timp, mare parte din cunoaşteri s-au pierdut datorită ascunderii lor, păstrării lor în secret, din diferite motive. În unele părţi ale lumii – spre folosirea de castă, spre folosirea de către un singur segment de utilizatori: cei care au avut iniţial sarcina de păstrare şi transmitere a cunoaşterilor către generaţiile următoare, dar le-au preluat şi le-au ascuns, ţinându-le departe de propriul popor. În alte locuri, asemenea păstrări au căpătat un aspect de protecţie la un moment dat, în condiţiile în care asemenea păstrători – mentalii înaintaţi ai vremurilor lor, au putut sesiza virarea conştientului uman spre două direcţii:
– pierderea concentrării umane asupra elementelor subtile pe care majoritatea oamenilor nu le mai percepeau, din cauza diminuării vibraţiei planetare. O perioadă lungă de timp a funcţionat intuiţia umană asupra adevărului spus şi aplicat de către cei străvechi, şi oamenii au acceptat învăţături fără să vadă ei înşişi elementele pe care se sprijineau descrierile. Apoi, treptat, ele s-au pierdut din conştientul maselor.
Ceea ce a rămas a fost o părere, fondată pe intuiţii necorelate – sau prea puţin corelate cu realitatea cotidiană, pe care astfel de cunoaşteri o ajută destul de puţin în mod direct. Intuiţiile care susţin astfel de păreri au rămas încastrate în literatura populară, în elemente decorative, de sculptură si pictură casnică şi, chiar dacă ele s-au perpetuat astfel, nu au fost folosite în continuare pentru aducere aminte, nu au fost folosite decât ca elemente decorative pe astfel de obiecte casnice. Cu toate acestea, ele au fost folosite în continuare de păstrători, pe căi mai mult sau mai puţin directe, deşi în timp rostul lor s-a pierdut treptat. Chiar în rândurile celor care s-au erijat mai târziu drept cunoscători şi păstrători ai tradiţiilor străvechi, cunoaşterea s-a estompat treptat. Nu au folosit puterile - ele s-au pierdut: cunoaşterea – la fel. Aceasta este însă o experienţă din care spiritele întrupate vor învăţa pe viitor străduinţa de a nu mai pierde sau de a nu mai contribui la şirul celor care au ascuns cunoaşterea cu bună ştiinţă, spre profit personal, şi nu spre protecţie curată.
– o altă direcţie de virare a conştientului uman a fost negativizarea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Pentru a înţelege un astfel de lucru este necesar să facem câteva precizări. Pierderea conştienţei cunoaşterilor străvechi a fost bine cunoscută şi înţeleasă de păstrătorii din timpurile mai vechi, care au trăit în societăţile retrase. Ei sunt singurii care s-au străduit să păstreze şi să gestioneze calea cunoaşterilor, a cunoaşterilor înseşi, în condiţiile în care conştientul colectiv a virat către ceea ce am numit negativitatea folosirii cunoaşterilor ancestrale. Păstrătorii retraşi de pretutindeni în lume au observat acest lucru în poporul propriu şi au căutat să apere cunoaşterile de impurificarea lor: cunoaşteri ale conservării forţelor mentale şi folosirea lor spre întărirea puterilor trupeşti, emoţionale şi mentale deopotrivă. Ştiind că omul este spirit întrupat, au ştiut că era aproape vremea când spirite de mică putere morală – adică cu puţină experienţă a calităţilor morale înalte, cu expresie constructivă la adresa marilor mase umane de pretutindeni, vor acapara rândurile tuturor segmentelor sociale ale popoarelor lor. De aceea au căutat să estompeze ocaziile de impurificare prin inducerea activităţilor organizate, canalizând astfel forţele umane spre creaţie de mare anvergură. Astfel, toate segmentele societăţii participau la munci complexe pentru comunitate, iar forţele fizice se concentrau asupra lucrului – mai mult decât asupra relaţiilor interumane. Se forma astfel un alt tip de relaţii – cele de conlucrare, estompând momentan doar (şi păstrătorii ştiau bine acest lucru) acutizarea negativităţilor umane.
În condiţiile în care vibraţia medie planetară era în curs diminuare, ea conducea treptat la revenirea din memoriile spiritului a comportamentelor specifice vibraţiilor joase. Orice spirit, dacă are experienţă multă de trăire, de manifestare la diferite nivele de vibraţie, va fi impulsionat de vibraţiile propagate în spaţii şi în corpul de manifestare, în direcţia impulsului: prin vibraţia impulsului sunt impresionate memoriile active ale corpurilor, iar spiritul se manifestă după cum vine impulsul. Rămâne la alegerea spiritului care se manifestă astfel să aleagă un răspuns, o corecţie a manifestării sale - după conştiinţa sa din momentul trăit.
Pornind de la conştientizarea puterii sau lipsei de putere pentru corecţia proprie, impulsul de manifestare (impuls interior) creat de impulsul de vibraţie exterioară (impuls exterior) poate fi modificat dintr-o manifestare, pe măsura învăţării unor forme de manifestare superioară. Păstrătorii cunoşteau bine acest mecanism de perfecţionare spirituală prin autocorecţie: adică răspunsul pozitiv la impulsul negativ.
Dar ei mai ştiau că, oricât de multe lucruri bune, învăţături elevate, ar oferi ei poporului, majoritatea oamenilor au pe Pământ puţină experienţă în asemenea direcţii: puţină putere de autocorecţie la nivele foarte joase de vibraţie. Ştiau bine că oamenii se pot ajuta între ei, se pot susţine pe calea autocorecţiilor, dar că, în condiţiile unui biosistem (mediu vegetal + animal) extrem de bogat, în mijlocul căruia trăiau, puterea se disipează uşor sub influenţa puternică a manifestărilor vegetal-animale în segment redus: doar de supravieţuire şi de perpetuarea speciei.
Păstrătorii ştiau bine că toate aceste aspecte vor prelua conducerea şi că numai intuiţia umană – şi ea destul de slabă şi astfel putând fi uşor manipulată, va găsi totuşi căi de supravieţuire în timp. Ştiau că vremurile se vor schimba, că Lumina se va modifica şi omenirea îşi va relua zborul spre înălţimile spirituale din care era coborâtoare. Dar şi faptul că ea se va ridica numai după ce va conştientiza că poate să se desprindă cu putere de cele două ramuri ale influenţelor exterioare: influenţa vibraţiilor joase (care, într-un cuvânt, erau numite: Lumina întunecată, Lumina neagră, Lumina Nopţii) şi influenţa câmpului emoţional vegetal-animal (numit în diferite feluri – ajunge la noi astăzi sub denumirea lui Satan).
Lăsăm pe altădată discuţii asupra acestui aspect. Am amintit pentru că el are o reprezentare în elementele de învăţătură aflate în interiorul Peşterii Ialomicioarei. Şi vom reveni oricum asupra discuţiei.

2. DRUMURILE CĂTRE LOCURILE ECHILIBRANTE PENTRU CORPURILE UMANE

Drumurile păstrătorilor către Peştera Ialomicioarei nu erau cele pe care le folosim azi: de pe platoul Babelor către Padina sau pe drumul dinspre lacul Bolboci. Drumul folosit era dinspre Ţara Braşovului, pe versantul opus drumurilor de azi. Se oprea aici, în Valea Horoabei, iar locurile aflate pe culmile văzute din Valea Horoabei – de jur împrejur, nu aveau căi de acces, chiar dacă cei din vale ştiau bine despre desfăşurările lucrărilor de sus, de la platoul de învăţătură. Platoul de învăţătură (pe care îl numim Platoul Babelor până la Vârful Omul) avea drumuri dinspre Predealul din zilele noastre şi de acolo către toţi munţii, toate culmile pe care le cunoaştem azi.
Această secţiune de studiu pe care o prezint aici, nu se referă la cele discutate aprig în ultimii ani, ca urmare a cunoaşterii publice a canalelor, a drumurilor subterane, vechi, care împânzesc toată planeta. Vom face un studiu amplu asupra lor, într-un alt moment. Să spunem doar că, din perspectiva întregii cunoaşteri depozitate în subteran, Peştera Ialomicioarei este un adevărat tezaur de cultură, de spiritualitate: necunoscut, şi astfel lăsat în deplină paragină în care, numai din anul 2000 încoace o sală întreagă a hărţilor străvechi este sub apă, dintre care hărţile vechi ale Atlantidei au fost deja sfărâmate şi luate de ape.
Drumurile către locuri de sfat şi de învăţătură – aşa cum era Pestera Ialomicioarei – nu erau, aşadar, locuri publice. Adică erau cunoscute - dar nu erau folosite de către toată lumea, după bunul plac al oricui. Nici nu exista noţiunea acesta, pe care o folosim azi. Fiecare om purta un respect deosebit locurilor de aşezare a moşilor, a învăţătorilor. Peştera Ialomicioarei face parte dintre astfel de locuri, la fel ca şi multe alte peşteri din ţară şi din lumea întreagă. Multe astfel de locuri aveau legături puternice între ele; erau alese astfel încât să fie create puncte optime de folosire a corpului fizic pentru lucrarea de constituire, de construcţie, şi a corpului astral – pentru uşurinţa de desfăşurare a călătoriilor astrale pentru cercetare. La fel ca şi multe alte circuite din lume, pentru că nu există numai acela al Babelor-Ursitoarelor: toate sunt legate între ele prin energetica local-planetară, susţinătoare a forţelor de manifestare totală a spiritelor întrupate pretutindeni. Este binecunoscut faptul că amândouă aceste obiective se află într-un areal de vibraţie planetară optimă pentru desfăşurarea tuturor activităţilor umane – fizice şi astrale deopotrivă. Nu au descoperit americanii – aşa cum au spus ziarele la un moment dat – că în acest loc corpurile umane s-ar regenera. Este o deosebire între regenerare şi lipsa obosirii, degradării; dar în timp, cei care trăiesc în astfel de locuri ajung la concluzia că sunt mult ajutaţi de către aceste locuri – mult mai mult decât de către altele.
Multe locuri – mai cu seamă la noi: mânăstiri vechi, din timpurile în care se ţinea cont în mod oficial de energetica locurilor, au fost construite în vechimi, în regiuni binecunoscute şi folosite din timpurile dacilor: populaţiile străvechi, bine cunoscătoare ale proprietăţilor energetice ale locurilor lor de trai şi activitate. Vom vedea în amănunt, cu timpul, multe asemenea locuri din ţară şi din lume. Preluarea şi folosirea acelor locuri a fost foarte bună, chiar dacă multe nu sunt propriu zis locuite, dar sunt destul de mult vizitate. Ele însă vor fi locuite şi în viitor, când oamenii nu vor mai trăi în aglomeraţii planetare. Astfel de locuri nu vor mai fi religioase propriu zis, căci lumea va aprecia în egală măsură orice loc şi orice om; cei care vor trăi în astfel de vremuri se vor stabili pe locurile folosite de mânăstiri în mijlocul naturii. Rostul turismului de azi mai este, printre multe alte astfel de rosturi, acela de a oferi multor oameni azi – întrupaţii de mâine – posibilităţi de cunoaştere a lumii din care vor alege loc de stabilire în viitor. Locuri cum este Peştera Ialomicioarei nu vor fi de aşezare, dar vor fi locuri de cunoaştere puternică a activităţilor celor care au venit, au lucrat, au trăit şi au vizitat. Locurile şi drumurile mai vechi sau mai noi vor face obiectul unor studii deosebit de complexe, spre înţelegerea tuturor vremurilor trecute. Începând chiar din anii viitori, conştiinţa umană se va reclădi pe valorile cele mai înalte, iar acest lucru va schimba fundamental viaţa omenirii.
Deocamdată să mai punctăm faptul că drumurile până la „poarta” unor astfel de locaşuri vor face în viitorul omenirii obiectul unor studii complexe privind:
– amplasarea aşezământului în mijlocul unor structuri care echilibrează – aşa cum am spus – potenţialul activ al omului: nu numai că menţine vitalitatea la cote optime, ci chiar ridică, pe alocuri, nivelul de energizare al sistemelor corporale. Este un lucru mai rar, puţin înţeles azi, căci cei care vizitează aceste locuri sunt în general oameni sănătoşi, care practică ascensiuni în mod frecvent. Dacă sunt însă oameni cu diverse afecţiuni de nivel mediu, şi ar locui în astfel de locuri, nivelul lor de sănătate s-a ridica simţitor – în condiţiile în care nu ar mai reveni la viaţa care a generat problemele de sănătate;
– structurile de relief şi de dinamică a modificărilor interioare ale pământurilor: ele au foarte mare importanţă în alegerea drumurilor şi locurilor de învăţătură. În multe cazuri, ştim cum simţim că nici nu este o greutate de drum, chiar dacă urcuşul este abrupt. Credem că cei decedaţi acolo, sau spiritele, sau „sfinţenia” locului (mânăstire, schit) uşurează efortul oamenilor, dar este vorba despre un loc ales în mod special, iar locul ales are o forţă de echilibrare cu totul deosebită, faţă de cele din jur. În trecut, toate drumurile şi toate aşezările din lume se alegeau în acest fel, cu foarte multă grijă.
Astfel de locuri se cunosc prin moştenire sau prin percepţie înaintată, iar locurile alese pentru diferite lucrări în trecut se reiau în folosire de către generaţiile următoare. Aşa cum am mai scris, chiar lucrătorii epocilor trecute au ştiut acest lucru şi au ales cu grijă locurile, pentru a fi în vederea, la îndemâna locuitorilor apropiaţi.
De asemenea, de-a lungul vremurilor, locurile au fost permanent vizitate de participanţii la lucrările moşilor şi învăţătorilor lor locali, pentru a forma, şi a păstra amprentarea locurilor. Se formează în acest fel şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari, periculoase pentru viaţa oamenilor contemporani, mai nervoşi, mai neliniştiţi, şi în acelaşi timp se formează şi amprentarea care va atrage oamenii curioşi, în timp. În cazurile în care oamenii au fost obligaţi de forţa evenimentelor să se depărteze de astfel de locuri echilibrante şi energizante pentru corpurile lor, moşii care au rămas mereu în locuri neştiute, fără să-şi părăsească niciodată poporul, au îndrumat oamenii, după liniştirea vremurilor (prin vis, prin puterea gândului lor) să regăsească astfel drumurile pierdute spre locuri bune pentru păstrarea unei vieţi spirituale locale bogate.

DESPRE ARTEFACTE PUŢIN ÎNŢELESE

2009-05-16T21:23:00.003+03:00

Întrucât circulă de câţiva ani pe net pps-uri de prezentare a unor elemente (detalii din situri arheologice, artefacte din muzeele lumii, fenomene puţin înţelese), voi încerca să prezint părerea mea cu privire la astfel de expuneri. Între timp voi continua şi cu expuneri privind locuri istoric-geografice din lume, cu explicaţii privind contextul istoric şi fenomenologic în care au apărut, s-au dezvoltat şi s-au retras din lume, lăsând lumii efectele trecerii lor prin lume. Să începem cu artefacte prezentate de curând într-un pps care circulă pe net – unele dintre ele cunoscute de noi încă de prin anii ’80: unii dintre noi îşi mai amintesc poate de emisiunile lui Andrei Bacalu, la TV !!! eram entuziasmată de posibolitatea ca extraterestrii să fi vizitat Pământul şi să fi lăsat în urma lor astfel de artefacte.
Pentru mine însă, epoca ET a cam trecut! Am înţeles multe lucruri în plus şi am învăţat cum a devenit omenirea, cu mai multe milioane de ani în urmă, o lume uluitor de bogat, şi complex, şi profund spiritualizată; i-am înţeles confuziile prin care azi mulţi cred – dacă cred!! – într-o lume care s-a autodistrus din cauza „păcatelor” sale... Şi am ajuns la concluzia că lucrurile pot fi privite din altă perspectivă, şi acea perspectivă ne poate arăta că suntem moştenitorii direcţi ai propriilor noastre creaţii, de o măreţie uluitoare pentru încredinţările omului de azi. Că mult timp urmele ei au rămas în folosinţa unor oameni care au păstrat cunoaşterea şi au fondat societăţi retrase, prin care au consolidat dorinţa profundă a omului pentru calitatea creaţiei lui, pentru diversificarea ei, pentru perfecţionarea relaţiilor inter-umane în procesul acestei creaţii: pentru crearea unei civilizaţii care să-şi poarte miezul mai departe, chiar dacă el este îmbrăcat cu o coajă tare, ţepoasă, cu care se rostogoleşte prin lume.
Să începem, aşadar...

1. MECANISMUL DIN ANTIKYTHERA

Aceasta este fotografia cea mai cunoscută a acestui obiect: de fapt se poate numi fără teamă „aparat”: iată şi textul însoţitor – o prezentare mai veche a artefactului:

„În anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corăbii eşuată la câţiva kilometri de insula Creta. Artefactul reprezintă un complicat sistem de roţi din bronz (trei s-au păstrat până astăzi) şi cadrane din sticlă fixate într-un cadru de lemn. Analiza cu raze „X” a relevat faptul că instrumentul fusese creat în anul 80 î.Ch., iar reconstituirea sa i-a dezvăluit funcţionalitatea – aceea de veritabil „computer” astronomic, care putea indica, în funcţie de oră şi de zi, poziţia exactă a soarelui, a lunii şi a tuturor planetelor din sistemul solar. Deşi se ştie că grecii erau buni astronomi, nici o informaţie de ordin istoric păstrată de la ei nu semnalează existenţa unei maşinării atât de sofisticată.”

Urmăriţi şi emisiunile de pe Discovery – uneori se mai prezintă filme mai vechi, dar care descriu astfel de artefacte în amănunt. De asemena, www.descopera.ro a prezentat de curând un articol (cam pompos titlul – dar în interior se echilibrează expunerea): îl puteţi citi la următoarea adresă:

http://www.descopera.ro/dnews/2839031-misterul-calculatorului-din-antikythera-a-fost-dezlegat

În interiorul articolului se află şi o fotografie reprezentând cele trei părţi care s-au păstrat până în zilele noastre (dintre care doar una dintre ele – cea din fotografie – este larg cunoscută). Oricum, este drept că funcţionarea unui astfel de mecanism este înţeleasă corect – chiar dacă este o explicaţie unilaterală.
Problema care se pune acum ţine de acceptarea realizării unui astfel de mecanism şi înţelegerea utilităţii lui, în contextul societăţii care l-a creat: sau care l-a creat, l-a transmis generaţiei următoare spre folosinţă, până când necesitatea lui s-a pierdut în negura neînţelegerilor, şi alte valori l-au înlocuit. Aşadar, nu suntem obişnuiţi să credem în forţele şi în cunoaşterile noastre, ale omenirii, iar acest lucru este oarecum normal, datorită existenţei – impusă de cerinţele fiinţării lor – acelor societăţi retrase despre care am discutat anterior, existente peste tot în lume. Asemenea societăţi nu au fost ermetice – vom vedea şi cum au rămas în lume chiar societăţi ermetice (ermetice prin interesele lor egoiste, ascunse de ochii lumii). Din societăţile retrase, moşii şi învăţătorii lor circulau în lume, ca oameni obişnuiţi, oferind experienţa lor oamenilor de pretutuindeni. Ulterior, chiar conducătorii societăţilor deschise au început să culeagă învăţături din lume, formându-şi nuclee de cercetare acolo unde ele nu fuseseră moştenite din străvechimi: ori aşezările erau noi, ori moştenirile fuseseră distruse, prin necunoaştere. S-au format noi nuclee şi s-au separat conducerile laice de cele religioase, tocmai în ideea concentrării pe aspecte ascunse, prin care nucleele aşa-numite „religioase” să poată conduce chiar conducerile laice locale. Multe lucruri speciale au fost create chiar în cadrul unor asemenea nuclee de conducere religioasă: pe de o parte erau folosite pentru a induce incredere în preoţi, ca reprezentanţi ai unor forţe nevăzute, ale unor cunoaşteri pe de-asupra puterilor omeneşti cunoscute, căci dacă nu se făceau în văzul lumii, poporul nu credea că ele pot fi realizate de oameni. Pe de altă parte, aveau tot interesul să menţină sănătatea oamenilor şi mintea preocupată cu tot felul de lucrări, în care religia şi sporturile (în Elada: olimpiadele, exemplul din articolul din www.descopera.ro ) deveneau preocuparea ideală a societăţii momentului. Mai târziu romanii ai folosit o dublă lucrare: scoaterea din teritoriile cucerite a populaţiilor locale (dezrădăcinarea) şi orientarea lor – în sclavie – către „jocuri” soldate cu moartea, prin care ţineau în frâu şi agresivitatea propriului popor, şi aceea a duşmanilor înlănţuiţi. Pe moment au avut rezultatul scontat, dar cu timpul totul s-a întors împotriva lor: schimbarea factorilor energetici şi spirituali a condus către schimbări social-politice de o amploare mult mai mare decât ceea ce credem azi ca fiind mult-vehiculata lene romană. Vom reveni asupra acestui subiect, atunci când vom discuta despre monumentele Romei.
Aşadar, elinii chiar cunoşteau şi foloseau mecanisme foarte complexe. Multe dintre ele zac prin muzee: multe documentare arată cum unele studii s-au făcut pornind de la exponate neidentificate iniţial, atunci când au fost descoperite; între timp altele asemănătoare au fost descoperite, s-a revenit şi asupra celor descoperite anterior, au fost între timp realizate sau adaptate noi metode de detecţie, de cunoaştere a forţelor, a radiaţiilor, a formelor de folosire a materialelor planetare. Multe obiecte însă au fost furate şi se află în colecţiile private ale unor oameni care nu au un fond de cultură foarte dezvoltat, ci le păstrează numai în sens mercatil. Sau zac prin locuri de stocare ale unor instituţii sau societăţi secrete (majoritatea, din nefericire; spunea cineva la TV că numai în subsolurile Vaticanului există un spaţiu uriaş cu documente, artefacte sustrase din lume = puse la „păstrare”... Ce mai scapă şi ajunge repede în „gura lumii” le mai lasă, neavând încotro, dar multe dispar treptat, preluate chiar în astfel de locaţii sau în colecţiile particulare. Uneori nici nu ajung să iasă în mod oficial din şantierele arheologice – sunt minuţios cercetate şi preluate de societăţi mai mult sau mai puţin statale (în ascuns finanţând tocmai în acest scop cercetările) şi din acel moment nimeni nu le mai vede.
De aceea avem impresia, când vedem documentare, că cineva tot bate apa în piuă. Subiectele „trăznet” sunt de multe ori doar titlurile articolelor, conţinutul lor nu este de multe ori prea „trăznet”, şi „apele” se liniştesc repede, oricum. Dar destul de multe lucruri puţin explicate există totuşi în lume. Sunt explicate cu dezinvoltură ca fiind artefacte realizate de extratereştrii călători prin univers... Şi credem astfel de etichetări.
În lumina celor prezentate foarte pe scurt aici, până acum, cred că putem înţelege că astfel de lucruri, de o precizie deosebită, chiar se puteau face în lume. Începe să se ştie acum despre faptul că în mod oficial nu se prezintă multe lucruri, ca şi cum conducerile societăţii noastre într-adevăr nu ar lua în considerare decât ceea ce este clar măsurabil, explicabil doar prin prisma ştiinţei oficiale. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de subiect. Să înţelegem că astfel de societăţi retrase au existat, au menţinut puterea omenirii de a căuta profunzimi, priceperi, cunoaşteri cu totul deosebite, ca măcar acestea să formeze mai târziu intuiţia omului care caută să se dezvolte pe orice căi, cu puterile pe care le are la dispoziţie în orice moment. Să acceptăm, şi să nu uităm faptul că dacii erau numiţi „cei mai înţelepţi” dintre popoarele tracilor – dar să ne intereseze şi în ce consta înţelepciunea lor!!... Înţelepciune care însemna încă de pe atunci: cunoaştere şi aplicarea ei în masa largă a poporului, la nivele de calitate şi profunzime cu totul deosebite.
Ceea ce este mai greu de acceptat azi este calitatea materiilor folosite şi utilizarea înaintată a gândului pentru finalizarea unor procese de multă subtilitate, care conducea împreună la obţinerea unui obiect de înaintată calitate. Şi trebuie accentuat faptul că, dacă pornim de la ideea că astfel de societăţi aveau în mod exclusiv o orientare către cult, către religie oarbă – ne înşelăm foarte mult. Este de discutat un pic despre concentrarea noastră pe cantitate, în detrimentul calităţii. Ţările avansate din punct de vedere industrial s-au orientat astăzi către producţia de calitate superioară în doar câteva ramuri de activitate, lăsând ca lucrurile „de duzină” (cum bine zice românul: adică realizate repede, fără a urmări o calitate deosebită – ci mai curând o utilitate efemeră, răspunzând unor cerinţe de moment, care trec repede) să fie realizate de popoare cărora să le dea o „ocupaţie de duzină”. Este interesant de urmărit şi un astfel de aspect, dar cu alt prilej... Să punctez doar acum faptul că o astfel de direcţie are şi partea ei pozitivă: în fiecare an alte segmente de populaţie vin la rând la un maximum de creativitate (de unde şi acceptarea unei mari fluctuaţii de personal în firmele lumii). Sau, dacă nu este vorba despre un maximum de creativitate pentru toată lumea, este o experienţă pentru toate segmentele spirituale, fiecare după acceptarea vieţii pe care o are. Vom discuta despre modă, manipularea ei, dar şi necesitatea acceptării acestor variaţii pentru îmbogăţirea experienţei umane totale. Să reţinem că o bogăţie atât de mare „azi”, chiar fără o calitate deosebită, se va studia „mâine”, se va aplica în forme calitativ-superioare, rezultând în condiţiile unor alte vremuri şi altor forme de creaţie o diversitate uluitoare de feluri de obiecte: de toate formele şi utilităţile, cu o calitate a execuţiei cu totul deosebită.
Revenind: ar trebui să înţelegem aşadar la ce ar necesita o astfel de calitate înaintată, de precizie mare, pentru oameni despre care credem că nu aveau activităţi de mare precizie. Pentru că aşa ştim, la modul general, despre societăţile antice. Dar ştim destul de multe, spre exemplu, despre cercetările alchimice – chiar dacă astfel de cunoaşteri sunt totuşi foarte puţine: credem că majoritatea erau doar basme, exagerări, activităţi fără un rezultat practic. Ştim totuşi că rădăcinile chimiei de azi s-au format în alchimia de ieri. Nu ştim însă că astfel de cercetări alchimice au avut la bază ştiinţele exacte – mental-spirituale – ale ajutătorilor străvechi ai popoarelor. Nu ştim că astfel de artefacte au fost realizate în mod cu totul special pentru momentele în care oamenii aveau să-şi piardă cea mai mare parte a puterilor lor mentale, rămânând numai cu intuiţii puternice privind posibilităţile de creaţie înaintată. Astfel de aparate puteau fi folosite în tot felul de astfel – dar şi alte asemenea activităţi. Se foloseau pentru determinarea momentelor optime de începere şi desfăşurare a călătoriilor între regiuni cu particularităţi diferite de cele ale pământurilor în care erau născuţi şi crescuţi călătorii cu sarcini deosebit de precise; dar şi a călătorilor obişnuiţi, fiecare om din popor având aceeaşi importanţă pentru conducători şi învăţători, la fel ca şi propriile lor persoane. Se determinau momentele optime ale lucrărilor agricole, iar despre acestea vom mai discuta în viitor. În acelaşi fel se determinau momentele optime ale forţelor umane pentru diferite alte lucrări ale comunităţilor: nu exista pentru ei un moment de maximă sau de minimă importanţă, toate momentele erau alese cu grijă pentru orice fel de lucruri comunitare şi familiale. Se determinau perioadele optime de culegere a plantelor vindecătoare, astfel încât ele să-şi păstreze cea mai mare parte a calităţilor lor nutritive şi vindecătoare, coroborat cu momentul optim al potenţialului activ al culegătorului şi utilizatorului. Toate acestea se urmăreau în cadrul populaţiilor retrase; spre sfârşitul perioadei de fiinţare a acestora, moşii şi învăţătorii au dus învăţături generale în punctele strategice ale populaţiilor deschise, mai cu seamă după dezvoltarea avântată a comerţului. Au fost duse acolo unde s-au dezvoltat artele, construcţiile de mare fineţe poruncite de conducătorii laici şi religioşi. Ulterior, învăţăturile au fost confiscate de aceştia, dar ele şi-au găsit drum strecurat prin lume, pentru ca astfel de cunoaşteri să rămână şi să creeze sâmburii ştiinţelor de mai târziu. Pentru perioada antică, cercetările proprii s-au împletit cu moştenirile confiscate de-a lungul timpului şi cu învăţăturile astfel confiscate treptat din mijlocul popoarelor. Multe lucruri din patrimoniul religios şi laic au fost create astfel sau ţinând cont de cercetările duse cu grijă pentru binele personal. Hainele conducătorilor religioşi (şi mai târziu, laici) erau create cu o astfel de ştiinţă – pentru a se realiza o uşurinţă deosebită de sarcină şi o protecţie pe măsură. Hrana lor urmărea perioade de vegetaţie şi perioade de sacrificiu al animalelor, puţin înţelese azi: ştiau ce animale să sacrifice şi când să fie sacrificate, pentru ca tot ceea ce se consuma astfel să fie cât mai puţin toxic. Unele aparate erau folosite radiestezic – spunem noi azi – pentru determinarea unor locuri speciale destinate construcţiilor – temple şi mai cu seamă anexe de lucru pentru lucrări ascunse ochilor lumii. Toate erau corelate cu scopul cercetărilor psihologice: psihologia conducerii maselor – despre care azi ştim foarte puţine lucruri (dar mulţi dintre aceşti conducători ştiu foarte bine multe...). Se urmăreau influenţele factorilor cosmic-telurici asupra forţelor trupeşti şi mentale: claritatea gândirii, rapiditatea orientării în momentele grele, influenţa factorilor asupra relaxărilor = moleşelilor – deosebit de important pentru activităţi rapide, cu concentrări multiple – pe multiple planuri...
Folosirea aparatelor de acest fel în transport este prima formă pe care o acceptăm – fie pe mare, fie pe uscat: legată de drumuri lungi, prin locuri primejdioase, în jurul cărora multe feluri de influenţe contribuiau la reuşita sau eşecul călătoriei. Chiar erau folosite la determinarea momentului optim al începuturilor călătoriilor. Am discutat deja că învăţătorii geţi (dar şi cei ai altor societăţi retrase, de pretutindeni) porneau în călătorie ori în Ziua Mijlocului de Vară, ori în Ziua Mijlocului de Iarnă. Ciclic, aveau (şi au, de altfel!!) loc desfăşurări asemănătoare chiar între aceste două puncte, momente cardinale. Aşadar era necesar să se cunoască şi astfel de posibilităţi, ale căror determinari deveneau din ce în ce mai grele chiar şi pentru învăţători – deşi nu şi pentru moşi; dar vremea retragerilor moşilor din mijlocul popoarelor se apropia cu repeziciune şi de multe ori astfel de aparate – mai mici, de mai mica anvergură (dar de aceeaşi precizie totuşi) erau lucrurile cele mai de preţ ale comunităţilor. În tot acest timp, moşii au învăţat oamenii să folosească locurile naturale de împuternicire, să-şi creeze singuri astfel de locuri, ţinând cont de armoniile pământene şi celeste. Urmele lor se găsesc peste tot, uluindu-ne cu precizia matematică a alegerii locurilor de cetăţi, cu construcţiile de o precizie uluitoare, acolo unde aparent nu se putea afla – după concepţia multora – decât un popor de oameni simpli, despre care scriu foarte vag manuscrisele vremii. Legendele şi miturile, baladele populare şi vorbele rămase din bătrâni dezvăluie însă adevărate strategii de viaţă, de muncă şi de luptă: le numim toate la un loc „ÎNŢELEPCIUNE”.
Să încheiem deocamdată, urmând ca subiectul să rămână deschis: vom continua cu alte obiecte de utilitate deosebită, aflate în muzeele lumii.

ÎNŢELEGERI (5)

2009-04-07T22:15:00.005+03:00

Multe scrieri, sau alte mărturii legate de activităţi trecute, sunt demne de luat în considerare pentru analiza manifestărilor spirituale în diferite etape de evoluţie. Este necesar să fie luate în considerare toate modalităţile de transmitere a cunoaşterilor, pentru observarea felului în care omul s-a folosit de căile, mijloacele sale de comunicare de la un grup social la altul, dar şi de la o generaţie la alta. În general, în trecut, fiecare generaţie s-a gândit să lase ceva moştenire numai generaţiei imediat următoare, cu care venea în tangenţă, mai cu seamă prin pregătirea urmaşilor imediaţi, în mijlocul cărora chiar transmiţătorii trăiau, creau şi învăţau până la sfârşitul vieţii lor. În necesitatea păstrarii obişnuinţelor de manifestare curentă, asemenea transmisii nu se făceau, în societăţile deschise, cu dorinţa de a lăsa posterităţii cunoaşterea lor, şi nici în dorinţa de a avea un anumit renume prin transmiterea operei lor în timpuri cât mai cuprinzătoare. Supravieţuirea momentană a avut o putere mult mai mare decât ceea ce putem azi să ne închipuim. În plus, mobilurile activităţii lor, a celor care conduceau, se situau în cercul încredinţărilor sistemului de reîntrupare: reîntrupările erau urmărite asiduu de către conducători. Conform unor astfel de încredinţări, toate creaţiile care erau lăsate moştenire puteau ajunge să fie avere de folosit pentru propriile reîntrupări. Vom reveni cu asemenea explicaţii în special când vom studia viaţa şi opera civilizaţiilor mediteraneene şi asiatice.
În societăţile retrase, conducătorii se străduiau să înveţe întreaga populaţie să urmărească calitatea vieţii proprii, a familiei şi a aşezării, a micilor suflete ajutătoare – animalele din ograda omului – dar şi a celor libere (numite de noi, azi, sălbatice). Se străduiau să creeze şi să implice populaţiile, pe lângă lucrările de întreţinere a vieţii în aşezare, în diverse alte creaţii – construcţii folosite de întreaga comunitate – prin care să fie dirijate fluxuri energetice în mod benefic (trebuincios, priincios) pentru oameni şi pentru oricare alte vieţuitoare. Se străduiau să înveţe lumea lor, şi să conlucreze cu alte societăţi de acelaşi fel, răspândite în lume, în ideea conform căreia moştenirea spirituală este cea mai de preţ moştenire: experienţa mereu împrospătată, de la o viaţă la alta, cu multe elemente de cunoaştere. Rolul unor asemenea reluări şi îmbogăţiri cu noi elemente specifice locului şi timpului fiecărei vieţi în parte, este consolidarea cât mai puternică a cunoaşterilor locale, de care omul-spirit are parte destul de rar. În toate timpurile a existat măcar şi parţial o conştienţă locală a acestor lucruri, în trecutul pe care îl analizăm acum – atunci când spiritele făceau vieţi de odihnă şi cunoaştere. Cei mai experimentaţi se străduiau să-i încredinţeze pe toţi oamenii că timpul cunoaşterilor directe se împuţina mereu, că avea să vină timpul când toţi vor trebui să se bazeze integral pe intuiţii, nemaiputând să facă faţă unor vieţi cu multă cunoaştere, din cauza unor fluctuaţii extrem de mari – energetice şi materiale: chiar în timpul unei singure vieţi – nu neapărat de la o viaţă la alta. Explicau oamenilor că va veni o vreme în care foarte puţini oameni vor putea avea cunoaşterea zilelor lor. Şi chiar aceia urmau să fie permanent ajutaţi, în mod discret, pentru ca flacăra cunoaşterii să nu se stingă nicicând din mintea şi sufletul oamenilor. Iar restul vor trebui să se bazeze intuitiv pe cele aduse de puţinii cunoscători din lume, numai încrederea şi acceptarea lor să-i susţină şi astfel să se ridice cu toţii din greutatea timpului lor.
Azi, noi trebuie să înţelegem modul de trăire şi de gândire a omului din toate vremurile, din toate societăţile, ceea ce acum este puţin înţeles. Şi omul de rând, care nu este obişnuit cu scheme, cu cifre, cu multe calcule, asta vrea să înţeleagă, şi este normal acest lucru. Toate aspectele cunoscute, calculate sau nu, se împletesc într-o ţesătură amplă, nu se exclud unele pe altele, ci formează acel fond general pe care lumea încearcă să-l înţeleagă. Încearcă să-şi formeze un set de simţiri echilibrate între diferite forme de cunoaştere, care vin ca un fluviu, de pretutindeni. Modul în care percem azi realitatea se leagă de acele abstractizări (link) despre care am scris candva, asupra cărora am atras atenţia de loc întâmplător. Azi le folosim pentru că nu avem alte feluri de simţiri. Nu cunoaştem deocamdată simţuri care să le înlocuiască. Căci omul avea în trecut simţul proporţiilor, mai puternic decât orice altceva în lume. Omul se simţea bine dacă avea la distanţe egale, şi la puncte proporţional aflate în spaţiu: alte aşezări, alte clădiri, alte puncte. Din îmbinarea multiplelor feluri de proporţii şi relaţii complexe care echilibrau corpurile, se obţineau ceea ce azi se obţine prin calcule şi se trasează cu creionul pe hârtie, şi încă mult mai multe, pe care le vom studia pe îndelete. Omul străvechi avea astfel simţul proporţiilor extrem de dezvoltat, şi acest lucru este nevoie a fi înţeles mai departe.
Locurile alese pentru crearea aşezărilor umane, alegere care face parte din strategia construcţiilor dacice, spre exemplu, erau stabilite în puncte proporţional depărtate prin legea atracţiilor şi respingerilor materiale: pe verticala şi pe orizontala locului. Strategia alegerilor mergea mult mai departe. Într-un astfel de caz, al construcţiilor, dacă omul se află în posesia unui material, el alege ceea ce se potriveşte cu el – altele nu îl fac să se simtă bine. Vom avea multe exemple în spaţiile de pretutindeni. Omul dintr-un loc le simte pe ale sale, din locul în care s-a născut, a trăit, de aceea are înclinaţia să le nege pe ale altuia – pentru că pe ale altuia nu le simte aşa cum le simte pentru sine, pe cele apropiate lui: pe cele din ţara lui. De aceea omul din fiecare ţară zice că el, pământurile lui, formează Buricul Pământului, locul de unde pornesc toate lucrurile bune în întreaga lume. Dar nimeni nu este aşa ceva, şi – conştientizând la un moment dat astfel dispunerea spaţială a acestor proporţii, omul va ajunge la concluzia că peste tot au domnit aceleaşi reguli – ale omului care a simţit peste tot acelaşi fel de reguli, pe care cândva le va denumi simplu: omeneşti.
De aceea urmărim mai întâi descrierea unor elemente de desfăşurare a cadrului general de trai, după particularităţi care se diferenţiază mult de ceea ce nu mai ştie omul azi. În unele locuri au rămas moştenire anumite lucruri care apar în tot locul – doar omul să le înţeleagă; în altele se pot vedea moşteniri care erau ascunse majorităţii populaţiilor; este drept că oamenii de rând cunoşteau multe lucruri – dar nu era o cunoaştere generală a celor care se creau în societatea lor. Era şi o cunoaştere complet ascunsă, şi o cunoaştere parţial ascunsă – aceea a strategiilor de muncă (şi, mai târziu, de luptă) în timp ce poporul învăţa să facă strict ceea ce i se spunea, secvenţial, fără ca să aibă posibilitatea să cunoască ansamblul. Asamblarea era munca celor care stăteau împreună cu conducătorii de proiect; iar mai târziu, când aceştia au devenit foarte experimentaţi şi au început să conştientizeze profunzimea celor făcute, s-au croit istorii parţial false pentru lumea de contact: aşa au apărut în lume cunoaşterile pe care azi le numim: esoterică şi exoterică. Coordonatorii de proiecte stăteau în incinta închisă ermetic şi, la nevoie, erau transportaţi cu „cinste” (adică obligaţi să fie prizonierii regali sau religioşi) pe viaţă. Cei care realizau că libertatea le este confiscată erau omorâţi cu cruzime, ca exemplu pentru cei care s-ar fi putut manifesta în acelaşi fel, în viitor.
În popoarele retrase, în schimb, splendoarea se vede în tot teritoriul, dar şi în sufletul poporului care a continuat să trăiască pe meleagurile sale străvechi.
Acesta este unul dintre aspectele cele mai importante ale cadrului de desfăşurare a istoriei creaţiei materiale omeneşti, prea puţin conştientizat azi.
Şi în teritoriile noastre, ca şi în multe alte locuri din întreaga lume, dispunerile în teritoriu ne duc cu gândul la vederi ale locurilor „din zbor”. Un zbor pe care mulţi îl interpretează azi ca fiind realizat cu o navă spaţială. Din nefericire pentru mulţi iubitori de SF (şi eu sunt iubitoare de SF, acolo unde ii este locul) realitatea este cu totul alta. Şi numai azi, cei care înţeleg existenţa şi necesitatea călătoriei astrale pentru om, pot să înţeleagă astfel de lucruri pe care omenirea le-a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin cunoscute şi înţelese în oricare dintre timpurile din urmă.
Pe faţă sau pe ascuns, peste tot în lume lucrurile erau realizate şi cu ajutorul percepţiei astrale conştiente. Azi o numim călătorie astrală. Din călătorie astrală se simţeau realizările şi se făceau corecţiile. Corecţiile aveau loc în acord fin chiar prin incintele "sacre" – adică incinte bine calculate, astfel încât ofereau echilibrul perfect lucrătorilor astral-mentali. În societăţile retrase, aşa cum erau cele ale dacilor, anomaliile în teritoriu nu erau ocolite, ci se realizau creaţii exact de-asupra lor, creaţii – adică construcţii – care aveau rolul de a echilibra energetic ceea ce nu se potrivea cu necesităţile umane. Numai moşii şi călătorii puteau lucra în asemenea locuri, având şi pricepere, şi energii universale totale (galactice) vehiculate de corpurile lor. Ştiau cum să se poziţioneze astfel încât asemenea anomalii să nu le afecteze sănătatea; ştiau care este ordinea operaţiunilor pe care trebuie să le facă pentru a realiza treptat, încet – nu brusc, şi nu radical – cele necesare pentru ca însăşi corecţia să nu perturbeze de loc energetica generală a pământurilor sau apelor de adâncime (pânză freatică), precum şi viaţa măruntă a solurilor. Ştiau cum să realizeze treptat şi îndepărtarea vieţuitoarelor mari (mamifere, în primul rând, şi am mai arătat acest lucru) şi atragerea lor, din nou, după terminarea lucrărilor pe o rază de impact mult mai mare în timpul lucrărilor, decât din momentul începerii derulării vieţii în aşezare. Şi se specifică în mod expres acest lucru, căci nu este vorba aici numai despre oraşe, ci despre orice fel de aşezare, al cărei miez era socotit astfel de către moşi, în funcţie de fiecare devenire în viitor, ajutaţi de călătorii lor. Ulterior, cele mai învăţate cu această ocazie de către călători, învăţători şi maeştrii meseriaşi, erau duse celor din celelalte aşezări realizate anterior. Cunoaşterea era difuzată astfel pe rute bine definite între aşezările vechi şi cele noi, planificate cu mult înainte de realizarea construcţiilor, de către moşi. Toate erau echilibrate în funcţie de necesităţile simţirilor corporale umane, după reguli individuale şi după reguli de grup spiritual răspândit în teritoriu. Aşa după cum am mai spus aici, moşii puteau să realizeze doar miezul unor viitoare aşezări, urmând ca tot ei să încurajeze aşezarea oamenilor în teritorii, în funcţie de beneficitatea locului pentru viaţa şi activitatea umană. Chiar stabilirea oamenilor în teritorii, în noile aşezări, avea loc numai după un profil spiritual special, urmărit după necesitatea de putere, de curaj, după capacitatea de linişte sufletească şi mentală a oamenilor. Căci se avea în vedere liniştea, echilibrul emoţional al oamenilor (al sentimentelor lor) şi mental (al volumului şi al organizării gândurilor), care să se deruleze astfel încât să nu fie deranjat biosistemul local. La început, până când începea să se echilibreze volumul animalier în teritoriile din jur, era nevoie neapărat de oameni liniştiţi, echilibraţi, care să gândească scurt, dar universalizat pe un anumit segment; care să aibe încredere în destinul lor de colonişti, fără să aibe temeri, griji, nefericiri de singurătate; oameni foarte pricepuţi, îndemânatici, cu o capacitate uriaşă de orientare în mediul nou în care se aflau. Asemenea oameni trebuiau să vină din aşezări diferite, pentru ca experienţa comună să-i ajute să folosească un volum mărit de cunoaşteri în teritorii, de variante prin care să se manifeste adaptarea tuturor la noutăţile locale; să fie oameni care să se adapteze uşor la alţi semeni ai lor, să aibe capacitate mărită de conlucrare în condiţiile în care moşii ajungeau rar la ei, iar călătorii trebuiau să circule în ţară, către oameni mai puţin experimentaţi; învăţătorii să plece către urmărirea sarcinilor lor, iar maeştrii să-i părăsească definitiv, aşezându-se în vatra aşezărilor lor. Asemenea condiţii nu erau însă pentru ei nici un fel de greutate. Erau lucruri normale, obişnuite unor spirite cu foarte multă experienţă în regiuni universice de vibraţie foarte joasă, aşa cum este situat Pământul lângă steaua sa, în galaxia sa, mai cu seamă în perioada sa de vibraţie medie planetară cu valoarea cea mai joasă, în graficul ritmurilor local-galactice.

ÎN ŢARA BUCEGILOR (3)

2009-04-01T11:50:00.004+03:00

Drumurile Bucegilor sunt drumuri prin văi şi pe culmi, iar eu nu vreau decât să deschid acum plăcerea de a vizita aceste locuri de mare învăţătură pentru oamenii din timpuri străvechi şi noi. Despre Omul, despre Zâne (sau Babe sau Ursitoare), despre Dacul (sau Moşul - omul înmoşit) şi Orbul, despre Mama şi Copilul, despre vietăţile muntelui şi din ograda omului, dacului.

Nu numai acestea sunt în regiune. Multe alte pietre prăvălite acum spun multe alte poveşti. Drumul spre culmi, şi dinspre culmi, era străjuit odată, de mult, cu stâlpi cu capetele sculptate, aşa cum se mai găsesc moşteniri mai noi în alte locuri din ţară, dar şi din alte părţi din lume. Drumul spre valea care conduce către Peştera Ialomicioarei (după cum o numim azi) era străjuit de puterea unui grup sculptat de mâna omului, cu expunerea celor mai importante lucruri de cunoscut pentru oamenii locurilor: de rămas în mintea oamenilor, pentru ca ei să ştie, să-şi aducă aminte că au ştiut cândva...
Dar nu numai pentru posteritate au fost ele puse acolo, să ştim azi, să ne aducem aminte de tot ceea ce a putut face omul şi ceea ce revine în puterea lui de acum să facă. Pentru posteritate - era ceva implicit.
Fiecare grup sculptat era cândva nu numai o capodoperă de artă a cunoaşterii felului în care ceva este reprezentativ în viaţa omului. Fiecare în parte arăta, prin tehnici deja descrise, nu numai specificul activităţii, necesităţii de urmat, ci şi specificul energetic, viu, al reprezentării, o energetică care mai „curge" şi azi în acelaşi fel, şi va curge şi în continuare, întărită astfel de izvoarele energetice ale locului, de vibraţia pământurilor şi cerurilor: din ce în ce mai înaltă, mai puternică. Fiecare în parte a fost creată prin ceea ce s-a numit cândva, în copilăria omenirii, creaţie de jur-împrejurul omului: omul creator mental se poziţiona în centrul spaţiului unde avea să fie creat obiectivul său - casa, de cele mai multe ori, dar şi dispozitive de călătorit aeriene - şi, prin creaţie mentală, crea de jur împrejurul său. Casa astfel creată avea avantajul deosebit de a fi o cuprindere a întregului sistem corporal al omului creator. Când era vorba despre un cuplu - ceea ce numim azi soţ-soţie - amândoi creau simultan o imagine în oglindă, care cuprindea podeaua, acoperişul şi trei pereţi pentru fiecare partener, care se cuplau şi ofereau un spaţiu de adăpostire, creat pe specificul corporal şi energetic al fiecărui partener. Fiecare beneficia de spaţiul său personal, chiar dacă această casă simplă (aparent simplă, căci vom vedea cât de complexe erau detaliile sale) avea rostul de a adăposti activităţile mentale extrem de complexe ale amândorura: unele activităţi, trăiri, erau individuale, şi se realizau în fiecare parte personală a casei, în timp ce activităţile comune se desfăşurau acolo unde se îmbinau cele două jumătăţi personale ale casei.
Am detaliat puţin acest fel de creaţie, pentru a înţelege că asemenea construcţii de învăţătură, care mai străjuiesc şi azi culmile, au fost create pe principii asemănătoare, căci materialul brut care a fost prelucrat nu a permis o asemenea avansată formă de creaţie. Dar cele de aici - şi din alte părţi ale lumii - au fost create pornind de la asemenea principii, nu de ei uitate... Creatorul alegea locul dorit pentru amplasare, materialul dorit pentru creaţie, apoi el însuşi se amplasa de-asupra blocului material care urma a fi modelat. În astfel de modelare prin sculptare, un coordonator de lucrare, extrem de perceptibil la enegetica locului şi bun cunoscător al derulărilor vitale ale celui care era reprezentat astfel (om sau orice altă vieţuitoare) era acela care simţea permanent şi urmărea transpunerea în practică a celor simţite - el însuşi fiind şi unul dintre lucrători. Pietrele aflate la baza construcţiei aveau rolul de a îndrepta fluxul energetic teluric în direcţiile dorite, după cum aveau loc şi în natură (în corpul viu) şi vom vedea că în alte locuri din ţară (ca şi din întreaga lume) aceeaşi practică era folosită pentru modelarea radiaţiei după energetica celui ce folosea un loc fix - ca loc special-personal de-a lungul întregii sale vieţi: de regulă o viaţă extrem de lungă, de moş, de om străvechi de zile.
Coordonatorul de lucrare percepea şi drumul parcurs de la bloc-de-stâncă la lucrarea finalizată, făcea şi corecţiile pentru realizarea cu deosebită corectitudine a creaţiei. În planul energetic, fiecare construcţie avea exact acel fel de energetică radiantă şi aceeaşi mişcare, curgere, exact pe direcţia necesară, pentru că omul care trebuia să lucreze după exemplul creaţiei de acest fel trebuia să-şi cunoască curgerea energiilor după cum se poziţiona şi cum îi influenţa gândirea şi simţirea întreaga energetică trupească. Străjerul care privea spre vale, pentru a putea susţine acţiunea de strajă - de cunoaştere a tuturor celor care se petreceau în locul străjuit, trebuia să ajungă să-şi simtă energiile trupului său exact după cum arătau energiile văzute la construcţia-învăţătură. Omul nu avea astfel permanent nevoie de învăţător lângă el. Cunoaşterea sa îl orienta imediat către înţelegerea celor pe care le avea de făcut, pentru a ajunge la perfecţiunea pe care i-o indica statuia.
Un om care locuia pe munte, care îşi ducea mare parte din viaţă pe munte, avea nevoie să cunoască multe lucruri pentru desfăşurarea activităţilor sale. Asemenea statui - căci putem să le numim statui - îl orientau să ajungă exact la ceea ce avea nevoie, în condiţiile în care el avea nevoie să cunoască toată desfăşurarea vieţii în aceste locuri, în orice locuri în care avea nevoie să trăiască şi să muncească: era străjer atâta timp cât avea nevoie să cerceteze locurile, să cuprindă orice anomalie, toate anomaliile; să realizeze lucrarea de corecţie a acestora sau de adaptare. Vom vedea că există locuri în care fluxurile, canalele energetice transcontinentale (link), erau bine marcate, iar dacă ele nu mai corespundeau cu cele bine-cunoscute, însemna că undeva este o anomalie, o modificare care putea sau nu să fie corectată. Sau era necesar să se ţină cont de ea pentru derulările ulterioare ale activităţilor umane. Schimbarea cursurilor de apă era activitatea cea mai frecvent percepută de străjeri, conform căror percepţii ei ştiau imediat că există puhoaie sau că sunt albii secate în multe locuri. Mai târziu, în funcţie de amplasarea oamenilor - trecătoare, sezonieră sau permanentă, ştiau acest lucru prin schimbarea fluxurilor percepute de ei, de modificarea sunetului şi luminiscenţei canalelor energetice care străbăteau - şi străbat şi azi, bunînţeles - pământurile, apele, aerul văilor de pe întreg pământul.
Alte acţiuni pe care le cunoştea şi le adapta profund cunoscător omul munţilor era chiar curtea casei sale, după cum era energia animalelor din ograda sa. Nu degeaba sunt reprezentate numai anumite vietăţi, căci cele reprezentate au întotdeauna semnale pentru om: că sunt bine întreţinute pentru a-i oferi produsele de care omul are nevoie. Animalele care nu-i sunt bine întreţinute nu-i vor da produse de înaltă calitate, iar sănătatea sa şi a urmaşilor săi este în pericol, periclitând definitiv puterea neamului său.
Există multe lucruri care atestă exact lucrarea de o deosebită profunzime a oamenilor specializaţi în asemenea percepţii şi lucrări, chiar în aceste locuri: şi aici - sus pe culmi, şi în valea dinspre apa curgătoare a Horoabei, acolo unde locul numit azi Padina descoperă călătorului Peştera Ialomicioarei. Vom vedea că aceste două locuri fac parte dintr-un complex uriaş de învăţătură pe care lumea începe să-l descifreze azi. Fiecare loc în parte este specific unei lucrări şi putem înţelege azi multe dintre ele, când avem deja suficientă învăţătură pentru a înţelege câte ceva din tainele lor.
Amplasarea locului de trai al muntenilor înălţaţi - învăţători şi călători deopotrivă, în locul liber din îmbinarea creştetului şirurilor de porţi locale, era special realizată acolo, pentru ca oamenii să simtă locurile neînfluenţaţi de puterea celulelor de stabilizare vibraţională (porţilor, popular spus). În acel loc, omul simţea bine energetica locului, şi tot acolo putea să simtă bine cum merg fluxurile, cum se prezintă canalele fluxurilor energetice - ca sunet şi lumină. Întotdeauna au fost căutate asemenea locuri de către ştiutorii neamurilor. Întotdeauna ei au căutat să simtă locurile fără ca portalurile să-i influenţeze, căci ele oferă odihnă omului, însă omul care doreşte să cunoască locurile în miezul trăirilor lor, lasă stabilizarea proprie să se facă după autostabilizarea sa vibraţională, personală, în zona cerească proprie, propice destinului său. (Să nu uităm faptul că celulele de stabilizare vibraţională, porţile, stabilizează vibraţia vieţuitoarelor la un nivel mediu planetar, situat pe scara valorilor planetare la un nivel scăzut faţă de vibraţia medie umană). După stabilizarea la nivelul propriu de destin, el poate simţi cel mai bine, cu forţele lui spirituale, cum se prezintă lumea înconjurătoare şi ce trebuie să facă, cum trebuie să procedeze pentru a ajunge să corecteze, lucrând pentru ajutorarea celor mulţi, aflaţi în grija sa. În asemenea condiţii, omul care nu-şi mai simţea energetica corporală aşa cum îi aminteau statuile mereu, se reîntorcea acasă, în locul din capul şirurilor de porţi, din valea muntelui Omului, unde se culca, dormea, găsindu-şi astfel vibraţia personală. Apoi, pe drumul care era ştiut de el, mergând pe la "poalele" şirurilor de porţi eterice locale, pentru a nu fi influenţat de ele, mergea în locul său de strajă, acolo unde ştia că se simt cel mai bine fluxurile energetice care veneau de pretutitndeni, traversând întinderile uriaşe ale pământurilor şi apelor, ocolind întreg bulgărele de Pământ dintre ceruri, ajungând din nou de unde au plecat: şi omul ştia că nimic nu le opreşte calea, dar totul poate schimba felul în care ele pot fi percepute. Munteanul cunoştea cu precizie toate cele care se intersectau cu drumul lor, de unde veneau, cu care altele se mai întâlneau în drumurile lor, pe unde traversau munţii şi văile lor. Fiecare zi, fiecare ciclu de zile, mai lung sau mai scurt, dădea specificul său energiilor canalelor. Munteanul ştia bine cum influenţau ele locurile, fiecare în parte şi mănunchiuri cu mănunchiuri împreunate, cum ieşeau din pământ şi se ridicau în aer, mlădiindu-se, unduindu-se cu graţie nesfârşită, împletindu-se între ele, înfrăţindu-şi sunetele şi luminile odihnitoare pentru trupul, sufletul şi mintea omului. Dacă animalele din ograda omului căutau anumite locuri de odihnă - căci de mâncat, mâncau aproape de peste tot, omul acolo le făcea loc de stat, mai cu seamă atunci când era vorba de iernat. În vremurile străvechi, cunoaşterile omului, socoteala după sufletul animalului în tot cursul anului, ca nimic să nu-I obosească traiul zilnic, ducea la uşurinţa de viaţă în orice anotimp, în creierul munţilor. În iernile grele, animalele erau duse în inima muntelui, acolo unde şi oamenii şedeau, cuminţi, până ce le creştea încrederea în luminile trupului lor, ajungând să le fie bune de drum. În restul anului, oameni şi animale şedeau pe plaiurile dintre culmi, acolo unde le era bine - fiecăruia după traiul şi puterea lui.
Ceea ce avea nevoie omul neapărat pentru a sta acolo şi pentru a-şi face treburile atât de importante, se lega de lucrurile create pentru gospodărirea lui zilnică, după care ofereau mereu învăţătură oamenilor din văi. Vremurile se mişcau, se schimbau mereu, însă pic cu pic, şi de aceea perioade mari de timp muntenii înălţaţi puteau să facă aceleaşi lucruri, să se folosească de aceleaşi fenomene pe care le respectau strict, aşa cum învăţau permanent de la moşi.
Toate obiectele mărunte sau mari ale gospodăriei aveau o deosebită importanţă pentru oameni şi creatorii ţineau cont de felul lor de prezentare, de felul de folosire - toate având aceeaşi uriaşă importanţă pentru menţinerea sănătăţii: de fapt pentru menţinerea stării de odihnă, chiar şi în timpul în care munceau din greu. Fiecare lucru folosit în parte poate aduce un surplus de odihnă trupului, simţurilor şi minţii ordonate a omului. Ceea ce ei numeau odihnă - era odihna din fiecare clipă, iar la lăsarea serii, un alt fel de odihnă se folosea - nu pentru trup, ci pentru sufletul omului, sufletul însuşi călător: călătoria în vis, prin care omul cunoştea locurile pe care le simţise în schimbarea treptată în zilele pe care le socotea atent, pentru a prinde toate mişcările, după toate semnele pământului, aerului şi trupului omenesc.
Toate lucrurile de mai sus erau moştenide de demult, când toţi oamenii, de pretutindeni, trăiau numai în acest fel de simţire. Şi ceea ce rămăsese pentru constructorii trăitori aici era umbra palidă a tuturor felurilor de simţire ale omului, ale întregii omeniri străvechi. Omul străvechi care mai trăia şi azi era o umbră palidă a acelor ajutători puternici, îndelung trăitori, perfect cunoscători ai tuturor celor care le necesitau fiecare om în parte, din fiecare bucată de pământ de pe întregul nesfârşit al apelor: Pământului şi cerurilor deopotrivă. În lumea largă, oamenii nu mai ştiau ceea ce au fost, nu mai ştiau cine sunt, şi avea să treacă multă vreme până ce îşi vor fi dat seama cât au trăit fără să ştie. Oamenii de aici, din văile munţilor lor, atâta timp cât aveau să mai poată, aveau ştiinţă de toate, de la moşi venire, din strămoşi pornire… Şi încă mai era timp de trăire omenească, până când străinii vor schimba complet faţa lumii.
Pentru această bucată de vreme-încă, meritau tot efortul unui trai mai bun şi mai liniştit. Şi oamenii, şi pământurile-de-sufletele-lor-bogate…

ÎN ŢARA BUCEGILOR (2)

2009-03-24T12:16:00.005+02:00

Drumurile Bucegilor încep de la poalele lor, natural fiind amplasate aceste „poale" mult mai sus, dar oamenii au nivelat mare parte a pământurilor din văi. Chiar a existat o reţea veche de căi de acces spre munte, care acum nu mai există; dar şi pe sub munte şi mulţi localnici ştiu acest lucru. De o parte şi de alta a versanţilor, oamenii au pătruns întotdeaunaîn munţi şi le-au cunoscut ascunzişurile. Vom vedea că, departe de a fi fost peşteră-ascunzătoare pentru Decebal, Peştera Ialomicioarei a fost sălaş vechi pentru localnici, cunoscători înaintaţi ai trecutului, prezentului şi viitorului poporului din Cuibul Carpaţilor.
Dacă vom avea în vedere primele teme dezbătute aici, dar nu le vom mai repeta, să amintim numai faptul că primii făuritori ai marilor construcţii de pe platoul munţilor de aici - cei mai accesibili acum turiştilor - nu au avut în vedere numai platoul montan, ci chiar piscurile care se ridică drepte, în mijlocul platoului. Numele actual aduce aminte de denumirea veche: buceag, denumire folosită şi azi pe arii largi din regiunea de pe o parte şi de pe alta a munţilor. Munţii au avut capetele sculptate, modelate cu chipuri de moşi şi au fost chiar opera moşilor care, împreună cu însoţitorii lor, au modelat tot platoul, păstrând specificul local, dar atrăgând astfel atenţia asupra locurilor care păstrau învăţătura neamului. Asemenea procedeu a fost realizat pretutindeni în lume, iar populaţiile ulterioare au păstrat şi au dus mai departe acest procedeu.
Munţii Bucegi au păstrat multă învăţătură. Locurile care pot fi vizitate acum au avut o configuraţie apropiată de ogradă; nu chiar aşa cum cunoaştem azi, ci aşa cum era ea în vechime: cu locuri specifice fiecărui fel de activitate şi cunoaştere a omului vechi, moştenire de la omul străvechi, dinainte de „potop", de "ploile cele mari de pe urmă" - aşa cum le ţin minte oamenii locului. Cunoaşterile biblice au înlocuit termenii, dar mai sunt încă locuri în Europa care poartă în memoria populaţiilor locale termenii străvechi, aşa cum lumea şi-a amintit ea însăşi evenimentele locale.
Omul vechi nu nivela pământurile, ci doar modela locul după trebuinţa sa. Piatra modelată aducea cu ceea ce se dorea a fi obiectul transmiterii, iar de multe ori obiectivul finalizat transmitea mai multă informaţie prin tot ceea ce trezea în conştiinţa omului călător. Locurile nu au fost niciodată aşezare propriu zisă pentru oameni, pentru grupuri de oameni - dar grupuri de oameni au făcut şcoală, cu învăţături profunde în împrejurimile locului, căci fiecare palmă a locului era o „clasă" de învăţătură de un anumit fel, de un anumit nivel.
Locurile au fost modelate astfel, fără însă ca ele să fie începute aici. Primul loc care a fost „lucrat" a fost vârful pe care azi îl numim „Omul": un loc cu o structură energetică naturală cu totul deosebită - dar nicidecum unică în lume. În partea laterală a stâncii unde azi se află şi cabana cu acelaşi nume, se află o structură energetică cu 7 locuri de ieşire din pământuri a unor fluxuri energetice reprocesate de planetă, la nivele vibraţionale înalte, aşa cum există locuri prin care planeta absoarbe fluxuri de energie care a fost „consumată" - procesată de corpurile vieţuitoarelor locului. Filamentele energetice şi materiale nu sunt complet consumate, „digerate" - adică descompuse de structurile corporale (planetare sau ale biosistemului planetar), ci doar prin circulaţia lor în jurul şi în interiorul corpurilor ele îşi lasă o parte infimă a patului filamentar în structurile corporale şi, după acestă cedare, ele se desprind (nemaifiind atrase puternic de structura pe care a ajutat-o astfel) şi circulă mai departe către alte structuri. Planeta ajută menţinerea filamentelor în fluxuri în ajutor pentru biosistemul său, încă o perioadă, facilitează o recirculare locală - sau chiar mai multe asemenea recirculări, în funcţie de multitudinea speciilor locale, de bogăţia şi de puterea spirituală a componentelor vegetale (fixe) şi animale (individuale, independente). Se crează în câmpul planetar o permanentă stabilizare vibraţională prin circulaţia energo-materială şi vibraţională prin sistemul matriceal despre care am discutat în diferite alte articole, pe ambele bloguri. Stabilizarea vibraţională crează o permanentă vibraţie medie în valori fără variaţii mari în profunzimea planetei, acolo unde se află o zonă compactă matriceal-eterică, care menţine planeta în valori interioare relativ constante de la o perioadă de timp mare - la alta. Prin recircularea fluxurilor filamentare în interiorul planetei, fluxurile păstrează şi la suprafaţa planetei, în mijlocul vieţuitoarelor, o vibraţie fără variaţii mari, şi de valoare relativ ridicată. Atunci când întreaga subzonă schimbă vibraţia, la nivelul întregii circulaţii locale (iar acest fenomen se petrece foarte rar la valori minime, care afectează însăşi steaua şi planetele guvernate de steua locală), atunci întrega planetă se stabilizează vibraţional la o valoare medie scăzută, pe termen îndelungat, până când întreaga zonă va schimba treptat vibraţia, prin circulaţia altor fluxuri filamentare, de vibraţie mai mare, ridicând astfel vibraţia medie locală.
Aşadar, există locuri care absorb fluxurile de filamente folosite de corpurile biosistemului local, şi alte locuri care, după ce fluxurile au fost recirculate (şi astfel stabilizate vibraţional la un nivel mediu planetar) sunt eliberate de planetă în mediul atmosferic, intrând din nou în circuitul corporal al vieţuitoarelor. Vieţuitoarele circulă - terestru sau aerian, dar tot apropiat de scoarţa terestră, pe când fluxurile eliberate pot să se depărteze rapid de planetă, nemaiavând vibraţia corespunzătoare vieţuitoarelor. Dar dacă sunt atrase prin aceste sorburi (plexuri locale) şi prind amprentarea vibraţională a locului (pe patul energetic compactizat, din care numai superficial a fost preluată puţină energie de corpurile vieţuitoarelor), ele mai pot oferi energie, dacă circulaţia a fost doar la prima sa „vizită" sau oricum într-o situaţie care să permită, fără primejdie de destructurare, circulaţia filamentelor prin corpul vieţuitoarelor planetare. Se crează locuri de expulzare a fluxurilor de filamente, de cele mai multe ori sub formă de canale filiforme prin care se eliberează energie sub formă de fuior şi, de regulă, canalele sunt independente - nu un grup de astfel de canale. Cu toate acestea, există zone planetare cu mai multe astfel de canale la un loc (un buchet) care eliberează fluxurile filamentare, creind locuri de circulaţie, de fluctuaţie energetică puternică.
În asemenea regiuni, nu vom regăsi aşezări umane obişnuite, căci circulaţia energetică puternică poate să creeze un disconfort spiritual profund, datorat variaţiilor, „vânturilor" energetice permanente. Dar ajutătorii puternici au profitat de astfel de locuri, nu pentru a locui acolo, ci pentru a ascunde activitatea lor mentală de alţi întrupaţi, extrem de abili, de perceptivi şi bine antrenaţi, care ar fi intuit activităţile lor mentale şi ar fi urmărit ori să întrerupă astfel de activităţi (îndreptate către ajutorarea şi îndrumarea populaţiilor), ori să folosească cunoaşterea iniţiaţilor, ajutătorilor înălţaţi, cunoscătorilor de acest fel, în detrimentul populaţiilor locale.
Experienţa ajutătorilor, dintr-o îndelungată perioadă de lucru chiar de-a lungul etapei mentale - nu numai a celei intuitive, la care ne referim acum - a condus la derularea unor astfel de activităţi mentale până relativ târziu, pe parcursul întregii perioade a cuceririlor romane, pe care cei de aici au intuit-o de la bun început ca fiind iminentă. Au lăsat locurile în forma lor modelată, fără nici o primejdie, căci în lume, peste tot existau astfel de modelări cu care romanii, în expansiunea lor, se întâlniseră de nenumărate ori; ştiau că locurile sunt inofensive şi ştiau că fuseseră create în vremuri străvechi, aşa cum fiecare colţ din lume avea sculpturi de acelaşi fel, din „epoca zeilor"sau „titanilor".
Dar locurile au fost permanent căutate de cunoscătorii moştenirilor străvechi, şi ajutători puternici lucrau în continuare în astfel de locuri, în care vânzoleala energetică era simţită şi ne-căutată subconştient de alţii, căci vânturile energetice sunt asociate deseori cu vânturile atmosferice. Astfel, activitatea de învăţătură perceptivă se derula în mod constant în asemenea locuri, în care activitatea mentală se împletea mereu cu activitatea manuală, meşteşugărească. Ajutătorii erau moşii, învăţătorii şi maeştrii (măiaştrii) populaţiilor din văile înconjurătoare. Lucrarea lor începuse din vârful asemănător omului, cu vârtejurile, sorburile de pe trupul cristalin care dădea viaţă trupului de ţărână. În rest, înafara celor 7 sorburi, erau canale, aşa cum canale erau şi în restul trupului de ţărână al pământului care îi primise la sânul lui pe toţi oamenii şi toate vieţuitoarele din lumea largă.
Principala aşezare a ajutătorilor se fixase în valea de la poalele vârfului numit după asemănarea omului, într-un loc în care şirurile de porţi (link) ale pământurilor lăsau un loc liber, unde astfel era cel mai liniştit loc din toate pământurile din jur. Situat în vale, el nu mai era perceput de nimeni, de nicăieri. De acolo ajutătorii "zburau" liniştiţi cu mintea sau cu sufletul lor în toată lumea, ţinând mereu legătura cu moşii şi învăţătorii din lumea largă. În fiecare zi dintre cele care se potriveau cu sinele cel înalt al fiecărui moş, învăţător sau maestru, urcau muntele la cele 7 Fire şi lucrau acolo, verificându-şi puterile minţii şi sufletului lor în condiţiile cele mai grele, în care nu se încumeta mai nimeni să lucreze. În popoarele care îşi fereau învăţătorii şi maeştrii de lume, aceştia lucrau în spatele unor ziduri groase, uriaşe, pentru ca nimeni din popor să nu simtă ceea ce făceau ei acolo. Erau conducători ucigaşi, care învăţau să ucidă, să distrugă, să macine viaţa celor din jur, numai pentru ca ei să poată supravieţui - ei şi slăbiciunile lor.
De ei se protejau, de ei îşi protejau lucrarea îndreptată spre binele poporului lor, încă liber de nedreptate. De aceea vom vedea rezultatele muncii lor pe vârfuri, departe de ochii lumii, sau pe insule cu junglă care să le acopere comorile pe care încă nu le înţelegem azi, chiar dacă ajungem să le descoperim cu greu...
Iniţierea celor care aveau putere şi destin de învăţători sau de lucrători-maeştrii în meseriile lor se făcea numai pentru protecţia oamenilor, atât cât încă se mai putea, cât încă mai era vremea să se poată. Sub protecţia lor, oamenii învăţau să lucreze, să se armonizeze cu natura în mijlocul căreia trăiau, s-o înţeleagă şi să se folosească în mod echilibrat de ea. Nu aveau nevoie de averi, de puteri, aveau nevoie să înveţe, să se pregătească de vremuri grele care vor veni. Cei puternici lucrau şi ei sub protecţiile naturii şi sub propriile lor protecţii, avute sau făcute, ajutate astfel de natura generoasă. Păstrau acolo cele mai importante învăţături, dar pe care atunci încă fiecare om din văi le cunoştea bine. Dacă nu putea fiecare om să ajungă la mari performanţe, măcar înţelegea performanţele altora, le accepta rezultatele, se încredea în ele şi lăsau moştenirea lor urmaşilor cărora le insuflau aceeaşi dragoste de înalt, de profund, de bun, de iubitor al adevărurilor şi virtuţilor lumii.
Dar oricum fiecare om, ştiind că intuiţia este simţirea cea mai profundă a sa, trăia, lucra, comunica şi coresponda în felul său, cu încredinţarea interioară că partea bună a omului va trimfa întotdeauna. Munţii purtau învăţătura lor pretuntindeni în interiorul şi în exteriorul lor, până dincolo de şesurile din marile depărtări. Moşii mergeau din munte în munte, zburând din creste în creste în felul lor vulturesc, pentru că nu mai era vremea să poată vorbi şi privi oamenii în ochi, de la distanţă. Ei erau singurii care mai puteau s-o facă - oamenii în lume nu mai puteau să privească astfel. De aceea moşii lăsau învăţătura pe creste, pe creştetul munţilor şi în văioagele dintre creste, acolo unde nimeni din depărtări nu mai avea puterea să privească. Oamenii cei răi se concentrau pe omorât cu mintea lor şi nu mai aveau puterea să se uite în zări cu mintea lor, şi astfel să le cuprindă tainele.
De aceea, grupuri mici, care urcau la Omul în zilele cu mare putere, au rămas la un moment dat acolo, făcându-şi astfel aşezare în vale, acolo unde pământurile erau liniştite, acolo unde se îmbinau şirurile lungi de porţi, lăsând un loc gol între unghiurile lor. Cu timpul şi-au făcut mari culcuşuri chiar în inima muntelui, după multe alte exemple din munţii din lume, acolo unde moşii trăiau ascunşi. Ştiau că în vremurile grele chiar oamenii din văi se vor retrage în munţi, dacă îşi vor lua inima în dinţi să trăiască acolo sus, după ce frica se va fi instalat de mult în inimile lor.
Până atunci, chiar călătorii şi învăţătorii trimişi de moşi aveau nevoie de ascunzişurile dintre munţi şi de sub munte. Pe urmă şi-au extins drumurile către toate locurile din jur, pe măsură ce mintea omului pierdea din putere. Învăţătura trebuia să dăinuie: şi pe vremea ce avea în curând să vină, grea - cum spuneau moşii, şi pentru vremea când lumea se va lumina din nou şi mintea omului va fi mai luminoasă ca oricând. Atunci omul va avea nevoie de întărire, să ştie că moşii şi învăţătorii neamului i-au lăsat bună întărire în lumea pe care o va vedea cu alţi ochi: şi nu cu ochi de minciună şi ne-har, ci cu ochi care să privească şi să vadă bine până în profunzimea bobului de grâu, acolo unde se ascunde sămânţa cea fertilă, şi inima din puiul de pom, şi din firul de iarbă: şi să crească împreună cu ele aşa cum trebuia, pentru a-şi susţine mai departe semenii. Lăsau pentru învăţătorii vremurilor ce aveau să vină, pentru călătorii-învăţători, pentru cei care aveau să schimbe privirea omului din zările vieţii pământurilor...
De aceea au trăit şi au muncit acolo, pe creştetul munţilor, departe de lume, şi totuşi în mijlocul ei...
Extinderea lor treptată, pentru a-şi lăsa întreaga învăţătură, s-a făcut în continuare pe crestele învecinate, acolo unde se putea ajunge uşor şi din văi, şi din locurile lor de muncă. Drumuri ferite duceau în sus, şi de o parte, şi de pe alta a munţilor. Moşii locuiau de mult sub munte, acolo unde ajungeau din văile de dincolo de munţii lor, dinspre rădăcina marilor rîuri din vale. Munceau şi traiau acolo, mergând spre alte locuri, dar venind des şi pe la Omul. La rândul lor, învăţătorii de aici ajungeau repede la moşii de sub munte, acolo unde dânşii lucrau, şi de la dânşii îşi luau învăţătură de lucru frumos, pe care îl duceau în munţii şi în văile lor, oamenilor. Învăţau să caute exact iarba sau felul de pământ care le trebuia pentru ca lutul să se modeleze mai frumos şi să fie mai rezistent la vremea rea, la fel şi fierul din care făceau cele trebuincioase în gospodăria lor. Puneau suflet şi cuvânt în fier, pe lângă bobul de un anumit fel de ţărână sau piatră fin măcinată, adusă din depărtări sau aşteptând ca apele să le aducă în văi, primăvara, când toate trebuiau aşteptate să vină şi să treacă, cu răbdare. Învăţau cum să coasă cuvinte pe brâu şi pe cămaşă, unde să le coasă pentru ca aerul să curgă mai frumos acolo, mai odihnitor pentru trupul omului, acolo unde omul are nevoie de lumină când trudeşte să-şi facă viaţa mai uşoară. Lăsau moştenire cunoaşterea lor pe ştergare, cele de mâini şi cele care ţin căldură la picioare. Modelau nu numai lutul pentru vase bune şi frumoase, bune pentru fiecare fel de mâncare pe care omul o poate păstra şi peste vară, şi peste iarnă; modelau lemnul din care îşi făceau cele de trebuinţă casei, fierul care lega părţile de lemn pentru a rezista vântului, şi ploilor de toamnă, şi tulburărilor de primăvară… Pietrele care mergeau să sprijine tot ceea ce clădeau în casa lor, în preajma ceselor lor, în drumurile lor.
Aduceau pietrele care schimbau lumina stâncilor, căci oamenii nu mai aveau putere să le mute cu mintea din loc, iar moşii îi învăţau să nu să facă treabă cu mintea - dintre cei care ar fi putut cu puţină opinteală, dacă nu ar fi muncit cu trupul lor atât de mult. Dacă treaba lor era să lucreze, să trăiască pentru lume - atunci să facă ceea ce ar fi putut să facă lumea. Lumea încă mai vedea cum curg luminile pietrelor, aşa după cum curg luminile oamenilor. Învăţătorii rugau călătorii trimişi de moşi să umble prin lume şi să găsească pietrele şi sâmburii fierului, al altor lucruri tari sau moi din lume, pe care ştiau să le pună meşteşugit la poalele stâncilor pe care aveau trebuinţă să le modeleze, pentru a face lumina lor să-şi schimbe cursul, puterea şi direcţia de curgere.
Aşa au construit Mama şi Copilul. Aşa au construit Păsările Cerului, Animalele Pădurii şi Animalele din Curtea Omului. Aşa au construit Şarpele care trăieşte şi în pădure, şi în curtea omului.
Aşa au construit Omul cu Cuşmă privitor în zări, şi Omul Fără de Privire, privitor la seamănul său. Omul care nu ştie a privi în interiorul său, dar ştie a privi în zări - şi omul care nu poate privi în zări, dar priveşte fără teamă în întunericul din sinea sa. Şi întunericul prinde a se lumina - tot aşa cum zările prind a se întuneca. Şi orbul priveşte în claritatea sa cum văzătorul nu mai vede în zarea sa, şi nu-i trebuie mult orbului să se întrebe cât îi va lua omului cu ochi să nu-şi mai chinuie vederea astfel, înceţoşată ca şi sufletu-i cuprins de frici şi de temeri nelămurite; stând unul în preajma celuilat, vorbindu-şi cu vorba şi cu sufletul, stând la sfat frăţeşte…
…Frăţeşte să-şi descopere unul altuia luminile şi întunecimile, să se accepte reciproc şi să se înalţe reciproc. Să ştie tot ceea ce poate face şi unul, şi altul, şi să ajungă să se învoiască reciproc…
Iar în vremurile în care vor fi Orbi şi Văzători, să nu-şi desconsidere puterile unii altora, căci toate sunt lăsate pe lume spre învăţătura tuturor: şi a celor care se cred învăţaţi, şi a celor care privesc mereu învăţătura vremurilor lor, şi a semenilor lor - deopotrivă.
Căci aşa îi este ursit neamului, să stea sub semnul Orbului şi al Văzătorului deopotrivă: oameni care văd şi oameni care nu văd, să muncească şi să trăiască împreună, dând povaţă înaltă celor care trebuie să le calce pragul; celor care aud despre ei - să audă de la ei de îndrumare, de povaţă: cum să se poarte ca şi ei, ca oameni buni unul cu altul, cum să se îngrijească de păsările cerului şi de animalele pământurilor, cum să stea sub vremuri şi sub lacătul lor, cum să trăiască numai în pământurile lor.
Şi pentru că multe neamuri vor veni, atrase fără să ştie nici ele de ce, să ştie omul de aici că misia lui este să poarte învăţăturile neamului în lume, primind şi numai puţin plecând să dea aşa - altora. Să stea omul - locului, ca pasărea în cuib şi ca animalul în curtea omului, ca un câine credincios să-şi apere avutul care numai învăţătură trebuie să-i fie. Căci casa de şi-o pierde, şi pământul de şi-ar pierde - învăţătura de bună cuviinţă să nu şi-o piardă în veci, indiferent cu cine ar avea de-a face.
Şi cel ce vine să îl schimbe să nu reuşească, ci omul pământului să-l schimbe, şi străinul să-şi amintească de unde i-a venit chemarea şi unde i-a fost plimbarea. Iar sufletul să i se-ncânte şi mintea să i se cufunde în bună-stare şi virtute.

ÎN ŢARA BUCEGILOR (1)

2009-03-14T15:52:00.002+02:00

Toate cele descrise până acum au avut ţelul deschiderii unor discuţii asupra celor care le putem vedea cu ochii noştri în diferite locuri din lume, în calitate de turişti cercetători ai locurilor pe care le vizităm. În locurile vizitate, istoria poate să fie vizibil expusă în înţelegerile ei – deşi cu subtilităţi spirituale pe care abia acum începem să le înţelegem, şi apoi să le studiem în detaliu. În alte locuri, detaliile au fost şterse de furtunile vremurilor, fie ele naturale, fie spiritual-normale: omeneşti. Sau sunt detalii aproape şterse de intemperii, pe care le putem ghici numai dacă cunoaştem fenomenologia care a stat la baza consemnăriilor desfăşurate în locul vizitat, şi putem contribui la formarea unui curent de opinie publică pentru conservarea locurilor. Sunt multe locuri în lume cunoscute ca aparţinând întregii lumi, dar gestionate local fără răspunderea necesară şi cu arogarea unor drepturi nelegale, numai pentru faptul că altcineva nu se preocupă. Şi ţara noastră se află într-o asemenea situaţie, după o lungă perioadă de timp în care atenţia oamenilor s-a îndreptat către cu totul alte ţeluri.
Cele dintâi locuri pe care le vom vizita în călătoriile noastre vor fi locuri din ţara noastră, dar în acelaşi timp, fără nici un fel de alte probleme, ne vom îndrepta atenţia şi către obiective din alte ţări, vizitate de multă lume în ultimul timp. Vom detalia pe loc elemente de cunoaştere, având în vedere faptul că deja s-a făcut o deschidere mare prin activitatea depusă în aceste două bloguri. Vom continua să desfăşurăm lucrările cu caracter spiritual pe Blogul unui om cuminte, precum şi studii detaliate privind elemente de cunoaştere legate de vizitele, de drumurile noastre spirituale.

MUNŢII BUCEGI: BUŞTENI: PLATOUL BABELOR ŞI PEŞTERA IALOMICIOAREI

Drumul nostru porneşte din locul numit Babele, unanim cunoscut acum, un loc a cărui prezentare a fost făcută indirect în prima expunere a blogului. Locurile au fost străbătute de oameni încă din timpurile foarte vechi, cu mult timp înainte de ultima glaciaţiune: dar nu pentru a fi de la bun început locuite, ci cu un alt scop, de o înaltă ţinută spirituală: pregătirea biosistemului planetar pentru locuirea împrejurimilor, apoi chiar locuirea lor, de către grupuri spirituale aflate atunci în drum către Pământ. Erau grupuri spirituale aflate în călătorie prin univers, pentru a-şi consolida multe manifestări mai vechi şi pentru a învăţa încă mult mai multe manifestări noi, în compania multor alte grupuri spirituale aflate în călătorii cu scopuri asemănătoare. Deşi ele cunoşteau bine necesitatea trăirii în linişte, în pace cu toate vieţuitoarele planetei, până la adaptarea lor completă (complexă, de asemenea, este un lucru care este necesar să fie luat în considerare), nu aveau cum să cunoască în amănunt desfăşurările totale de biosistem şi modul în care acesta este întotdeauna particular-sensibil la schimbările care au loc în câmpurile planetare: cel fizic, cel astral şi cel mental deopotrivă.
Căci, dacă noi cunoaştem, în linii mari, biosistemul planetar (pământean), nu cunoaştem în detaliu biosistemul astral – adică vieţuitoarele întrupate în corp astral, trăitoare şi ele, de asemenea, în mediul în care trăim şi noi. Desfăşurarea biosistemului astral este deosebit de importantă pentru orice vieţuitoare, conştientă la nivelul său personal de viaţă pe care o duce şi de aceea desfăşurată la nivelul său de percepţie. De aceea, orice schimbare planetară – cu atât mai mult la nivelul câmpului oamenilor deosebit de activi în plan astral (emoţional)-mental, conduce la schimbări de percepţie în planul de manifestare a acestor spirite micuţe, întrupate în corp astral. De altfel, este necesară o astfel de bogăţie permanentă de biosistem astral în jurul nostru – al vieţuitoarelor întrupate în corp fizic: ele sunt de o importanţă cu adevărat vitală pentru spirite fără multă experienţă de întrupare. În momentul terminării vieţii lor în corp fizic, chiar dacă ele se reîntrupează repede, mult mai repede decât mamiferele şi oamenii, tot petrec un timp în corp astral – conform aceloraşi forme de existenţă descrise pentru oameni (doar mult mai simple, cu sarcini simple de trăire) aşa cum au fost discutate în articolul pe care îl regăsiţi aici:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

Dacă biosistemul astral este sărac reprezentat sau alungat de o activitate intensă umană, entităţile proaspăt destrupate ar sesiza imediat diferenţa: adică singurătatea lor, simţind o frică teribilă de ea. Mult mai apropiate de evoluţii obişnuite în companii extrem de numeroase, întrupate în tot felul de structuri de grup (stol, cârd, banc (de vieţuitoare marine), turmă, etc), dacă se trezesc singure în mediul lor astral, după pierderea corpului lor fizic, frica se instalează într-o fracţiune de secundă, şi următoarea întrupare nu ar mai putea avea repede loc. Căci o întrupare trebuie să se facă liniştit, drept pentru care, cu cât vietăţile sunt mai mici, cu atât ele nu simt de loc sau simt extrem de puţin pierderea trupului lor (atunci când mai capătă exprienţă de întrupat şi se pregătesc pentru învăţătura de destrupare). Pentru cele care învaţă să lupte pentru viaţa lor, ca sarcină personală de destin, încep să simtă, prin corpuşoarele lor micuţe, dar dotate cu senzori specializaţi treptat pentru a simţi durerea, moduri diferite de simţire a necesităţii de a lupta pentru viaţa lor, adică pentru supravieţuire. Pe măsura creşterii lor spirituale, vor cunoaşte treptat şi singurătatea: în întrupare şi în despărţire de întruparea în corp fizic, adică ceea ce numim viaţa dintre două vieţi, dintre două întrupări în corp fizic. Dar nu este cazul tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, care se obişnuiesc, dimpotrivă, să trăiască în medii bogat reprezentate în întrupări de tot felul (aşa cum ştim că este compus biosistemul pământean); într-un asemenea mod de trăire, ele se sprijină pe obişnuinţa cu aglomeraţia de semeni pentru a învăţa diverse manifestări: cum să se hrănească (abundenţă de feluri de aceeaşi natură, pe care le cunosc astfel şi pot alege în orice fel de situaţie de întrupare, după cum le va fi mediul de trai), cum să se înmulţească, cum să se apere, cum să sălăşluiască împreună, etc.
Iată aşadar cât de important este pentru biosistemul mărunt, să trăiască într-un mediu bogat reprezentat – atât în corp fizic, cât şi în corp astral. Şi cum biosistemul astral se sperie mult mai uşor de vibraţiile din mediul de trai obişmuit, era necesar în asemenea străvechimi (cîteva zeci de milioane de ani) ca întreg biosistemul de mărime medie să fie îndepărtat treptat sau obişnuit cu activitatea astral-mentală umană – ale cărei vibraţii se transmit rapid în mediul planetar.
Ajutători planetari – pe care, în acel moment, nu-i mai putem numi cu uşurinţă nici lemurieni, şi nici atlanţi (şi vom vedea de ce) au avut ca sarcină parcurgerea prin propriile forţe (adică cu piciorul) a multor ţinuturi din continentul uriaş, format atunci de: America de Nord, Europa şi Asia. Aveau ca sarcină folosirea comunicării între indivizi aflaţi în mers, fiecare pe un parcurs bine stabilit şi binecunoscut de membrii întregii misiuni.
Munţi şi văi, lunci, şesuri, ţărmuri şi chiar ape au fost astfel străbătute de ajutătorii secundari, ajutătorii planetari: cu sarcini cuprinzând în acelaşi timp şi ajutor pentru populaţiile spirituale planetare mai mici (biosistem vegetal şi animal deopotrivă), şi ajutor oferit în egală măsură populaţiilor umane – existente deja pe planetă (cei pe care azi îi numim lemurieni) şi ale celor care aveau să vină, în curând: cei pe care i-am numit atlanţi. Vom reveni cu precizări privind aceşti ajutători secundari.
Atlanţii nu s-au numit pe ei înşişi în acest fel venind cu numele lor pe Pământ, ci au fost grupuri mari de spirite întrupate pe locurile marelui continent pe care ei l-au locuit în majoritatea vieţilor dinaintea ultimei glaciaţiuni: continent numit – după sunetul generat de structurile sale interioare şi exterioare deopotrivă: A Tlan, situat între Oceanul Pacific şi munţii Urali de azi. Dincolo de care sunetul pământurilor se schimbă total, format de pământurile pe care le numim Cian (numit de noi Asia, azi).
Dacă “plimbarea” acestor ajutători era o lucrare puternic ancorată în realitatea planurilor locale de evoluţii, să vedem şi felul în care se desfăşurau fazele acestei lucrări, pe scurt: pornirea lor avea loc dintr-un spaţiu asemănător scopului sarcinii grupului de lucrători, dar din cu totul alte motive – în principal datorită structurilor interioare ale pământurilor, cu compoziţii particulare ale solului şi subsolului. Principala formă de depistare a unor asemenea locaţii era sunetul, perceput mental. Sunetul avea pentru acest fel de lucrători cea mai mare importanţă, mai mare decât luminiscenţa locurilor, căci compunerea lui este o radiaţie ce poate fi descompusă şi perfect înţeleasă în lucrări de multe feluri, nu numai de felul celor pe care le descriem aici. Comparativ cu marginea locurilor lăsate în urmă, lucrătorii trebuiau să facă o uniformizare de sunet, prin sunetul emis de ei înşişi, uşor şi constant între teritoriile parcurse de fiecare membru al grupului, şi apoi pierdut treptat pe margini pentru a mlădia diferenţele între teritoriile parcurse de ei şi restul teritoriilor învecinate. Urmând scopul descris, ei porneau aşadar de la locuri cunoscute de vieţuitoare ca fiind improprii vieţii lor şi creau un spaţiu larg de câmp emoţional-mental propriu oamenilor vremurilor lor: cei care aveau să reprezinte grupurile de spirite venite din alte părţi ale universului, pe Pământ. Era o amprentare mentală a spaţiilor în direcţia pregătirii acestora pentru sosirea celor care, pe Pământ, îi vom denumi atlanţi.
Este de precizat că astfel de lucrări nu erau cele dintâi realizate de acest fel de ajutători. Chiar unii dintre ei participaseră în trecut la formatarea pământurilor altor continente pământene, căci după plecarea fiecărui popor spiritual principal care împânzeşte câmpurile planetare cu alte feluri de vibraţie decât cele ale poporului care va veni ulterior, este necesara o astfel de formatare. Înaintea oamenilor, pe fundalul unui biosistem mărunt şi în condiţiile în care mamiferele nu erau forma reprezentativă de răspândire în mentalul colectiv planetar, saurienii fost poporul principal cu mentalul şi emoţionalul cel mai puternic, şi distinct, în câmpuri. Părăsirea evoluţiilor lor pământene a necesitat formatarea câmpurilor astral-mental, de către ajutători comuni pentru cele două feluri de populaţii spirituale, în vederea primirii şi realizării confortului spiritual al oamenilor. Spirite evoluate comparativ cu saurienii, creatoare conştiente cu multă experienţă în creaţia materială, ele aveau nevoie de evoluţii pe Pământ pentru învăţături de extindere a cunoaşterii lor în acest domeniu (al creaţiei materiale conştiente), în condiţiile energo-materiale ale acestei planete. Ei au au numit-o, în timp, Pământ, cuvânt cu o vibraţie aparte, pentru a o deosebi de dimensiunea paralelă de o frecvenţă superioară a locurilor de aici, numite astfel pământuri, delimitându-se de dimensiunea creatoare arhetipală care a creat locurile pământene mult mai potrivite evoluţiilor lor de început.
Formatarea pământurilor s-a realizat blând, în mare linişte, treptat, cu grijă pentru toate vieţuitoarele planetare, nu numai cele locale. O astfel de lucrare a presupus nu numai formatarea iniţială a locurilor, necesară primirii liniştite a populaţiilor spirituale umane, ci şi faze intermediare, pentru tot felul de populaţii spirituale care au tot venit, treptat, pe Pământ, indiferent dacă unele grupuri au stat aici mult mai puţin timp decât altele.
O asemenea sarcină a avut şi un alt scop, urmărit în timp, de asemenea, pentru primirea multor grupuri spirituale pe Pământ: formarea unui volum de informaţii ajutătoare pentru chiar grupurile care veneau, rând pe rând, şi evoluau în corp astral pentru o adaptare de început, în preajma Pământului. Ajutau astfel la orientarea spiritelor în planul creaţiei materiale cu specific pământean (aşa cum am mai spus: în condiţii particulare, energo-materiale locale), în cel al comunicării şi în cel al creării de relaţii în procesele de trăire locală. Oricât de multe ar cunoaşte spiritele pe scara evoluţiilor lor, la începutul trăirilor lor pe o planetă au neapărată nevoie de o acomodare şi de exemplificare de folosire a corpurilor locale pe care le vor folosi, o expunere de exemplu privind cele trei ramuri principale de activităţi umane (în cazul nostru), de mai sus. Când spiritele ajung să se orienteze singure în orice fel de condiţii, pe toate meleagurile universului, adică spunem că încheie o primă fază de evoluţie – aceea numită primară – ele pot să se descurce perfect în ramurile de activitate binecunoscută de ele – cele de mai sus. Dar ele tot au nevoie de acomodare şi de exemplu primit rapid în alte ramuri, feluri de învăţături, pe care le vom numi secundare, spiritele aflate în asemenea evoluţii numidu-se pe ele înseşi “secundare”, căci îşi pun semenii mai tineri pe primul loc în cursul învăţăturilor pe care ei le vor primi în continuare: de ajutor oferit primarilor. Dar ei urmăresc şi ajutorul primit de la coordonatorii tuturor evoluţiilor simultane desfăşurate în univers (şi, normal – local, pe Pământ), numiţi de către secundari: Centrali – adică aflaţi în centrul atenţiei proprii de învăţătură pentru a-i ajuta pe primari. Pentru trecerea de la o etapă de evoluţie la alta, coordonatorii evoluţiilor umane – şi, de fapt, generale din univers – se servesc de evenimente planetare, stelare şi univesic-zonale (adică caracteristice unei zone bine delimitate din univers). Aşadar, omenirea nu a traversat perioadele sale de evoluţie decât folosindu-se de armoniile universale; oamenii au înţeles din vremurile străvechi acest lucru. Nu se poate spune că, dacă în etapa mentală omul se folosea intens şi conştient de ritmurile care dau fenomenologia planetară, nu face acelaşi lucru şi astăzi, în linii mult mai generale este drept. Chiar dacă nu conştientizăm totul perfect, sau chiar dacă numim acest lucru altfel, tot ţinem mult seama de această ciclicitate, ritmicitate cu care, ca o respiraţie regulată, universul ne vorbeşte. Şi noi respirăm cu el odată, clipele noastre se adună în ore, zile, săptămâni, ani şi grupări de ani în care se petrec evenimentele planetare şi cosmice, în funcţie de care ne potrivim vieţile şi activităţile.
Cu atât mai mult omul mental se putea raporta la evenimentele cu care se confrunta în lumea lui, cunoscându-le bine şi extrapolând cunoaşterea sa la înţelegerea altor ritmuri, mai ample, care le cuprind pe toate celelalte. În acest context, oamenii au cunoscut întotdeauna şi ritmurile planetare, şi felul în care organizările uriaşe de evoluţii îi cuprind şi pe ei: iar ei trebuie să le ia în considerare, folosindu-le permanent. Pe Pământ, spiritele venite în evoluţii parţial regresive învaţă, aprofundează şi îşi îmbogăţesc experienţa observării celor mai multe asemenea schimbări, pentru care acasă – în locurile în care îşi desfăşoară evoluţiile progresive – nu au putere, la începuturile treptelor lor de evoluţie, să stea cu răbdare – într-un singur loc, o perioadă îndelungată, pentru a observa esenţa desfăşurărilor ritmurilor locale. Pentru a le înţelege rădăcinile, dezvoltările, pierderea lor subtilă în noianul altora mai puternice sau mai lungi, mai slabe, mai scurte, de vibraţii diferite, cu efecte diferite în acelaşi plan, în planuri diferite sau asupra unor populaţii spirituale evoluante în astfel de medii, la a căror trăire sunt astfel participanţi şi, uneori, prea-puţin-înţelegători.
Pe o planetă cum este Pământul, într-un sistem planetar cu obiecte stelare rare, într-o galaxie în care stelele sunt şi ele relativ rare, desparţite de distanţe uriaşe, disponibilităţile de mişcare galactică sunt practic nule din perspectiva sistemului corporal local, neputincios pentru părăsirea planetei pe timp îndelungat. Astfel spiritele învaţă să stea la punct fix, să se adapteze unor asemenea şederi, să studieze fiecare moment al existenţei locale – din condiţiile corporale şi de biosistem planetar local.
Cu atât mai mult la trecerea între două etape, trecere pe care omenirea a conştientizat-o complet, total, de la primul până la ultimul om, de la cel mai fin până la cel mai grosier eveniment, de la cea mai superficială – la cea mai profundă nuanţă existenţială.
Au ştiut şi au lucrat, aşa cum se lucrează formatările întotdeauna, de care fuseseră conştienţi toţi oamenii clipă de clipă: conştienţi de toată munca secundarilor şi de tot avantajul unei asemenea munci, pentru toate vieţuitoarele pământene. Au avut cu toţii parte de programe de adaptări, permanent actualizate de aceiaşi secundari-ajutători-lucrători răspândiţi în întreaga lume, făcând parte din asemenea programe de pregătire a întregii umanităţi: a tuturor spiritelor umane pentru perioada care avea să vină.
În toată lumea, perioada ultimei glaciaţiuni, precum şi perioada care I-a urmat, a fost trecută de astfel de secundari rămaşi în enclave de lucru, în timp ce majoritatea oamenilor au părăsit benevol întrupările în corp fizic, urmărind evenimentele din corp astral. Rostul acestor enclave era păstrarea de exemple de desfăşurare a muncii manuale, depusă aici de către aceiaşi secundari, coordonaţi de Centralii şi proprii lor ajutători astrali şi dimensionali. Întrucât corpurile lor erau cele vechi, fine ca structură, ca textură a ţesuturilor, munca lor a fost o lucrare complexă, ajutându-se de multe elemente mentale, deşi munca de bază a fost aceea manuală. S-a pus atunci bazele industriei – manufacturiere în astfel de începuturi – conform necesităţilor de creare manuală a unor obiecte după felul celor care oamenii le avuseseră în perioada anterioară – dar executate mental. Putem face o asemănare între felul de a se crea actual (deşi foarte grosier spus) tehnologic, computerizat – şi munca exclusiv manuală aşa cum o cunoaştem azi. Vom detalia şi acest lucru, la vremea exemplificărilor.
Asemenea enclave au fost realizate în munţi, între munţi apropiaţi, pe înălţimile cele mai mari ale continentelor. Pe tot timpul retragerilor lor, printre multele lor sarcini, cei retraşi au modelat locul lor momentan de trai în felul în care aveau să poată trăi oamenii în vremurile care aveau să vină: arta cu toate formele ei de prezentare de azi îşi găseşte astfel rădăcinile în asemenea locuri de retragere. Vom detalia pe parcursul studiilor multe segmente ale acestei munci-lucrare de o uriaşă complexitate în lume.
Vremurile, apoi şi oamenii care le-au trăit s-au petrecut unele după altele, cu generaţie umană după generaţie, refăcându-se local structurile lumii, după felul şi asemănarea celor petrecute în vremurile străvechi. Primele generaţii au fost copiii celor din enclavele lucrate cu toată măiestria cunoaşterilor lumii: cele mai frumoase, cele mai măiestrit-create lucruri care s-au făcut vreodată în piatră, lemn, os, textile. Lucruri care descriau viaţa, cunoaşterea şi puterea de pătrundere a celor care au dat din nou viaţă lumii şi creaţiei ei.
Urmaşii lor au preluat toată cunoaşterea, deşi vremurile nu le-au mai permis să facă lucrurile la fel: vremurile şi corpurile lor, pe care le schimbaseră cu altele mai dense, mai grele – dar mai mici, pentru a nu le fi greu să se descurce în lumea lor, lăsând naturii să-i ajute prin toate materialele pe care învăţau să le modeleze. Înca mai era modelarea făcută cu mintea în participaţie cu trupul, unde mintea = mentalul remanent, care nu mai modela, dar care putea căuta cele mai bune materiale pentru fiecare obiect în parte, cele mai bune locuri de locuit, cele mai calitative lucruri de creat – după puternice percepţii, încă nu de tot pierdute. Încă mai erau puternici, iar urmaşii lor aveau să-i vadă realmente aşa cum încă mai erau: încă mai erau luminoşi, încă emiţând un sunet melodios împrejurul lor, încă văzând în inima cerurilor sau în inima unui fir de pământ. O „artă” care avea să se piardă curând, căci nici vremurile nu mai puteau fi folosite – nici măcar pentru atâta lucru cât mai puteau face acum. Venise vremea să trăiască în noutatea aşteptată, pentru care se pregătiseră atât de mult.
Arta străvechilor nu era însă pierdută. Mai întâi ea a coborât din munţi – în văi. Lumea din văi ştia că cele măiestrit lucrate sus, sau pe insulele depărtate, fuseseră de fapt exemplu de făcut, pentru ei, oamenii-urmaşi: cum să-şi facă casele, prinzând lumina în modul cel mai bun pentru toată ziua, dar protejându-i în fel şi chip împotriva intemperiilor, împotriva apelor vijelioase, ţinând seama de păduri, de câmpuri, de munţi, de locuri bune şi de locuri greu de îndurat; departe sau aproape de ele, folosindu-le sau nu, ori folosindu-le numai când anumite clipe din ani le erau bune. Şi multe altele la fel.
Nimic nu era pierdut, apoi, pentru că mulţi (şi totuşi, atât de puţini!) dintre străvechi erau în continuare printre oamenii care trăiau acum oriunde în lume. Oamenii obişnuiţi uitau – dar îşi puteau aduce aminte multe lucruri, doar privind acolo unde li se spunea, povestindu-şi apoi unii altora, în familie, din generaţie în generaţie. Munca de zi cu zi le lua mult timp, nu mai aveau timp să se concentreze în toate părţile: erau învăţaţi să se concentreze la ceea ce aveau de făcut, pentru a face cu îngrijire, cu înaltă preţuire, de o foarte avansată calitate. Aveau însă învăţăturile lor pretutindeni, existau oameni de legătură cu ei, aveau exemplele lor vii pretutindeni. Oriunde se duceau, găseau asemenea locuri care le aminteau mereu ce trebuie să privească, ce trebuie să facă şi cum trebuie să primească lumea în care trăiau.
Oamenii de acum era poporul cel nou. Omul – era omul cel nou. Îndemânarea se forma greu, dar totuşi uşor, pentru că doar trebuiau să şi-o reamintească. Să aibe încredere şi să-şi reamintească ceea ce ştiau; şi ştiau că, cu cât vor avea mai multă răbdare să-şi amintească mai multe lucruri din propriul trecut, cu atât aveau să nu uite mai multe lucruri în viitor. Viitorul era al uitării de sine, de multe – uneori de tot. Dar intuiţia, părerea, înţelegerea aveu să-i ajute mult, şi ei ştiau bine acest lucru.
Străvechii lucrau în continuare pentru acelaşi scop, dar privit din perspectiva celor care ştiu bine cum vor decurge vremurile, cum se vor schimba oamenii. Dacă ei cunoşteau bine toate cele care fuseseră, fără să uite absolut nimic, şi ştiau bine sensurile celor care urmau să vină, tot ceea ce făceau ei era îndreptat către realizarea a două linii importante de creaţie:
– crearea unui sistem de perpetuare a cunoşterii care putea fi folosită în viaţa de toate zilele, chiar şi inconştient în partea sa profundă – dar utilizabilă prin intuiţia omului că „îi face bine”. Folosind astfel o asemenea moştenire, omul se încredinţa că tot ceea ce prelua era bun, la început cu neştiinţă profundă, dar cu respect pentru strămăşii săi, de la care ajungea învăţătura până la el, urmaşul. „Binele” se oglindea în eficienţa lucrărilor, fiabilitatea=rezistenţa în timp, cu păstrarea îndelungată a calităţii funcţionărilor, precum şi cu posibilităţi de aplicare la o gamă largă de alte lucruri şi evenimente din viaţa curentă a omului.
– crearea unor elemente constructive de mare profunzime, cu aparenţă de normalitate pentru etapa intuitivă, dar care să permită celor care aveau sarcini de mare profunzime, subtilitate, să se orienteze după ele, iar pentru momentele în care întreaga populaţie a locurilor avea să-şi recapete în timp, abilităţile de percepţie extinsă mentală, să fie tuturor o întărire, prin mesajul oferit, pe calea înţelegerii că lumea nu a fost aşa cum se prezintă în greaua încercare a etapei intuitiv-manuale, şi nici viitorul ei nu este tot atât tot atât de dur aşa cum i-a fost recentul trecut. Să înţeleagă omul că ceea ce vede, aude, simte, şi intuieşte încă şi mai mult, este o normalitate care se dezvoltă şi va ajunge încă şi mai mult perceptibil, şi mai puternic şi profund lucrativ decât a fost până acum.
Adică – din perspectiva lor, dar şi a noastră, a celor care ajungem să trăim aceste vremuri – este exact ceea ce trăim acum, în această perioadă de trecere, rapidă, dezorientantă pentru mulţi oameni, dar deosebit de întăritoare pentru cei care ajung să înţeleagă toate acestea ca fiind cale de dezvoltare, de perpetuare a omenirii, azi.
Cu alte cuvinte, înţelegând din ce în ce mai profund azi cele rămase de la strămoşii noştri, în lume:
– pietre uriaşe (greu de distrus de „mâna” timpului) cioplite în anumite feluri, astfel încât ele să imite energetica umană; să povestească, să tălmăcească, după ajutorul legendelor locului şi înţelegerilor intuitive ale încă multora, care este calea şi cum se ajunge la recuperarea încrederii totale a omului în forţele sale proprii; care să spună cum erau pământurile şi cum se înnoadă şi deznoadă marile canale energetice transcontinentale, marile rifturi energetice, marile structuri care ţin fiinţele, toată viaţa pământurilor şi tuturor vieţuitoarelor lor din lumea pe care ajunge astfel omul să o cunoască cu alţi ochi, şi s-o audă cu alte urechi;
– obiecte casnice de toate felurile, realizate pentru o funcţionalitate strictă, purtând pe ele, cu ele, inscripţii formatoare de manifestări sau aducătoare-aminte de puteri pe care omul le putea uita pe moment, însă de care încă îşi mai putea aduce aminte în semnificaţia lor, urmându-le „sfaturile”; dar şi bune pentru vremurile când nici amintirea nu va mai fi, aducătoare din subconştient de multe lucruri uitate, adică stimulând intuiţia; apoi chiar cunoscând omul că dacă face ceea ce îi vine în minte ca o boare, ca o părere, ca un vis frumos şi bun, îi va purta un mare bine pentru viaţa sa şi a celor din jurul sau. Obiecte care să atragă înţelegerea celor nevăzute şi neauzite, dar care să conducă la păstrarea în continuare a încredinţării că ceea ce face sufletul, simţirea omului să vibreze puternic este exact ceea ce există, dar omul a pierdut treptat – insă nu şi pentru o veşnicie – din cunoaşterea sa cotidiană. Instrumente de cantat care să-i mlădieze sinţirea către armoniile universale pe care omul să le simtă, să le perpetueze în viaţa sa, să le ofere urmaşilor, căci ele cântă despre armoniile de sunete care se împletesc şi vorbesc omului în sinea lui cea necunoscută, purtându-l către, însoţindu-l către clipele în care va putea să le cuprindă din nou pe toate: infinitul si eternitatea...
Obiecte mărunte de purtat pe corp, care să-l întărească şi să-l protejeze, care să-i aducă trupului mlădierea minţii prin curăţirea inimii; obiecte care să-i aducă în suflet, apoi şi în minte – când s-o putea aşa – înţelegerea tuturor celor pe care le-a folosit fără să ştie profunzimea fiinţării lor, dar a simţit bine această nuanţă fină „că-i face bine” şi care, în final, îl va conduce la cunoaşterea felului în care toate acestea i-au perpetuat viaţa, sănătatea, comportamentul frumos, bunătatea faţă de semeni şi toate vieţuitoarele pământurilor, aerului şi apelor... De la care au învăţat astfel oamenii, în continuare, din ce în ce mai multe lucruri, şi mai bune, şi mai frumoase...
– obiceiuri de purtare, de hrănire, de ajutor primit şi oferit, care menţin sănătatea omului, cu puteri nevăzute, nici măcar bănuite, dar care se relevă a fi bune, generaţie după generaţie: pentru om şi pentru familia sa, pentru comunitatea sa, pentru animalele sale, pentru toate vieţuitoarele care însoţesc omul în viaţa sa, în periplul său pe meleagurile şi în timpurile mereu în schimbare; care conduc treptat, din „floare” în „floare”, către timpuri noi, din ce în ce mai înălţate, ajutând omul să se ridice din greu şi din jale; şi arătând fiecărui om în parte cum să se aplece în ajutor oferit fiecărui seamăn al său, fie el cuvântător sau necuvântător. Trăirea sublimă a omului mereu cercetător, mereu ridicat de-asupra greului şi răului din lumea pe care o petrece privind-o mereu, în zări sau în bobul său de viaţă-cu-viaţă-alăturându-se-mereu, lipindu-se cu drag-de-viaţă de misiunea fiecărui fir de praf şi fiecărui strop de rouă: pieritoare, şi totuşi făuritoare de eternitate.

DENUMIRI SAU CODURI DE VIBRAŢIE

2009-03-08T22:22:00.007+02:00

Pentru a putea ajunge să discutăm despre denumirile localităţilor, este necesar să ne întoarcem la cunoaşterea faptului că fiecare structură planetară emite lumină şi sunet. Să avem în vedere, de asemenea, faptul că este bine să gândim la scară lărgită, universică, pentru a putea înţelege în mod extins lucrurile pe care suntem pe cale să le studiem fără teamă, fără ruşine în faţa celor care ne pot tăia aripile avântului pe care trebuie să-l păstrăm, chiar şi atunci când ne poziţionăm la nivelul unor cunoaşteri din imediata noastră apropiere.
Asemenea emisii se suprapun permanent şi niciodată nu vom avea, nicăieri, o singură emisie pură, independentă de a altor structuri. Putem să facem referire la înţelegerea faptului că fiecare structură emite astfel şi că spaţiul care ne înconjoară este un complex al emisiilor de acest fel. Putem astfel să înţelegem faptul că trăim într-o mare, într-un ocean de emisii ale structurilor care ne înconjoară şi ale structurilor corpurilor pe care le avem, de care ne folosim să ne manifestăm ca spirite întrupate. Suntem astfel în stare să le departajăm şi să studiem fiecare asemenea emisie: şi felul în care recepţionăm fluxurile radiante ca fiind astfel de emisii, precum şi efectele lor în diferite planuri: personale şi ale structurilor din mediul de trai.
Se pot studia astfel seturi întregi de emisii şi efecte care, la incidenţe de tot felul, crează la rândul lor, alte emisii, alte efecte. Universul este astfel, privit prin prisma unor asemenea emisii, recepţii şi efecte ale celor două fenomene – exact acest ocean de radiaţii pe care întrupaţii de pretutindeni le studiază şi le folosesc în cunoaşterile specifice tuturor treptelor de evoluţie.
Modul în care astfel de emisii, apoi reflectări, susţineri ale acestor incidenţe prin prisma propriilor emisii corporale, se pot înţelege şi folosi în evoluţii, face parte din seturi de receptii pe care se bazează seturi de recepţii pe care se bazează comunicarea între spiritele întrupate. Este o comunicare care, la rândul ei, ajută la dezvoltarea formelor de relaţionare între spirite şi, mai târziu, pe scara evoluţiilor, între grupuri mai mari sau mai mici de semeni cu care vin în tangenţă. În corespondenţă – zicem, mai cuprinzător.
Ceea ce trăim azi nu este nicidecum – după cum m-am străduit până acum să fie arătat – efectul unor evoluţii de la animal la om pe aceeaşi planetă, care să fie mai departe efectul unei dezvoltări omeneşti pe baza muncii manuale, care să fi condus la dezvoltarea creierului exclusiv în direcţia creaţiei materiale: chiar dacă lumea mai mult despre ea vorbeşte azi. Moştenim foarte multe cunoaşteri din epoca mentală anterioară, desfăşurată de toate spiritele întrupate în baza unui volum impresionant de cunoaştere anterioară: rod al unor trepte de evoluţii deja parcurse, de la treptele anterioare de necreator – la creator inconştient (conjunctural) şi la creator conştient, care înaintează în formarea experienţei sale multiple pe două căi :
– prin creaţie cu corpuri de vibraţie foarte înaltă (pe Pământ corpurile mentale), în condiţiile în care mediul de trai (stelar, planetar) este la rândul său de vibraţie foarte înaltă. În acest context, înaintarea pe calea creaţiei conştiente este rapidă, cuprinzând cu uşurinţă seturi adiacente de modalităţi de creaţie (adică: asemănătoare, aflate în tangenţă, înlănţuindu-se una în funcţie de alta, chiar dacă sunt urmarite direcţii diferite – de aceea folosesc cuvântul „adiacent”);
– prin creaţie cu corpuri de vibraţie mai joasă (pe Pământ corpurile fizice), în condiţii în care mediul de trai (stelar, planetar) devine şi el, treptat, de vibraţie din ce în ce mai joasă: nu însă chiar atât de joasă încât să pericliteze evoluţiile spiritelor care se ajută de astfel de corpuri în timpul parcurgerii propriilor lor evoluţii.
Asemenea evoluţii se sprijină permanent pe necesitatea formării de obişnuinţă de manifestare, în funcţie de necesităţile proprii de învăţătură. Astfel de învăţături se desfăşoară rapid şi eficient prin ajutorul primit de la spirite cu evoluţie înaintată, făuritoare ale marilor structuri universice şi coordonatoare ale evoluţiilor spiritelor de pretutindeni.
Şi pentru că asemenea coordonatori nu-şi doresc niciodată însingurarea prin întâietate, ei procedează la organizarea, în paralel cu evoluţiile progresive – adică evoluţii îndreptate către progresul exclusiv personal – a unor seturi de evoluţii care le întrerup pe cele progresive, pentru ca spiritele ajutatea astfel să înveţe la rândul lor cum să devină ajutători tot atât de pricepuţi ca şi cele care le ajută şi pe ele. Asemenea evoluţii sunt parţial regresive (şi acest lucru nu trebuie luat drept o involuţie), adică: pentru a învăţa să ofere ajutor celor mai tinere spirite intrate în evoluţii, vibraţia medie personală este ecranată prin sisteme corporale complexe, care obligă radiaţia spirituală să se împartă pe susţinerea unor structuri materiale (numite de noi corpuri) de o mare complexitate. Acest lucru este însă bun pentru spiritele astfel ajutătoare căci, în asemenea situaţii, ele reuşesc să-şi înţeleagă separat fiecare forţă interioară pe care a ajuns să o dezvolte prin evoluţiile lor anterioare. Astfel de evoluţii regresive, desfăşurate însă puţin timp, la intervale mari de timp petrecut în evoluţii progresive, nu ştirbesc cu nimic dezvoltarea forţelor interioare, ci ajută la conştientizarea particularităţilor lor, în conjuncturi de vibraţii joase, pe care spiritele nu le mai pot întâlni în evoluţiile lor progresive în acest univers. În universuri de vibraţie mai înaltă, evoluţii momentane se pot desfăşura simultan la nivele diferite de vibraţie, dar în Universul Fizic Solid – universul de evoluţie a spiritelor primare, aflate la început de drum evolutiv – nu se folosesc astfel de metode, tocmai pentru că spiritele mai tinere nu le înţeleg şi nu le pot desfăşura cu forţele lor: ori nu le au, ori nu şi le pot încă conştientiza. Dar sunt ajutate să şi le conştientizeze, treptat: prin intermediul corpurilor pe care le au pentru manifestare şi prin manifestare ajutătorilor care vin în viaţa lor, oferindu-le exemplu şi sprijin de desfăşurare.
Astfel ajung grupuri mari (şi grupuri mai mici) de spirite să evolueze împreună pe aceeaşi planetă, un timp mediu pentru fiecare grup în parte, în funcţie de puterea de susţinere a unor activităţi (trăiri, manifestări) în condiţii de:
– vibraţie planetară joasă, care le limitează manifestările cu care s-au obişnuit anterior, la nivele înalte de vibraţie;
– biosistem planetar foarte bogat, care crează o masă uriaşă de emisii de toate nivelele vibraţionale, într-un mediu la rândul său foarte activ în emisii şi recepţii de tot felul;
– sisteme sociale complexe (aşa cum sunt cele umane, în cazul nostru), care reflectă formele de evoluţie desfăşurate de grupuri de spirite aflate pe planetă: şi mai vechi, şi mai noi, şi grupuri aflate în tranzit către planete cu vibraţie mai înaltă sau către planete de vibraţie mai scăzută. Grupurile aflate în tranzit se pregătesc intens aici, pe Pământ, pentru a face faţă unor medii sociale încă şi mai activ-agresive decât cele cu care ne confruntăm pe Pământ (de aici şi dezvoltarea multor şcoli de arte marţiale, academii militare, etc.)
În astfel de conjuncturi, comunicarea umană în etapa mentală, anterioară acestei etape intuitive pe care o traversăm acum, la finalul ei, s-a format prin preluarea sunetelor emise de structurile planetare locale, adică din locurile unde era omul obişnuit să trăiască. Asemenea structuri planetare pot fi asemănătoare în diverse locuri de pe planetă, însă incidenţa lor cu alte radiaţii (cosmice, local-planetare, climaterice, de încărcare cu biosistem şi cu construcţii create de oameni) le face să poarte o încărcătură deosebită, specială, particulară. Această încărcătură era percepută menatal (cu senzorii corpului mental) de către populaţiile umane străvechi şi folosită ca modalitate de comunicare atunci când era cazul. Dar fiecare om în parte ştia bine din ce se compunea o astfel de sferă de sunet, compunere de o mare complexitate, şi fiecare sunet în parte putea fi redat corect de către oameni, în orice conjunctură de trai.
Comunicarea, pe scurt, era o translaţie de sunet şi lumină, de la emitent la receptor – adică de la un om la altul. Acest lucru însemna un cumul de informaţie care descria într-o clipă, simultan, următoarele:
– informaţii despre emitent: se deschidea un flash de lumină de o anumită culoare, reprezentând radiaţia luminiscentă particulară a emitentului. Acest flash era simultan însoţit de un sunet – radiaţia de sunet a emitentului (sau codul personal al emitentului). Aceste elemente particulare desemnau particularităţile de vibraţie ale emitentului, pe care le primea receptorul (persoana căruia i se adresa translaţia): o vibraţie medie personală, formată din suma particularităţilor de radiaţie a spiritului + cele de vibraţie a sistemului corporal prin care el se manifestă;
– informaţii privind (spre exemplu, referindu-ne la subiectul pe care acest articol îl are în vedere) locul despre care se dorea a fi transmisă informaţia: un loc care avea, în acel moment al comunicării, compunerea de lumină, aşa cum vedem imaginea unui peisaj, cu ochii noştri, azi, însoţită de sunetul global, format din suprapunerea sunetelor emise de structurile aflate în acel moment în jurul emitentului.
În acest fel, referindu-ne acum numai la sunet, se forma un sunet complex, reprezentând întreg peisajul în mijlocul căruia se afla omul, din care el putea să delimiteze, secvenţă după secvenţă, sunetul complex al structurii pământoase: mai cuprinzător spus – al secţiunii verticalei structurilor interioare ale planetei în acel loc (sau chiar punct din acel loc), care formează un sunet specific. Sau descrierea biosistemului local, sau descrierea unei aşezări umane, sau a unui lucru (construcţie, obiect) creat de om.
În acest context, fiecare loc (şi se poate spune, pe scurt, aici: şi fiecare fiinţă, fiecare spirit întrupat) era cunoscut prin numele său – printr-un cod de vibraţie descris astfel. În condiţiile în care vibraţia medie planetară este înaltă, corpurile umane – cu o vibraţie şi ea foarte ridicată – pot surprinde bogăţia de sunete şi particularităţile lor de distribuţie. Spre exemplu, o structură pământoasă cu bogate zăcăminte interne de metale sau depozite masive de cristale va avea un sunet de fond foarte puternic, o radiaţie foarte puternică faţă de desfăşurarea unui anumit segment de biosistem – adică influenţat şi el în trăirile sale, în distribuţiile sale, de structurile pământurilor, de asemenea structuri interioare deosebit de puternic radiante. Existenţa, şi astfel emisia unui asemenea biosistem va fi mai slabă, iar dacă locul nu cuprinde şi distribuţii de societate umană extinse (căci şi mentalul uman este influenţat în timp de pământuri), sunetul pământului va fi cel mai puternic reprezenta în plan local.
Asemenea locuri nu vor fi căutate de oameni pentru aşezările lor, iar oamenii le vor numi des pentru a-şi fixa în minte, în memorii, asemenea situaţii. Ele rămân astfel în moştenirea umanităţii, chiar dacă spiritele se întrupează dintr-un loc în altul. În situaţiile în care intuitivul înlocuieşte cunoaşterea concretă, în asemenea regiuni, denumirile capătă influenţe din memoriile coprurilor, activate subconştient de vibraţia locului. Asemenea locuri vor fi cercetate în felul în care se dezvoltă viaţa – vegetale şi animale – în jur, se vor descoperi zăcăminte care formează structurile interioare, iar informaţiile vor fi transmise şi de la o aşezare la alta, şi din generaţie în generaţie.
Denumirile se formează în timpurile noastre prin transformarea sunetului fundamental al locului în pronunţări de vorbe şi ajung în acest fel să fie cunoscute din generaţie în generaţie. Unele dintre ele apar cu asemănări evidente de pronunţie, având la bază o structură asemănătoare interioară pământoasă sau de biosistem, mai ales când este vorba despre continente cu vibraţie asemănătoare, de ţinuturi de vibraţie asemănătoare de pe acelaşi continent, sau când se desfăşoară falii sau denivelări de orice fel în structura eterică (matriceală) a planetei.
De asemenea, incidenţele unor formaţiuni stelare asupra unor regiuni planetare, în tangenţă cu unele distribuţii vegetale + animale mărunte, pot oferi asemănări de vibraţie – şi pe linia de sunet, şi pe linia de luminiscenţă. Sunt multe lucruri numite în funcţie de constelaţii – dar în plan local. Şi fiecare populaţie şi-a denumit în felul propriu stelele pe care le vedea pe cer. Denumirile locurilor pot avea asemănări, fără să fie vorba despre preluarea lor din alte părţi, şi nici ducerea lor de aici, în alte părţi, decât dacă au fost denumite în mod special după numele unor localităţi din ţara de origine a celor care le-au „descoperit” – aşa cum spunem noi. Spre exemplu, vom găsi denumiri româneşti de locuri în sudul extrem al Americii de Sud, pentru că au fost în mod special denumite astfel; sau, pe plan local, aceeaşi denumire în locuri diferite, pentru că grupuri de oameni au migrat dintr-un loc în altul, numindu-şi locurile cele noi după denumiri de acasă. Sunt şi denumiri împrumutate de la un popor la altul, dar asemenea lucruri nu sunt valabile decât pentru denumirile de dată foarte recentă, nu denumirile originare.
Multe confuzii se fac în acest fel. Spre exemplu, majoritatea oamenilor cred că egiptenii s-au numit întotdeauna egipteni – în timp ce ei înşişi îşi spuneau în antichitate „poporul lui Kem” (la origine Kern, deformat în timp). Am întâlnit multe confuzii de felul acesta, în timp, dar nu am stocat informaţiile, pe măsură ce voi mai întâlni, vi le voi prezenta.
Multi oameni cred că întotdeauna toată lumea a numit Sirius o planetă de unde vin nişte spirite în evoluţie momentană pe Pământ. Dar Sirius este o stea – nu o planetă – şi de acolo nu vin spirite: legende populare ale dogonilor fac parte din cunoaşterea străveche, adevărată, păstrată în forme suficient de bune pentru ca actualmente să poată fi comparată cu cercetările astronomice. Dar alte amănunte nu au fost reţinute: în direcţia pe care se află steaua Sirius se află o poartă matriceală, într-o structură de barieră subzonală, pe unde au intrat grupuri de spirite în evoluţie pe care am numit-o regresivă, călătorind până pe Pământ.
Se pot oferi tot timpul astfel de exemple, aşa cum şi teoriile noastre mai recente nu sunt studiate suficient: s-au purtat informaţii privind faptul că sfinxul din Bucegi ar fi fost prima formă de sculptură, după care s-ar fi creat sfinxul egiptean, lucru care nu are nici o legătură cu realitatea. Este reprezentrea unui dac, cu căciula specifică pe cap, şi la timpul potrivit vom discuta detaliat despre el...
Este necesar să înţelegem că denumirile aşezărilor noastre sunt locale, sunt influenţate de desfăşurarea străveche şi nouă a vieţii locale, a poporului care a trăit cu continuitate aici, şi nu sunt denumiri împrumutate de la alte popoare, care nici ele nu folosesc decât numirile în limba lor proprie. Există similarităţi de rezonanţe între regiuni, pe care le putem studia în viitor, dar ele trebuiesc căutate în bogăţia de înţelegeri ale graiurilor – nu aceea forţat-latinizată de-a lungul ultimelor secole, din raţiuni politice de multe ori de foarte bună credinţă, ci din graiul popular, local, neaoş – cum am zice: care exprima obiceiuri locale, structuri locale, fenomene locale mai mult sau mai puţin cunoscute.

AJUTĂTORI

2009-03-02T13:39:00.005+02:00

Subiectul întrupărilor spiritelor pe Pământ este vast, şi va fi dezvoltat pe multe nivele în curând. Deocamdată, foarte pe scurt (!) se poate spune că, la început, grupuri întregi de populaţii spirituale, venite la evoluţie de învăţătură şi consolidare pe Pământ, se întrupau formând popoare distincte: un grup - un popor. Într-un asemenea popor însă se cuprindeau şi ajutători ai grupului de călătorie universică: spirite mai experimentate, însoţitoare ale grupului de-a lungul întregii lor călătorii: spre Pământ şi - la sfârşitul evoluţiilor pământene - înapoi spre locurile de unde au venit. Cum nimeni nu este atât de înălţat pentru a nu necesita ajutor, alături de astfel de compuneri spirituale se întrupează alte spirite ajutătoare, aflate pe nivele intermediare de evoluţie, între ajutătorii-însoţitori de grupuri şi entităţile ajutătoare + coordonatoare ale evoluţiilor populaţiilor planetare locale. Alături de ele, sunt ajutători ai multor astfel de grupuri, cu alţi ajutători proprii - mediatori între grupurile proprii şi populaţiile spirituale locale.
Grupurile sunt, la rândul lor, de multe feluri, adică aflate pe trepte diferite de evoluţie spirituală: sunt grupuri desfăşurate în sistem piramidal, după nivele de evoluţie sau, în cadrul aceluiaşi nivel evolutiv - în sistem piramidal al unor forme de manifestare de înclinaţie proprie, specifică poporului spiritual din care vin pe Pământ: adică, având manifestări mai mult sau mai puţin echilibrate în planul aceluiaşi tip (grade diferite de rău, de bine comportamental, priceperi în planul creaţiei materiale conştiente mai mult sau mai puţin aprofundate, în funcţie de atenţia pe care o oferă creaţiei în sine, etc.).
Pe lângă grupurile piramidale, cuprinzând majoritatea celor care se află acum pe Pământ, multe alte grupuri vin din alte regiuni ale universului. Sunt spirite mai puternice decât piramidalii, consolidând diverse forme de creaţie materială, de comunicare şi de relaţionare - individuală sau inter-grupuri: proprii evoluţiilor lor sau mediind relaţii de acelaşi fel între mai multe grupuri spirituale.
Astfel de ajutători mai experimentaţi, care au trecut prin toate formele de evoluţie ale celorlalte grupuri, fac evoluţii speciale de ajutători pe planetă, mai ales în perioade grele de evoluţie pentru cei pe care învaţă să-i ajute, în condiţii grele de apropiere spirituală (sufletească, de înţelegere) de ajutaţii lor: spirite ajutate care nu acceptă uşor ajutor, la nivele de vibraţii în care nu au consolidat încă subtilitatea de a înţelege că se poate învăţa de la oricine, din oricare împrejurare, în orice condiţii. Numai în acest fel învaţă toată lumea, treptat, să ofere şi să primească ajutor.
Unii folosesc expresia de „servitor": un servitor este un om care oferă: aceasta este o învăţătură pe care o primesc mulţi oameni azi, dar puţini dintre ei o şi înţeleg. Noţiunea de a servi, ideea de „servitor" poate avea o tentă de ofensă, la nivelul de vibraţie pe care îl trăim acum, pe Pământ: nu în altă parte, acolo unde vibraţia este foarte înaltă, iar spiritul poate desfăşura mult mai multă experienţă decât la nivele joase, cum este nivelul de frecvenţă a vibraţiei pe Pământ. Noţiunea aceasta a fost bine primită la nivele foarte înalte de vibraţie medie planetară chiar şi aici, pe Pământ - înainte de ultima glaciaţiune (sau „potop", pe înţelesul tuturor), dar ea a virat în condiţiile diminuării vibraţiei medii planetare, ulterior potopului, către alte feluri de înţelegere, de vibraţie joasă, către un caracter ofensator. Azi, în condiţiile în care vibraţia medie planetară se reîntoarce către valori din ce în ce mai mari, o asemenea înţelegere - a servirii pe care o oferă unii ajutători - se reînalţă, pornind însă de la simţirea (conştientizarea) de desfăşurare curentă (aceea cu titlu general de ofensă), pe care o înglobează şi cu care astfel păşeşte mai departe. Se ajunge astfel treptat - dar repede - la aceeaşi formă ca şi în epoca de vibraţie înaltă: trebuie să ne pregătim chiar de vibraţii şi mai mari. Experienţa va fi însă mai multă, căci ea va cuprinde şi experienţa globală a epocii de vibraţie joasă, care se sublimează la nivele crescute de vibraţie. Această sublimare înseamnă că omul conştientizează direct negativitatea manifestărilor proprii şi profunzimea manifestărilor proprii, pe care în perioada anterioară experienţa nu le îngloba; şi ea devine mai mare şi, ceea ce este foarte important, poate fi extinsă la o gamă mult mai voluminoasă de manifestări proprii, prin conştientizarea modului propriu de manifestare în aceste orice fel de condiţii. Chiar gama acestor manifestări nu era conştientizată de spirite la venirea lor pe Pământ, astfel încât toate grupurile spirituale se vor întoarce acasă la ele, acolo de unde vin, cu o bogată încărcătură spirituală de conştientizări. Lucru pentru care ele chiar au venit - printre altele - pe Pământ. Şi tot printre asemenea motivaţii - dar în acest caz în plan local, pământean, de vibraţii - se numără şi depăşirea dispreţului, înlocuirea unui asemena mod de a privi realitatea, cu preţuirea ca atare: a unor modalităţi de lucru, a unor lucruri ca atare, a oricăror sentimente, fapte, semeni, orice vieţuitoare în compania cărora se poate trăi pe o planetă.
Noţiunea de ajutător cuprinde astfel nivele joase şi nivele înalte de acceptare, chiar prin reprezentarea - prin întrupare - a unor spirite cu puţină evoluţie şi a altora cu multă evoluţie. Căci o singură noţiune se bazează, în înţelegera ei, pe diferite trepte - nuanţe - de înţelegere, care se cuprind, se conştientizează treptat, în experienţa totală (chiar dacă ea este momentană, căci învăţăturile nu se opresc aici).
Cu toate acestea, acum încă, este bine să folosim expresia „ajutător": şi la adresa entităţilor astrale, dimensionale şi coordonatoare de evoluţii, şi pentru întrupaţii din rândurile oamenilor (şi, de altfel, chiar din rândurile altor specii de vieţuitoare planetare).
Pe fundalul acestor explicaţii, să revenim la componenţa spirituală a popoarelor - aşa cum s-au delimitat ele în prezent.
Sunt popoare care cuprind azi spirite din diferite grupuri despre care am discutat mai sus, după ce ele s-au adaptat la diverse trăiri planetare, de-a lungul etapelor de variaţie vibraţională din trecut. Asemenea spirite au multă experienţă individuală de ajutători şi se pot pune pe ele înseşi pe plan secundar, lăsând totală prioritate celor pe care îi ajută. Secundarii au trecut prin toate evoluţiile celorlalte grupuri spirituale şi îi pot ajuta pe toţi ceilalţi deopotrivă, păstrând simultan legătura cu grupurile proprii şi celelalte grupuri, chiar dacă evoluează individual. Ei învaţă şi consolidează participarea individuală în structurile sociale de mare complexitate în mijlocul cărora s-au întrupat.
Poporul român face parte dintre popoarele cu mulţi ajutători secundari, care fac legătura între grupuri mici de evoluanţi piramidali, aflaţi în evoluţii de obişnuire a acceptării altor grupuri, în compania cărora trăiesc. O asemenea structură spirituală se leagă de lucrări de foarte mare amploare şi de mare profunzime spirituală, ale căror efecte s-au şi văzut, de altfel, de-a lungul istoriei - chiar dacă unele nu au fost apreciate, altele au fost chiar desconsiderate. Se pot urmări pe You Tube filme care prezintă unicitatea multor lucrări realizate de români, de-a lungul timpului, între - şi peste hotarele ţării. Nu numai că - în istoria cunoscută - românii au reuşit să facă astfel de lucrări de mare anvergură (la care nimeni însă nu adaugă, din raţiuni oarecum de înţeles azi, industrilizarea extinsă pe care nici un alt popor european - dar şi din restul lumii - nu a reuşit s-o realizeze exclusiv prin forţe proprii, şi în condiţii deosebit de vitrege de trai); în plus, profunzimea şi stabilitatea simţirilor şi gândirilor românilor au fot întotdeauna deosebite.
Dar tocmai pentru numărul mare al secundarilor şi al diferitelor grupuri mici de evoluanţi în sânul acestui popor este de remarcat şi lipsa de coeziune între membrii societăţii: grupuri mici crează interese mărunte şi vremelnice, care se reliefează în perioade mai relaxate, în timp ce, în perioade de necesitate acută, întreg poporul se mobilizează pentru ducerea la bun sfârşit a sarcinii conştientizate. Lumea aceasta aparent fără coeziune poate reuşi în direcţia necesităţii de popor, depăşind meschinăriile de grup mărunt.
Structurile spirituale s-au derulat în întrupări de mare anvergură, după cum au fost prezentate lucrurile în articolele anterioare: cu continuare, fără întrerupere, din perioadele pre-atlante, atlante, până în zilele noastre. Lucrarea de bază, pe care numai o asemenea structură spirituală puternică o putea duce la bun sfârşit, a constat în adăpostirea populaţiilor spirituale aflate la odihnă spirituală, după destine obositoare, aici, în cuibul munţilor Carpaţi. Nu a fost singurul astfel de popor, şi nu a fost singura sarcină pe care el a avut-o. Dar în calitate de susţinător al evoluţiilor unor grupuri spirituale obosite sau mai puţin experimentate, precum şi a unor grupuri spirituale aflate în tranzit planetar (în drum către alte locuri din univers), în interiorul poporului român au acţionat, şi acţionează şi în prezent o pătură voluminoasă de secundari, puternici susţinători din umbră ai celorlalte grupuri. Este bine să ştim că astfel de grupuri vin din regiuni foarte îndepărtate ale universului, iar secundarii vin dintr-un univers separat, dar majoritatea timpurilor lor de evoluţii se desfăşoară în mijlocul popoulaţiilor care nu au parcurs evoluţiile primare în totalitate. Evoluţiile primare constituie primul moment şi prima formă de cunoaştere generală a universurilor; cu toate acestea, spiritele care vin pe Pământ pentru a evolua în calitate de oameni (creatori conştienţi foarte avansaţi) sunt foarte înaintaţi în cunoaşterile lor generale - chiar dacă mai puţin în aplicaţii în condiţii grele de trai planetar, la nivele foarte joase de vibraţie planetară. Mare parte dintre ele dispreţuiesc traiul auster şi greutăţile - căci au învăţat să folosească tot ceea ce au la îndemână pe o planetă în folos propriu. Aici, pe Pământ, ele învaţă cum să se universalizeze treptat, folosind - şi învăţand şi pe alţii treptat - toate resursele planetare şi umane în folosul comunităţilor în mijlocul cărora se întrupează. Indiferent de unde vin, şi încotro se îndreaptă plecând de pe Pământ, important este ca ele să ajungă la înţelegerea conlucrării după puterea fiecăruia de a desfăşura activităţi şi comportamente echilibrate, chiar dacă condiţiile nu sunt pe măsura obişnuinţelor lor. Ceea ce este de creat aici, ca nouă obişnuire, este puterea de a face faţă oricăror condiţii, de a se descurca în orice condiţii şi de a oferi roadele activităţilor lor - comunităţii în care trăiesc, învăţând să ajute şi pe alţii să facă la fel.
Comunicări astrale care, cu titlu general, atrag atenţia asupra diverselor locuri de provenienţă (adică de evoluţie curentă) a spiritelor venite pe Pământ, urmăresc pe de o parte re-obişnuirea noastră cu ideea că facem parte din rândul populaţiilor stelare răspândite pe toate meleagurile universului, iar pe de altă parte constituie moduri de conştientizare a tangenţelor spiritelor umane cu populaţii astrale sau fizic-solide din alte părţi ale galaxiei, cu a căror forme de evoluţie este necesar să se obişnuiască ele, să nu respingă şi să ajute la răspândirea cunoaşterilor de acelaşi fel în comunitatea de reşedinţă pământeană. În funcţie de componenţa spirituală a poporului de reşedinţă, învăţăturile de acest fel au grade diferite de pătrundere în cunoaşterile universului şi ale structurilor generale ale întregului Centru de evoluţie în sânul căruia ne aflăm, Centru coordonat de un complex uriaş de entităţi fondatoare care, cu puterea lor universalizată, mobilizaţi în perfecţionarea permanentă de iubirea pe care o poartă "copiilor" lor, formează un singur gând şi o singură voinţă pătrunzătoare, permanent creatoare, permanent înălţătoare spre culmi spirituale uriaşe: o numim Dumnezeu.
P.S.: Se va întocmi un material separat privind codificarea (numirea) locurilor şi aşezămintelor umane de pe diferite teritorii din lume, inclusiv din Romania.

DRUMURI SI VREMURI

2009-02-27T10:36:00.002+02:00

În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale au cuprins multe - şi de fapt toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi, după mărturiile vremurilor. Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană. Putem să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.
Dar fiecare lucru în parte are în spate o istorie cu mult mai bogată, pe care o s-o descriem când va veni vremea. Putem să aşteptăm asemenea descrieri sau putem să purcedem la drumuri făcute de noi, drumuri făcute de alţii, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute au decis să le trimită generaţiilor lor următoare: indiferent dacă ceea ce au lăsat astfel a fost lăsat să fie văzut de contemporanii făuritorilor lor - sau nu. Căci nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat de cunoaştere în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, şi încă şi mai puţini - chiar dintre aceştia - le-au înţeles. Ceea ce li s-a spus se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică. În spatele unor asemenea explicaţii se aflau însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute - dar mai cu seamă ale celor nevăzute. Sau mai corect spus - văzute doar cu ajutorul unei îndelungate experienţe formate în mod cu totul special, pentru a fi baza, temelia de lucru pentru oameni care urmăreau adevărata putere în lumea lor: puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor, apoi chiar şi a altor popoare cu care veneau în tangenţă.
De aceea am început astfel de drumuri spirituale prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut asemenea istorie, iar despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri: este vorba despre popoare au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor. Dar nu numai în lumea teritoriilor lor, ci în toată lumea vremurilor, timpurilor lor. Căci conducătorii, mai bine zis: îndrumătorii unor astfel de popoare - printre care s-au numărat şi dacii - nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau. Mai mult, asemenea conducători, fără să-şi limiteze vieţile la căutarea unor relaţii politice, şi extinzând astfel sfera activităţilor lor la cunoaşteri mult mai largi decât cei din societăţile pe care le-am numit deschise, au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate proprie. Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau; dar au avut - de la primul până la ultimul om - bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creind cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele. Au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Dar şi-au păstrat întotdeauna putereaşi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi - fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu pasiune, cu forţa de luptă a celui care o face pentru că nu vrea să piardă ceea ce conştientiza bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă - casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie.. Şi câte şi mai câte.. Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă.. O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a "cântat" prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a treut mult timp de atunci - chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la "scăpare" ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: "Parcă a trecut de atunci un mileniu !!.."
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China.. Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin, şi chiar dintre cei care mai cunosc - unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins - deşi ne este frică ca nu cumva el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, iar acesta îl numim de multe ori: instabil.
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…

VOCAŢIA DRUMURILOR LA STRĂMOŞI

2009-02-16T20:21:00.002+02:00

Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi şi-au cioplit tovarăşi de existenţă în preajma lor, mai ales în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.
Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.
Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creind – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.
Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.
Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.
Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan. Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.
În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.
Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.
Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă.
Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.
Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună. Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.
De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor.
Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.
Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.

ÎNŢELEGERI (2)

2009-02-11T14:06:00.002+02:00

Ceea ce se leagă de izvoarele istorice cunoscute azi se referă, aşa cum s-a mai spus la începuturi, pe de o parte la asocieri cu obişnuinţele altor popoare, iar din acest punct de vedere este comod, pentru că putem discuta despre obiceiuri paralele, încadrări într-o formă comună de obiceiuri pe teritorii largi; pe de altă parte, se poate discuta despre ceea ce nu era asemănător nici măcar atâta cât s-ar crede, decât poate cel mult privitor la aspecte târzii ale societăţilor, care nu relevă însă viaţa spirituală profundă din teritoriile de la miazănoapte. Multe izvoare au fost deliberat exagerate la frontiera dintre religii, ajungând deformate în cea mai mare parte a plajei de informaţii pe care o aduc în faţa cercetătorului contemporan. Privind lucrurile din acestă perspectivă, se poate înţelege că ceea ce nu ştim sau nu acceptăm noi, acum, că am putea şti - cu atât mai puţin nu au putut cunoaşte popoare apropiate mult mai mult de stadiul animalităţii, ai cărui descendenţi am fi. De asemenea, dacă aspectul religios influenţează mult viaţa contemporană, se poate trage concluzia că acest aspect făcea parte cu atât mai mult din viaţa speriaţilor neştiutori străvechi… Nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează cultura de un anumit nivel în înţelegerea generală totală a rădăcinilor noastre istorice. De fiecare dată când apare o teorie nouă, ea se aplică multor lucruri superficial explicate anterior, şi tocmai de aceea poate fi o explicaţie înlocuită după alta, tocmai pentru că nu se acceptă schimbarea opticii generale prin care ne privim viaţa şi rădăcinile ei pe Pământ.
Încredinţările populaţiilor străvechi sunt foarte clare, dacă ne schimbăm unghiul de vedere. Dacă nu, acceptăm teorie după teorie, suntem mulţumiţi cu ceea ce aflăm la un anumit moment dat şi tocmai de aceea multe lucruri care ar fi putut pe drept să fie cercetate treptat şi înţelese; apoi, cu înţelegerile momentane să se cerceteze mai profund - sau mai mult în masa rămăşiţelor unor populaţii trecute, mărind astfel sfera cunoaşterilor cu ceea ce multă lume poate discuta, poate înţelege, poate cerceta mai departe. Nu numai câţiva cercetători care doar au jalonat drumul.
Exemple vor fi multe în continuare şi, pe măsura trecerii timpului vom învăţa să căutăm şi să cercetăm din ce în ce mai multe asemenea lucruri. Ceea ce vom prezenta în continuare vor fi doar exemple ale unui început de drum. Căci pentru a percepe noutatea într-un punct este necesar să se cunoască multe alte elemente, dintr-o multitudine de alte puncte de vedere, pe care trebuie să se sprijine orice cercetare.
Greutatea provine însă din faptul că orice fel de cunoaştere veche a fost retrasă, iar acest lucru are şi un aspect pozitiv, şi unul negativ. Motivaţiile retragerii cunoaşterii răspândite direct în rândul popoarelor sunt diferite în societăţile deschise, comparativ cu cele retrase. Frustrările contemporane (dar şi mai vechi) cer socoteală celor retraşi şi eventualilor moşi rămaşi în lume, dar neştiuţi, cu privire la mascarea existenţei lor şi a cunoaşterilor lor directe. Omul, prins de contemporanul obositor, nu mai vrea să facă şi un alt efort decât acela de a câştiga bani şi a trăi facil într-o lume în care nu vede altceva de făcut. Mulţi înţeleg că nu aceasta este calea spirituală, dar ei vor numai încurajări splendide şi privirea către o lumină şi o culoare ale căror sensuri însă nu le înţeleg; dar sunt frumoase, odihnitoare, împăciuitoare. se retrag în acea lume ca să se odihnească şi atât.
Omul are însă nevoie de mult mai mult şi va înţelege că momentul efortului de liniştire îi va cere şi efort intelectual pe măsură. Efort de cunoaştere, pe care l-a refuzat şi îl refuză brutal în continuare. Cei care privesc toate lucrurile echilibrat constată că lumea chiar poate fi privită şi aşa, echilibrat, şi înţeleasă - chiar dacă nu este o modalitate ce poate fi acceptată în forma ei generală de exprimare, de manifestare. Îmbinând înţelegerea cu liniştirea interioară şi exterioară, se va putea ajunge treptat, dar repede, la înţelegerea drumului pe care lumea îl are de parcurs, în continuare.
De aceea este necesar să cunoaştem multe lucruri, pe care mulţi oameni le-au tratat cu nesiguranţă şi neîncredere până acum. Alţii nu au auzit de ele, dar ceva vibrează în interiorul lor şi doresc să cunoască mai mult. Treptat ne vom ajuta unii pe alţii şi, în continuare, ajutorul de acest fel se va răspândi din multele puncte de cunoşatere pe care lumea le are răspândite pe toate meridianele globului. Cunoaşterea există; de multe ori nu ştim ce să facem cu ea, poate să o folosim pe la vindecări… Dar şi acolo nu prea înţelegem că mai mult de jumătate din ceea ce credem că face un vindecător - face chiar organismul nostru viu, dacă are o clipă de liniştire pe zi, pe care omul nu şi-a permis-o decât dacă dă bani mulţi pe ea. Este însă şi acesta un început. Vindecătorul care pune pacientului o carte în mână, care îndrumă către informare şi înţelegere - a făcut mult mai mult decât o vindecare, iar de această perspectivă se vor bucura împreună - vindecător şi pacient - tot restul vieţii.
Ceea ce este mai greu de schimbat este faptul că mulţi dintre noi ducem fără oprire informaţii vechi, fără ca vreodată să ne îndoim de ele. Sau cu exprimări interpretabile, şi care chiar au fost interpretate echivoc de-a lungul timpului, în funcţie de interesele de moment. Unii însă înţeleg acest lucru: ca urmare a faptului că ori sunt denigraţi, ori sunt ocoliţi. Efortul de a schimba ceva este mare. Cei în cauză ori renunţă, ori duc o activitate la minimul cunoscut, aşteptând ca vremurile să se schimbe şi lumea să fie mai bine pregătită să-i accepte. Şi astfel treptat, lucrurile se vor schimba în continuare, în lume.
Să participăm şi noi la schimbarea aceasta. La început doar cu câteva lucruri apoi, pe măsura înţelegerilor noastre, cu tot mai multe…
Acestea sunt, de fapt, DRUMURILE SPIRITUALE…

TIMPUL MOŞILOR

2009-02-10T16:09:00.005+02:00

Au fost comentarii de-a lungul ultimelor decenii privitoare la necesitatea căutării unor explicaţii posibile ale vieţilor lungi ale moşilor popoarelor. S-au oferit explicaţii pe măsura descoperirilor astronomice, fizico-cuantice, dimensiunilor paralele celei în care trăieşte această omenire. S-a discutat despre călătoria în timp, călătoria holografică – ca posibile elemente de construcţie ale universului, dar nu s-a putut realiza o imagine precisă a unei forme credibile, care să explice ceea ce apărea, când şi când, în cunoaşterea societăţilor: secrete sau cu activitate desecretizată atunci când cercetări avansate lasă în urmă pe cele care nu mai au sens să fie păstrate în secret. Se oferă elemente de cunoaştere lumii dinafara unor astfel de societăţi, dând o aură de credibilitate efortului comun – al lor şi al ştiinţei oficiale – de a descoperi sau măcar cerceta despre neînţelegerile conştienţei contemporane.
De fapt, sunt foarte rare momentele în care chiar asemenea evoluanţi – cei străvechi, moşii – se retrag discret din toate societăţile umane. O mie sau două mii de ani – maximum pentru unele din continentele mai populate – sunt o secundă, comparativ cu timpul existenţei societăţilor umane pe Pământ: cca. 60 milioane de ani. Un strop în care omenirea nu a cuprins chiar toate segmentele spirituale care se află azi pe Pământ sau, sub o formă sau alta, în preajma Pământului; căci am discutat despre entităţile astrale, dimensionale, precum şi despre coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în prezent pe Pământ, în sistemul stelar în care evoluează întreg Pământul. Însă timpul celor mai vechi moşi este de cca. 12 – 13.000 de ani; nu sunt mulţi pe planetă şi nu toţi cei care ajută acum în mijlocul lor sunt de această vârstă. Este bine să ştim că o vârstă medie a unui ajutător priceput, cu multă evoluţie, ajutător al atlanţilor şi lemurienilor deopotrivă, era de cca. 10.000 de ani actuali; mulţi dintre conducătorii societăţilor, care erau şi lucrători, şi observatori în timp ai efectelor lucrurilor pe care le realizau, nu trăiau mai puţin de 20 – 30.000 de ani. Şi ne referim aici la perioadele din ultimele 10 milioane ani, căci în trecuturi şi mai depărtate, întreaga omenire avea o vârstă asemănătoare, timp în care conducătorii lor lucrători aveau a vârstă cuprinsă între de 5 şi 10 ori mai lungă.
Iata, aşadar, contextul în care trebuie să privim vârsta străvechilor; chiar dacă mulţi dintre ei intră în contact cu entităţile dimensionale, ei nu circulă de la o dimensiune la alta, căci fizica interdimensională este construită în aşa fel încât să nu permită acest lucru: oamenii ar primi informaţia prin radiaţia corpurilor şi câmpurilor corespunzătoare corpurilor moşilor şi ar avea o dezorientare născută din neputinţa de a înţelege în profunzime astfel de lucruri, care nu ţin de obişnuinţele lumii lor. Entităţile dimensionale (care s-au întrupat direct în dimensiunile paralele ale planetei fizic-solide pe care o numim Pământ) pot călători pe termen scurt în această dimensiune de evoluţie, căci corpurile lor au alte structuri şi nu rezonează imediat cu corpurile oamenilor. Oamenii s-au confruntat cu vibraţii mari, cu ele au trăit îndelungat, înainte de ultima glaciaţiune, astfel încât locurile în care trăiesc moşii nu constituie puncte de dezorientare pentru oameni. Întotdeauna au existat ajutători necunoscuţi pe Pământ – necunoscuţi majorităţii oamenilor, în sensul de a nu lucra direct cu ei, până când asemenea ajutoare dispar complet din conştiinţa activă a populaţiilor.
Dar spiritele se bazează, în subconştientul lor şi treptat, chiar şi conştient, pe asemenea ajutor, indiferent de unde vine – doar de la entităţi puternice să vină. Cu timpul, dar în vremurile din urmă, tot ceea ce s-a aflat în sfera nevăzutelor s-a sintetizat într-un singur nume – Dumnezeu, sau Allah, de exemplu – căci orice asemenea entitate trăia într-un grup fără deosebire de concepte asupra vieţii, care grup făcea parte dintr-un şir lung de tot asemenea grupuri cu aceleaşi identice concepte asupra vieţii, asupra noţiunii de ajutor şi de coordonare înţeleaptă a destinelor tuturor vieţuitoarelor lumii, care grupuri erau şi sunt permanent coordonate de grupuri uriaşe de entităţi puternice şi înţelepte, care nu urmăresc decât un singur ţel: înălţarea permanentă, întărirea (sau împuternicirea) tuturor spiritelor care evoluează în lumile create de ele.
În baza unor asemenea încredinţări, moşii popoarelor au lucrat şi au trăit peste tot în lumea pe care au lăsat-o să se manifeste liberă, dar având grijă infinită ca efectele acestei libertăţi să nu afecteze definitiv (ireversibil distructiv) viaţa pe planetă. În felul lor însă, moşii au o influenţă foarte mare chiar asupra timpului pe care noi îl trăim, iar acest lucru poate fi explicat foarte pe scurt, chiar aici.
Timpul este o mărime relativă, care ţine de valorile rotaţiilor planetei în jurul axei sale şi ale planetei în jurul stelei care o guvernează. Datorită câmpurilor fluidice, dar şi celor care ţin de densitatea materiilor planetare, precum şi a obiectelor planetare (asteriozi în principal, sateliţii naturali ai planetelor, praful cosmic şi elementele de tip: vapori de lichide, microorganisme şi organisme dezvoltate, fie ele de tip solid sau astral) toate influenţează mişcările planetei. La rândul lor, prin mecanisme încă nerecunoscute oficial, dar cunoscute în linii mari, planetele se influenţează reciproc la nivelul energiilor circulante prin reţelele matriceale stelare, galactice şi zonale din univers.
Toate asemenea structuri – şi încă multe altele care necesită dezvoltări separate – formează un anumit timp local. Un asemenea timp – pe care noi îl monitorizăm cu aparate de specialitate – ţine, de asemenea, de frecvenţa de vibraţie generală din sistemul stelar şi galactic local. Dacă frecvenţa se modifică, timpul monitorizat de noi nu se modifică, căci toate elementele care compun percepţia locală se modifică proporţional. Creierul uman (şi orice sistem nervos şi cerebral al oricăror vieţuitoare cunoscute de noi) poate detecta modificări ale variaţiilor de frecvenţe din mediul de trai, doar comparativ cu modificările planetar-stelare, care sunt mult mai ample; pe termen limitat (scurt), nu este deranjat de modificările existente, mai ales dacă sistemul vibraţional este menţinut la un nivel relativ constant.
Tocmai aceasta a fost întotdeauna sarcina de bază a ajutătorilor, din cele mai vechi timpuri ale omenirii, până în zilele noastre şi, în continuare, până la terminarea evoluţiilor umane pe Pământ. Mai departe vor avea acelaşi tip de sarcină, ei sau alţii de acelaşi fel de evoluţie, dar în concordanţă cu vibraţiile altor popoare spirituale, care vor evolua pe planetă, după noi, oamenii.
Fără echilibrarea vibraţională pe care ei o păstrează permanent, omul ar trăi într-o vibraţie (creată de neputinţele sale) mult mai joasă; iar diferenţele între vibraţia planetară şi vibraţia societar-umană l-ar dezorienta (l-ar fi dezorientat de mult, de fapt) şi l-ar comnduce la neputinţa de a crea, de a dezvolta şi a perpetua prin forţele proprii, o societate normală: numind „normal” ceea ce face omenirea azi, ca entitate globală conştient-creatoare.
Sunt mulţi oameni în lume care au însă o evoluţie suficientă ca să lucreze – conştient sau nu – în direcţia lucrării (de mult mai mare anvergură, însă) a străvechilor. Sunt oameni care au rezonat cu ei în orice timpuri şi au creat ei înşişi o stabilitate vibraţională în societatea în care au trăit. Segmente tot mai mari de populaţie devin conştiente azi de ceea ce numim legea iubirii universale: lecţia radiantă a moşilor prinde, şi dă roade, peste tot în lume. Asemenea oameni echilibraţi, care oferă ei înşişi echilibru – indiferent de viaţa pe care o duc, grea sau uşoară – simt cel mai bine scurgerea echilibrată a timpului. Se spune că timpul de fapt s-a scurtat, din cauza modificării frecvenţelor planetare, dar pentru oamenii care caută echillibrul timpul se scurge chiar mai lent decât simţeau în perioada tumultului copilăriei şi adolescenţei lor. Ei nu se grăbesc, nu încearcă să fugă în viitor lucrând doar pentru acest viitor, nu se refugiază melancolici în trecut, ci trăiesc un prezent permanent, echilibrat, chiar dacă vorbesc şi ei, omeneşte, cu oamenii din jurul lor, despre trecut sau fac proiecte de viitor. Radiaţia moşilor are un impact mult mai puternic asupra celor care trăiesc cuminţi într-o lume pe care o doresc din tot sufletul lor: să fie – sau să devină şi ea mai cuminte...
Timpul moşilor nu s-a scurs lent sau rapid. Ei simt în mod echilibrat fiecare clipă pe care o trăiesc, simplu şi curat, cuminţi în lumea pe care încearcă să o facă mai bună, mai frumoasă. Faptul că azi trăim încă pe Pământ, că avem realizările care ne luminează sufletul, chiar dacă şi lucruri îngrozitoare (rezultate din libertatea de expresie oferită de coordonatorii de evoluţii) de care parcă nici nu vrem să auzim, dară-mi-te să le mai şi vedem – se datorează muncii îndelungate, pline de abnegaţie, sacrificiu şi altruism, desfăşurată de aceşti ajutători tăcuţi de lângă noi.
Al lor, şi al celor care sunt cu noi...